VIII

Și acum începui să-mi fac socotelile. După multe scrisori, neobosită stăruință și prin mijlocirea maică-mi, mai primisem un transport de mărfuri de la frate-meu, cum îi spun eu acum, din Virginia, drept despăgubire pentru transportul pierdut la sosire; dar și acesta în schimbul unei chitanțe de descărcare generală, pe care să i-o trimit prin omul lui de afaceri din Bristol, lucru ce nu-mi venea la îndemână, dar a trebuit totuși să înghit și asta. M-am descurcat cu atâta pricepere, încât mi-am scos marfa, înainte de a semna descărcarea și, după aceea, am făcut în așa fel încât să scap de obligație, amânând cât puteam semnarea, până când, în cele din urmă, am pretins că trebuie să-i scriu lui frate-meu, înainte de a putea să semnez.

Cu acest câștig și încă înainte de a primi ultimele 50 de lire, averea mea se ridica, în total, la 400 de lire, deci, punând la socoteală și banii primiți în urmă, 450 de lire. Mai agonisisem eu 100 de lire, dar mi s-a întâmplat următoarea nenorocire: un giuvaergiu, căruia îi încredințasem această sumă, a dat faliment, așa încât am pierdut 70 de lire din banii mei, fiindcă omul nu a putut să-mi înapoieze mai mult de 30 de lire din 100. Aveam și ceva argintărie, dar nu mare lucru și eram destul de bine căptușită cu haine și rufărie.

Cu aceste fonduri trebuia să iau viața de la capăt; nu uitați însă că nu mai eram femeia din vremea când locuiam la Redriff; mai întâi fiindcă aveam aproape douăzeci de ani mai mult și nu arătam mai frumoasă după acest spor de ani și după hoinărelile mele în Virginia și înapoi în Anglia; și, deși nu mă dădeam în lături de la nimic care ar fi putut să mă înfrumusețeze, în afară de sulemeneală, pentru că până la asta nu m-am înjosit niciodată și eram destul de mândră ca să cred că n-am nevoie de ea, totuși e o deosebire între douăzeci și cinci și patruzeci și doi de ani.

Am înjghebat nenumărate planuri cu privire la viața mea în viitor și am început să mă gândesc foarte serios la ce aveam de făcut, dar nimic nu se ivea. Aveam grijă să las lumea să mă creadă mai cineva decât eram și am dat sfoară în țară că-s bogată și stăpână pe averea mea; acest din urmă lucru era cât se poate de adevărat, celălalt așa cum vă spuneam mai înainte. Nu cunoșteam pe nimeni și asta a fost una din nenorocirile mele, căci n-aveam un sfătuitor și, mai presus de toate, n-aveam cui să-i încredințez între patru ochi taina stării în care mă aflam și pe a cărui păstrare a tainei și credință să mă pot bizui; și experiența mi-a arătat că a fi fără prieteni este, în afară de mizerie, cea mai rea stare în care poate ajunge o femeie: zic o femeie, fiindcă e limpede că bărbații își pot fi singuri sfătuitori și călăuze și se pricep să iasă din încurcături și să-și croiască drum mai bine decât femeile; dar când o femeie n-are un prieten, căruia să-i împărtășească necazurile, care s-o sfătuiască și s-o ajute, zece la unu că-i pierdută; și cu cât are mai mulți bani, cu atât e mai mare primejdia de a fi păgubită și înșelată; așa mi s-a întâmplat mie cu cele 100 de lire, date, cum spuneam mai înainte, pe mâna giuvaergiului, care după cât se pare, încă dinainte începuse să nu mai aibă credit pe piață, dar eu neavând pe nimeni cu care să mă sfătuiesc, habar n-aveam și mi-am pierdut banii.

Când o femeie e astfel părăsită și lipsită de sfat, arată ca un sac cu bani sau ca un giuvaer pierdut pe drumul mare, pradă primului trecător; dacă se întâmplă să dea peste ele un om de treabă și cu principii drepte, acesta dă sfoară în țară și poate că află și proprietarul; dar de câte ori nu se întâmplă ca astfel de lucruri să cadă în mâini care nu se sfiesc să și le însușească, față de o singură dată când se întâmplă să pice în mâini bune?

Așa era desigur și cu mine, fiindcă acum eram o făptură slobodă și lăsată de izbeliște, lipsită de ajutor, de îndrumare și fără o călăuză în viață; știam la ce ținteam și ce voiam, dar habar n-aveam cum să-mi ating țelul pe căi neocolite. Voiam să mă căpătuiesc și, dac-aș fi avut norocul să dau peste un bărbat bun și chibzuit, aș fi fost o soție atât de credincioasă, de parcă virtutea însăși m-ar fi zămislit. Dacă s-a întâmplat altfel cu mine, pricina a fost că viciul intră totdeauna pe ușa nevoii, nu pe cea a bunului plac; și acum că eram lipsită de o viață așezată, îi cunoșteam bine prețul și știam că merită să faci orice ca să nu scapi fericirea unei astfel de vieți; ba chiar, tocmai datorită greutăților prin care trecusem, aș fi fost o nevastă mai bună; și, ori de câte ori am fost nevastă, n-am prilejuit bărbaților mei nici cea mai mică neplăcere, prin purtarea mea.

