XV

Era ciudat că, în timp ce eu stăteam în poarta hanului, o femeie care stătea acolo dinaintea mea, nevasta hamalului care servea diligența de Barnet, mă văzu și mă întrebă dacă aștept vreo diligență. I-am spus că da, că-mi aștept stăpâna, care trebuia să pice îndată ca să plece la Barnet. Ea m-a întrebat cine e stăpâna mea și eu i-am dat primul nume de cucoană care mi-a trecut prin minte. Pare-se că am nimerit numele unei familii care locuia la Hadley, lângă Barnet.

Câtăva vreme, nu ne-am mai vorbit nimic, dar curând a strigat-o cineva din ușă, ceva mai încolo, iar femeia m-a rugat ca, dacă întreabă cineva de diligența de Barnet, să intru în casa alăturată, o berărie, pare-se, și s-o vestesc. I-am spus da, din toată inima și femeia a plecat.

Nici n-apucase bine să plece și vine o fetișcană împreună cu un copil, cu sufletul la gură și nădușită toată, și întreabă de diligența de Barnet. Am răspuns numaidecât:

— Aici.

— Dumneata servești diligența de Barnet? zice ea.

— Da, drăguță, zic eu, ce dorești?

— Îmi trebuie două locuri pentru două persoane, zice.

— Unde sunt persoanele, drăguțo? zic.

— E fetița asta, dă-i voie, te rog, să intre în diligență, zice, și eu mă duc să-mi aduc stăpâna.

— Atunci grăbește-te, drăguțo, zic eu, că altfel se umple.

Fetișcana avea o legătură mare sub braț; după ce a pus copilul în diligență, i-am spus:

— Mai bine ai pune și legătura înăuntru.

— Nu, zice ea, mi-e frică să n-o șterpelească cineva de lângă fetiță.

— Atunci dă-mi-o mie, zic eu.

— Bine, ia-o, zice fata; dar ai grijă de ea.

— Răspund de ea, zic, chiar dacă face 20 de lire.

— Ia-o atunci, zice fata și se duce.

De îndată ce am pus mâna pe legătură, după ce fata se depărtase, mă duc spre berăria unde intrase nevasta hamalului, așa încât dac-aș fi întâlnit-o, aș fi zis că mă duceam să-i dau legătura și s-o chem la treabă, fiindcă eu trebuia să plec și nu mai puteam să stau; dar cum n-am întâlnit-o, am luat-o mai departe și, intrând pe Charterhouse Lane, am trecut prin Charterhouse Yard, am dat în Long Lane, de acolo în Bartholomew Close, pe urmă în Little Britain și, trecând prin Bluecoat Hospital, în Newgate Street.

Ca să nu fiu recunoscută, mi-am scos șorțul albastru și am înfășurat în el legătura, care era făcută dintr-o bucată de cit înflorat, care sărea în ochi; mi-am vârât înăuntru și pălăria de paie și mi-am pus bocceaua în cap; și bine am făcut, pentru că trecând prin Bluecoat Hospital, nu credeți c-o întâlnesc chiar pe fetișcana care-mi dăduse bocceaua în păstrare? Pare-se că se ducea spre diligența de Barnet cu stăpână-sa, pe care se dusese s-o ia.

Fata se grăbea și nu era treaba mea s-o opresc; ea s-a dus, iar eu am ajuns cu bine împreună cu bocceaua la îngrijitoarea mea. N-am găsit bani, tacâmuri sau bijuterii înăuntru, ci un costum foarte bun de damasc indian, o rochie și o fustă, o bonetă de dantelă și niște manșete din cea mai bună dantelă de Flandra și alte câteva mărunțișuri, despre care știam prea bine cât prețuiesc.

Sistemul ăsta nu era născocirea mea, ci-mi fusese dat de una care-l folosea cu succes, iar îngrijitoarei mele grozav îi plăcea; într-adevăr l-am mai încercat de câteva ori, dar niciodată de două ori la rând în același loc. Următoarea dată, am încercat la Whitechapel, chiar lângă colțul cu Petticoat Lane, unde se opresc diligențele care pleacă spre Stratford și Bow și partea aceea a țării; altă dată la „Calul Zburător” dincolo de Bishopsgate, unde se opreau pe atunci diligențele de Cheston; și mereu am avut norocul să mă aleg cu ceva pradă.

