— Acum, fetițo, zice, ai un prilej minunat; focul e atât de aproape, încât poți să te duci într-acolo, înainte ca mulțimea să închidă intrarea pe stradă.
Și, pe dată, m-a învățat ce am de făcut:
— Te duci, fetițo, zice, până la casa aceea, intri înăuntru în goană și-i spui cucoanei sau oricui îți iese înainte că ai venit să le ajuți, trimisă de cutare cucoană, adică de o cunoștință de a ei, care stă mai încolo, în susul străzii.
Am pornit-o și, ajungând la casa cu pricina, i-am găsit pe toți înnebuniți, după cum vă puteți închipui. Am intrat în goană înăuntru și, dând peste una din slujnice, i-am spus:
— Vai, scumpo, cum s-a întâmplat nenorocirea? Unde ți-e stăpâna? E în siguranță? Și unde sunt copiii? Vin de la doamna X. ca să dau o mână de ajutor.
Fata pleacă alergând.
— Coniță, coniță, zice ea, țipând cât o ținea gura, a venit o cucoană de la doamna X. ca să dea o mână de ajutor.
Biata femeie, pe jumătate scoasă din minți, vine spre mine cu o legătură sub braț și doi copilași de mână.
— Cucoană, zic eu, dă-mi voie să-ți duc copiii la doamna X. Te poftește să-i trimiți acolo; o să vadă ea de bieții puișori. Și iau un copilaș de mână, iar pe celălalt îl saltă ea în brațele mele.
— Da, ia-i pentru numele lui Dumnezeu, du-i și mulțumește-i pentru bunătate!
— Mai ai ceva de pus la loc sigur, doamnă? întreb eu. Are ea grijă de toate.
— Doamne! face ea, Dumnezeu s-o binecuvânteze; ia și legătura asta cu argintărie și du-i-o. Ce femeie cumsecade! Vai, suntem pierduți de tot, pierduți!
Și fuge iar înnebunită, cu slujnicele după ea, în timp ce eu o tulesc cu cei doi copii și cu legătura.
Nici nu ieșisem bine în stradă și văd altă femeie, care vine spre mine.
— Vai, cucoană, zice cu glas jalnic, o să-ți scape copilul. Vai, vai, ce nenorocire, dă-mi voie să-ți ajut; și pune mâna pe legătură, dând s-o ia.
— Nu, zic eu, dacă vrei să mă ajuți, ia copilul de mână și du-l în locul meu, până în capătul de sus al străzii. Vin și eu după dumneata și te răsplătesc pentru osteneală.
După cele spuse, nu mai putea să dea îndărăt. Ca să nu mai lungim vorba, femeia avea aceeași meserie ca mine și n-o interesa decât legătura; totuși, a mers cu mine până la poartă, fiindcă nu se putea altfel. Când am ajuns acolo, i-am șoptit:
— Du-te, fetițo, zic, am înțeles care ți-e meseria; ai să găsești acolo marfă de ajuns.
Ea m-a înțeles și s-a îndepărtat. Când am ajuns cu copiii, am început să izbesc în poarta casei și cum oamenii se deșteptaseră dinainte la hărmălaia cu focul, m-au lăsat numaidecât să intru, iar eu am spus:
— Cucoana e trează? Vă rog, spuneți-i că doamna X. o roagă să-i primească copiii; biata de ea rămâne pe drumuri, casa ei e toată în flăcări.
Au primit copiii cu multă bunăvoință, s-au înduioșat de nenorocirea familiei, iar eu am șters-o cu bocceaua mea. Una dintre slujnice m-a întrebat dacă nu trebuie să las și legătura. Eu însă am zis:
— Nu, scumpo, asta trebuie să ajungă în alt loc, nu-i a lor.
Ieșisem de mult din învălmășeală, așa încât am mers înainte și am adus legătura cu tacâmuri, care era mare nu glumă, de-a dreptul în casa îngrijitoarei mele. Ea mi-a spus că nici nu vrea să se uite înăuntru, ci mă roagă să plec înapoi să văd dacă mai e rost de ceva.
M-a învățat să joc aceeași comedie la cucoana din casa alăturată de cea unde izbucnise focul și eu am încercat să mă duc până acolo, dar între timp focul ajunsese în toi și strada era plină de tulumbe și de oameni care se înghesuiau, așa încât nu puteam să mă apropii de casă, orice aș fi făcut. M-am întors la îngrijitoarea mea și, după ce am dus legătura la mine în odaie, începui s-o cercetez. Vă povestesc îngrozită despre comoara pe care am găsit-o înăuntru. Ajunge să spun că, în afară de cea mai mare parte din argintăria familiei, care era o avere, am găsit un lanț de aur de modă veche cu încheietoarea spartă, așa încât mi-am închipuit că nu fusese folosit mulți ani, dar asta nu împiedica aurul să fie foarte bun; de asemenea, o cutiuță cu inele de doliu, verigheta cucoanei și câteva bucățele din niște medalioane de aur, un ceas de aur și o pungă cu monede vechi de aur, care făceau vreo 24 de lire și alte câteva lucruri de preț.