Dar toate astea erau vorbe de clacă; nu se ivea nimic care să-mi dea curaj. Așteptam. Trăiam cuviincios și într-o cumpătare potrivită cu împrejurările vieții mele; dar nimic nu se arăta, nimic nu pica și fondurile mele se subțiau văzând cu ochii. Nu știam ce să fac; groaza de sărăcia care se apropia îmi apăsa greu cugetul. Aveam ceva bani, dar nu știam în ce să-i plasez și dobânda tot nu mi-ar fi dat mijloace îndestulătoare de trai, cel puțin la Londra.

Până la urmă, s-a ivit totuși ceva nou. În casa unde locuiam stătea o femeie din ținuturile de nord, care trecea drept doamnă și care vorbea mereu despre cât de ieftină e hrana și cât de ușoară e viața în ținutul ei; ce belșug și ce ieftinătate e pe acolo, ce societate plăcută avea ea și altele; în cele din urmă, i-am spus că aproape mă ispitise să mă statornicesc în ținutul de unde era ea, fiindcă eu, ca văduvă, deși aveam slavă Domnului din ce să trăiesc, totuși n-aveam cum să-mi sporesc averea; iar la Londra descoperisem că nu pot trăi cu mai puțin de 100 de lire pe an, decât dacă mă lipsesc de societate, de slujnică, de orice strălucire și mă îngrop în sihăstrie, ca și cum aș fi silită de nevoie.

Trebuie să adaug că femeia ajunsese să creadă, ca toți ceilalți, că sunt putred de bogată sau cel puțin, că am pe mână o avere de trei sau patru mii de lire, dacă nu mai mult; și grozav de dulce a fost cu mine, când i s-a părut că mă bate gândul să plec în ținutul ei. Mi-a spus că are o soră, care trăiește în apropiere de Liverpool, că frate-său e un om cu vază acolo, ba are și o moșie mare în Irlanda; că se duce și ea într-acolo, până-n vreo două luni și că, dacă vreau s-o însoțesc, voi fi la fel de binevenită ca și ea, pentru o lună sau mai mult, până ce-mi voi da seama dacă mă împac cu acele locuri; și dacă-mi va surâde să mă statornicesc acolo, are ea grijă ca ei, deși nu țin oameni în gazdă, să mă recomande unei familii de oameni cumsecade, la care să-mi placă să stau.

Dacă femeia asta mi-ar fi cunoscut situația adevărată, nu mi-ar fi întins atâtea curse și nu s-ar fi ostenit atâta ca să prindă o biată făptură părăsită, care, o dată prinsă, nu prea era bună de nimic; iar eu, care ajunsesem aproape la desperare și socoteam că mult mai rău nu pot să ajung, nu prea mă sinchiseam de ceea ce ar fi putut să mi se întâmple, cu condiția de a nu mi se aduce vreo jignire; așa încât m-am lăsat, după câteva marafeturi și declarații de prietenie sinceră și bunăvoință adevărată din partea ei — zic, m-am lăsat îndemnată să plec cu ea și, prin urmare, m-am pregătit de drum, deși habar n-aveam încotro o apucam.

Și acum eram la mare ananghie; ce brumă de agoniseală aveam, totul era în bani, în afară, cum spuneam mai înainte, de câteva tacâmuri, ceva rufărie și hainele mele; cât despre de-ale casei, n-aveam mai nimic sau chiar nimic, fiindcă locuisem mereu la alții; dar n-aveam niciun prieten pe lumea asta, căruia să-i încredințez puținul pe care-l aveam sau care să-mi arate ce să fac cu el, și asta mă frământa zi și noapte. Mă gândeam la bancă sau la alte companii din Londra, dar n-aveam un prieten căruia să-i încredințez treaba, iar să port la mine acțiuni bancare, bonuri de credit, ordonanțe de plată și alte lucruri de felul acesta, mi se părea nesigur; căci dacă le pierdeam, puteam să pun cruce banilor și atunci se sfârșea cu mine; pe de altă parte, puteam fi prădată și poate chiar omorâtă din pricina lor, într-un loc străin. Deci habar n-aveam ce să fac.

Într-o dimineață m-am gândit să mă duc chiar eu la bancă, unde mai fusesem deseori ca să-mi ridic dobânda unor acțiuni și unde dădusem de un funcționar foarte de ispravă și care, mai ales, într-un rând fusese atât de cumsecade, încât atunci când eu mă încurcasem în socoteli și luasem mai puțin decât mi se cuvenea, mi-a arătat greșeala în clipa când eram gata să plec, și mi-a dat restul, pe care ar fi putut să-l pună în buzunarul lui.

M-am dus la el, i-am înfățișat cât se poate de limpede situația mea și l-am întrebat dacă și-ar da osteneala să fie sfătuitorul meu, o biată văduvă fără prieteni, care nu știe ce să facă. El mi-a răspuns că, dacă am nevoie de părerea lui în orice chestiune ce-i privește meseria, el își va da silința să nu fiu nedreptățită; dar că mă va îndrepta de asemenea spre o cunoștință de-a lui, o persoană de treabă și chibzuită, funcționar în aceeași ramură, deși nu lucra la aceeași firmă, om cu judecată sănătoasă și pe a cărui cinste mă puteam bizui.

