Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am coborât toate lucrurile pe țărm și le-am pus într-o magazie închiriată împreună cu locuința în micul cătun sau sat unde am debarcat, zic, primul lucru pe care l-am făcut a fost să întreb de maică-mea și de fratele meu (nenorocitul pe care l-am luat de soț, după cum am povestit pe-ndelete). De la prima cercetare, am aflat că maică-mea murise; că fratele sau bărbatul meu trăia, ceea ce, mărturisesc, nu m-a prea bucurat; și, ceea ce era mai neplăcut, am aflat că se mutase de pe plantația unde locuisem eu și că acum trăia împreună cu unul din fiii săi pe o plantație, chiar în locul unde debarcasem și închiriasem noi magazia.
La început am rămas cam uimită, dar după ce m-am încredințat că nu mă poate recunoaște, nu numai că m-am liniștit de-a binelea, dar am și simțit imboldul de-a-l vedea, dacă era cu putință fără ca el să mă vadă pe mine. Cu scopul ăsta, am întrebat în dreapta și în stânga până ce-am aflat unde-i plantația lui și, însoțită de o femeie din partea locului, pe care o luasem ca să mă ajute, femeie cu ziua, cum se spune la noi, am pornit să cutreier ținutul, ca și cum n-aș fi avut alt gând decât să cunosc locurile și să mă uit în jur. Până la urmă, m-am apropiat atât de tare, încât i-am văzut și casa. Am întrebat femeia a cui e plantația; mi-a răspuns că-i a unuia și, căutând în juru-i cu privirea, mi-a zis:
— Uite-l pe proprietarul plantației împreună cu taică-său.
— Cum le zice pe numele de botez? întreb eu.
— Nu știu, zice, cum îl cheamă pe bătrân, dar lui fiu-său îi zice Humphrey și cred, zice, că și pe taică-său tot așa îl cheamă.
Vă închipuiți, dacă puteți, ce amestec de bucurie și spaimă a pus stăpânire pe gândurile mele în clipa aceea, căci am înțeles numaidecât, după omul pe care mi l-a arătat femeia și care era frate-meu, că băiatul nu era altul decât fiul meu. Nu purtam mască, dar mi-am tras gluga peste față ca să fiu sigură că, după peste douăzeci de ani și neașteptându-se să mă vadă pe meleagurile acelea, n-o să mă poată recunoaște. Dar nici nu era nevoie de atâta prevedere, fiindcă omul nu mai vedea limpede din pricina unei boli de ochi și de-abia era în stare să găsească drumul și să se ferească de a intra într-un copac sau într-un șanț. Femeia care mă însoțea îmi spusese asta din întâmplare, fără să știe ce însemnătate avea pentru mine. Când s-au apropiat de noi, am spus:
— Pe dumneata te cunoaște, doamnă Owen? (așa i se spunea femeii).
— Da, spuse ea, dacă mă aude vorbind, mă recunoaște; dar de văzut nu vede destul de bine ca să mă recunoască pe mine sau pe oricine o fi. Și mi-a spus povestea cu vederea lui, cum v-am spus-o și eu.
Asta m-a făcut să mă simt în siguranță și mi-am dat gluga pe spate, lăsându-i să treacă pe lângă mine. E un lucru groaznic pentru o mamă să-și vadă fiul, cu chipul unui tânăr frumos, chipeș, înfloritor și să nu îndrăznească să i se dezvăluie sau să-l recunoască. Le poftesc pe toate mamele cu copii care citesc aceasta să se gândească și să-și închipuie cu ce strângere de inimă m-am stăpânit; cum tânjea sufletul în mine să-l îmbrățișez, să plâng pe umărul lui; cum mi se părea că mi se răsucesc măruntaiele, că-mi tremură mădularele, dar nu știam ce să fac, tot așa după cum acum nu știu cum să dau grai acelor chinuri! După ce s-a depărtat, am rămas tremurând, cu privirea ațintită, uitându-mă după el, până nu l-am mai văzut; după aceea m-am așezat pe iarbă, pe un loc pe care mi-l alesesem dinainte și, prefăcându-mă că mă întind ca să mă odihnesc, m-am întors cu spatele la femeie și am plâns cu fața în jos, sărutând pământul pe care pășise el.
