III

Frate-său nu s-a înapoiat din Londra vreme de cinci sau șase zile și au mai trecut două zile, după întoarcerea lui, până când cel mare a găsit momentul nimerit să-i vorbească; dar prinzându-l singur, într-o zi, i-a vorbit în mare taină și, chiar în seara aceea, a găsit mijlocul (căci am avut o mare discuție împreună) să-mi repete toată convorbirea, care, după câte îmi amintesc, a decurs cam așa. Cel mare i-a spus mezinului că, de când acesta plecase la Londra, umblau zvonuri ciudate, cum că ar fi în dragoste cu conița Betty.

— Ei, și chiar așa e. Și ce-i cu asta? i-a răspuns fratele ăl mic, cam supărat. Ce-i privește pe ceilalți?

— Nu-i chiar așa, a spus cel mare. Nu fi supărat, Robin; eu nu zic că mă privește, dar văd că pe ceilalți îi privește și că s-au purtat urât cu sărmana fată, lucru care mă doare de parcă mi l-ar fi făcut mie.

— Ce înțelegi prin ceilalți? a întrebat Robin.

— Păi, mama și fetele, a spus cel mare. Acum ascultă-mă, a vorbit el mai departe, ai gânduri serioase? O iubești într-adevăr pe fată? Poți să-mi vorbești deschis, doar știi.

— Dacă e vorba așa, i-a răspuns Robin, o să-ți vorbesc deschis. O iubesc mai mult ca pe orice altă femeie din lume și o să fie a mea, orice-ar zice și ar face ceilalți. Sper că fata n-o să mă respingă.

M-a lovit în inimă când mi-a spus toate astea, fiindcă deși era firesc să creadă că nu-l voi respinge, totuși în cugetul meu știam că trebuie să-l resping și-mi dădeam seama că, fiind silită să fac așa, mă așteaptă distrugerea. Știam însă că e de datoria mea să nu spun asta, în clipa aceea, așa încât i-am întrerupt povestirea cu cuvintele:

— Așa? Își închipuie că nu pot să-l resping? O să vadă el că totuși pot să-l resping.

— Stai, draga mea, a spus el, lasă-mă să-ți istorisesc până la capăt cum a decurs convorbirea între noi și apoi ai să spui care ți-este voința.

Pe urmă a vorbit mai departe și mi-a spus că el a răspuns astfel fratelui său:

— Dar, frate, știi doar că ea n-are nicio lețcaie și că tu poți alege între mai multe femei cu avere frumușică.

— Nu mă interesează, a spus Robin. O iubesc pe fata asta și n-am de gând să mă însor ca să fac plăcere buzunarului, ci ca să-mi fac mie plăcere.

— Și așa, draga mea, a adăugat fratele cel mare, nu-i chip să i te împotrivești.

— Ba da, am spus eu, pot să mă împotrivesc; acum am învățat să spun nu, deși înainte nu știam; și dacă primul domn din țară m-ar cere în căsătorie, i-aș spune din toată inima: nu.

— Bine, draga mea, a spus el, dar ce poți să-i răspunzi? Știi doar, după cum și spuneai adineauri, că el o să-ți pună o mulțime de întrebări și toată casa o să se mire de răspunsul tău.

— Păi, am răspuns eu zâmbind, pot să închid gura tuturor dintr-o singură lovitură, spunându-i și lui și celorlalți că m-am și măritat cu fratele lui mai mare.

A zâmbit ușor, când a auzit aceste cuvinte, dar am văzut că a tresărit și nu era în stare să-și ascundă tulburarea. Totuși, mi-a răspuns:

— Deși, într-un anumit sens, s-ar putea să fie adevărat, totuși bănuiesc că glumești, când spui c-ai să le răspunzi așa; ar fi nepotrivit în multe privințe.

— Nu, nu, am întors-o eu, cu voioșie, n-am de gând să dau taina în vileag, fără voia ta.

— Dar ce-ai să le poți spune, zice el, când ei au să te găsească hotărâtă să nu primești o căsătorie atât de ispititoare pentru tine, la prima vedere?

— Păi, am zis eu, crezi c-o să-mi pierd capul? Mai întâi, nu sunt datoare să le dau socoteală; în al doilea rând, n-am decât să le spun că sunt măritată și gata și așa i-am închis și lui gura, fiindcă, după asta, nu mai are niciun rost să-mi pună vreo întrebare.

