În noaptea aceea, am fost băgați în cală și stăteam atât de înghesuiți de credeam c-o să ne înăbușim din lipsă de aer. În dimineața următoare, corabia a ridicat ancora și a coborât pe fluviu până într-un loc numit Bugby's Hole și asta în înțelegere cu negustorul, după cum ni s-a spus, ca să ni se ia orice mijloc de scăpare. Totuși, după ce vasul a ajuns acolo și a ancorat, ni s-a dat voie să ieșim pe punte, dar nu pe cea de sus, care era păstrată numai pentru folosul căpitanului și al călătorilor.
Când mi-am dat seama, după zgomotul pe care-l făceau oamenii deasupra capului meu și după mișcarea vasului, că o pornisem, am rămas uimită. Mă temeam că vom pleca fără a se îngădui prietenilor noștri să ne vadă; dar curând după aceea, când am văzut că ancorăm, m-am liniștit, fiindcă ni s-a dat de știre că a doua zi de dimineață vom fi liberi să ieșim pe punte și să ne vedem prietenii.
În noaptea aceea am dormit pe tare la fel ca ceilalți călători, dar pe urmă, cei care aveau ceva așternut au primit cămăruțe pentru dormit și un locșor pentru un cufăr sau o lădiță cu haine sau rufe (trebuie să adaug: dacă aveau, căci unii n-aveau nici cămăși, nici schimburi, fie ele de pânză sau de lână, ci numai ce era pe ei și nici măcar un ban, cu care să se descurce; totuși am văzut că și ăștia o duceau destul de bine pe vas, mai ales femeile, fiindcă ele primeau de la marinarii cărora le spălau rufele destui bani ca să-și cumpere tot ce le trebuie).
A doua zi de dimineață, când ni s-a dat voie să ieșim pe punte, am întrebat pe unul dintre ofițeri dacă mi se poate îngădui să trimit o scrisoare pe mal, ca să-mi înștiințez prietenii unde mă aflu și să mi se trimită câteva lucruri trebuincioase. S-a nimerit să vorbesc chiar cu șeful de echipaj, un om foarte politicos, curtenitor, care mi-a spus că mi se va îngădui tot ce doresc și ce mi se poate încuviința fără risc. I-am spus că altceva nu doresc, iar el mi-a răspuns că barca se duce la Londra o dată cu fluxul următor, iar el va da poruncă să mi se ia scrisoarea.
Prin urmare, când barca a fost gata de plecare, ofițerul a venit să-mi spună că pleacă și el cu barca și că, dacă scrisoarea mea e scrisă, se îngrijește el de ea. Eu îmi pregătisem dinainte pană, cerneală și hârtie și aveam o scrisoare gata scrisă către îngrijitoarea mea. Și am mai băgat în plic și una pentru tovarășul meu de închisoare, despre care nu i-am spus nici până la urmă îngrijitoarei că e bărbatul meu. În scrisoare, îi scriam îngrijitoarei unde se află vasul și stăruiam să-mi trimită lucrurile pe care mi le pregătise pentru marea călătorie.
O dată cu scrisoarea i-am dat șefului de echipaj și un șiling pentru purtătorul scrisorii, rugându-l să o trimită mai departe de îndată ce coboară pe mal, pentru ca să mai pot primi prin același om un răspuns și să aflu ce se întâmplă cu lucrurile mele.
— Căci, domnule, i-am spus, dacă vasul pornește înainte să le primesc, sunt pierdută.
Am avut grijă, atunci când i-am dat șilingul, să-l las să vadă că sunt ceva mai bine înzestrată decât ceilalți prizonieri, căci a văzut că am o pungă cu bani destui; și mi-am dat seama numaidecât că, de îndată ce i-a văzut, am avut parte de un tratament deosebit de cel pe care l-aș fi avut altfel; căci deși omul fusese într-adevăr binevoitor înainte, dintr-un soi de milă firească față de mine, o biată femeie în suferință, totuși, după aceea, a fost neobișnuit de politicos și mi-a făcut rost să fiu mai bine tratată pe vas decât aș fi fost altminteri. Lucrul se va vedea la momentul potrivit.