Altă dată, m-am așezat în fața unui depozit de pe malul apei, acolo unde vin vasele de coastă dinspre miazănoapte, adică de la Newcastle-pe-Tyne, Sunderland și alte locuri. Depozitul era închis și iată că se apropie un tinerel cu o scrisoare: trebuia să ridice o cutie și un coș, care sosiseră de la Newcastle-pe-Tyne. L-am întrebat dacă cunoaște semnele și băiatul îmi arătă scrisoarea care-l împuternicea să ridice lucrurile și care spunea ce cuprind cutia și coșul, prima fiind plină cu pânzărie, iar coșul cu sticlărie. Am citit scrisoarea și am avut grijă să țin minte numele, semnele, numele trimițătorului și al celui căruia îi era trimisă marfa; pe urmă l-am rugat pe băiat să vină a doua zi de dimineață, pentru că în seara aceea magazionerul nu se mai întorcea.

Am plecat și eu și, făcând rost de cele trebuincioase într-o cârciumă, m-am apucat să scriu o scrisoare de la domnul John Richardson din Newcastle către scumpul lui văr, Jemmy Cole din Londra, cu înștiințarea că-i trimisese prin cutare vas (căci îmi aminteam cele mai mici amănunte) atâtea bucăți de pânză groasă și atâția iarzi de olandă și altele de felul ăsta, într-o cutie, de asemenea un coș cu cristaluri provenind din sticlăria domnului Henzill; cutia era însemnată I. C. Nr. 1, iar coșul avea o etichetă pe împletitură.

Un ceas mai târziu, m-am întors la magazie, l-am găsit pe magazioner și am ridicat marfa, fără nicio greutate; pânzăria făcea cam 22 de lire.

Aș putea să umplu toată povestea asta cu mulțimea isprăvilor spre care mă împingeau zilnic născocirile mele, isprăvi pe care le duceam la capăt cu cea mai desăvârșită pricepere și totdeauna cu bine.

Până la urmă — doar e știut că urciorul nu merge de multe ori la apă — m-am amestecat în niște tevaturi, care deși nu m-au nenorocit de-a binelea, totuși au făcut din mine o femeie cunoscută și asta era cea mai mare pacoste ce se putea abate asupra mea, bineînțeles, afară de descoperirea vinovăției.

Mă travestisem în straie de văduvă, nu cu vreun țel anume, ci așteptând să se ivească ceva, cum făceam adesea. S-a întâmplat că, în timp ce mergeam pe o stradă din Covent Garden, s-a stârnit strigătul: „Opriți hoțul! Opriți hoțul!” Se pare că niște artiste furaseră pe un negustor și, fiind urmărite, câteva o luaseră într-o parte, câteva în cealaltă. Una dintre ele, zicea lumea, purta straie de văduvă, drept care mulțimea se strânse în jurul meu, unii spunând că eu sunt hoața, alții că nu. A sosit îndată și vânzătorul din prăvălie, care a jurat pe toți sfinții că eu sunt hoața, ba chiar a pus mâna pe mine. Totuși, când mulțimea m-a adus în prăvălia pânzarului, negustorul a spus fără șovăire că nu eu sunt femeia căutată și mi-ar fi dat drumul numaidecât, dacă n-ar fi spus unul din mulțime, dându-și ifose: „Te rog să stai, până se întoarce vânzătorul, fiindcă el te cunoaște”. Și așa m-au ținut aproape o jumătate de oră.

Aduseseră și un comisar, care stătea în prăvălie și mă păzea pe mine. Stând de vorbă cu comisarul, l-am întrebat unde locuiește și care-i este meseria; omul, neprevăzând nici pe departe ce avea să se întâmple, mi-a spus numaidecât numele lui și unde locuiește; ba mi-a zis în glumă c-o să aud cu siguranță de el, când oi ajunge la Old Bailey. Până și servitorii erau obraznici cu mine și cu mare greutate și-au ținut mâinile acasă; stăpânul lor se purta însă mai cuviincios decât ei, dar nici el nu voia să-mi dea drumul, deși recunoștea că nu-i călcasem până atunci în prăvălie.