— Da, a spus el, dar cu toții or să te cicălească, până și tata și mama, și, dacă nu vrei cu niciun chip să le spui, au să se supere și au să și intre la bănuială pe deasupra.

— Ei și, am spus eu, ce pot să fac? Ce-ai vrea să fac? Doar ți-am cerut sfatul și ți-am spus totul, tocmai fiindcă mă aflam la strâmtoare.

— Draga mea, mi-a zis el, fii sigură că m-am gândit mult și, cu toate că sfatul meu e dureros și pentru mine și poate să-ți pară ciudat la prima vedere, totuși, chibzuind bine, cred că nu există cale mai bună pentru tine decât să-l lași să meargă mai departe și, dacă vezi că e cinstit și serios, să te măriți cu el.

La cuvintele astea m-am uitat îngrozită la el, m-am făcut palidă ca o moartă și eram gata să cad de pe scaun. El a tresărit și m-a întrebat cu glas tare:

— Draga mea, ce-i cu tine? Ce te-a apucat? Ce-ai de gând? — și multe alte lucruri de felul ăsta.

Și tot scuturându-mă și strigându-mă pe nume, m-a făcut să-mi vin un pic în fire, măcar că a trecut timp până mi-am revenit și că, vreme de câteva minute, n-am putut scoate o vorbă.

După ce mi-am venit în simțiri, a început din nou.

— Draga mea, mi-a zis, de ce te-au speriat atât vorbele mele? Te rog să privești totul cu seriozitate. Doar vezi bine care e purtarea familiei și, dacă în loc de frate-meu ar fi vorba de mine, ar turba cu toții de-a binelea. După câte înțeleg eu, asta ar însemna să ne pierdem amândoi!

— Ei! am făcut eu cu năduf, va să zică praf se alege din făgăduielile și jurămintele tale, fiindcă familia e împotrivă? Nu te-am prevenit eu de atâtea ori? Dar ai privit lucrurile cu ușurință, ca și cum ai fi fost deasupra lor și ele n-ar fi cântărit pentru tine, și uite unde am ajuns acum. Unde ți-e credința și cinstea, dragostea, temeinicia făgăduielilor?

El a rămas cu totul liniștit, cu toate imputările mele și zău că nu-l cruțam. În cele din urmă, mi-a răspuns:

— Draga mea, până acum nu mi-am călcat niciodată cuvântul față de tine; ți-am spus că te voi lua de nevastă, când voi avea averea mea, dar vezi doar că tata e un om zdravăn și sănătos și mai poate trăi încă treizeci de ani de aci înainte, fără să fie mai bătrân decât atâția alții din oraș; și nici tu nu mi-ai cerut să mă însor cu tine înainte de moartea lui, fiindcă ai știut că asta ar însemna ruina mea; cât despre rest, nu ți-am rămas dator cu nimic.

Nu puteam să găsesc niciun neadevăr în vorbele lui.

— Dar atunci, i-am spus, cum poți să mă îndemni la un lucru atât de groaznic, să mă îndemni să te părăsesc, atâta vreme cât tu nu m-ai părăsit? Crezi că în ceea ce mă privește nu există dragoste și credință, atunci când la tine a existat atâta? Nu ți-am răspuns cu aceleași simțăminte? Nu ți-am dovedit sinceritatea iubirii mele? Oare jertfirea cinstei și modestiei mele nu vădește destul că sunt atașată de tine cu legături prea puternice pentru a fi rupte?

— Dar vezi, draga mea, că acum ai prilej să te căpătuiești și să poți să te arăți cu cinste și strălucire în lume, iar amintirea celor ce s-au petrecut între noi poate fi învăluită în tăcere veșnică, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; ai să te bucuri totdeauna de dragostea mea sinceră, numai că ea va fi curată și nu va aduce nici cea mai mică știrbire fratelui meu; vei fi scumpa mea soră, așa cum ești acum scumpa mea… Și aici s-a oprit.

— Scumpa ta târfă, am întregit eu, așa ai vrut să spui și mai bine ai fi spus-o; dar te înțeleg. Totuși, doresc să-ți amintești câte discuții ai avut cu mine și câtă osteneală ți-ai dat ca să mă faci să cred că sunt o femeie cinstită; că sunt ca și nevasta ta, deși nu în ochii lumii, și că ceea ce s-a petrecut între noi a fost de fapt o căsătorie, la fel ca și cum am fi fost cununați în public de pastorul parohiei. Știi doar că astea au fost cuvintele tale.