— Căci, adăugă el, răspund eu de el și de tot ce face; și dacă vă păgubește măcar cu un ban, doamnă, pe mine să cadă vina, am să vă despăgubesc eu; căci tare-i place să ajute oamenii în astfel de împrejurări și face lucrul ăsta din milostenie.

Eu am rămas cam nedumerită când am auzit cuvintele lui; și după ce am stat puțin pe gânduri, i-am spus că mi-ar plăcea să aibă chiar el grijă de mine, fiindcă se arătase cinstit, dar că, dacă nu se poate, primesc îndrumarea lui mai curând decât pe a altuia.

— Vă rog să mă credeți, doamnă, zice el, că veți fi tot atât de mulțumită de prietenul meu ca și de mine și că el poate, cu siguranță, să vă ajute chiar acolo unde eu nu pot.

Se pare că omul era copleșit de treburile băncii și că făgăduise să nu se mai încurce și cu alte treburi în afară de slujba lui, lucru pe care l-am aflat mai târziu, dar pe care atunci nu-l pricepeam; a mai adăugat că prietenul lui n-o să-mi ia nimic pentru sfatul sau ajutorul pe care mi-l va da și asta desigur că mi-a dat curaj.

Mi-a potrivit în aceeași seară, după închiderea băncii, o întâlnire cu el și cu prietenul lui. Nici nu l-am văzut bine pe prieten și nici n-a început acesta să vorbească despre afaceri, că m-am și convins că am de-a face cu un om de bună-credință; cinstea i se citea pe față și, după cum am aflat mai târziu, peste tot avea un nume atât de bun, încât n-a mai fost loc pentru îndoieli.

După prima întâlnire, în care eu n-am dezvăluit decât atât cât dezvăluisem și înainte, el m-a poftit pentru ziua următoare, spunându-mi că, între timp, pot să mă liniștesc luând informații despre el, lucru pe care însă nu vedeam cum aș fi putut să-l fac, pentru că nu cunoșteam pe nimeni.

Prin urmare, m-am întâlnit cu el a doua zi, când i-am dezvăluit cu mai multă încredere cum stăteau treburile mele; i-am spus că sunt o văduvă întoarsă din America, cu desăvârșire singură și fără prieteni; că aveam ceva bani, dar foarte puțini și că eram aproape înnebunită de frică să nu-i pierd, căci n-aveam niciun prieten pe lume căruia să-i încredințez gospodărirea lor; că aveam de gând să plec în nordul Angliei, unde traiul era mai ieftin, pentru ca să nu mi se irosească rezervele; că mi-aș depune cu plăcere banii la bancă, dar că nu îndrăzneam să port hârtiile la mine; și cum să potrivesc lucrurile prin corespondență sau cu cine, nu știam.

Mi-a spus că pot să-mi depun banii în cont la bancă și că, dacă sunt trecuți în registru, am dreptul oricând la ei; că dacă mă mut în Nord pot să scot orice poliță de la bancă și să primesc suma corespunzătoare, când am nevoie; dar că atunci înseamnă că banii sunt depuși în cont curent și banca nu-mi dă dobândă pentru ei; aș putea de asemenea să cumpăr acțiuni cu banii mei, care mi-ar fi păstrate în depozit, dar că atunci, dacă aș avea nevoie de bani, ar trebui să mă întorc la oraș ca să preschimb acțiunile și s-ar isca greutăți la încasarea dividendului semestrial; iar dacă n-aș fi aici în persoană sau n-aș avea un prieten, pe numele căruia să trec acțiunile, atunci iarăși s-ar isca aceeași greutate ca mai înainte; și zicând asta, se uita pătrunzător la mine și-mi zâmbea. La urmă, a zis:

— De ce nu-ți găsești pe cineva care să gireze pentru dumneata, doamnă, un om care să te ia pe dumneata împreună cu banii dumitale și atunci ai scăpat de grijă?

— Da, domnule, zic eu, și poate să-mi ia și banii, căci, pe legea mea, e tot atâta primejdie și într-un fel și într-altul.

Dar mi-amintesc că mi-am spus în gând: „Mai bine mi-ai face propunerea deschis; zău că m-aș gândi bine, înainte de a zice nu”.

I-a dat înainte tot așa și, o dată sau de două ori mi s-a părut că are gânduri serioase, dar spre durerea mea am aflat, în cele din urmă, că e însurat; când mi-a mărturisit însă aceasta, a clătinat din cap și a spus cu oarecare tristețe că are nevastă și n-are. Mă gândeam c-o fi în situația ultimului meu amant, că nevastă-sa o fi smintită sau ceva de felul ăsta. Totuși, în ziua aceea n-am mai sporovăit mult, fiindcă avea niște treburi grabnice, dar mi-a spus că dacă vin la el după ce-și termină treburile, o să vadă el ce-i de făcut, pentru ca averea să-mi fie pusă în siguranță. I-am spus că voi veni și l-am întrebat unde locuiește. El mi-a dat adresa în scris și când mi-a înmânat hârtia mi-a și citit-o, spunând:

— Iată, doamnă, dacă te încumeți a te încrede în mine.