Asta a fost prada cea mai bogată, dar și cea mai blestemată, care mi-a căzut vreodată în mâini; căci, deși, cum am spus mai înainte, eram cum nu se poate mai înrăită în alte împrejurări, totuși acum mă simțeam mișcată până în fundul sufletului la vederea acestei comori, gândindu-mă la biata femeie nemângâiată, care și așa pierduse destul și care se gândea, cu siguranță, că cel puțin salvase argintăria și lucrurile cele mai de preț. Mă gândeam cât de uimită va fi când va afla că fusese înșelată și că femeia care-i luase copiii și lucrurile nu fusese trimisă, după cum spusese, de doamna din strada de alături, ci că micuții îi fuseseră dați vecinei în grijă, fără știrea ei.
Mărturisesc că nemernicia acestei fapte m-a tulburat foarte tare și m-a muiat rău, ba chiar îmi dădură lacrimile; dar, deși îmi dădeam seama că e o faptă crudă și nemiloasă, nu găseam tăria de a înapoia lucrurile. Pe urmă, gândurile s-au dus, iar eu am uitat repede împrejurările acestei întâmplări.
Dar nici asta n-a fost tot; căci, deși ajunsesem cu mult mai bogată decât înainte de pe urma acestei lovituri, totuși hotărârea luată pe vremuri de a părăsi o meserie atât de groaznică, de îndată ce voi mai fi agonisit ceva, era moartă, fiindcă eu voiam tot mai mult și lăcomia era atât de tare, încât nici nu mă mai gândeam să-mi schimb felul de viață cât mai era timp, măcar că traiul pe care-l duceam, nici liniște nu-mi dădea, și nici nu mă bucuram în tihnă de ceea ce adunasem; „încă puțin, încă puțin”, așa ziceam mereu.
În cele din urmă, cedând îndemnurilor stăruitoare ale nelegiuirii mele, am lepădat orice remușcare și orice căință și nu mă mai gândeam decât că poate voi pune mâna pe încă o pradă, care să-mi ajute să-mi fac suma; dar, deși puneam mâna pe prada aceea, totuși fiecare lovitură chema după ea o alta și mă simțeam atât de încurajată să-mi duc mai departe meseria, încât n-aveam niciun chef să mă las păgubașă.
Așa stând lucrurile și eu fiind înrăită de atâtea lovituri izbutite și hotărâtă să nu mă las, am căzut în capcana care avea să-mi aducă răsplata cuvenită pentru o astfel de viață. Dar încă nu ajunsesem acolo și mi-era dat să mai trăiesc câteva întâmplări norocoase pe acest drum.
Câtăva vreme, îngrijitoarea mea a rămas foarte tulburată de nenorocirea prietenei mele, care fusese spânzurată, mai ales că aceasta știa destule despre îngrijitoarea mea ca s-o tragă după ea, lucru nu prea liniștitor; și într-adevăr femeia era tare înspăimântată.
E drept că după ce prietena noastră ajunsese pe lumea cealaltă fără să spună ce știa, îngrijitoarea mea s-a mai liniștit și poate că se și bucura că cealaltă fusese spânzurată, fiindcă i-ar fi stat în puteri să obțină o grațiere pe socoteala prietenelor. Totuși, pierderea dăscăliței mele, care avusese bunătatea de a nu vinde ceea ce știa, a mișcat-o pe îngrijitoarea mea și a făcut-o să jelească sincer. Eu am mângâiat-o cum m-am priceput, iar ea, în schimb, m-a oțelit bine, ca să devin cu desăvârșire vrednică de aceeași soartă.
După cum spuneam însă, întâmplarea asta m-a făcut mai prevăzătoare și mă feream cu deosebire să jefuiesc prăvălii, mai ales de-ale pânzarilor sau postăvarilor, un soi de oameni care stau tot timpul cu ochii în patru. M-am încumetat o dată sau de două ori în prăvălii de dantele și în magazine de mode, mai ales într-o prăvălie de curând deschisă de două tinere femei, care nu prea se pricepeau la negoț. M-am ales cu o bucată de dantelă care făcea vreo șase sau șapte lire și cu un pachet de ață. Dar asta mi-a mers o dată; nu mai puteam repeta șmecheria.
Când auzeam de vreo prăvălie nouă, socoteam totdeauna că mă așteaptă o afacere bună, mai ales când cei care o deschideau nu erau învățați cu negustoria. Oameni din ăștia puteau fi siguri că vor fi călcați o dată sau de două ori, la început, și zău că trebuiau să fie foarte ageri ca să scape de asta.
Pe urmă am mai dat o lovitură sau două, dar dintre cele mărunte, deși îmi ajungeau ca să trăiesc. Și, cum multă vreme nu s-a ivit nimic gras, am început să mă gândesc că ar fi bine să mă las de-a binelea de meserie. Dar îngrijitoarea mea, care nu voia să mă piardă și aștepta lucruri mari de la mine, mi-a făcut într-o zi cunoștință cu o femeie tânără și un ins care trecea drept bărbatu-său, deși, după cum s-a adeverit mai pe urmă, ea nu-i era nevastă, ci erau amândoi tovarăși de meserie și de altceva. Pe scurt, jefuiau împreună, se culcau împreună, au fost prinși împreună și spânzurați tot împreună.