Îmi dădeam seama că prea îl strâng cu ușa, dar am dres-o în ceea ce a urmat. El a rămas încremenit câtăva vreme și n-a spus nimic, iar eu i-am dat-o înainte cam așa:

— Îmi faci o mare nedreptate, am zis, gândind că m-am lăsat înduplecată de făgăduielile tale, fără să-ți port o iubire ce nu poate fi pusă la îndoială, nici zdruncinată de orice s-ar întâmpla mai apoi. Dacă gândești lucruri atât de jignitoare despre mine, trebuie să te întreb ce motiv ți-am dat să crezi așa? Pe urmă, dacă m-am lăsat târâtă de dragostea mea și am crezut că sunt, de fapt, nevasta ta, vrei să-mi dezmint credința și să mă numesc târfa sau amanta ta, ceea ce este cam același lucru? Vrei să mă predai fratelui tău? Poți să predai dragostea mea? Poți să-mi poruncești să încetez să te iubesc pe tine și să-l iubesc pe el? Crezi că-mi stă în putință să fac un asemenea schimb la poruncă? Nu, domnule, am spus, fii sigur că e cu neputință, și oricum te-ai fi schimbat tu, eu îți voi rămâne credincioasă; și, dac-am ajuns până aici, află că mi-e mai ușor să fiu târfa ta decât nevasta fratelui tău.

Mi s-a părut că vorbele astea din urmă i-au plăcut și l-au mișcat. Mi-a spus că el este tot cel dinainte; că n-a fost necredincios niciuneia dintre făgăduielile date, dar că atâtea lucruri îngrozitoare îi apăreau înaintea ochilor în legătură cu povestea mea, încât se gândise la fratele său ca la o izbăvire. Se mai gândise că asta n-ar însemna o despărțire deplină între noi, ci că ne vom putea iubi ca doi prieteni până la capătul zilelor și poate chiar cu mai multă mulțumire decât am fi găsit în situația în care ne aflam acum. Mă îndemnă să nu mă tem că va da taina în vileag, căci dacă lucrurile s-ar descoperi, ne aștepta nenorocirea pe amândoi; că numai o întrebare mai avea să-mi pună cu privire la ceva ce ar fi putut să stea în calea acestui plan și, dacă răspunsul e cel așteptat, crede că ăsta e singurul drum pe care trebuie să-l urmez.

Am ghicit numaidecât întrebarea, anume dacă nu sunt însărcinată. Cât despre asta, i-am spus că nu trebuie să se neliniștească, fiindcă nu eram însărcinată.

— Atunci, draga mea, mi-a spus, nu avem timp acum să mai lungim vorba. Gândește-te la ce ți-am spus; eu nu pot avea altă părere decât că asta-i calea cea mai bună pentru tine.

Și cu asta și-a luat rămas bun și încă în mare grabă, fiindcă mama și surorile lui sunaseră la poartă, tocmai în clipa când el se ridicase să plece.

M-a lăsat cu gândurile răvășite la culme; și-a dat seama și el de asta a doua zi și în restul săptămânii, căci era abia marți seara când vorbiserăm; dar n-a avut prilej să vină la mine, până în duminica următoare, când eu, simțindu-mă prost, nu m-am dus la biserică, iar el a născocit un pretext ca să stea acasă.

Și iarăși am stat singuri o oră și jumătate și iar am depănat aceleași discuții, până când, la urmă, l-am întrebat cu năduf ce părere poate să aibă el despre cuviința mea, dacă-și închipuie că-mi poate trece măcar prin minte să mă culc cu doi frați și l-am încredințat că una ca asta nu se va întâmpla niciodată. Am adăugat că, chiar de mi-ar propune să nu ne mai vedem niciodată, lucru decât care numai moartea poate fi mai groaznic, eu tot n-aș putea să nutresc un gând atât de umilitor pentru mine și atât de josnic pentru el și, prin urmare, l-am implorat, dacă i-a mai rămas o fărâmă de respect sau de dragoste pentru mine, să nu-mi mai vorbească despre asta sau, de nu, să-și scoată sabia din teacă și să mă ucidă. A rămas mirat de încăpățânarea mea, cum o numea el; mi-a spus că sunt crudă și cu mine și cu el, că se abătuse asupra noastră o pacoste pe care nimeni n-o căutase, că el nu vede altă ieșire pentru amândoi și că, prin urmare, mă socotește cu atât mai crudă. Și a adăugat, cu o răceală neobișnuită, că, dacă nu mai are voie să-mi vorbească despre asta, nu vede ce-am mai avea de vorbit, și s-a ridicat să plece. M-am ridicat și eu, prefăcându-mă la fel de nepăsătoare, dar când s-a apropiat ca să-mi dea un sărut care semăna a sărut de despărțire, am izbucnit într-un plâns atât de desperat, încât de aș fi vrut să vorbesc, tot n-aș fi putut și, strângându-i doar mâna, am încercat să-mi iau rămas bun, plângând în hohote sfâșietoare.