— Da, domnule, zic eu, socotesc că pot îndrăzni să mă încred în dumneata, fiindcă dumneata zici că ai nevastă, iar eu n-am nevoie de un bărbat; afară de asta îndrăznesc să-ți încredințez banii mei, care înseamnă tot ce mai am pe lume și dacă și ăștia se duc, nici că-mi mai pasă de altceva.

El a făcut niște glume drăguțe și politicoase care, dac-ar fi vorbit serios, mi-ar fi făcut multă plăcere; dar a trecut mai departe, iar eu am luat îndrumările și am făgăduit să vin acasă la el, la orele șapte, în aceeași seară.

Când am venit mi-a propus diferite chipuri în care să-mi plasez banii la bancă, pentru ca să mă aleg cu ceva dobândă, dar mereu se ivea câte o piedică și el spunea că nu e un plasament sigur; iar eu descopeream atâta sinceritate dezinteresată și atâta cinste în el, încât începui să mă gândesc că am dat peste omul de nădejde pe care-l căutam și că nici nu se putea să încap pe mâini mai bune; de aceea i-am mărturisit deschis că încă nu întâlnisem un bărbat sau o femeie, în care să pot să mă încred, sau lângă care să mă simt în siguranță, dar îmi dădeam seama că el are o grijă atât de dezinteresată de bunăstarea mea, încât eram gata să-i încredințez gospodărirea puținului ce-l aveam, dacă el primea să fie administratorul unei sărmane văduve, care nu-i putea plăti nicio leafă.

El a zâmbit și, ridicându-se, m-a sărutat cu mult respect. Mi-a spus că nu-l poate decât bucura faptul că am o părere atât de bună despre el; că nu mă va înșela, că va face tot ce-i stă în putere ca să mă slujească, fără să se aștepte la vreo plată; dar că în niciun chip nu putea primi o sarcină care va face ca lumea să-l bănuiască de interes și că, dac-aș muri, ar avea de furcă cu moștenitorii mei, lucru pe care n-are chef să și-l ia pe cap.

I-am spus că dacă doar de asta îi e teamă, îl liniștesc eu numaidecât și-l asigur că n-are cum să se iște nici urmă de greutate, fiindcă, mai întâi, dacă-i vorba de bănuială, acum e momentul să fiu bănuitoare și să nu-i încredințez averea mea; și oricând l-aș bănui, n-are decât să se lepede de totul și să nu mai meargă mai departe. Cât despre moștenitori, l-am asigurat că n-am urmași, nici rude în Anglia, că nu voi avea alt moștenitor sau executor decât pe el, în afară de cazul că mi s-ar schimba situația și atunci vor înceta dintr-o dată și răspunderea și grija lui, lucru pe care însă nu-l întrevedeam încă; dar i-am spus că, dacă mor în împrejurările de acum, averea mea va fi a lui și că el o va merita, dacă-mi va fi credincios, așa cum eram încredințată că va fi.

La vorbele astea, s-a schimbat la față și m-a întrebat cum de aveam atâta bunăvoință față de el; și arătându-se încântat, a spus că ar avea temei să se dorească necăsătorit de dragul meu. Am zâmbit și i-am spus că, de vreme ce nu era, nu urmăream prin propunerea mea niciun plan cu privire la el, că a dori așa ceva, cum dorea el, nu era îngăduit, mai ales că ar fi fost o nelegiuire față de nevasta lui.

El mi-a spus că greșesc.

— Fiindcă, zice, după cum am mai spus, am nevastă și nu am, și n-aș păcătui dac-aș dori s-o văd spânzurată.

— Nu cunosc împrejurările vieții dumitale, domnule, zic eu, dar nu poate fi un lucru nevinovat să dorești să-ți vezi nevasta moartă.

— Dacă-ți spun, zice el, că e nevastă și nu e nevastă; dumneata nu știi cine-s eu și cine-i ea.

— E adevărat, zic eu, că nu știu cine ești, dar cred că ești om cinstit și tocmai de aceea mi-am pus toată încrederea în dumneata.

— Foarte bine, zice, așa și sunt; dar mai sunt încă ceva, doamnă: ca să vorbesc deschis cu dumneata, sunt încornorat și ea-i o târfă.

El parcă vorbea în glumă, dar zâmbea atât de stânjenit, încât mi-am dat seama că-și pusese asta la inimă; și arăta jalnic când a rostit cuvintele acestea.

— Asta desigur că schimbă lucrurile, domnule, zic eu, cu privire la ce spuneai; dar vezi că un încornorat poate fi om cinstit și, prin urmare, în privința asta nu se schimbă nimic. De altfel, zic, cred că dacă nevasta dumitale ți-e atât de necredincioasă, ești cu mult prea de treabă ca s-o recunoști drept soție; dar asta, zic eu, nu mă privește câtuși de puțin.

— Ba da, zice el, căci mă trudesc să scap de ea; fiindcă, să fiu cinstit cu dumneata, doamnă, nici mie nu-mi place să fiu încornorat; pe de altă parte, te asigur că mă scoate din fire, dar n-am ce-i face. Târfa tot târfă rămâne.