Am intrat în cârdășie cu aceștia doi, prin mijlocirea îngrijitoarei mele și ei m-au luat în trei sau patru expediții, unde i-am văzut dedându-se la jafuri josnice și neîndemânatice, în care n-au izbutit decât datorită nerușinării lor strigătoare la cer și neglijenței grosolane a celor jefuiți. Așa încât mi-am propus să fiu de aci înainte cu ochii-n patru când o pornesc cu ei și, într-adevăr, am respins două sau trei planuri nefericite de-ale lor, ba chiar i-am convins și pe ei să se lase păgubași. O dată, mai ales, aveau de gând să jefuiască un ceasornicar de trei ceasuri de aur pe care le ochiseră în timpul zilei când descoperiseră și locul unde fuseseră ascunse. Unul dintre ei avea atâtea chei de toate felurile, încât nu era o greutate să ajungem la locul unde ascunsese ceasornicarul ceasurile; totul era aproape hotărât; dar când am cercetat lucrul mai de aproape, mi-am dat seama că ei plănuiseră o spargere, și într-o treabă ca asta eu nu mă amestecam, așa încât s-au dus fără mine. Au pătruns în casă cu forța, au spart broaștele în locul unde se aflau ceasornicele, dar n-au găsit decât unul din ceasurile de aur și un ceas de argint pe care le-au luat și apoi au ieșit din casă fără să întâmpine vreo piedică. Numai că cei dinăuntru au prins de știre și au început să strige: „Săriți, hoții!” Bărbatul a fost prins în timpul urmăririi; femeia a scăpat și ea, dar, din nefericire, a oprit-o cineva mai încolo și s-au găsit ceasurile asupra ei. Și așa am scăpat eu a doua oară cu obrazul curat, iar ceilalți doi au fost osândiți și spânzurați, căci erau răufăcători cu vechime, deși oameni atât de tineri și, după cum v-am spus că au furat împreună și s-au culcat împreună, tot așa au fost acum spânzurați împreună și cu asta s-a sfârșit noua mea tovărășie.
Acum, că scăpasem ca prin urechile acului, am început să fiu foarte prevăzătoare, mai ales că aveam înaintea ochilor o astfel de pildă; dar îngrijitoarea mea mă ducea în fiecare zi în ispită și mă îmboldea, și iată că se ivi iarăși o pradă, care datorându-i-se ei, femeia se aștepta să fie părtașă la câștig. Aflase că într-o casă particulară era ascunsă o cantitate mare de dantelă de Flandra și, fiindcă dantela de Flandra era marfă oprită, prada era bună pentru orice vameș care ar fi pus mâna pe ea. Îngrijitoarea mi-a descris amănunțit atât cantitatea de dantelă cât și locul unde era ascunsă; așa încât eu m-am dus la un vameș, spunându-i că vreau să-i dezvălui ceva, dacă-mi făgăduiește că voi avea și eu partea mea de răsplată. Era o propunere atât de îndreptățită, încât nici că s-ar putea lucru mai corect; omul a încuviințat și, luând cu el un comisar și pe mine, am intrat toți trei în casă. Deoarece eu îi spusesem vameșului că mă voi duce glonț la locul cu pricina, omul a lăsat treaba pe seama mea; gaura unde era ascunsă dantela fiind foarte întunecoasă, m-am vârât înăuntru cu o lumânare în mână și i-am întins omului bucățile, având grijă să-mi păstrez mie cât puteam mai multe, fără să dau nimic de bănuit. Cu totul se afla acolo dantelă în valoare de aproape 300 de lire, iar eu mi-am oprit mie cam de vreo 50 de lire. Dantela nu era a oamenilor din casă, ci le fusese dată în păstrare de un negustor; astfel că n-au fost chiar atât de uimiți cum îmi închipuiam eu că vor fi.
L-am lăsat pe vameș încântat de prada lui și deplin mulțumit cu ce căpătase și ne-am înțeles să ne întâlnim într-un loc hotărât de el, unde m-am și dus, după ce m-am îngrijit mai întâi de prada mea de care el habar n-avea. După ce am sosit acolo, el a început să se tocmească cu mine, închipuindu-și că eu nu-mi cunoșteam drepturile, ba chiar avea chef să scape de mine cu 20 de lire; dar eu i-am arătat că nu sunt chiar atât de neștiutoare cum își închipuie, bucurându-mă totuși că cel puțin îmi oferă o sumă fixă. I-am cerut 100 de lire și el s-a ridicat până la 30; eu am lăsat la 80 de lire și el a mai dat până la 40; pe scurt, mi-a oferit 50 de lire și eu am încuviințat, mai cerând pe deasupra o bucată de dantelă, care socoteam eu că face vreo 8 sau 9 lire, ca și cum aș fi dorit s-o port chiar eu, iar omul a primit. Și așa am pus mâna, chiar în noaptea aceea, pe 50 de lire în bani și cu asta s-a încheiat târgul; iar omul habar n-avea cine sunt sau unde să mă caute, și chiar dacă s-ar fi descoperit că șterpelisem o parte din marfă, tot n-avea cum să-mi ceară socoteală.
Am împărțit cinstit prada cu îngrijitoarea mea și, de atunci înainte, am trecut în ochii ei drept o femeie foarte isteață, chiar și în cazurile cele mai gingașe. Mi-am dat seama că munca asta era cea mai plăcută și mai ușoară pe care o puteam găsi, așa încât am început să umblu după mărfuri dosite și, de obicei, după ce cumpăram din ele, dădeam totul la iveală; dar niciuna din aceste descoperiri nu mi-a adus mare lucru, așa cum mi-adusese cea pe care am istorisit-o adineauri; căci mă temeam să risc prea mult, cum vedeam că fac alții, care cădeau în plasă în fiecare zi.