El era vădit mișcat, așa încât s-a așezat din nou și a început să mă ia cu binișorul, dar tot mă mai îmboldea să fac ceea ce-mi propusese; îmi repeta mereu că dacă refuz, el va avea totuși grijă de mine, lăsându-mă să înțeleg însă limpede că mă va respinge în ceea ce era principal — ba chiar și ca amantă. Își făcea o chestiune de onoare din a nu se culca cu femeia care, după câte știa el, ar putea să devină, cândva, soția fratelui său.

Pierderea curtezanului nu mă întrista atât de mult cum mă întrista pierderea lui ca om, fiindcă într-adevăr îl iubeam ca o nebună; și apoi pierdeam orice nădejde de a-l avea vreodată ca bărbat, mi se năruiau toate speranțele. Toate la un loc îmi răvășeau mintea atât de tare, încât, în scurt timp, tot frământându-mă cu gândurile, m-am îmbolnăvit și atâta timp au durat fierbințelile, încât nimeni din familie nu mai credea că voi scăpa cu viață.

Eram peste măsură de slăbită și adesea aiuram; dar ceea ce mă dobora cel mai mult era teama ca nu cumva să scap vreo vorbă care să-i aducă lui vreo neplăcere, atunci când nu eram cu mintea întreagă. Tânjeam din tot sufletul să-l văd, după cum și el tânjea să mă vadă pe mine, căci mă iubea într-adevăr cu patimă; dar nu se putea; nu era chip s-o cerem, nici dintr-o parte, nici din alta, și nici n-ar fi fost cuviincios.

Am zăcut în pat aproape cinci săptămâni și, deși după trei săptămâni fierbințeala a scăzut, totuși a revenit de câteva ori după aceea; iar doctorii au spus de vreo două sau trei ori că nu mai e nimic de făcut și că natura și boala trebuie lăsate să se lupte singure, ei doar întărind-o pe cea dintâi cu doctorii întăritoare, ca să țină piept. După ce au trecut cinci săptămâni, starea mea s-a îmbunătățit, dar eram atât de slăbită și de schimbată, iar vindecarea mergea atât de încet, încât doctorii se temeau să nu dau în oftică. Și, ceea ce mă supăra cel mai rău, își dădeau cu părerea că aveam ceva pe suflet, că mă tulbura ceva, pe scurt, că eram îndrăgostită. Atunci cei din casă s-au pus cu toții pe capul meu, silindu-mă să spun dacă sunt sau nu îndrăgostită și de cine; dar firește am tăgăduit c-aș fi îndrăgostită.

Din pricina asta s-a iscat într-o bună zi, la prânz, o ciorovăială în legătură cu mine, de s-a aprins toată familia. Erau cu toții la masă, în afară de tata; cât despre mine, zăceam bolnavă, în odaia mea. La începutul discuției, cucoana cea bătrână, care-mi trimisese de mâncare, a pus-o pe slujnică să mă întrebe dacă mai vreau ceva; fata s-a întors spunând că nu mâncasem nici jumătate din ceea ce mi se dăduse.

— Sărmana fată! a zis doamna cea bătrână. Mă tem că n-o să se mai facă bine.

— Păi, a spus fratele cel mare, cum să se facă bine conița Betty? Se zice că-i îndrăgostită.

— Nu cred nimic din toate astea, a spus cucoana cea bătrână.

— Nu știu nici eu ce să spun, a luat vorba fata cea mare; prea s-a făcut mare vâlvă despre frumusețea și farmecul ei și câte și mai câte. Ba încă în auzul ei, de i s-a sucit fetei capul și cine știe ce închipuiri se pot isca în mintea ei după toate astea? În ceea ce mă privește, nu știu ce să cred.