Eu m-am ferit de discuție și am început să vorbesc de treburile mele; dar mi-am dat seama că nu-i chip cu el și atunci l-am lăsat să vorbească, iar el s-a pornit să-mi povestească pățaniile lui, care sunt prea multe ca să le istorisesc acum pe toate; între altele că, plecând din Anglia, câtva timp înainte de a intra în slujba asta, ea a făcut doi copii cu un ofițer. Întors în Anglia, el a primit-o din nou, la rugămințile ei smerite, și a ținut-o foarte bine, totuși femeia a fugit de acasă cu un ucenic de pânzar, după ce furase tot ce-i căzuse în mâini, iar acum trăia mai departe despărțită de el.

— Așa încât, doamnă, zice, s-a făcut târfă nu de nevoie, cum se întâmplă de obicei, ci din pornire, de dragul păcatului.

Ei bine, eu l-am compătimit, i-am dorit să scape de ea și iarăși am dat să vorbesc despre treburile mele, dar el nu voia și pace. În cele din urmă, m-a privit stăruitor și mi-a zis:

— Uite ce este, doamnă, ai venit să-mi ceri sfatul și eu o să te servesc cu credința cu care aș servi-o pe sora mea, dar hai să schimbăm rolurile, fiindcă mă silești s-o fac și ești atât de bună cu mine. Dă-mi voie să-ți cer eu un sfat. Spune-mi ce trebuie să facă un biet om înșelat cu o târfă? Cum să-mi fac dreptate?

— Vai, domnule, zic eu, e o treabă prea gingașă ca să-ți dau eu sfaturi, dar pare-mi-se că dacă a fugit, ai scăpat foarte frumos de ea. Ce mai poți să-ți dorești?

— Da, sigur că a plecat, zice el, dar asta nu înseamnă de loc c-am scăpat de ea.

— Adevărat, zic eu, ar putea să facă datorii în numele dumitale, dar legea îți dă și putința să te ferești de asta; n-ai decât să dai sfoară în țară, cum se zice.

— Nu, nu, face el, nu-i vorba de asta; am avut eu grijă de așa ceva; nu despre asta vorbeam; aș vrea însă să scap de ea ca să mă pot însura din nou.

— Foarte bine, domnule, zic eu, atunci trebuie să te desparți; dacă poți dovedi ce mi-ai spus mie adineauri, poți să privești lucrul ca și făcut și atunci ești liber.

— Asta-i plicticos și costă mulți bani, zice el.

— Păi, zic eu, dacă găsești vreo femeie care-ți place și care te crede pe cuvânt, îmi închipui că nevasta dumitale n-o să te lipsească de libertatea pe care și-o ia ea.

— Da, zice el, dar e greu să convingi o femeie cinstită; cât despre soiul celălalt, zice, sunt atât de sătul, că nu mai vreau să am de-a face cu târfe.

Pe mine m-a fulgerat gândul: „Eu te-aș fi crezut din toată inima, dacă m-ai fi întrebat!” Dar am spus asta doar în gând.

Lui i-am răspuns:

— Păi atunci, îndepărtezi din capul locului orice femeie cinstită, de vreme ce le osândești pe toate care ți-ar primi propunerile și hotărăști că o femeie care te vrea nu poate fi cinstită.

— Uite, zice el, tare-aș vrea să mă convingi că o femeie cinstită mă poate vrea — zău că atunci m-aș încumeta. Și pe urmă, mă ia repede: Dumneata mă vrei, doamnă?

— Asta nu-i o întrebare cuviincioasă, zic eu, după toate câte mi le-ai spus. Totuși, ca să nu-ți închipui că aștept să-ți retragi cuvintele, îți răspund deschis: nu, eu nu. Eu am altfel de treburi cu dumneata; și nu mă așteptam să prefaci într-o comedie sfatul serios pe care ți l-am cerut în împrejurările mele nenorocite.

— Dar, doamnă, zice el, împrejurările mele sunt la fel de nenorocite ca și ale dumitale și am tot atâta nevoie de un sfat ca și dumneata, fiindcă dacă nu găsesc mângâiere nicăieri, cred că înnebunesc și te asigur că nu știu ce drum să apuc.

— Bine, domnule, zic eu, dar e mai ușor să dai un sfat în cazul dumitale decât în al meu.

— Atunci vorbește, zice el, te rog, fiindcă văd că-mi dai curaj.

— Păi, zic eu, dacă lucrurile sunt atât de simple, poți să te desparți după lege și atunci ai să dai peste destule femei cinstite cărora să le poți face o propunere cu toată cuviința; nu-s atât de puține femei bune, încât să rămâi fără nevastă.

— Ei, atunci, zice, sunt hotărât. O să-ți urmez sfatul; dar înainte, am voie să-ți pun o întrebare de om serios?

— Orice întrebare, zic eu, în afară de cea de adineauri.

— Răspunsul acela nu m-a mulțumit, zice el, și pe scurt, asta-i întrebarea pe care vreau să ți-o pun.

— Poți pune orice întrebare îți place, dar cunoști răspunsul meu la întrebarea aceea, zic eu; și în afară de asta, domnule, zic, cum poți avea o părere atât de proastă despre mine, încât să-ți închipui că o să-ți răspund la o astfel de întrebare dinainte? Cunoști vreo femeie pe lume care să te creadă serios și să-și închipuie altceva decât că vrei s-o duci cu vorba?