Omul a predat cinstit scrisoarea chiar în mâinile îngrijitoarei mele și mi-a adus răspunsul ei; și o dată cu răspunsul, mi-a înapoiat șilingul.
— Uite-ți șilingul, zice, fiindcă am predat chiar eu scrisoarea.
Eu nu știam ce să spun de mirată ce eram, dar după o tăcere am spus:
— Domnule, ești prea drăguț; ar fi fost firesc atunci să-ți plătești o trăsură.
— Nu, nu, face el, sunt plătit cu vârf și îndesat. Cine-i doamna aceea? E sora dumitale?
— Nu, domnule, am răspuns, nu e rudă cu mine, dar e o prietenă scumpă, e singura mea prietenă pe lumea asta.
— Da, zice el, există puțini prieteni de felul ăsta. A plâns după dumneata ca un copil.
— Da, zic eu iarăși, ar da, cred, 100 de lire ca să mă scape din situația asta groaznică.
— Adevărat? întreabă el. Cred că pentru jumătate din banii ăștia te-aș putea îndruma să scapi.
Cuvintele astea le-a rostit însă încet, ca să nu-l poată auzi nimeni.
— Vai, domnule, am spus eu, pesemne că o fi vorba de o scăpare de așa fel, încât dacă voi fi prinsă din nou, voi plăti cu viața.
— Ei, făcu el, odată scăpată de pe corabia asta, trebuie să ai singură grijă de dumneata în privința asta, nu-ți pot făgădui nimic. Și pentru moment ne-am oprit cu vorba aici.
Între timp, îngrijitoarea mea, credincioasă până-n ultima clipă, a trimis scrisoarea la închisoare bărbatului meu și a primit răspuns, iar a doua zi a venit chiar ea la mine, aducându-mi mai întâi un hamac, împreună cu tot ce ținea de el, atât cât îmi trebuia, dar fără ca oamenii să creadă că e ceva ieșit din comun. Mi-a adus de asemenea un cufăraș dintre cele ce se fac pentru marinari, cu tot ce trebuia înăuntru și plin cu tot ce mi-aș fi putut dori; și, într-un colț al cufărului, unde se afla o despărțitură tainică, mi-am găsit grămăjoara de bani, adică atât cât mă hotărâsem să iau cu mine, căci am poruncit ca o parte din rezervă să rămână în țară și să mi se trimită după aceea în mărfuri dintre cele ce-mi vor fi trebuincioase, când mă voi statornici acolo; fiindcă nu prea ai ce face cu banii în țara aceea, unde cu tutun poți cumpăra orice; de aceea nici n-are rost să pleci cu bani.
Situația mea însă era neobișnuită; nu se cădea să plec fără bani sau lucruri, dar pe de altă parte o biată osândită ce avea să fie vândută la debarcare ar fi atras luarea-aminte, dacă s-ar fi cărat cu un transport de mărfuri și poate că mărfurile i s-ar fi confiscat; așa încât am luat cu mine numai o parte din rezerve, iar restul le-am lăsat pe seama îngrijitoarei mele.
Îngrijitoarea mea mi-a mai adus multe alte lucruri, dar nu era chibzuit să apar prea înstărită, cel puțin nu înainte de a ști ce fel de om era căpitanul. Când s-a suit îngrijitoarea mea pe vas, am crezut c-o să moară; i s-a strâns inima la vederea mea și la gândul c-o să se despartă de mine, în astfel de împrejurări; și a plâns atât de groaznic, încât multă vreme n-am putut vorbi cu ea.
Am folosit acest timp ca să citesc scrisoarea tovarășului meu de închisoare, care m-a lăsat rău nedumerită. Îmi spunea că e hotărât să plece, dar că-i va fi cu neputință să fie scos la timp pentru a pleca cu aceeași corabie și, culmea, se întreba dacă-i vor îngădui să plece cu vasul cu care voia el, deși se deporta de bunăvoie; spunea că-l vor sui într-o corabie, după alegerea lor, și că va fi dat în seama căpitanului, la fel ca și ceilalți osândiți; așa încât nu mai spera câtuși de puțin să mă vadă înainte de a ajunge în Virginia, ceea ce aproape că-l deznădăjduia; ținând seama, pe de altă parte, că eu s-ar fi putut să pier de vreun naufragiu sau de vreo molimă, se socotea cea mai nefericită făptură din lume.