— Dar, surioaro, trebuie să recunoști că e foarte frumoasă, a spus fratele cel mare.

— Da, ba chiar cu mult mai frumoasă decât tine, surioaro, a spus Robin, și mai ales asta te ustură.

— Bine, dar nu despre asta e vorba, a răspuns soră-sa; fata e destul de frumoasă și-o știe; nu mai trebuie să i se și spună ca să i se suie la cap.

— Aici nu era vorba dacă i s-a suit la cap, ci dacă e îndrăgostită, a spus fratele cel mare; o fi îndrăgostită de ea însăși; așa par să creadă surorile mele.

— Aș vrea să fie îndrăgostită de mine, a spus Robin. I-aș lua boala cu mâna într-o clipă.

— Ce vrei să spui, fiule? a întrebat cucoana cea bătrână. Cum poți să spui una ca asta?

— Păi, doamnă, a spus Robin cu toată sinceritatea, crezi c-aș lăsa-o pe sărmana fată să se prăpădească din dragoste și încă pentru mine, care sunt aici, la-ndemână?

— Rușine, frate, a spus sora cea mică, cum îți vine să vorbești așa? Ești în stare să te însori cu o ființă care n-are o lețcaie?

— Iartă-mă, fetițo, a spus Robin, frumusețea-i o zestre, iar voia bună pe deasupra e zestre îndoită; măcar de-ai avea tu jumătate cât ea din amândouă, ca zestre. Și cu asta i-a închis gura.

— Mi se pare, a spus sora cea mare, că dacă Betty nu e îndrăgostită, frate-meu, în schimb, este. Mă mir că nu i-a mărturisit lui Betty; garantez că n-ar zice nu.

— Cele care cedează când li se propune, a spus Robin, sunt cu un pas înaintea celor cărora nu li s-a propus niciodată să cedeze și cu doi pași înaintea celor care cedează înainte de a li se propune; ăsta-i un răspuns pentru tine, scumpă soră.

Soră-sa și-a ieșit din pepeni, s-a înfuriat rău și a spus că toate astea arătau că e timpul să fie dată afară din casă fetișcana asta — adică eu — și, fiindcă nu era momentul potrivit s-o dea afară atunci, nădăjduia că tatăl și mama ei se vor gândi la asta, de îndată ce se va putea.

Robin a răspuns că stăpânul și stăpâna familiei n-aveau nevoie să fie dăscăliți de o ființă cu așa puțină judecată ca soră-sa cea mare.

Lucrurile au mers mult mai departe; fata a început să ocărască, Robin să-și bată joc și s-o ia peste picior, iar biata Betty a pierdut mult de pe urma certei. Când mi s-a povestit, am plâns cu foc, iar doamna cea bătrână s-a urcat până la mine, fiindcă îi spusese cineva ce îndurerată eram de treaba asta. M-am văietat, spunând că-i nedrept ca doctorii să mă judece astfel, fără niciun temei; și că era cu atât mai nedrept cu cât cunoșteau situația mea în casă; nădăjduiam, am spus, că nu făcusem nimic pentru a micșora stima familiei față de mine sau pentru a da prilej acelei ciondăneli între fiii și fiicele ei și că mai bine m-aș gândi la sicriu decât la dragoste; o mai rugam să nu-și schimbe în rău părerea despre mine din pricina greșelilor altora, ci numai alor mele.

Ea a înțeles câtă dreptate aveam, dar mi-a spus că, deoarece se iscase tărăboi din pricina mea și fiindcă fiu-său cel mic trăncănea atâta, mă roagă să am încredere în ea și să-i răspund cu sinceritate la o singură întrebare. I-am spus că voi răspunde deschis și cu toată sinceritatea. Ei bine, întrebarea era dacă exista ceva între fiul ei Robert și mine. I-am răspuns cu toate asigurările de sinceritate de care mă simțeam în stare și nu mi-a fost greu că nu exista nimic, nici nu fusese vreodată; i-am spus că domnul Robert flecărise și glumise, după cum știa și ea că îi era felul, iar eu socoteam cuvintele lui așa cum îmi închipui că le socotea și el, drept o vorbire zăpăcită și zănatică, lipsită de orice temei; și am asigurat-o că nu era nici urmă din ceea ce bănuia ea între noi doi; că cei care au lăsat să se înțeleagă că ar fi mi-au făcut un mare rău, iar domnului Robert nu i-au făcut niciun serviciu.