— Bine, bine, face el, dar eu nu te duc cu vorba, sunt serios, gândește-te la asta.

— Bine, domnule, zic eu puțin supărată, dar eu am venit la dumneata cu treburile mele. Te rog să-mi spui ce mă sfătuiești să fac.

— Voi fi pregătit să-ți răspund, zice, rândul viitor când ai să vii.

— Nu, zic eu, în felul ăsta mă împiedici să vin din nou.

— Cum asta? face el și se uită la mine cu mirare.

— Păi, zic, nu-ți închipui c-am să mai calc pe la dumneata, după ce mi-ai spus ce mi-ai spus.

— Bine, zice el, făgăduiește-mi, totuși, c-ai să mai vii, iar eu mă leg să nu mai pomenesc o vorbă despre asta, până ce nu m-am despărțit. Dar aș vrea să fii mai binevoitoare atunci, fiindcă dumneata vei fi soția mea, sau de nu, nici nu mă mai despart; datoresc cel puțin asta bunătății dumitale nesperate, dar mai am și alte motive.

Nici n-ar fi putut spune ceva care să-mi facă mai multă plăcere; știam totuși că singurul mijloc de a-l câștiga era să stau deoparte câtă vreme treaba asta era atât de nesigură, așa cum mi se părea mie că este, și că va fi timp destul să primesc, când o fi el în stare să-și țină cuvântul. Așa încât i-am spus cu mult respect că va fi timp destul să ne gândim la lucrurile astea, când el va fi în situația de a vorbi despre ele; între timp, i-am spus, eu voi pleca departe, iar el va găsi destule femei care să-i placă mai mult decât mine. Deocamdată ne oprirăm aici, iar el mă puse să-i făgăduiesc că voi reveni a doua zi, tot în legătură cu treburile mele și, la stăruințele lui, eu primii; deși dac-ar fi citit mai adânc în gândurile mele, ar fi văzut că nu era nevoie de stăruință.

În a doua seară am revenit, prin urmare, și mi-am adus și slujnica, dorind să vadă și el că țin slujnică, dar am trimis-o înapoi de îndată ce am intrat. El ar fi vrut ca slujnica să rămână cu mine, dar eu n-am vrut și-am poruncit fetei, cu glas tare, să vină să mă ia, pe la orele nouă. El însă n-a dat voie și a spus că mă însoțește el până acasă, lucru care nu m-a încântat, fiindcă-mi închipuiam că face asta ca să afle unde locuiesc și să se informeze pe urmă despre firea și situația mea. Totuși, m-am încumetat să primesc, căci tot ce știa lumea despre mine, acolo, era spre lauda mea; iar el a aflat despre mine că sunt o femeie cu stare, o ființă foarte modestă și cumpătată; fie că lucrul acesta era, în linii mari, adevărat sau nu, veți înțelege totuși cât de trebuincios este pentru toate femeile care mai așteaptă ceva pe lumea asta să păstreze înfățișarea virtuții, chiar dacă poate au jertfit virtutea însăși.

Am descoperit, cu mare plăcere, că omul îmi pregătise o cină. Am mai descoperit că trăia destul de larg, că avea o casă frumos mobilată, lucru care, firește, mă bucura, de vreme ce priveam totul ca al meu.

Și avurăm o a doua convorbire despre același subiect ca rândul trecut. El n-a umblat cu ocolișuri; mi-a declarat dragostea lui și, într-adevăr, n-aveam de ce s-o pun la îndoială; mi-a mărturisit că-l cuprinsese din prima clipă când îi vorbisem și mult înainte ca eu să fi pomenit că vreau să-mi las averea pe mâna lui. „Ce-are a face când a început”, mă gândeam eu, „numai să țină”. Pe urmă mi-a spus cât de legat se simțea prin propunerea ce-i făcusem de a-i încredința averea mea. „Asta și ținteam”, mă gândeam eu, „numai că pe atunci te credeam burlac”.

După cină, văzui că mă îndeamnă mereu să beau vreo două-trei pahare cu vin; deși l-am refuzat, un pahar, două tot am băut. Pe urmă, mi-a spus că vrea să-mi facă o propunere, dar trebuie să-i făgăduiesc că nu i-o voi lua în nume de rău, chiar dacă nu-i îndeplinesc dorința. I-am răspuns că sper să nu-mi facă vreo propunere necinstită, mai ales în casa lui și că dacă asta avea de gând, îl rugam să se lase păgubaș, ca să nu fiu silită să-i arăt vreo supărare nepotrivită cu stima ce i-o purtam și încrederea pe care i-o dovedisem venind în casa lui; l-am mai rugat să-mi îngăduie să plec și, ca urmare, am început să-mi pun mănușile și să mă pregătesc de plecare, deși, în clipa aceea, nu eram mai dornică să plec decât era el să mă lase.

Ei, dar el a stăruit să nici nu pomenesc de plecare; m-a asigurat că era departe de el gândul să-mi propună vreun lucru necinstit, iar dacă eu așa-mi închipuiam, era gata să nu mai spună o vorbă.