Toate astea mă puneau grozav în încurcătură și nu știam ce cale să apuc. I-am spus îngrijitoarei povestea cu șeful de echipaj și ea a început să-mi dea ghes să mă înțeleg cu el; dar eu nici nu mă gândeam la una ca asta, înainte de a afla dacă bărbatul meu sau tovarășul meu de închisoare, cum îi spunea ea, va fi slobod să mă însoțească. Până la urmă, am fost silită să-i dezvălui femeii totul, în afară doar de faptul că el mi-era bărbat. I-am spus că mă înțelesesem lămurit cu el să plece, dacă i se va da voie să se îmbarce pe același vas și că descoperisem că omul are bani.
Pe urmă, i-am spus ce ne propusesem să facem când vom ajunge acolo, cum vom lucra pământul și ne vom statornici și, pe scurt, cum ne vom îmbogăți fără să mai încercăm vreo aventură; și, ca o mare taină, i-am spus că aveam să ne căsătorim, de îndată ce va fi și el pe bordul vasului.
Când a auzit asta, ea a încuviințat numaidecât din toată inima plecarea mea și, din clipa aceea, și-a pus în cap să mi-l scape și pe el la timp din închisoare, pentru ca să se poată îmbarca pe aceeași corabie cu mine; lucru pe care, până la urmă, l-a izbutit, dar nu fără mari greutăți, nu fără să fie îndeplinite toate formele ce țin de îmbarcarea unui osândit la deportare, ceea ce el nu era de fapt, fiindcă încă nu fusese judecat și de aceea lucrul îl și umilea nespus.
Și acum soarta ne era pecetluită și ne aflam amândoi pe bord, iar ținta noastră era într-adevăr Virginia, numai că ne îndreptam într-acolo în situația nedemnă de osândiți, sortiți să fie vânduți ca sclavi, eu pentru cinci ani, iar el cu garanția că nu se va mai întoarce toată viața lui în Anglia — de aceea el era foarte abătut și dărâmat. Jignirea de a fi adus pe bord așa cum fusese, adică în chip de prizonier, l-a durut foarte tare; fiindcă la început i se spusese că se va deporta de bunăvoie, așa încât să poată umbla slobod ca un adevărat gentleman. E drept că nu exista poruncă să fie vândut când va ajunge acolo, așa cum era cazul cu noi ceilalți, și de aceea a și fost silit să-i plătească pentru călătorie căpitanului, ceea ce noi nu trebuia să facem. Cât despre rest, bietul om era neștiutor ca un copil și trebuia să i se spună tot timpul ce are de făcut.
Iar eu am stat în nesiguranță vreme de trei săptămâni încheiate, neștiind dacă bărbatul meu va veni cu mine sau nu și deci, neputându-mă hotărî cum și în ce fel să primesc propunerea acelui ofițer de treabă, lucru care i-a părut omului cam ciudat.
La capătul acestui răstimp, ce să vezi? Bărbatu-meu se arată pe bord. Privea în jur cu amărăciune și descurajare, inima lui cea mare era plină de mânie și dispreț, fiindcă fusese târât de trei gealați din Newgate și azvârlit pe corabie ca un osândit, când el nici măcar n-apucase să fie judecat. S-a plâns în dreapta și în stânga prin prietenii lui, căci avea, pare-se, interes s-o facă; dar aceștia fuseseră împiedicați în demersurile lor. Li se spusese că omul avusese parte de destule hatâruri, mai ales că, în urmă, de când i se îngăduise deportarea, se primiseră astfel de rapoarte cu privire la el, încât ar face bine să se socotească norocos că nu fusese pus din nou sub urmărire. Răspunsul ăsta l-a mai domolit, fiindcă știa el prea bine ce s-ar fi putut întâmpla și la ce s-ar fi putut aștepta; vedea el acum ce cuminte fusese sfatul care-l făcuse să primească deportarea. După ce i-a mai trecut necazul împotriva acestor porci de câini, cum le spunea el, a început să se liniștească și să se înveselească și când i-am spus cât mă bucur să-l știu scăpat din mâinile lor, m-a luat în brațe și a recunoscut, cu multă duioșie, că-i dădusem cel mai bun sfat cu putință.