Următoarea treabă mai însemnată a fost încercarea de a fura ceasul de aur al unei cucoane. Mă aflam într-o mare învălmășeală, la intrarea unei biserici, și n-a lipsit mult să fiu prinsă. Eram cu mâna pe ceas și i-am dat femeii un ghiont, ca și cum m-ar fi împins cineva peste ea. Trăgând zdravăn de ceas și văzând că nu vrea să se desfacă, i-am dat numaidecât drumul și am început să țip ca din gură de șarpe că am fost călcată pe picior și că trebuie să se afle hoți de buzunare prin apropiere, pentru că cineva trăsese de ceasul meu; trebuie să vă spun că, în astfel de expediții, noi porneam totdeauna foarte bine îmbrăcați, iar eu aveam haine frumoase pe mine și un ceas de aur la cingătoare ca orice cucoană.
Nici n-apucasem bine să strig și cucoana începu și ea: „Hoți de buzunare!” Spunea că și ceasul ei încercase cineva să-l desprindă.
În clipa când pusesem mâna pe ceas mă aflam alături de ea, dar când am început să strig m-am oprit deodată, iar pe ea mulțimea împingând-o puțin înainte, strigătul ei a răsunat la oarecare depărtare de mine, așa încât nici prin gând nu-i trecea să mă bănuiască. Și când ea a țipat: „Hoți de buzunare!” cineva a spus:
— Ia te uită, și aici se află unul. A vrut s-o fure și pe cucoana asta.
În clipa aceea, spre norocul meu, ceva mai încolo, în mulțime, s-a auzit strigându-se din nou: „Un hoț de buzunare!” și într-adevăr un băiat a fost prins cu mâța-n sac. Nenorocitul a avut ghinion, dar pentru mine lucrurile s-au brodit cum nu se poate mai bine, măcar că și până aci o scosesem la capăt destul de frumușel; dar acum eram în afară de bănuială și toți gură-cască din mulțime au pornit în goană într-acolo, iar bietul băiat a căzut pradă furiei celor de pe stradă, care sunt de o cruzime pe care nu trebuie să v-o descriu; deși e totuși mai bine așa decât să fii trimis la Newgate, unde zaci o veșnicie, până aproape să te prăpădești, și uneori ești spânzurat, iar lucrul cel mai bun pe care-l poți nădăjdui, odată osândit, e să fii deportat.
Am scăpat ca prin urechile acului, dar m-am ales cu o spaimă care m-a făcut să nu mai râvnesc multă vreme la ceasuri de aur. În întâmplarea asta au fost multe împrejurări care m-au ajutat să scap, dar mai ales faptul că femeia pe ceasul căreia pusesem mâna era o proastă: vreau să spun că nu înțelegea natura atacului, ceea ce n-aș fi zis, văzând cu câtă dibăcie își prinsese ceasul, în așa fel încât să nu poată fi șterpelit; dar de spaimă femeia se prostise de-a binelea; fiindcă atunci când a simțit mișcarea, a început să țipe, îmbrâncindu-se înainte și făcând să se învălmășească toată lumea din jurul ei, dar n-a suflat o vorbă, timp de cel puțin două minute, despre ceas sau despre vreun hoț de buzunare, ceea ce mi-a îngăduit mie să câștig timp; fiindcă eu, strigând, cum am spus, în spatele ei și dându-mă înapoi în mulțime în timp ce ea înainta, între mine și ea s-au vârât câțiva oameni, cel puțin șapte sau opt, căci gloata era încă în mișcare. Și pe urmă, deoarece eu am strigat înaintea ei, s-ar fi putut să fie ea persoana bănuită tot atât de bine ca și mine, căci oamenii se zăpăciseră rău de tot, în timp ce dacă ea, cu iuțeala atât de trebuincioasă în astfel de împrejurări, în loc să țipe când a simțit că-i umblă cineva la ceas, s-ar fi întors brusc și ar fi pus mâna pe omul cel mai apropiat din spatele ei, m-ar fi prins fără greș.
Sfatul ăsta nu va fi pe placul frăției hoților de buzunare, dar e, fără îndoială, o cheie pentru înțelegerea principiilor după care-și călăuzește un hoț de buzunare mișcările; și cine îmi ascultă sfatul va prinde hoțul, cu aceeași siguranță cu care-l va scăpa, dacă nu va asculta.
Am mai trăit o întâmplare, care nu mai lasă nicio îndoială asupra chestiunii și care poate folosi drept învățătură urmașilor în privința hoților de buzunare. Buna mea îngrijitoare, ca să spun o vorbă și despre istoria ei, deși se lăsase de meserie, era, ca să zic așa, o hoață de buzunare înnăscută, și, după cum aveam să înțeleg mai târziu, trecuse prin toate stagiile acestui meșteșug. Totuși nu fusese înhățată decât o dată, când o prinseseră în așa fel cu ocaua mică, încât o osândiseră la deportare; dar, fiind bună de gură și având și bani în buzunar, a găsit ea mijlocul să debarce, când vasul a ancorat în Irlanda ca să se aprovizioneze, și acolo și-a văzut câțiva ani de vechea ei meserie; pe urmă, a intrat în altă cârdășie, a devenit moașă și codoașă și a făcut sute de isprăvi, despre care mi-a istorisit în taină câte ceva, pe măsură ce ne împrieteneam mai bine. Acestei făpturi ticăloase îi datoram eu îndemânarea la care am ajuns și în care mă întreceau puțini și pe care pot spune că puțini au folosit-o atâta vreme fără să se nenorocească.