Asta nu mi-a plăcut nici de frică. I-am spus că-s gata să ascult orice-mi va spune, fiind încredințată că nu va rosti nimic nevrednic de el sau nepotrivit pentru auzul meu. Atunci el mi-a propus următoarele: să mă mărit cu el, deși el nu obținuse încă divorțul de târfa de nevastă-sa; și, ca să fiu sigură că nu urmărește nimic necinstit, mi-a făgăduit că nu-mi va cere să trăiesc cu el, sau să mă culc cu el, înainte de a fi obținut divorțul. Inima mea răspundea de la început da acestei propuneri, dar era nevoie să mai fac puțin pe fățarnica față de el; așa încât m-am prefăcut că resping cu supărare cererea, ca fiind necuviincioasă, și i-am spus că o astfel de propunere n-ar avea alt rost decât să ne vâre pe amândoi în mari greutăți, fiindcă, dacă până la urmă, el nu obține divorțul, noi totuși nu vom putea desface căsătoria, dar nici să mergem mai departe; așa încât dacă divorțul lui dă greș, îl las să-și închipuie în ce stare vom ajunge amândoi.

Pe scurt, m-am împotrivit atât de amarnic, încât l-am convins că propunerea lui n-are nicio noimă; atunci el a trecut la alta, anume să închei cu el un contract semnat și pecetluit, cum că îl voi lua de bărbat de îndată ce va obține divorțul, contractul fiind nul, în caz că nu-l va obține.

I-am spus că asta avea mai multă noimă decât cealaltă propunere; dar, deoarece pentru prima oară mi se părea că dovedește destulă slăbiciune pentru a vorbi serios, i-am spus că nu vreau să primesc numaidecât și că mă voi mai gândi. Mă jucam cu acest pretendent ca un pescar cu un păstrăv: vedeam că-l țin agățat bine de cârligul undiței, așa încât începui să glumesc pe seama noii propuneri și să-l amân. I-am spus că știe prea puține despre mine și l-am poftit să ia informații; de asemenea l-am lăsat să mă însoțească până acasă, deși nu l-am poftit înăuntru, fiindcă, ziceam, nu e cuviincios.

Pe scurt, m-am încumetat să nu semnez contractul și pricina era că doamna care mă poftea să plec cu ea în Lancashire stăruia mereu și-mi făgăduia noroace atât de grozave și atâtea minunății, încât eram ispitită să mă duc și să încerc. Poate că, îmi ziceam eu, se drege situația; și n-aveam mustrări de cuget la gândul c-o să-l părăsesc pe cetățeanul meu cel de ispravă, de care nu eram însă chiar atât de îndrăgostită, încât să nu-l las pentru unul mai bogat.

Ca să nu lungesc vorba, m-am ferit de contract, dar i-am spus că plec în nordul țării, ca să știe unde să-mi scrie în legătură cu treaba ce i-o încredințasem; că-i dădeam o garanție destul de mare a respectului ce i-l purtam, lăsându-i pe mână aproape tot ce aveam pe lume; și-i dădeam cuvântul că dacă-mi trimite o dovadă de îndată ce sfârșește cu divorțul, mă întorc la Londra și atunci vom vorbi serios despre chestiunea asta.

Trebuie să mărturisesc că plecam cu un gând josnic, deși eram poftită cu un gând și mai josnic, cum vor arăta cele ce urmează. Și așa, am plecat cu prietena mea, cum o numeam eu, spre Lancashire. În tot timpul drumului, m-a copleșit cu manifestările celei mai sincere și neprefăcute iubiri; mi-a plătit toate cheltuielile drumului, în afară de costul rădvanului; iar frate-său ne-a primit la Warrington cu o caleașcă de nobil și de acolo am fost duse la Liverpool, cu toată pompa pe care mi-o puteam dori.

Am fost frumos găzduite vreo trei-patru zile în casa unui negustor din Liverpool, al cărui nume mă feresc să-l dau, din pricina celor ce urmează. Pe urmă, ea mi-a spus că mă duce în casa unui unchi de-al ei, unde voi fi găzduită regește; și unchiu-său, cum îi spunea ea, a trimis după noi o caleașcă cu patru cai, care ne-a dus aproape patruzeci de mile, nici eu nu știu încotro.

Până la sfârșit, am poposit în reședința unui gentleman, care avea familie mare, un parc întins și o societate într-adevăr nemaipomenită și unde ei i se zicea verișoară. I-am spus că, dacă avea de gând să mă aducă într-o astfel de societate, ar fi trebuit să mă lase să-mi fac rost de haine mai bune. Doamnele au prins vorbele mele și mi-au spus cu bunăvoință că, în ținutul acela, oamenii nu erau atât de prețuiți după haine, cum se întâmplă la Londra; că verișoara lor le înștiințase despre rangul meu și că n-aveam nevoie de haine ca să mă înfrumusețez; pe scurt, nu se purtau cu mine cum s-ar fi purtat cu femeia care eram într-adevăr, ci cum s-ar fi cuvenit să se poarte cu femeia care își închipuiau ele că eram, adică o văduvă cu mare avere.