Eu am început să fac pe țâfnoasa cu el, spunându-i că speram să nu-mi ia în nume de rău, dacă-i voi cere cândva despăgubiri pentru jignirile ce mi le aducea și l-am rugat să-mi dea voie să trimit după niște prieteni ca să mi se facă dreptate. El mi-a spus că nu-mi poate îngădui un asemenea lucru; voi putea să cer asta de-abia când vom ajunge în fața judecătorului de pace; și dacă-l mai ameninț, are el grijă să ajung cu bine la Newgate. Eu i-am spus, stăpânindu-mă cât puteam mai bine, că acum e timpul lui, dar c-o să vină curând și al meu. Totuși l-am rugat pe comisar să-mi aducă un comisionar, ceea ce el făcu și, după aceea, am cerut pană, cerneală și hârtie; dar n-au vrut să-mi dea. L-am întrebat pe comisionar cum îl cheamă și unde locuiește și bietul om mi-a răspuns cu dragă inimă. L-am rugat să se uite și să țină minte felul cum sunt tratată acolo; doar vedea și el că sunt ținută cu forța. I-am spus că voi avea nevoie de el în alt loc și că, dacă va vorbi, nu va fi spre paguba lui. Omul mi-a răspuns că mă va sluji din toată inima.

— Dar, cucoană, zice el, trebuie să aud că nu-ți dau voie să pleci și atunci voi fi în stare să vorbesc mai lămurit.

Auzind asta, am spus cu glas tare către stăpânul prăvăliei:

— Domnule, în fundul cugetului dumitale ești încredințat că nu sunt eu cea pe care o cauți și că nu ți-am călcat în prăvălie până acum; prin urmare, îți cer să-mi dai drumul, sau de nu, să-mi spui pricina pentru care mă oprești aci.

Omul s-a supărat mai rău ca înainte și mi-a răspuns că n-o să miște un deget până nu va crede de cuviință.

— Prea bine, am vorbit eu către comisar și către comisionar, o să fiți atât de buni, domnilor, să vă amintiți de asta odată și odată. Comisionarul a zis:

— Da, cucoană.

Și comisarului a început să nu-i miroasă a bine și s-a apucat să-l îndemne pe negustor să-l lase pe el să plece, iar mie să-mi dea drumul, de vreme ce, după chiar spusele lui, recunoștea că nu sunt eu cea pe care o căuta.

— Stimate domn, i-a spus negustorul, luându-l peste picior, dumneata ești judecător de pace sau comisar? Eu ți-am încredințat-o dumitale; te poftesc să-ți faci datoria.

Comisarul i-a răspuns cam supărat, dar foarte politicos:

— Îmi cunosc datoria și știu cine sunt, domnule: mă tem însă că dumneata nu prea știi ce faci.

Au mai schimbat câteva vorbe stropșite, în timp ce vânzătorii, neobrăzați și lași în ultimul hal cum erau, se purtau ca niște sălbatici cu mine, iar unul dintre ei, cel care pusese mai întâi mâna pe mine, începu să mă pipăie de-a binelea, prefăcându-se că vrea să mă cerceteze. Eu l-am scuipat în obraz, l-am strigat pe comisar și l-am rugat să ia aminte cum se poartă oamenii cu mine.

— Și, vă rog, domnule comisar, luați numele acestui ticălos, am zis, arătând spre cel cu pricina.

Comisarul l-a dojenit cuviincios, i-a spus că nu știe ce face, fiindcă doar auzise pe stăpânu-său recunoscând că nu sunt eu cea pe care o căuta.

— Afară de asta, mai zise comisarul, tare mă tem că stăpânul dumitale intră în încurcătură și mă trage și pe mine după el, dacă doamna asta dovedește cine este și unde se afla atunci și dacă iese la iveală că nu e femeia pe care o credeți.