După isprăvile astea din Irlanda, unde începuse să fie destul de cunoscută, a părăsit Dublinul și s-a întors în Anglia, unde, neîmplinindu-se încă anii pe care trebuia să-i trăiască în deportare, s-a lăsat de meseria dinainte, de teamă să nu încapă iar pe mâini rele, fiindcă știa că atunci nu mai avea scăpare. S-a apucat din nou de meseria cu care se îndeletnicea în Irlanda și, fiind foarte întreprinzătoare, dar și bună de gură, a ajuns curând la belșugul pe care vi l-am zugrăvit, ba chiar s-a îmbogățit de-a binelea, deși, în urmă, treburile i-au mers mai prost, după cum v-am mai spus.
Amintesc atâtea lucruri din povestea acestei femei, ca să lămuresc mai bine amestecul ei în viața păcătoasă pe care o duceam acum, viață în care ea m-a însoțit pas cu pas, ducându-mă, ca să zic așa, de mână și dându-mi sfaturi pe care le-am urmat cu atâta sfințenie, încât am ajuns cea mai mare meșteră a timpului meu și am scăpat cu atâta iscusință din toate primejdiile, încât în timp ce unii din tovarășii mei au ajuns la Newgate după o jumătate de an de practică în meserie, eu lucram de mai bine de cinci ani și cei de la Newgate nici măcar nu mă cunoșteau; desigur că auziseră de mine și mă așteptau, dar eu scăpam mereu, și uneori din primejdii nespus de mari.
Una din primejdiile cele mai mari care mă pășteau acum era faptul de a fi prea cunoscută printre oamenii de meserie și unora dintre ei, a căror ură față de mine se datora mai degrabă pizmei ce mi-o purtau decât vreunei jigniri pe care le-aș fi adus-o eu, începu să le fie ciudă că eu scap mereu în timp ce ei erau mereu prinși și trimiși la Newgate. Ăștia mi-au dat numele de Moll Flanders, care semăna cu numele meu adevărat sau cu vreun nume purtat vreodată de mine cum seamănă albul cu negrul, atât doar că o dată, în vremea când mă adăpostisem la Monetărie, după cum am istorisit, trecusem drept doamna Flanders; dar despre asta habar n-aveau pungașii și n-am izbutit niciodată să aflu cum au ajuns să-mi dea numele ăsta și în ce împrejurări.
Câțiva dintre cei închiși la Newgate juraseră să mă dea de gol, după cum aflai curând, și, fiindcă știam că vreo doi sau trei dintre ei erau în stare de una ca asta, mă cuprinse o mare neliniște și, o bună bucată de vreme, am stat mai mult pe acasă. Dar îngrijitoarea mea — care mi-era acum părtașă la ce câștigam, fără însă să-și pună pielea în joc, fiindcă la primejdii nu era părtașă — îngrijitoarea mea, cum vă spun, și-a pierdut răbdarea văzând ce viață nefolositoare și neaducătoare de câștig, cum zicea ea, duc eu. Atunci a născocit ceva nou ca să pot ieși din casă, anume să mă îmbrac în straie bărbătești, și m-a pus să învăț deprinderi noi.
Eram înaltă și arătoasă, dar cu fața cam netedă pentru un bărbat; totuși, fiindcă o porneam de obicei noaptea, mergea destul de bine; numai că a trecut multă vreme, până m-am obișnuit să mă mișc în hainele mele noi — vreau să zic, în meșteșugul meu. Mi-era cu neputință să fiu atât de sprintenă, de descurcăreață, de îndemânatică, în straie potrivnice firii și, fiind stingherită în mișcări, n-aveam aceeași sorți să scap ușor ca înainte; așa încât m-am hotărât să mă las păgubașă, hotărâre care mi-a fost întărită, curând după aceea, de următoarea pățanie.
După ce m-a travestit în bărbat, îngrijitoarea mea m-a și întovărășit cu un bărbat, un tinerel destul de isteț în meseria lui și, vreme de trei săptămâni, ne-am descurcat bine împreună. Treaba noastră era să pândim tejghelele negustorilor și să șterpelim orice fel de marfă lăsată pe deasupra din neglijență și, în felul ăsta, am încheiat câteva afaceri bune, cum le ziceam noi. Cum eram mai toată vremea împreună, ne-am împrietenit bine, deși lui nici prin gând nu-i trecea că sunt femeie, măcar că de câteva ori m-am dus la el acasă, fiindcă așa cerea meseria, ba chiar de vreo patru sau cinci ori am dormit cu el toată noaptea. Dar aveam alte scopuri și, prin urmare, era neapărat nevoie să-i ascund că sunt femeie, așa cum s-a și dovedit mai târziu. De altminteri și felul nostru de viață, faptul că ne întorceam de la lucru noaptea târziu și că nu puteam, din pricina îndeletnicirii ăsteia, să lăsăm pe nimeni să intre în locuințele noastre, mă silea să dorm cu el, tocmai ca să nu fiu nevoită să-i dezvălui adevărul; și, într-adevăr, am izbutit să nu mă dau de gol.
Dar ghinionul lui și norocul meu au pus capăt acestui fel de viață, de care trebuie să recunosc că mi se făcuse silă și din alte câteva pricini. Dădusem câteva lovituri în noua noastră meserie și ultima ar fi fost nemaipomenită. Se afla pe o stradă oarecare o prăvălie, care avea în spate un depozit ce dădea spre altă stradă, deoarece casa era în colț.