Bătrâna s-a arătat pe deplin mulțumită, m-a sărutat, mi-a vorbit drăguț și m-a poftit să-mi văd de sănătate, să am grijă să nu duc lipsă de nimic și pe urmă a plecat. Dar când a coborât, l-a găsit pe băiat încăierându-se cu surorile lui; fetele erau supărate, ba chiar furioase, fiindcă el le dădea peste nas că-s urâte, că n-au avut niciodată curtezani, că nu li s-au făcut propuneri, că sunt atât de îndrăznețe, încât mai că ar propune ele cele dintâi și câte și mai câte. Ba le și compara în zeflemea cu conița Betty. Ce frumușică, ce cumsecade era ea, ce mult mai bine ca ele cânta și dansa, ce mult mai arătoasă era; și nu-i scăpa nicio răutate, care putea să le supere. Mama lor ajunse jos în toiul certei și, ca să-i potolească, le povesti discuția pe care o avusese cu mine și cum îi răspunsesem eu că nu era nimic între domnul Robert și mine.

— Aici se înșală, zice Robin, fiindcă dacă n-ar exista atâtea lucruri între noi, am fi mai apropiați decât suntem. I-am spus c-o iubesc din toată inima, zice, dar n-am putut s-o fac pe fetișcana aia să înțeleagă că vorbesc serios.

— Nici nu văd cum ai putea, a spus maică-sa. Niciun om în toate mințile n-o să te creadă că ești serios, când e vorba de o fată săracă, a cărei situație o cunoști prea bine. Dar rogu-te, fiule, a mai adăugat ea, de vreme ce n-ai putut s-o faci pe ea să creadă că ești serios, ce trebuie să credem noi despre toate astea? Fiindcă ai luat-o razna în așa hal, încât nimeni nu știe dacă vorbești serios sau în glumă și deoarece văd că fata, după propria ta mărturisire, a spus adevărul, te-aș ruga să faci și tu la fel și să-mi răspunzi cu seriozitate, așa încât să mă pot încrede în răspunsul tău: e ceva în toate astea sau ba? Vorbești serios sau nu? Ți-ai pierdut mințile sau nu? E o problemă care atârnă greu. Te rog să ne liniștești.

— Pe legea mea, doamnă, a spus Robin, n-are rost să despicăm firu-n patru sau să mai spunem minciuni. Sunt tot atât de serios ca și un om care așteaptă să fie spânzurat. Dacă cuconița Betty ar spune că mă iubește și că vrea să mă ia de bărbat, aș lua-o mâine dimineață pe nepusă masă și aș spune: „S-o am și s-o țin”, ca la cununie, asta în loc să-mi mănânc gustarea de dimineață.

— Acestea fiind zise, a spus maică-sa, am pierdut un fiu. Vorbea cu glas de jale, ca un om tare întristat.

— Sper că nu, doamnă, a spus Robin, niciun om nu-i pierdut când l-a găsit o nevastă bună.

— Dar, copilule, a spus doamna cea bătrână, Betty e o cerșetoare.

— Cu atât mai multă nevoie are de pomană, a spus Robin. O scot de sub oblăduirea parohiei și o să cerșim împreună.

— Nu se glumește cu lucruri din astea, a spus mama.

— Nu glumesc, doamnă, a răspuns Robin, o să venim să cerșim iertarea dumitale și binecuvântarea dumitale și a tatii.

— Vorbești aiurea, a spus mama. Dacă o iei în serios, ești pierdut.

— Mă tem că nu, spune el, fiindcă mi-e într-adevăr teamă că ea nu mă vrea. După toate palavrele jignitoare ale surorilor mele, cred că n-o să fiu niciodată în stare s-o conving.

— Frumoasă poveste. Dar n-avea frică, nu și-a ieșit ea din minți. Conița Betty nu-i proastă, a spus sora mai mică. Crezi că știe să spună nu mai bine ca alții?

— Nu, deșteaptă domnișoară, a spus Robin. Conița Betty nu-i proastă, dar se poate ca domnișoara Betty să-și fi dat cuvântul altuia și atunci ce ne facem?

— La asta, a răspuns sora cea mare, n-avem nimic de spus. Dar cine poate fi? Nu iese niciodată din casă; tot unul dintre voi trebuie să fie.