— Dă-o naibii, face vânzătorul, cu o față obraznică și înrăită; ea e, poți să fii sigur; pot să jur că-i aceeași care a fost în prăvălie și chiar eu i-am pus în mână bucata de satin furată. O să afli dumneata mai mult când s-or întoarce domnul William și domnul Anthony (ăștia erau alți vânzători); au s-o recunoască și ei, așa cum am recunoscut-o și eu.

Tocmai când ticălosul ăsta nerușinat îi vorbea astfel comisarului, pică și domnul William cu domnul Anthony, cum le zicea el și, după ei, o gloată de oameni, care o aduceau pe văduva cea adevărată, drept care fusesem luată eu; au intrat în prăvălie nădușiți și cu sufletul la gură, îmbătați de triumf și târând-o ca niște măcelari pe nenorocita aceea spre stăpânul lor, care se afla în fundul prăvăliei. Strigau cât îi ținea gura:

— Uite-o pe văduvă, stăpâne; am prins-o până la urmă.

— Ce vreți să spuneți? întrebă stăpânul. Păi noi am și pus mâna pe ea, uite-o că șade acolo, iar dumnealui e gata să jure că e ea.

Celălalt, căruia îi ziceau domnul Anthony, a răspuns:

— Dumnealui poate să zică ce-o vrea și să jure cum vrea, dar asta-i femeia și aici e bucata de satin pe care a furat-o; i-am scos-o cu mâna mea de sub haină.

Eu începeam să-mi vin în fire, dar zâmbeam și nu spuneam nimic; negustorul s-a făcut galben la față; comisarul s-a întors și m-a privit.

— Lasă-i în pace, domnule comisar, zic eu, lasă-i să zică înainte.

Lucrurile erau limpezi și nu puteau fi tăgăduite, așa încât comisarul a luat-o în primire pe hoața cea adevărată, iar negustorul mi-a spus foarte politicos că-i pare rău de încurcătură și nădăjduiește că n-o să i-o iau în nume de rău, fiindcă li se întâmplau atâtea lucruri de felul ăsta în fiecare zi, încât nu li se putea face o vină din faptul că sunt atât de aprigi când își fac dreptate.

— Să n-o iau în nume de rău, domnule? am zis eu. Dar cum pot s-o iau altfel? Dacă mi-ai fi dat drumul după ce obraznicul ăsta de vânzător a pus mâna pe mine pe stradă și m-a adus în fața dumitale, iar dumneata ai recunoscut că nu sunt eu hoața, aș mai fi trecut-o cu vederea și nu ți-aș fi luat-o în nume de rău, tocmai ținând seama de câte pățești zilnic; dar de-abia după aceea dumneata, și mai ales sluga dumitale, v-ați purtat nerușinat cu mine; trebuie și vreau să fiu despăgubită pentru asta.

Atunci el a început să se tocmească cu mine, spunând că e gata să mă despăgubească cu chibzuială și că ar fi mulțumit să-i spun ce aștept de la el. I-am răspuns că nu pot să fiu propriul meu judecător; legea să hotărască pentru mine și cum tot trebuia să fiu dusă în fața unui judecător, va avea prilejul să audă acolo ce aveam eu de spus. El mi-a răspuns că nu mai are rost acuma să ne ducem la judecată, că eu sunt slobodă să mă duc unde-mi place și, strigându-l pe comisar, i-a spus să-mi dea drumul, pentru că sunt dezvinovățită. Comisarul i-a răspuns liniștit:

— Domnule, adineauri m-ai întrebat dacă știu ce sunt: comisar sau judecător, și m-ai poftit să-mi fac datoria, dându-mi în seamă pe această femeie. Acum, domnule, văd că dumneata nu înțelegi care-i datoria mea, fiindcă vrei să mă prefaci în judecător; dar află că asta nu stă în puterile mele: eu n-am voie să dau drumul unui prizonier când îmi este dat în seamă; numai legea și judecătorul îl pot elibera; prin urmare, acum greșești dumneata, domnule; eu trebuie s-o duc înaintea judecătorului, fie că-ți place, fie că nu.