— Draga mea, a spus, tu mi-ai scăpat de două ori viața; de aici înainte ție îți va fi închinată și o să-ți urmez totdeauna sfatul.
Prima noastră grijă a fost să vedem cum stăm cu gologanii. El a fost foarte cinstit cu mine și mi-a spus că stătea destul de bine cu banii la intrarea în închisoare, dar că trăind acolo ca un gentleman și, mai ales, încercând să-și facă prieteni și să-și aranjeze procesul cheltuise mult; pe scurt, rămăsese cu 108 lire, în aur, pe care le avea la el.
Eu i-am dat socoteală cu aceeași sinceritate, vreau să zic despre banii pe care-i aveam la mine; căci eram hotărâtă ca, orice s-ar întâmpla, să nu mă ating de ceea ce lăsasem în țară ca rezervă; în cazul că aș fi murit, ceea ce aveam la mine ar fi fost de ajuns pentru el, iar ceea ce rămăsese în seama îngrijitoarei mele urma să fie al ei, căci merita pe deplin acest lucru.
Eu aveam la mine 246 de lire și ceva șilingi; așa încât împreună aveam 354 de lire, dar de când lumea nu s-au adunat laolaltă bani strânși prin mijloace mai păcătoase.
Marea noastră nenorocire era că n-aveam asupra noastră decât bani, o marfă care n-aduce profit pe plantații. Cred, într-adevăr, că banii lui erau tot ce-i mai rămăsese pe lume, așa cum îmi spusese; dar eu, care avusesem 700-800 de lire depuse la bancă atunci când dăduse nenorocirea peste mine și aveam o prietenă credincioasă cum nu mai era alta pe lume, pricepută să gospodărească bani și care nu se încurca în principii, mai aveam încă 300 de lire lăsate ei pe mână, în păstrare, după cum am spus; în afară de asta aveam la mine o seamă de lucruri de preț și, mai ales, două ceasuri de aur, puțină argintărie și câteva inele — toate de furat. Argintăria, inelele și ceasurile le pusesem în cufăr, împreună cu banii. Cu această avere și aflându-mă în cel de-al șaizeci și unulea an al vieții mele, m-am aventurat spre o lume nouă, fie-mi îngăduit să-i zic așa, ca o sărmană osândită (cel puțin după înfățișare), deportată, după ce scăpasem de spânzurătoare. Aveam haine sărăcăcioase și de rând, dar nu zdrențuite, nici murdare și nimeni de pe vas nu știa că aveam vreun lucru de preț la mine.
Totuși, fiindcă aveam o mulțime de haine foarte bune și rufărie din belșug, poruncisem să-mi fie împachetate în două lăzi mari și încărcate pe bord, nu ca lucruri de ale mele, ci ca mărfuri trimise în Virginia pe numele meu cel adevărat; iar chitanțele de încărcare le aveam în buzunar; în lăzile astea se aflau argintăria și ceasurile și tot ce aveam de preț, în afară de bani, pe care-i țineam separat, într-o deschizătură tainică din cufărul meu, ce nu putea fi găsită sau deschisă, dacă ar fi fost descoperită, decât după ce cufărul ar fi fost făcut bucățele.
Corabia începea acum să se umple; s-au îmbarcat și câțiva călători care nu erau osândiți, și acestora li s-au rezervat locuri în cabina cea mare și în alte părți ale vasului, în timp ce noi, osândiții, eram azvârliți jos, nici eu nu știu pe unde. Dar când a sosit și bărbatu-meu pe corabie, am vorbit cu șeful de echipaj care-mi dăduse de la început semne de prietenie. I-am spus că mă servise de mai multe ori, iar eu nu-l răsplătisem cum se cuvine și, spunând asta, i-am pus o guinee în mână. I-am spus că sosise pe bord și soțul meu, că deși acum eram loviți de nenorocire, totuși fusesem alt soi de oameni decât nenorociții în ceata cărora venisem și doream să știu, dacă nu cumva căpitanul ar putea fi înduplecat să ne facă oarecare înlesniri pe vas, în schimbul cărora noi l-am răsplăti după cum va crede dumnealui de cuviință, iar pe el, șeful de echipaj, l-am cinsti pentru osteneala de a ne fi mijlocit toate astea. El a luat guineea cu mare mulțumire, după cum mi s-a părut mie, și mi-a făgăduit tot ajutorul lui.