Prin fereastra depozitului, am văzut cinci bucăți de mătase precum și alte stofe zăcând pe tejghea și, în față, pe o masă; deși aproape se întunecase, oamenii dinăuntru, prinși cu treburile în prăvălia din față, n-avuseseră răgaz să închidă ferestrele sau poate uitaseră de ele.
Când a văzut asta, tinerelul s-a bucurat atât de tare, încât nu s-a mai putut stăpâni. Zicea că marfa stă înaintea nasului și s-a jurat pe toți sfinții c-o să pună mâna pe ea, măcar de-ar dărâma și casa. Eu am încercat să-i mut gândul, dar am văzut că nu-i chip, așa încât omul s-a repezit, a scos un ochi de geam din cerceveaua ferestrei cu destulă îndemânare, a pus mâna pe patru bucăți de mătase și a venit spre mine cu ele, dar în urma lui s-a auzit numaidecât zgomot mare și tărăboi. Stăteam bineînțeles unul lângă altul, dar eu nu-i luasem din mână nicio bucată de marfă, ci am apucat doar să-i spun:
— S-a zis cu tine, fugi, pentru numele lui Dumnezeu!
El a luat-o la goană ca scăpat din pușcă și eu la fel, dar pe el îl urmăreau mai aprig, fiindcă marfa era la el. A lăsat să-i scape două bucăți, ceea ce i-a oprit puțin pe urmăritori, dar mulțimea creștea și ne urmărea pe amândoi. Curând după aceea, l-au prins cu celelalte două bucăți, iar restul mulțimii alerga după mine. Am fugit până am ajuns în casa îngrijitoarei mele, dar câțiva oameni cu ochi de vultur m-au urmărit atât de aprig, încât m-au silit să mă opresc acolo. N-au bătut numaidecât în ușă, așa încât avui timp să-mi azvârl hainele și să mă îmbrac ca femeie; în afară de asta, când au dat să intre, îngrijitoarea mea, care avea o poveste gata pregătită, a ținut ușa încuiată și le-a strigat că, în casa ei, n-a intrat picior de bărbat. Oamenii țineau morțiș că intrase un bărbat în casă și se jurară c-au să spargă ușa.
Fără să se arate mirată, îngrijitoarea mea le-a vorbit liniștită și i-a poftit să cerceteze casa, dar însoțiți de un comisar, care să nu lase să intre decât pe cine crede el de cuviință, fiindcă n-avea rost să năvălească toată mulțimea în casă. Și măcar că se adunase o gloată, la asta n-au avut ce să răspundă. Așa încât a fost numaidecât adus un comisar, iar femeia a deschis de bunăvoie; comisarul ținea ușa, iar oamenii numiți de el cercetau casa, îngrijitoarea mea însoțindu-i din încăpere în încăpere. Când a ajuns la odaia mea, m-a strigat și mi-a spus cu glas tare:
— Verișoară, deschide, te rog, ușa; sunt niște domni aici care trebuie să se uite în odaia ta.
Aveam lângă mine o fetiță, nepoțica îngrijitoarei mele, cum îi zicea ea; am rugat fetița să deschidă ușa, în timp ce eu îmi făceam de lucru cu un talmeș-balmeș de lucruri răspândite în jurul meu, ca și cum toată ziua n-aș fi făcut altceva. Eram dezbrăcată, cu boneta de noapte pe cap și doar cu un capot ușor pe mine. Îngrijitoarea mea și-a cerut, chipurile, scuze că mă tulbură, spunându-mi pe scurt despre ce e vorba și că n-are încotro, că trebuie să deschidă ușile pentru ca oamenii să se liniștească, fiindcă ea cu vorba nu-i putuse liniști. Eu am rămas pe loc și i-am poftit să caute cât le place, fiindcă dacă se strecurase cineva în casă, eram sigură că nu în odaia mea se afla; cât despre restul casei, despre asta n-aveam ce să le spun, fiindcă de fapt nici nu înțelegeam ce caută.
Totul la mine părea atât de nevinovat și de cinstit, încât oamenii au fost mai cuviincioși decât m-aș fi așteptat, dar nu înainte de a fi cercetat camera cu de-amănuntul, chiar sub pat și în pat și peste tot unde ar fi putut să se ascundă cineva. După ce au mântuit treaba fără să găsească nimic, și-au cerut iertare și au coborât.
Când au isprăvit cu cercetatul casei de jos în sus și de sus în jos, fără să descopere nimic, au potolit destul de bine mulțimea, dar pe îngrijitoarea mea au dus-o în fața judecății. Doi bărbați au jurat că-l văzuseră pe omul pe care-l urmăreau intrând în casă. Îngrijitoarea mea a făcut gălăgie, spunând că-i jignesc casa și că ce vină are ea ca să fie tratată astfel; că dacă intrase într-adevăr un om, ar fi putut să iasă numaidecât, după câte știe ea, fiindcă era gata să depună jurământ că nu știe să-i fi călcat un bărbat în casă în ziua aceea, lucru cum nu se poate mai adevărat; că s-ar fi putut ca, în vreme ce ea era sus, orice om înspăimântat care ar fi găsit ușa deschisă să se fi adăpostit înăuntru, dar că ea habar n-avea de nimic; și dacă așa se întâmplase, omul ieșise cu siguranță, poate că pe cealaltă ușă, fiindcă mai era o ușă care dădea într-o alee, și scăpase astfel, păcălindu-i pe toți.