La început negustorul l-a luat pe comisar de sus, dar acesta, care, din întâmplare, nu era un slujbaș plătit, ci un om de ispravă și cu temei (cred că era negustor de grâne) și avea și bun-simț, și-a văzut de datoria lui și n-a vrut să-mi dea drumul, fără să mă ducă mai întâi în fața judecătorului de pace, lucru pentru care stăruiam și eu. Când a văzut negustorul asta, i-a zis comisarului:

— Bine, n-ai decât s-o duci unde vrei, eu n-am nimic cu ea.

— Dar, domnule, a zis comisarul, nădăjduiesc că ai să vii cu noi, pentru că doar dumneata mi-ai dat-o în seamă.

— Nu, nu eu, zice negustorul, ți-am spus doar că eu n-am nimic cu ea.

— Te rog, domnule, să vii, zice comisarul, te rog pentru binele dumitale, fiindcă judecătorul nu poate face nimic fără dumneata.

— Ia, te rog, omule, face negustorul, vezi-ți de treabă; îți spun doar că n-am nimic cu doamna. În numele regelui, te însărcinez să-i dai drumul.

— Domnule, zice comisarul, văd că nu știi ce înseamnă să fii comisar; te rog, nu mă sili să fiu necioplit cu dumneata.

— Cred că nu mai e nevoie, zice negustorul, ești și așa destul de necioplit.

— Nu, domnule, face comisarul, nu sunt necioplit; dumneata ai tulburat ordinea, oprind o femeie cumsecade pe stradă, în timp ce-și vedea de treaba ei cinstită, închizând-o aici în prăvălie, unde slujitorii dumitale s-au purtat necuviincios cu ea; și acum îndrăznești să spui că sunt necioplit cu dumneata? Cred că sunt politicos, fiindcă nu-ți poruncesc, în numele regelui, să mă însoțești și nu-i pun pe toți oamenii care trec prin fața ușii dumitale să mă ajute să te duc cu forța; știi doar că-mi stă în putere să fac treaba asta și totuși mă feresc și te poftesc, încă o dată, să vii cu mine.

Ei, dar omul n-a vrut nici acum și s-a pornit să-l ocărască pe comisar. Totuși, comisarul nu și-a ieșit din fire și nu s-a lăsat întărâtat. Atunci m-am băgat și eu în vorbă și am spus:

— Stați, domnule comisar, lăsați-l în plata Domnului, găsesc eu mijloace destule să-l aduc în fața judecătorului; nu mă îngrijesc eu de asta; doar omul de colo, zic, e cel care a pus mâna pe mine, în timp ce umblam fără niciun gând rău pe stradă și dumneavoastră ați fost mai apoi martor al purtării lui samavolnice; îngăduiți-mi să vi-l încredințez și vă rog să-l duceți în fața judecății.

— Da, doamnă, face comisarul: și, întorcându-se către vânzătorul cu pricina: Haide, tinere, trebuie să vii cu noi; nădăjduiesc că nu ești mai presus de puterea comisarului, așa cum e stăpânul dumitale.

Omul avea o mutră de spânzurătoare și se lăsa greu, uitându-se la stăpânul lui după ajutor. Iar acesta, ca un neghiob ce era, îl încuraja să fie mojic și, într-adevăr, vânzătorul a ținut piept comisarului, ba chiar l-a împins înapoi, cu un ghiont zdravăn, când acesta s-a pregătit să pună mâna pe el. Atunci comisarul l-a doborât și a strigat după ajutor. În doi timpi și trei mișcări, prăvălia s-a umplut de lume, iar comisarul a pus mâna pe stăpân, pe vânzător și pe toți slujitorii.

Prima urmare nefericită a acestei încăierări a fost că hoața cea adevărată și-a luat tălpășița și s-a făcut nevăzută în mulțime și pe lângă ea încă două femei, care fuseseră prinse; de erau vinovate sau nu, despre asta n-aș putea să spun nimic.