După aceea, mi-a spus că, în ce privește căpitanul, unul dintre oamenii cei mai de treabă din lume, nu se îndoiește că se va lăsa ușor convins să ne facă înlesnirile pe care le dorim și, ca să mă liniștească, mi-a spus că la fluxul următor se duce la el anume ca să-i vorbească despre asta. A doua zi de dimineață, după ce am dormit ceva mai târziu decât de obicei, l-am văzut, de îndată ce m-am trezit și am început să mă uit afară pe punte. Își vedea de treabă printre oamenii săi. M-am cam întristat când l-am văzut acolo și m-am îndreptat către el; omul m-a zărit și a venit spre mine, dar eu, nelăsându-l să vorbească el mai întâi, i-am spus zâmbind:
— Mă tem, domnule, că m-ai uitat, fiindcă te văd foarte prins.
El mi-a răspuns numaidecât:
— Vino cu mine și ai să vezi.
M-a luat în cabina mare și acolo ședea un domn bine, care scria cu un teanc de hârtii în față.
— Uite-o, spuse șeful de echipaj către cel care scria, pe doamna, despre care ți-a vorbit căpitanul. Și zise, întorcându-se spre mine: Sunt atât de departe de a fi uitat de dumneata, încât am fost până la locuința căpitanului și i-am repetat întocmai cele ce mi-ai spus cu privire la dorința de a avea parte, dumneata și soțul dumitale, de unele înlesniri; iar căpitanul l-a trimis pe domnul acesta, care e secundul vasului, anume ca să-ți arate tot ce trebuie și să-ți facă rost de toate înlesnirile dorite și m-a mai rugat să te încredințez că nu vei fi privită așa cum te-ai fi așteptat, ci cu respectul de care au parte și ceilalți călători.
După aceea mi-a vorbit secundul și, nedându-mi răgaz să mulțumesc șefului de echipaj, a întărit spusele acestuia și a adăugat că era plăcerea căpitanului de a se arăta binevoitor și milos, mai ales față de cei asupra cărora se abătuseră nenorociri; și, spunând așa, mi-a arătat câteva cabine, unele despărțite chiar din cabina mare, altele aparte, dincolo de locul cârmaciului, dar răspunzând în cabina mare și făcute anume pentru călători și mi-a dat voie să aleg după voie. Eu am ales cabina de lângă cârmă, în care era loc destul să ne așezăm cufărul și lăzile, ba mai era și o masă pe care puteam să mâncăm.
După aceea, secundul a adăugat că șeful de echipaj vorbise căpitanului atât de frumos despre mine și despre soțul meu, încât primise poruncă să ne spună că vom lua masa cu el, dacă socoteam cu cale, în tot timpul călătoriei, așa cum făceau călătorii; că, dacă voiam, puteam să ne aducem ceva hrană proaspătă; sau dacă nu, puteam folosi proviziile obișnuite, pe care aveam să le împărțim cu el. Erau vești foarte înviorătoare pentru mine, după atâtea greutăți și necazuri. I-am mulțumit, spunându-i că lăsăm căpitanului să-și pună singur condițiile și i-am cerut voie să-i împărtășesc vestea și soțului meu, care nu se simțea bine și încă nu ieșise din cabină. Drept care m-am dus la el, iar soțul meu, care mai era încă foarte abătut de jignirea ce i se făcuse (așa zicea el) și încă nu-și venise în fire, se învioră într-atât când auzi de primirea ce ni se va face pe vas, încât părea alt om, iar pe față i se citea o nouă vlagă și un nou curaj. Într-atât este de adevărat că atunci când se lasă doborâte de durere, sufletele cele mai mari cad pradă celei mai crunte deznădejdi.