— Eu nu mai am nimic de adăugat, a spus Robin. Pe mine m-ați cercetat destul, e rândul lui frate-meu. Dacă trebuie să fie unul dintre noi doi, apucați-vă de el.

Pe fratele cel mare asta l-a lovit din plin și l-a făcut să creadă că Robin descoperise ceva. Totuși s-a stăpânit și nu s-a arătat tulburat.

— Vă rog, a spus, nu începeți să născociți povești și pe seama mea. Vă previn că eu nu mă ocup cu marfă din asta, n-am nimic de-a face cu conița Betty și nici cu vreo altă coniță Betty din parohie.

Și cu asta s-a ridicat și a șters-o.

— Mă încumet să răspund eu pentru fratele meu, a spus sora cea mare. El cunoaște lumea mai bine.

Cu asta discuția s-a sfârșit, dar de pe urma ei fratele cel mare a rămas cu totul nedumerit. A ajuns la convingerea că mezinul descoperise totul și a început să se întrebe dacă n-aveam și eu un amestec în treaba asta, dar cu toate șiretlicurile lui, n-a izbutit să ajungă până la mine. Până la urmă, de atâta nedumerire, a deznădăjduit de-a binelea și s-a hotărât să mă vadă, fie ce-o fi. De aceea, a potrivit lucrurile în așa fel, încât, într-o zi, după prânz, a pândit-o pe soră-sa mai mare până ce a văzut-o urcând scările și s-a luat după ea.

— Ia ascultă, surioară, i-a spus, unde-i femeia aia bolnavă? Nu-i chip s-o vadă omul?

— Ba da, i-a răspuns soră-sa, cred că e chip; dar lasă-mă să intru eu mai întâi și-ți spun pe urmă dacă se poate.

Fata a venit în fugă până la ușa mea, m-a vestit și îndată l-a chemat și pe el.

— Frate, poți intra, dacă vrei.

El a intrat, dându-și mai departe ifose:

— Ei, a spus din ușă, unde-i femeia bolnavă și îndrăgostită? Ce mai faci, coniță Betty?

Eu dădui să mă ridic din scaun, dar eram atât de slabă, că n-am izbutit; văzu și el, văzu și soră-sa și ea îmi spuse:

— Lasă, nu te osteni să te ridici; frate-meu n-are nevoie de ceremonii, mai ales acum că ești atât de slabă.

— Nu, nu, coniță Betty, stai liniștită, îmi spuse el.

Și s-a așezat pe un scaun în fața mea, arătând foarte vesel.

A vorbit vrute și nevrute cu soră-sa și cu mine, bătând câmpii în fel și chip, când despre una, când despre alta, tocmai ca s-o zăpăcească pe fată și, niciuna, nici două se întorcea la vechea poveste:

— Biata coniță Betty, spunea, e trist să fii îndrăgostit; uite cum te-ai topit.

La urmă, am spus și eu câteva cuvinte:

— Mă bucur că vă văd atât de voios, domnule, am zis, dar cred că doctorul ar fi putut să găsească ceva mai bun de făcut decât să-și ia pacienții în bătaie de joc. Cunosc prea bine zicala ca să-l fi lăsat să vină la mine, dacă n-aș fi avut altă boală.

— Ce zicală? a întrebat el. Cumva: „Când amoru-i în joc, doctoru-i un dobitoc.” N-o fi asta, coniță Betty?

Eu am zâmbit și n-am răspuns nimic.

— Nu, nu, a spus el, urmările au dovedit că e vorba de dragoste, căci se pare că doctorul nu ți-a fost de mare ajutor; te refaci încet, după câte am auzit. Am o bănuială că aici se ascunde ceva, coniță Betty, am bănuiala că ai o boală ce nu se vindecă: dragostea.

Am zâmbit și am spus:

— Zău, domnule, că boala mea nu-i din astea.

Am flecărit multă vreme despre lucruri dintr-acestea și altele la fel de lipsite de noimă. La un moment dat, el m-a rugat să le cânt ceva, iar eu am zâmbit, spunând că pentru mine s-a sfârșit cu cântatul. Atunci el m-a întrebat dacă vreau să-mi cânte ceva din fluier; soră-sa a zis că nu crede să fie bine pentru capul meu.