În timpul ăsta, câțiva vecini, care veniseră și ei și vedeau cum stau lucrurile, izbutiră să-i bage negustorului mințile în cap și omul a început să-și dea seama că greșise; așa încât, în cele din urmă, ne-am dus cu toții în tihnă la judecător, cu un alai de vreo cinci sute de oameni după noi; în tot timpul drumului, auzeam oamenii întrebând ce se întâmplase și pe alții răspunzând că un negustor oprise o doamnă în locul unei hoațe și că, după aceea, hoața fusese prinsă, iar acuma îl ducea doamna pe negustor înaintea judecătorului. Grozav le plăcea asta celor de pe stradă și mulțimea creștea, strigând mai ales femeile în timp ce înainta: „Care-i hoțul? Care-i negustorul?” Și când îl vedeau, strigau: „Ăsta-i, ăsta-i!” și din când în când, omul se alegea cu un bulgăr zdravăn de noroi; și așa am mers câtva timp, până când negustorul a găsit cu cale a cere comisarului să oprească o trăsură, ca să-l apere de gloată; așa că restul drumului l-am făcut cu trăsura, comisarul, eu, negustorul și vânzătorul lui.

După ce am ajuns la judecător, care era un domn bătrân din Bloomsbury și după ce comisarul a povestit pe scurt despre ce era vorba, am fost poftită să vorbesc și să spun ce aveam de spus. Mai întâi judecătorul m-a întrebat cum mă cheamă, ceea ce nu-mi făcea plăcere să-i spun, dar n-aveam încotro, așa încât i-am spus că mă numesc Mary Flanders, că sunt văduvă și că soțul meu, căpitan de vas, murise în timpul unei călătorii spre Virginia; i-am mai dat câteva amănunte, pe care n-avea cum să le tăgăduiască și i-am spus că acum locuiesc în oraș, la cutare persoană și i-am dat numele îngrijitoarei mele, dar că mă pregătesc să plec în America, unde se află averea soțului meu și că, în ziua aceea, mă duceam să-mi cumpăr straie pentru partea a doua a doliului, dar că nu apucasem încă să intru în nicio prăvălie, când omul acela — și arătai spre vânzător — s-a repezit ca un turbat la mine de m-a speriat rău și m-a adus în prăvălia lui stăpânu-său, unde, deși stăpânul recunoștea că nu sunt eu hoața, totuși nu mi-a dat drumul și am fost dată pe mâna unui comisar.

După aceea am prins să povestesc cum s-au purtat vânzătorii cu mine; cum nu mi-au îngăduit să trimit după niciunul din prietenii mei; cum au descoperit după aceea hoața adevărată și au găsit la ea lucrurile furate; în sfârșit, toate amănuntele de mai sus.

Pe urmă a spus și comisarul ce avea de spus; cum i-a spus negustorului să mă lase slobodă, cum vânzătorul a refuzat să-l însoțească, când eu i-am cerut să-l ridice, cum stăpânul și-a încurajat vânzătorul să nu meargă, cum a ajuns să dea în comisar și tot ce v-am povestit și eu.

Pe urmă, judecătorul i-a ascultat pe negustor și pe vânzătorul lui. Negustorul a depănat o cuvântare lungă despre pierderile zilnice pe care le încearcă din pricina pungașilor și a hoților; a spus că nu era lucru greu să se înșele și că, atunci când își dăduse seama de greșeală, se arătase gata să-mi dea drumul și așa mai departe, cum am spus mai înainte. Cât despre vânzător, el n-a avut prea mult de spus, doar atât că un alt slujitor i-a spus că eu aș fi hoața.

Drept care, judecătorul mi-a spus, mai înainte de toate, foarte politicos, că sunt descărcată de orice vină; că-i pare foarte rău că, în focul urmăririi, vânzătorul a dovedit atât de puțină chibzuință, încât a luat un om nevinovat drept un hoț; că dacă n-ar fi împins nedreptatea atât de departe, încât să mă oprească și după aceea, crede că eu i-aș fi iertat prima jignire; că totuși, lui nu-i stătea în putere să dea altă sentință de despăgubire decât osândindu-i pe vinovați la mustrare publică, ceea ce va face; dar că-și închipuie că eu voi folosi mijloacele pe care mi le dă legea și că, până una-alta, îl va sili pe om să depună o cauțiune.

Cât despre dezordinea pricinuită de vânzător, mi-a spus că îmi va da oarecare satisfacție, căci îl va trimite pe acesta la Newgate, fiindcă îl atacase pe comisar și de asemenea și pe mine.