Toate astea puteau fi crezute destul de bine și judecătorul se mulțumi s-o pună să jure că nu primise, nici nu adăpostise vreun bărbat în casa ei, ca să-l ascundă, să-l apere sau să-l ferească de judecată. Asta putea să jure liniștită și așa a și făcut, după care a fost lăsată slobodă.
E ușor de înțeles în ce spaimă mă aflam eu în timpul ăsta și i-a fost cu neputință îngrijitoarei mele să mă mai îmbrace din nou cu straiele acelea, fiindcă, după cum îi spuneam, era sigur că mă voi da de gol.
Bietul meu tovarăș pe care căzuse năpasta o pățise rău, fiindcă fusese dus în fața primarului și înălțimea-sa îl trimisese la Newgate, iar oamenii care-l prinseseră se arătau atât de dornici să-l urmărească mai departe, încât se oferiră să se lege prin chezășie că vor apărea la judecată, ca să susțină vinovăția lui.
Totuși a obținut o amânare, cu condiția să dezvăluie numele complicilor și mai ales al băiatului care-l ajutase la hoție; și omul nu s-a dat în lături și a trădat numele meu, adică Gabriel Spencer, cum mă știa el; și aici se vede cât de înțeleaptă fusesem când îi ascunsesem numele meu și faptul că sunt femeie, fiindcă, dacă le-ar fi știut, aș fi fost pierdută.
A făcut tot ce a putut ca să-l descopere pe acest Gabriel Spencer; m-a descris; a arătat locul unde știa el că locuiesc; într-un cuvânt, a dat toate amănuntele pe care putea să le dea despre casa mea, dar fiindcă eu îi ascunsesem faptul de căpetenie, anume că sunt femeie, am avut noroc și el nu m-a putut dibui. A băgat în încurcătura vreo două-trei familii, tot căznindu-se să mă găsească, dar oamenii nu puteau spune mai mult decât că el avusese un tovarăș, pe care-l văzuseră, dar de care nu știau nimic. Cât despre îngrijitoarea mea, deși prin mijlocirea ei ajunsese omul la mine, totul se făcuse prin a doua mână și nici despre ea omul nu știa nimic.
Toate astea s-au întors împotriva lui; fiindcă omul făgăduise descoperiri și nu-și ținuse făgăduiala, așa încât l-au ținut drept neserios, iar negustorul l-a urmărit mai aprig.
În toată vremea asta, eu mă simțeam tare neliniștită și, ca să scap de primejdie, am plecat pentru câtva timp de la îngrijitoarea mea; neștiind încotro să mă îndrept, am luat o slujnică și m-am urcat în diligența de Dunstable, spre hangiul și hangița de pe vremuri, la care petrecusem zile atât de frumoase cu bărbatul meu din Lancashire. I-am spus femeii o poveste născocită, cum că îl aștept din zi în zi pe soțul meu, care se întoarce din Irlanda și că-i trimisesem o scrisoare cum că vreau să ne întâlnim la Dunstable, în casa ei și că, dacă vântul e prielnic, cu siguranță că omul va debarca în câteva zile; voiam, așadar, să petrec câteva zile cu ei până la sosirea lui, fiindcă el avea să sosească fie cu trăsura poștei, fie cu diligența de West Chester, nici eu nu știam cu care; dar, oricum va fi, e sigur că va trage la casa ei, ca să ne întâlnim.
Gazda mea s-a bucurat tare când m-a văzut, iar bărbatu-său a făcut atâta tărăboi, că dac-aș fi fost o prințesă n-aș fi putut fi primită mai bine. Aș fi fost binevenită în casa lor chiar și o lună sau două, dac-aș fi crezut de cuviință să rămân.
Dar eu aveam alte treburi. Mi-era teamă (deși eram atât de bine deghizată, încât cu greu ar fi putut cineva să-mi dea de urmă) să nu mă descopere omul acela și măcar că nu mă putea învinui de hoție, fiindcă îl sfătuisem să nu se încumete, iar eu nu făcusem nimic, totuși m-ar fi putut învinui de altele, răscumpărându-și viața pe socoteala vieții mele.
Gândul ăsta mă umplea de o spaimă cumplită. N-aveam mijloace, n-aveam prieteni, n-aveam alt om de încredere decât pe îngrijitoarea mea, nu vedeam altă ieșire decât să-mi încredințez viața ei, și așa am și făcut, înștiințând-o unde mă poate găsi și am primit, cât am stat aci, câteva scrisori de la ea. Unele dintre ele mă făceau să-mi ies din minți de frică, dar în cele din urmă mi-a trimis vești îmbucurătoare, anume că omul fusese spânzurat, ceea ce era cea mai bună știre pe care o primisem de multă vreme încoace.
Zăbovisem aici cinci săptămâni și trăisem foarte tihnit, lăsând la o parte neliniștea mea. Dar când am primit scrisoarea cu pricina, m-am înveselit iarăși; i-am spus gazdei că primisem răvaș de la soțul meu din Irlanda, că el mă vestea că e bine, dar că-mi dădea știrea proastă cum că treburile nu-i îngăduiau să vină atât de curând cum s-ar fi așteptat, și prin urmare, trebuie să plec fără el.