N-am putut să-mi ascund atât de bine tulburarea, încât femeia aceea să nu-și dea seama de nimic. Credea că nu mă simt bine și am fost silită să mă prefac că-i adevărat; atunci ea m-a îndemnat să mă ridic, căci pământul fiind jilav era primejdios să stau pe jos, iar eu am ascultat-o și ne-am depărtat.
Pe drumul de întoarcere, tot vorbind despre domnul acela și fiul lui, s-a ivit un nou prilej de întristare pentru mine. Femeia a început, ca și cum ar fi vrut să mă înveselească cu o poveste:
— Se vorbesc lucruri foarte ciudate prin vecini, în locurile unde a trăit înainte domnul ăsta.
— Ce anume? zic eu.
— Păi, zice ea, în tinerețea lui, bătrânul a fost în Anglia și s-a îndrăgostit acolo de o fată tânără, una dintre femeile cele mai frumoase din câte s-au pomenit pe-aici; s-a însurat cu ea și a adus-o la maică-sa, care pe atunci mai trăia. A trăit câțiva ani cu ea pe aici și a avut câțiva copii, dintre care unul e tânărul care-l însoțea acum; dar, după câtva timp, bătrâna, mama lui, povestind lucruri ce o priveau pe ea, de pe timpul cât fusese în Anglia, care lucruri nu erau prea curate, noră-sa a început să se mire și să se tulbure; pe scurt, când au cercetat lucrurile mai în adâncime, a apărut, fără putință de tăgadă, că ea, bătrâna, era mama noră-si și că prin urmare fiu-său era fratele neveste-si, lucru care a îngrozit familia și i-a tulburat într-atât, încât aproape că i-a nenorocit pe toți. Femeia cea tânără n-a mai vrut să trăiască cu bărbatu-său; el, fratele și bărbatul ei, a umblat câtăva vreme ca smintit și, în cele din urmă, cea tânără a plecat în Anglia și de atunci nu s-a mai auzit de ea.
E ușor de ghicit că povestea asta m-a tulburat în chip neobișnuit, dar mi-e cu neputință să-mi zugrăvesc tulburarea. Mă prefăceam mirată de poveste și-i puneam femeii mii de întrebări, cerând amănunte pe care vedeam că le cunoaște de-a fir a păr. În cele din urmă, am întrebat-o ce s-a întâmplat cu familia, când a murit doamna cea bătrână, adică maică-mea, și ce a rămas de pe urma ei; căci maică-mea îmi făgăduise solemn că, înainte de a muri, se va gândi la mine și va rândui lucrurile astfel încât, dacă voi fi în viață, să ajung într-un fel sau altul să am parte de moștenire, fără ca fiu-său, fratele și soțul meu, să aibă putere să mă împiedice. Femeia mi-a răspuns că nu știe prea bine cum fusese totul rânduit, dar i se spusese că maică-mea lăsase niște bani, pentru plata cărora zălogise plantația, ca să-i fie dați fetei ei, dacă vreodată se va afla de ea, fie în Anglia sau pe alte meleaguri, iar garant rămăsese tocmai acel fiu, pe care îl văzusem alături de taică-său.
Veștile astea erau prea bune pentru mine ca să le trec cu vederea și vă închipuiți că m-au năpădit mii de gânduri despre calea pe care trebuie s-o apuc, despre felul cum trebuie să mă dezvălui sau dacă e bine să mă dezvălui vreodată.
Era un nod pe care nu mă pricepeam să-l desfac și nici nu știam măcar cum să încep. Trăiam sub o apăsare, zi și noapte. Nu mai puteam nici să dorm, nici să vorbesc, așa încât bărbatu-meu a băgat de seamă, s-a întrebat ce m-o fi durând și s-a străduit să mă înveselească, dar nimic nu-mi ajuta. Mă îndemna să-i spun ce mă tulbură, dar eu amânam mereu, până când, ca să scap de cicălelile lui, am fost silită să născocesc o poveste, care nu era lipsită de un miez de adevăr. I-am spus că sunt tulburată, fiindcă descoperisem că trebuie să ne mutăm și să ne schimbăm planurile de statornicire, căci îmi dădeam seama că voi fi recunoscută dacă vom rămâne prin locurile astea; i-am spus că, după moartea mamei, câteva rude de-ale mele se așezaseră în ținutul unde ne aflam noi acum și că trebuie fie să mă descopăr, ceea ce în împrejurările de față n-ar fi chibzuit din mai multe pricini, fie să ne mutăm; că nici eu nu știam ce să fac și asta era cauza tristeții mele.