Și, după cum a spus, l-a și trimis pe vânzător la Newgate pentru atacul acela, iar, în urmă, stăpânu-său a plătit cauțiune și au plecat cu toții. Eu am avut plăcerea să văd mulțimea așteptându-i pe amândoi afară, luându-i cu huo la ieșire și aruncând cu pietre și cu noroi în trăsura unde au urcat. Și am ajuns și eu acasă.

După tot tărăboiul ăsta, când i-am istorisit povestea îngrijitoarei, ea a început să râdă de mine.

— De ce ești atât de veselă? am întrebat-o eu; nu-i chiar așa de râs povestea cum îți închipui. Poți să fii sigură că am trecut prin destule cu banda asta de pungași.

— De râs? zice îngrijitoarea. Râd, fetițo, când văd ce făptură norocoasă ești tu; păi treaba asta o să fie târgul cel mai bun din viața ta, dacă știi să te descurci. Pun rămășag că-l faci pe negustor să plătească 500 de lire despăgubiri, în afară de ce mai scoți tu de la vânzător.

Eu aveam alte păreri decât ea în privința asta; mai ales pentru că-mi dădusem numele judecătorului de pace și știam doar că numele mi-era atât de bine cunoscut printre cei de la Hick's Hall, Old Bailey și alte locuri din astea, încât dacă procesul meu se judeca în public și se făceau cercetări cu privire la numele meu, niciun tribunal n-avea să recunoască despăgubiri unei femei de soiul ăsta. Totuși, eram silită să încep un proces în lege, drept care îngrijitoarea mea a găsit un om de toată încrederea, un avocat care făcea treburi bune și avea nume bun și, fără îndoială, femeia avea dreptate să facă așa, fiindcă dacă mi-ar fi găsit un avocățel meșter în șicane mărunte, sau un necunoscut, n-aș fi ajuns la nimic.

M-am întâlnit cu avocatul ăsta și i-am dat toate amănuntele, așa cum le-am istorisit mai înainte, iar el m-a încredințat că e vorba de un caz în care, cum zicea, juriul va da, fără îndoială, despăgubiri serioase; așa încât, după ce omul s-a lămurit pe deplin, a început acțiunea iar negustorul, fiind arestat, a plătit cauțiune. Câteva zile după plata cauțiunii, vine cu avocatul lui la avocatul meu, ca să-l înștiințeze că dorește să se împace; că totul se petrecuse în focul unei patimi nefericite; că clienta lui, adică eu, avea o limbă ascuțită, care-i scotea din fire; că eu îi insultasem, bătându-mi joc de ei și luându-i peste picior, chiar atunci când ei mă credeau vinovată, că eu îi asmuțisem și altele de felul ăsta.

Avocatul meu nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce mă privește; i-a făcut să creadă că sunt o văduvă putred de bogată, că nu-mi era greu să-mi fac dreptate, fiindcă aveam prieteni sus-puși gata să mă ajute și că ei mă siliseră să făgăduiesc c-o să mă judec până-n pânzele albe, chiar dacă m-ar costa o mie de lire, pentru că jignirile care mi se aduseseră nu puteau fi răbdate.

Totuși, îl convinseră pe avocatul meu să nu mai pună sare pe rană; iar el a făgăduit că, dacă eu mă arăt prielnică împăcării, nu va fi el acela care să mă împiedice, ci mă va îndrepta mai degrabă spre pace decât spre război și ei l-au asigurat că nu va fi în pagubă, dacă va face așa; lucrurile astea avocatul mi le-a povestit cu toată cinstea și mi-a spus că, dacă vor încerca să-l mituiască, cu siguranță că voi afla și eu. Mi-a spus însă cinstit că, dacă vreau să țin seama de ce crede el, e de părere să ajung la înțelegere cu oamenii, fiindcă înspăimântați cum erau, dornici, mai presus de toate, să sfârșească odată cu treaba asta și știind că, oricum ar ieși procesul, tot ei trebuie să plătească cheltuielile, crede că-mi vor da, prin bună înțelegere, mai mult decât mi-ar oferi orice juriu prin judecată. L-am întrebat cât crede că s-ar putea scoate de la ei; mi-a răspuns că n-ar putea să-mi spună, dar că rândul viitor îmi va da mai multe amănunte.