După un scurt răgaz, în care-și veni în fire, bărbatul meu urcă, împreună cu mine și-i mulțumi secundului pentru bunăvoința ce ne-o arătase și, tot prin el, trimise și căpitanului mulțumirile cuvenite, arătându-se gata să plătească înainte costul călătoriei și toate înlesnirile primite. Secundul i-a răspuns că, în după-amiaza aceea, căpitanul va fi pe bord și deci va putea să-i împărtășească chiar el toate acestea. Și într-adevăr, în după-amiaza aceea, căpitanul se arătă, iar noi ne dădurăm seama că e omul curtenitor și îndatoritor, pe care ni-l zugrăvise șeful de echipaj. Căpitanul s-a arătat atât de încântat de purtările bărbatului meu încât, fără multă vorbă, nu ne-a lăsat să păstrăm cabina aleasă de noi, ci ne-a dat una care, cum spuneam, dădea în cabina cea mare.
Și omul nu cerea mare lucru și nici nu se arăta hulpav și dornic să ne jupoaie, căci toată călătoria și masa ne-au costat cincisprezece guinee și tot în prețul ăsta am mâncat la masa căpitanului și am petrecut bine.
Căpitanul dormea în cealaltă parte a cabinei mari, căci își dăduse „foișorul”, cum îi zicea el, unui plantator bogat, cu soția lui și cei trei copii, care mâncau separat. Mai erau câțiva călători obișnuiți, în partea cârmei; cât despre vechii noștri tovarăși, aceștia erau ținuți în cală și urcau foarte rar pe punte.
Nu m-am putut stăpâni să nu-i împărtășesc îngrijitoarei mele vești despre tot ce ni se întâmplase; era drept ca ea, care avea atâta grijă de mine, să afle despre norocul meu. În afară de asta, aveam nevoie de ajutorul ei, ca să-mi facă rost de câteva lucruri trebuincioase pe care înainte mă sfiam să arăt că le am, ca să nu se afle; acum însă aveam o cabină și loc unde să mi le țin, încât am comandat o mulțime de bunătăți, care să ne îndulcească drumul, ca de pildă: brandy, zahăr, lămâi și altele. Ne gândeam să facem punch și să-l ospătăm pe binefăcătorul nostru, căpitanul; am mai cerut nenumărate lucruri de băut și de mâncat; de asemenea, un pat mai mare și așternut pe măsură; pe scurt, eram hotărâți să nu ducem lipsă de nimic.
Dar nu făcusem încă rost de nimic care să ne folosească atunci când vom ajunge și vom începe să ne numim plantatori; iar eu eram departe de a fi neștiutoare cât privește cele trebuincioase în astfel de împrejurări: mai ales tot soiul de unelte pentru munca plantatorului și pentru clădit; tot felul de mobile, pe care, dacă le-am fi cumpărat acolo, în colonie, ne-ar fi costat cu siguranță dublu.
Am stat de vorbă în privința asta cu îngrijitoarea mea, iar ea l-a căutat pe căpitan și i-a împărtășit speranța că nefericiții ei de veri, cum ne spunea nouă, vor găsi o cale de a-și recăpăta libertatea, când vor ajunge dincolo, și așa a început să pomenească despre mijloace și condiții, lucruri despre care va mai fi vorba la locul potrivit; și după ce l-a iscodit astfel pe căpitan, i-a dat să înțeleagă că, deși ne îmbarcasem în împrejurări nefericite, totuși nu eram atât de lipsiți de cele trebuincioase încât să nu ne putem apuca de lucru acolo, ba chiar i-a spus că eram hotărâți să ne statornicim și să trăim ca plantatori, dacă ni s-ar arăta cum s-o facem. Căpitanul a făgăduit tot ajutorul lui, i-a spus pe ce cale te poți apuca de astfel de treburi și cât este de ușor, ba chiar sigur ca niște oameni harnici să-și refacă averea în felul ăsta.
— Doamnă, zice, nu-i nicio rușine ca un om să fie trimis în țara aceea, chiar în împrejurări mai proaste decât cele în care văd că se află verii dumitale, dacă oamenii se apucă de treabă, cu cap, când ajung acolo.