El a fost de părerea mea, cum că nu e cuminte să mă fac cunoscută, în împrejurările în care venisem, și, prin urmare, mi-a spus că e gata să se mute în orice parte a țării și chiar în altă țară, dacă socot eu de cuviință. Dar acum se ivea altă greutate: anume că, dacă mă mutam în altă colonie, nu mai aveam cum să pornesc cercetările pentru a pune mâna pe ce-mi lăsase maică-mea. Dar nici vorbă nu putea fi să-i dezvălui soțului meu de acum taina căsătoriei mele de odinioară. Nu era o istorie ce se putea spune și nici nu puteam să-mi închipui care ar fi fost urmările acestei dezvăluiri; și nici nu era cu putință să cercetez lucrurile până la capăt fără să se împrăștie zvonul prin tot ținutul și să nu afle toți cine eram și ce eram acum.
Frământarea asta a mai durat multă vreme și l-a neliniștit tare pe bărbatu-meu, fiindcă mă vedea frământată și totuși credea că nu sunt sinceră cu el și nu-i dezvălui tot ce mă doare; și-mi spunea adesea că se întreabă cu mirare ce-o fi făcut el de nu-i încredințez orice, mai ales ceea ce mă face să sufăr și să mă întristez. Adevărul e că ar fi trebuit să-i încredințez orice, căci nu cunoscusem bărbat mai vrednic de încredere; dar lucrul ăsta nu știam cum să-l dezvălui și cum n-aveam pe nimeni față de care să-mi ușurez sufletul măcar în parte, povara era prea grea pentru cugetul meu; n-au decât să spună unii cât le-o plăcea că femeile nu-s în stare să păstreze o taină, dar viața mea e pentru mine dovada cea mai hotărâtă că nu-i așa; totuși, fie că-i vorba de femei sau de bărbați, o taină însemnată trebuie oricând s-o destăinuiești unui om de încredere, unui prieten apropiat, căruia să-i poți împărtăși bucuria sau durerea, oricare ar fi, căci altfel povara e îndoită și uneori nici n-o mai poți îndura; și pentru adevărul spuselor mele cer oamenilor să depună mărturie.
Din această pricină s-a întâmplat adesea ca atât bărbați cât și femei, și încă bărbați dintre cei mai înzestrați în alte privințe, să se arate slabi în privința asta și să nu fie în stare să poarte povara unei bucurii sau a unei dureri tainice, ci să fie siliți s-o împărtășească, uneori numai ca să se ușureze și să-și elibereze cugetul, apăsat de povară. Și asta nu e nicidecum semn de nesăbuință, ci urmarea firească a lucrului; căci dacă oamenii aceștia s-ar fi luptat mai mult timp cu povara, cu siguranță că ar fi vorbit în somn și ar fi trădat taina, oricât ar fi fost ea de grozavă, fără să țină seama de omul față de care o dau la iveală. Nevoia aceasta firească are uneori o înrâurire atât de puternică asupra cugetelor unor oameni vinovați de nelegiuiri fioroase, ca de pildă un omor înfăptuit pe ascuns, încât ei s-au văzut siliți să dezvăluie totul, măcar că urmarea a fost pieirea lor. Acum, deși e adevărat că gloria acestor dezvăluiri și destăinuiri trebuie s-o aibă dreptatea cerească, totuși e sigur că pronia divină, care lucrează de obicei mână în mână cu natura, se folosește de fapte firești pentru a produce urmări nemaipomenite.
Aș putea să dau multe pilde însemnate spre întărirea celor de mai sus, pilde adunate din convorbirile mele lungi cu răufăcătorii. Am cunoscut unul, în vremea când eram închisă la Newgate, unul dintre cei ce erau numiți păsări de noapte. Nu știu ce cuvânt se întrebuințează acum pentru asta. Pot însă să vă spun că el se învârtise să plece din închisoare în fiecare noapte și atunci își făcea poznele, dând de lucru pentru a doua zi acelor oameni preacinstiți ce se numesc prinzători de hoți și care înapoiază, în schimbul unei recompense, ceea ce furaseră hoții în ajun. Despre omul acesta se știa sigur că va spune în somn tot ce făcuse, până la ultimul pas, că va mărturisi ce furase și de unde, ca și cum ar fi făgăduit să mărturisească, treaz fiind, și n-ar fi fost în asta niciun rău sau primejdie. De aceea el era nevoit, după ce se întorcea din hoinăreala de noapte, să se încuie sau să fie încuiat de unul din paznicii care-l aveau în grijă, pentru ca nimeni să nu-l poată auzi; pe de altă parte, după ce turna toate amănuntele și-și istorisea pe larg isprăvile și izbânzile oricărui tovarăș sau frate întru hoție sau chiar și patronilor săi, cum ar fi mai potrivit să le spun, totul era în ordine și omul dormea la fel de liniștit ca oricare altul.