Prima descoperire pe care am făcut-o a fost că toată familia era catolică și verișoara de asemenea; totuși, nimeni nu s-ar fi putut purta mai frumos cu mine și mi-au arătat tot respectul de care aș fi avut parte, dac-aș fi fost de o credință cu ei. Adevărul e că n-aveam principii de niciun fel, așa că nu-mi stătea bine să mai fac nazuri cu privire la religie; și curând am învățat să vorbesc frumos despre biserica din Roma; le spuneam, mai ales, că nu vedeam altceva decât o prejudecată deprinsă prin educație în neînțelegerile dintre creștini cu privire la religie și că, dacă s-ar fi întâmplat ca taică-meu să fie catolic, nu mă îndoiam că aș fi fost la fel de mulțumită cu credința lor cum eram cu a mea.

Cuvintele astea i-au îndatorat la culme și, fiind zi și noapte asaltată de o societate aleasă și de cuvinte plăcute, am avut parte și de vreo două-trei doamne bătrâne, care mă tot pisau în legătură cu credința. Eram atât de binevoitoare, încât, deși nu voiam să mă leg de tot, n-am șovăit să iau parte și la o slujbă de-a lor, ba chiar să le imit toate gesturile, dar nici nu m-am vândut prea ieftin; i-am făcut doar să spere că mă voi converti la catolicism, după ce le voi cunoaște doctrina, cum ziceau ei, și lucrurile au rămas aici.

Am petrecut la ei vreo șase săptămâni; și, după aceea, călăuza mea m-a dus înapoi într-un sat, la vreo șase mile depărtare de Liverpool, unde fratele ei, cum îi spunea ea, veni să mă vadă cu caleașca lui, însoțit de doi lachei în livrele elegante; și, niciuna nici două, s-a apucat să-mi facă curte. După câte mi se întâmplaseră, vă veți închipui că nu era ușor să mă păcălească cineva, și așa credeam și eu, mai ales că aveam acasă o partidă sigură și eram hotărâtă să nu las vrabia din mână pe cioara din par. Totuși, după cum se arăta, fratele ăsta era o partidă la care merita să aplec urechea, iar moșia lui, care se afla mai toată în Irlanda, îi aducea cel puțin 1.000 de lire pe an, deși soră-sa zicea că aduce 1.500 de lire.

În ce mă privește, ca o femeie putred de bogată, fiindcă drept asta treceam, eram mai presus de întrebările cu privire la averea mea; iar fățarnica mea prietenă, luându-se după un zvon prostesc, o ridicase de la 500 la 5.000 de lire, ba când am ajuns la țară, ajunsese să vorbească despre 15.000 de lire. Irlandezul, fiindcă asta înțelesesem eu că ar fi, era nebun de-a binelea după prada lui; pe scurt, îmi făcea curte, îmi trimitea daruri și s-a îndatorat ca un zănatic ca să facă față cheltuielilor de curtezan. Ca să fiu dreaptă cu el, arăta ca un gentleman de soi; era înalt, bine făcut și avea purtări minunate; vorbea atât de firesc despre parcul și grajdurile lui, despre caii și pădurarii lui, despre pădurile, arendașii, servitorii lui, de parcă s-ar fi aflat chiar atunci într-un conac, iar eu aș fi văzut toate astea în jurul meu.

Nici măcar nu m-a întrebat despre situația și averea mea și m-a asigurat că, de îndată ce vom ajunge la Dublin, va pune pe numele meu niște pământuri cu un venit de 600 de lire pe an și că se va lega să perfecteze acest lucru printr-un act de punere în posesiune sau printr-un contract.

Zău că nu prea fusesem învățată cu limba asta, așa încât am pierdut orice măsură; mai era și diavolița aceea care se ținea scai de mine, tot spunându-mi în fiecare ceas pe ce picior mare trăiește frate-său. Câteodată ea venea ca să-i dau porunci, cum aș dori să mi se vopsească trăsura și cum să mi-o căptușească; altă dată, să spun cum vreau să-mi îmbrace pajul: pe scurt, îmi luase ochii, pierdusem orice putere de a mă împotrivi și, ca să nu mai lungesc vorba, am primit să mă mărit; dar ca totul să se petreacă mai intim, am fost duși undeva, departe, la țară și cununați de un preot catolic, despre care am fost asigurată că ne va cununa în lege ca orice pastor al bisericii anglicane.

Nu pot spune că n-aveam mustrări de cuget când mă gândeam cât de necinstit îl părăsisem pe cetățeanul meu cel cumsecade care mă iubea din toată inima și, ostenindu-se să scape de o târfă nerușinată, o femeie care se purtase groaznic cu el, își făgăduia o fericire fără margini alături de noua lui aleasă; care aleasă se dădea altuia cu aproape tot atâta nerușinare ca și o târfă.

Dar strălucirea unei averi mari și a unor lucruri frumoase, pe care biata înșelată, acum înșelătoarea mea, mi le flutura în fiecare clipă înaintea ochilor, mă zorea și nu-mi dădea răgaz să mă gândesc la Londra, la nimic din ce lăsasem acolo și, cu atât mai puțin, la datoria mea față de un om de mult mai mare preț decât tot ce se afla acum în fața mea.

Dar lucrul se întâmplase; eram acum în brațele noului meu soț, care mai era încă același ca înainte, darnic până la măreție, așa încât îi trebuia o mie de lire pe an și niciun ban mai puțin ca să întrețină luxul lui obișnuit.