Pe urmă ea l-a întrebat ce lucruri ar fi potrivite să ducem cu noi, iar el, ca un om cinstit și cunoscător, i-a spus așa:
— Doamnă, verii dumitale trebuie să găsească întâi pe cineva care să-i cumpere ca servitori, așa cum glăsuiește regula deportării și, pe urmă, în numele omului care i-a cumpărat, pot face ce vor; fie să cumpere o plantație cultivată dinainte, fie să cumpere pământul de la cârmuire și să înceapă ei să lucreze unde le place; și amândouă lucrurile se pot face fără mare cheltuială.
Ea i-a cerut ajutorul pentru cel dintâi lucru, iar el i-a făgăduit că o să ia totul asupra sa și, într-adevăr, și-a ținut cu credință făgăduiala. Cât despre rest, a făgăduit că ne va pune în legătură cu oameni, care ne pot da sfatul cel mai bun și nu ne vor înșela, ceea ce era mai mult decât ne puteam dori.
După aceea, ea l-a întrebat dacă n-ar fi bine să ne înzestreze cu unelte și materiale trebuincioase plantatorilor, iar el a zis:
— Sigur, neapărat.
Iar ea i-a cerut ajutorul pentru treaba asta și a spus că ne va face rost de toate cele trebuincioase, fără să se uite la cheltuială. Drept care, el i-a dat o listă cu cele trebuincioase unui plantator, care se ridica, după socoteala lui, la vreo optzeci sau o sută de lire. Pe scurt, femeia s-a apucat să cumpere totul cu atâta pricepere, de parcă ar fi fost o veche negustoreasă din Virginia. Numai că, la cererea mea, a cumpărat cam de două ori mai mult din fiecare lucru trecut în listă.
Toate astea le-a încărcat pe bord pe numele ei, a scos o chitanță de încărcare pentru ele, a trecut-o pe numele lui bărbatu-meu și a asigurat apoi încărcătura pe numele ei, din porunca noastră; așa încât orice s-ar fi întâmplat, orice nenorocire s-ar fi abătut asupra noastră, noi eram la adăpost.
Ar fi trebuit să vă spun că bărbatu-meu i-a încredințat ei toată averea lui de 108 lire pe care o purta la dânsul, după cum am mai spus, pentru ca ea s-o investească, iar eu i-am dat, la rândul meu, o sumă frumușică pe deasupra; așa încât n-am intrat de fel în rezerva pe care o lăsasem în seama ei, fiindcă după toate cheltuielile astea tot mai aveam aproape 200 de lire în bani, ceea ce era mai mult decât îndestulător pentru țelul nostru.
În aceste împrejurări, veseli, ba chiar foarte voioși de a ne vedea chivernisiți atât de bine, am ridicat ancora din Bugby's Hole spre Gravesend, unde corabia a mai zăbovit vreo zece zile și unde căpitanul s-a mutat de-a binelea pe bord. Aci căpitanul s-a dovedit față de noi de-o bunăvoință la care zău că nu ne puteam aștepta: anume, ne-a lăsat să coborâm pe țărm ca să mai luăm aer, după ce ne-am dat cuvântul că nu vom fugi, ci că ne vom întoarce iarăși cuminți pe bordul corăbiei. Aceasta era o asemenea dovadă de încredere, încât bărbatu-meu se simți copleșit și îi spuse cu recunoștință că, deoarece nu va putea în niciun fel să răsplătească cum se cuvine o atare bunăvoință, nu se poate gândi s-o primească și nici nu i-ar tihni să știe că, din pricina lui, căpitanul riscă atât. După un schimb de politețuri, i-am dat soțului meu o pungă cu optzeci de guinee și el i-a pus-o căpitanului în mână.
— Iată, căpitane, a zis, ceva care să te asigure în parte, de credința noastră; dacă ne purtăm necinstit cu dumneata în orice privință, a dumitale să fie. Și după asta, am coborât pe țărm.
Într-adevăr, căpitanul avea de ce să fie sigur că suntem hotărâți să plecăm; după ce adunasem atâtea lucruri ca să ne statornicim acolo, n-ar fi fost chibzuit să rămânem în Anglia, punându-ne și viețile în primejdie, fiindcă asta ar fi însemnat, dacă am fi fost prinși din nou. Pe scurt, am coborât cu toții pe mal împreună cu căpitanul, am cinat împreună la Gravesend, ne-am înveselit, am petrecut toată noaptea, am dormit tot în locul unde am cinat și ne-am întors frumos pe bord, împreună cu el, a doua zi de dimineață. Am adus cu noi zece duzini de sticle cu bere bună, niște vin, păsări și alte lucruri din astea, despre care știam că nu strică pe corabie.