Deoarece supun cititorilor această istorie a vieții mele de dragul moralei înțelepte ce se desprinde din fiecare părticică, pentru ca ea să poată folosi drept învățătură, mijloc de prevedere și îndreptare oricărui cititor, nădăjduiesc că cele spuse mai înainte nu vor trece drept un ocol fără rost, căci ele privesc pe unii oameni care sunt nevoiți să dea pe față cele mai mari taine, fie ale lor, fie ale altora.
Apăsată de această povară, mă zbăteam în împrejurările pe care le-am pomenit și n-am găsit ușurare decât când am dezvăluit soțului meu atât cât credeam eu că e trebuincios ca să-l conving că trebuie să ne gândim a ne statornici în altă parte a lumii; și următoarea întrebare ce se afla în fața noastră era înspre care dintre așezările englezești să ne îndreptăm. Bărbatul meu era străin de tot în țara asta și nici măcar n-avea idee despre situația geografică a diferitelor locuri; iar eu, care, până ce am scris rândurile astea, nici nu știam ce înseamnă cuvântul geografie, n-aveam decât cunoștințe generale, prinse din convorbirile lungi cu oamenii care veneau sau plecau spre alte locuri; dar atâta știam: că Maryland, Pennsylvania, East și West Jersey, New York și New England se aflau toate la miazănoapte de Virginia și că, prin urmare, erau toate ținuturi cu climă mai rece; din pricina asta nici nu mă ispiteau. Căci fiind din fire iubitoare de vreme călduroasă, acum că înaintam în vârstă, mă feream și mai tare de frig. De aceea mă gândeam să mă mut în Carolina, care este singura colonie englezească din sud de pe continentul american; și într-acolo am propus să plecăm, cu atât mai mult cu cât de acolo puteam ușor să mă întorc, oricând aș fi găsit cu cale să cercetez ce s-a întâmplat cu lucrurile maică-mi și să le cer.
După ce am luat această hotărâre, am propus soțului meu să ne luăm toate lucrurile, să plecăm din locul unde ne găseam și să ne statornicim în Carolina; soțul meu a încuviințat cu ușurință prima parte, anume că nu era potrivit să rămânem pe loc, căci eu îl încredințasem că aici vom fi recunoscuți; restul i l-am ascuns.
Dar acum altă greutate îmi stătea în cale. Lucrul cel mai de căpetenie îmi apăsa tot mai mult cugetul și nu puteam să mă gândesc a pleca din acel ținut, fără să fac, într-un fel sau altul, o cercetare cu privire la ce-mi lăsase maică-mea moștenire; și nu eram în stare să îndur liniștită gândul că plec, fără să mă dau pe față fostului meu bărbat (fratelui meu) sau copilului meu, fiul lui; numai că tare bucuroasă aș fi făcut treaba asta, fără ca noul meu soț să ia cunoștință de ei, și fără ca ei să ia cunoștință de el sau să afle măcar că am bărbat.
Mi-am bătut capul în fel și chip cum să duc la îndeplinire treaba asta. L-aș fi trimis cu plăcere pe bărbatu-meu înainte, în Carolina, cu toate lucrurile noastre, și aș fi venit în urma lui, dar lucrul nu se putea pune în fapt; el nu voia să se urnească fără mine, fiindcă nu cunoștea meleagurile și nici mijloacele de a ne statornici în vreun loc. Pe urmă, m-am gândit să plecăm la început amândoi împreună, cu o parte din lucruri, și, după ce ne vom fi așezat, să mă întorc eu înapoi în Virginia după rest; dar știam că nici așa n-o să se despartă vreodată de mine și n-o să rămână singur. Lucrurile erau simple: omul era crescut ca un gentleman și nu numai că nu cunoștea locurile, dar era și nepăsător. Așa încât, după ce ne vom fi statornicit, omul mai degrabă avea să se ducă în pădure cu pușca, după vânat, ceea ce este aici îndeletnicirea obișnuită a indienilor, care o fac ca slugi; vreau să spun că mai degrabă avea să facă asta decât să-și vadă de treaba obișnuită de pe plantație.