Eu m-am înclinat și am spus:

— Nu, nu-mi face rău. Vă rog, domnișoară, lăsați-l. Tare-mi place fluierul.

Atunci soră-sa a zis:

— Bine, frate.

El a scos cheia biroului lui:

— Draga mea, i-a spus, mie mi-e tare lene, du-te și adă-mi fluierul; îl găsești în cutare sertar — și i-a spus un loc, unde era sigur că nu se află, pentru ca ea să zăbovească mai mult.

De îndată ce fata a coborât, el mi-a istorisit toată povestea: ce a spus frate-său despre mine, amestecul lui în treaba asta, motivul pentru care potrivise această vizită. L-am încredințat că nu deschisesem gura nici față de frate-său, nici față de alții. I-am vorbit despre încurcătura groaznică în care mă aflam și am adăugat că dragostea mea pentru el și propunerea pe care mi-o făcuse să uit de ea și s-o îndrept spre un altul mă doborâseră; că doream de o mie de ori mai bine să mor decât să mă însănătoșesc și să reîncep lupta împotriva acelorași greutăți ca și înainte, și că tocmai lipsa mea de voință de a trăi fusese pricina de căpetenie pentru care mă însănătoșeam atât de încet. Am adăugat că, după cum prevăd, voi fi nevoită să părăsesc casa, de îndată ce mă voi însănătoși; cât despre măritișul cu frate-său, după cele întâmplate între noi doi numai gândul la acesta mă îngrozea și poate fi sigur că nici n-o să mai dau ochi cu frate-său, ca să discut povestea asta; că dacă el vrea să-și calce toate legămintele, jurămintele și făgăduințele, n-are decât, e o treabă care îl privește pe el și conștiința lui, dar nu va putea spune niciodată că eu, care m-am lăsat convinsă să mă numesc soția lui și care i-am dat lui îngăduința de a mă trata ca pe o soție, nu i-am fost credincioasă, așa cum se cuvine să fie o soție, oricum s-ar fi purtat el cu mine.

Era gata să-mi răspundă și apucase să spună că-i pare rău că nu mă poate convinge și mai voia să zică și altele, dar a auzit-o, și am auzit-o și eu, pe soră-sa care se apropia; totuși eu am mai apucat să-i răspund că nu mă va convinge nimeni niciodată să iubesc pe un om și să mă căsătoresc cu frate-său. El a clătinat din cap și-a spus:

— Atunci sunt pierdut.

Vorbea despre el însuși; și în clipa aceea, soră-sa a intrat în odaie, spunând că nu găsește fluierul.

— Ei, făcu el voios, nu mai merge cu lenea.

S-a ridicat, s-a dus să caute fluierul, dar s-a întors fără el; nu că nu l-ar fi găsit, dar nu-i era mintea la cântat, și apoi comisionul după care o trimisese pe soră-sa fusese de fapt îndeplinit, dar în alt fel; căci el voia doar să vorbească cu mine, ceea ce făcuse, dar nu spre mulțumirea lui.

Eu însă eram mulțumită că-i spusesem ceea ce avusesem de spus, fără opreliște și cu sinceritatea pe care am redat-o; și, deși lucrul n-a avut urmarea dorită de mine, adică nu l-a legat pe el mai tare, totuși l-a împiedicat să mă părăsească fără să-și păteze prin asta onoarea de-a binelea și să renunțe la cuvântul lui de gentleman, cuvânt pe care și-l dăduse de atâtea ori când îmi făgăduise să nu mă părăsească niciodată, ci să mă ia de soție, de îndată ce se va căpătui.

N-au trecut multe săptămâni și iată-mă din nou pe picioare, dar eram tot tristă și singuratică, ceea ce uimea întreaga familie, în afară de cel care cunoștea pricina stării mele; totuși a durat mult până când el a băgat de seamă, iar eu, tot atât de zgârcită la vorbă ca și el, mă purtam respectuos, fără să încerc vreodată a spune vreun cuvânt care să țintească ceva și așa au mers lucrurile vreo șaisprezece sau șaptesprezece săptămâni; astfel încât, după cum mă așteptam în fiecare zi să fiu dată afară, căci oamenii nu mă mai sufereau, dintr-un alt motiv decât cel adevărat și pentru care eu n-aveam nicio vină, nu mai speram nimic altceva de la domnul cu pricina, cu toate jurămintele lui solemne, decât doar să fiu părăsită și alungată.