În tot timpul ăsta, îngrijitoarea mea era mereu cu noi și ne-a însoțit până la Downs, împreună cu nevasta căpitanului, cu care a plecat după aceea înapoi. N-am jelit când m-am despărțit de mama mea, așa cum am jelit când m-am despărțit de ea și de atunci n-am mai văzut-o niciodată. A treia zi, după sosirea la Downs, am avut un vânt bun de răsărit și am pornit de acolo în ziua de zece aprilie. Nu ne-am mai oprit nicăieri, până când am fost împinși pe coasta Irlandei de un vânt puternic și atunci corabia a ancorat într-un golf mic, lângă un râu de al cărui nume nu-mi amintesc, dar oamenii ziceau că apele lui coboară de la Limerick și că e râul cel mai mare din Irlanda.
Și, fiindcă aici vremea proastă ne-a oprit câtăva vreme, căpitanul, care rămăsese același om drăguț și vesel de la început, ne-a luat din nou pe amândoi pe țărm cu el. O făcea acum în semn de bunăvoință față de bărbatu-meu, care suferea din pricina mării, mai ales când sufla vântul atât de tare. Și iar am cumpărat din belșug hrană proaspătă, carne de vacă, de porc, de oaie și păsări, iar căpitanul a așteptat până ce s-au pus la sărat vreo cinci-șase putini de carne, ca să asigure astfel cu provizii vasul pentru mai multă vreme. După nici cinci zile, vremea s-a liniștit și, stârnindu-se un vânt prielnic, am ridicat pânzele din nou, iar după patruzeci și două de zile am debarcat cu bine pe coasta Virginiei.
Când ne-am apropiat de țărm, căpitanul m-a chemat la el și mi-a spus că înțelesese din cuvintele mele că am rude prin locurile astea și că, deoarece mai fusesem pe aici, își închipuie că îmi sunt cunoscute obiceiurile în legătură cu debarcarea celor osândiți la deportare. I-am spus că nu; și că în ceea ce privește rubedeniile mele din locurile acelea, putea fi sigur că nu mă voi arăta nici uneia, cât timp voi fi prizonieră, iar în ce privește restul, ne lăsăm cu totul pe seama lui și a ajutorului pe care avusese bunăvoința să ni-l făgăduiască. Mi-a spus, că trebuie să găsesc pe cineva în locurile acelea, care să vină să ne cumpere ca slugi și care să răspundă de noi față de guvernatorul țării, dacă acesta îi va cere socoteală. I-am spus c-o să facem așa cum ne învață el; așa încât el a adus un plantator cu care a început, chipurile, să se târguiască pentru cumpărarea acestor două slugi, bărbatul meu și eu. Și așa am fost vânduți de formă și am plecat pe țărm cu plantatorul. Căpitanul ne-a însoțit, ne-a dus până la o casă, nu știu dacă trebuie să-i spun cârciumă sau nu, și aici ni s-a dat câte o ceașcă cu punch făcut din rom și altele și ne-am înveselit foarte. După câtva timp, plantatorul ne-a dat o hârtie de slobozenie și o adeverință că l-am servit cu credință și, încă de a doua zi, am fost liberi să ne ducem încotro ne place.
Pentru acest serviciu, căpitanul ne-a cerut șase mii de funți de tutun, pe care spunea că i le datorează armatorului lui și noi le-am cumpărat numaidecât și i-am dăruit pe deasupra douăzeci de guinee, cu care el s-a arătat mai mult decât mulțumit.
N-are rost, din mai multe pricini, să spun amănunțit în care parte din colonia Virginia ne-am statornicit; ajunge să pomenesc că am intrat pe fluviul cel mare Potomac, fiindcă vasul mergea într-acolo; pe acolo aveam de gând la început să ne așezăm, dar în urmă ne-am schimbat părerea.