Gazda m-a felicitat totuși pentru vestea că el e sănătos.
— Fiindcă am băgat de seamă, doamnă, zice, că n-ai fost atât de veselă cum îți stă în obicei; cred că erai îngrijorată până peste cap din pricina lui, zice buna femeie; acum se vede cât de colo că-i o schimbare în bine.
— Ei, tare-mi pare rău că nu poate veni și dumnealui, zice hangiul; mult m-ar fi bucurat să-l pot vedea. Când primiți vești mai sigure despre venirea lui, să vă repeziți și până la noi, doamnă, zice. Veți fi binevenită oricând vă face plăcere să poftiți.
Ne-am despărțit cu aceste cuvinte frumoase și m-am întors destul de voioasă la Londra, unde am găsit-o pe îngrijitoarea mea la fel de mulțumită ca și mine. Mi-a spus că niciodată n-o să-mi mai dea un tovarăș, fiindcă a băgat de seamă, zicea, că norocul cel mai mare îl am când mă încumet singură. Și chiar așa și era, fiindcă atunci când eram singură, rar intram în primejdii și chiar dacă intram, mă descurcam cu mai multă îndemânare decât când mă încurcam în hotărârile prostești ale altora, care poate că aveau mai puțină prevedere și erau mai nerăbdători decât mine; căci, deși eram la fel de cutezătoare ca oricare dintre ei, totuși mă gândeam mai bine înainte de a mă apuca de-o ispravă și mă pricepeam mai bine să ies cu obrazul curat.
M-am mirat de multe ori de îndrăzneala mea și în altă privință căci, deși toți tovarășii mei au fost prinși și au picat pe neașteptate în mâinile justiției, eu totuși n-am putut niciodată, în timpul ăsta, să iau hotărârea serioasă de a mă lăsa de meserie, măcar că acum eram departe de a fi săracă, iar ispita nevoii, care te împinge de obicei spre ticăloșii, era înlăturată: aveam aproape 500 de lire bani gheață cu care aș fi putut s-o duc foarte bine, dacă aș fi socotit potrivit să mă retrag. Dar vă spun că nici prin gând nu-mi trecea să las totul baltă; nu, nici măcar cât doream pe vremuri, când n-aveam decât 200 de lire puse deoparte și nu vedeam înaintea ochilor pilde atât de înspăimântătoare. De aici reiese limpede că, după ce ne-au înăsprit nelegiuirile, nu ne mai mișcă frica de nimic și nicio lecție primită nu ne mai poate sluji drept pildă.
Aveam eu o tovarășă de meserie, a cărei soartă m-a privit multă vreme de aproape, deși cu vremea s-a șters și amintirea asta. A fost într-adevăr un caz foarte nenorocit. Pusesem mâna pe o bucată de damasc foarte bun în prăvălia unui negustor de mătăsuri și scăpasem cu obrazul curat; în clipa când ieșirăm din prăvălie, am pus marfa în mâna prietenei mele. Ea a apucat-o într-o parte, iar eu în cealaltă. Nu trecuse mult de când ieșisem din prăvălie, și negustorul își dădu seama de lipsa stofei și trimise urmăritorii, unii într-o parte, alții în cealaltă și oamenii au pus numaidecât mâna pe femeia cu bucata de damasc la ea; cât despre mine, avui norocul să intru într-o casă, unde, sus pe o scară, se afla o prăvălioară de dantelărie și, spre mulțumirea sau poate mai curând groaza mea, am putut vedea prin fereastră cum o târăsc pe nenorocita aceea la judecată, de unde a fost numaidecât trimisă la Newgate.
Am avut grijă să nu întreprind nimic în prăvălia de dantelă, dar am răvășit multă vreme marfa ca să treacă timpul; după aceea, am cumpărat câțiva iarzi de dantelă cu colțișori, am plătit și am plecat tristă rău, fiindcă biata femeie intrase la apă pentru marfa furată de mine.
Și aici mi-a fost iarăși de folos prevederea mea; deși jefuiam adesea împreună cu oameni din aceștia, totuși nu le spuneam niciodată cine sunt și nici ei nu puteau descoperi unde locuiesc, măcar că încercau să mă pândească. Mă cunoșteau cu toții sub numele de Moll Flanders, deși unii dintre ei mai degrabă bănuiau că eu sunt aceea decât știau cine sunt. Sigur că numele meu le era cunoscut, dar habar n-aveau cum să mă dibuiască și nici măcar nu știau dacă locuiesc în capătul de răsărit sau de apus al orașului; și așa, simțul prevederii mi-a fost scăparea în toate aceste împrejurări.
După întâmplarea nenorocită cu femeia aceea, am stat închisă în casă o bună bucată de vreme. Știam eu că dacă ceea ce voi întreprinde va da greș și voi ajunge la închisoare, ea va fi acolo, gata să mă înfunde cu mărturia ei, ba chiar să scape cu viață pe pielea mea. Îmi spuneam că începusem să fiu foarte bine cunoscută la Old Bailey pe numele de Moll Flanders, deși habar n-aveau cum arăt la față, și că, dacă le cad în gheare, mă vor trata ca pe una de mult certată cu legea; din pricina asta, eram hotărâtă să văd mai întâi care va fi soarta nenorocitei aceleia, înainte de a face vreun pas, măcar că de câteva ori i-am trimis sărmanei bani ca să-i îndulcesc nenorocirea.