Toate astea erau piedici de neînvins și, după câte îmi dădeam seama, nu era nimic de făcut în această privință. Nu puteam scăpa de dorința care-mi apăsa cugetul, anume de a mă arăta fratelui meu, fostul meu soț, cu atât mai mult cu cât mă bătea gândul că, dacă nu fac asta cât mai este el în viață, în zadar mă voi strădui după aceea să-l încredințez pe fiul meu că eu sunt femeia cu pricina, că eu sunt mama lui, așa încât voi pierde atât mângâierea și ajutorul pe care mi le putea aduce această rudenie, cât și moștenirea maică-mi; și totuși, pe de altă parte, nu mi se părea chibzuit să dau în vileag situația mea, cu alte cuvinte că aveam un bărbat și că ajunsesem aici ca pușcăriașă deportată; din amândouă aceste pricini, era neapărat nevoie să plec din locurile acelea și să mă întorc din nou, ca din alt loc și în alt chip.
Făcându-mi aceste socoteli, îi tot spuneam lui bărbatu-meu că eram siliți să nu ne statornicim pe fluviul Potomac, fiindcă în curând vom fi descoperiți; în timp ce, dacă ne mutăm în orice alt loc din lume, vom putea veni cu un nume tot atât de bun ca orice familie ce ar întemeia o plantație; că, fiindcă cei din partea locului se bucurau totdeauna când se așezau printre ei familii cu oarecare avere, venite pentru a lucra pe plantații, e sigur că vom avea parte de o primire bună, fără să existe primejdia ca situația noastră să fie dată în vileag.
I-am mai spus că, având ceva rubedenii în locurile unde ne aflam, dar neîndrăznind să mă arăt lor, pentru că atunci s-ar fi aflat curând cu ce prilej ajunsesem acolo, ceea ce m-ar fi dat cu totul de gol, aveam temei să cred că maică-mea, care-și dăduse sfârșitul în ținutul acesta, îmi lăsase vreo moștenire și nu chiar ceva de lepădat; socoteam că ar fi cu cale să cercetez lucrurile, dar nu puteam face asta, ferindu-mă de ochii lumii, decât după ce vom fi plecat de aici; atunci, oriunde ne vom fi statornicit, mă voi putea întoarce, chipurile, să-mi văd fratele și nepoții, voi putea să mă fac cunoscută lor, să cer ce mi se cuvine, să fiu primită cu cinste și, în același timp, să mi se facă dreptate de bunăvoie și cu inimă bună; în timp ce, dacă încercam să fac toate astea acum, nu mă puteam aștepta decât la necazuri, ca, de pildă, să-mi iau partea cu forța, să mi se dea ce-i al meu cu silă și blestem și câte alte jigniri, pe care el poate că n-ar îndura să le vadă; că, dacă voi fi silită să aduc dovezi legale cum că sunt într-adevăr fiica ei, s-ar putea să intru în încurcătură, să trebuiască să mă adresez în Anglia și, cine știe, poate că până la urmă voi da greș și voi pierde. Cu astfel de argumente și dezvăluindu-i soțului meu taina, în măsura în care trebuia el s-o afle, l-am hotărât să plecăm și să ne căutăm așezarea în altă colonie și, de la început, ne-am oprit asupra Carolinei.
Ne-am apucat, prin urmare, să întrebăm ce vase pleacă spre Carolina și, în scurt timp, am aflat că, de cealaltă parte a golfului, cum se spunea pe aici, și anume la Maryland, se afla o corabie, care sosise din Carolina încărcată cu orez și alte mărfuri și se întorcea înapoi acolo, iar de acolo urma să plece în Jamaica, cu provizii. Când am primit vestea asta, am închiriat o șalupă pentru lucrurile noastre și luându-ne, chipurile, un ultim rămas bun de la Potomac River, am trecut dincolo la Maryland cu toată încărcătura.