Câtva timp după aceea, oamenii au venit din nou, ca să afle dacă avocatul îmi vorbise. El le-a spus că da, că nu mă găsise chiar atât de potrivnică unei înțelegeri cum se arătau unii dintre prietenii mei care, suferind din pricina jignirii ce mi se adusese mie, mă stârneau; că aceștia mă ațâțau în taină, îndemnându-mă să mă răzbun sau să-mi fac dreptate, cum ziceau ei, așa încât nu prea știe nici el ce să spună; le-a făgăduit însă celor doi că se va strădui să mă convingă, dar că ar trebui să cunoască propunerile lor pentru a mi le împărtăși. Ei spuneau că nu pot face propuneri, fiindcă ar fi putut fi folosite împotriva lor; iar el le-a răspuns că, din aceeași pricină, nu putea nici el să ofere nimic, fiindcă acest lucru ar fi putut fi folosit în fața juriului, tocmai pentru ca despăgubirile propuse de acesta să fie micșorate. Totuși, după multă vorbărie și făgăduieli de amândouă părțile cum că niciunul nu va încerca să tragă foloase de pe urma învoielilor sau întâlnirilor de acum, au ajuns la un soi de înțelegere; dar erau atât de departe unul de altul, încât nu putea să iasă nimic bun de aici; căci avocatul meu cerea 500 de lire plus cheltuielile, iar ei erau gata să dea 50 de lire fără cheltuieli; așa încât s-au despărțit, iar negustorul a cerut să se întâlnească cu mine, ceea ce avocatul a încuviințat ușor.

Avocatul m-a învățat să vin la întâlnirea asta în haine bune și cu oarecare alai, pentru ca negustorul să vadă că sunt mai cineva decât păream atunci când mă văzuse el. Prin urmare, am pus un costum nou, din cele care se poartă în partea a doua a doliului, ca să mă potrivesc cu ce-i spusesem judecătorului. M-am gătit, atât cât îngăduie portul unei văduve în partea a doua a doliului; îngrijitoarea mea mi-a făcut rost de un șirag frumos de perle, care se încheia la spate cu o încheietoare de diamante și pe care ea le luase amanet; la brâu purtam un ceas frumos de aur; așa încât eram arătoasă de-a binelea și, fiindcă am stat acasă până ce fusei sigură că ei sosiseră, am venit cu trăsura la scară și cu slujnica după mine.

Când am intrat în odaie, negustorul a rămas uimit. S-a ridicat în picioare și a făcut o plecăciune, de care eu am ținut nițel seamă, dar nu prea mult și m-am dus să mă așez unde m-a poftit avocatul, fiindcă eram la el acasă. După câtva timp, negustorul a spus că nici nu mă mai recunoaște și s-a pornit pe complimente. I-am răspuns că, pare-se, nu acum, ci la început nu mă recunoscuse; fiindcă, dacă m-ar fi recunoscut, nu s-ar fi purtat cu mine așa cum se purtase.

Mi-a spus că-i pare tare rău pentru tot ce se întâmplase și că, tocmai pentru a-și dovedi voința de a drege tot ce se poate drege, ceruse această întâlnire; că nădăjduiește să nu merg prea departe, ceea ce nu numai că ar putea însemna pentru el o mare pagubă, dar i-ar putea distruge negustoria și atunci eu aș avea plăcerea de a răsplăti o jignire cu un rău de zece ori mai mare, dar că atunci nu m-aș alege cu nimic, în timp ce acum el e gata să-mi facă dreptate, atât cât îi stă în puteri, scutindu-ne și pe el și pe mine de necazurile unui proces.

I-am răspuns că mă bucură să-l aud vorbind într-un fel atât de mult mai potrivit cu un om cuminte decât cel dinainte; că, de cele mai multe ori, e adevărat, recunoașterea insultei e socotită drept despăgubire îndestulătoare, dar că lucrurile merseseră prea departe ca să fie drese astfel; că nu sunt răzbunătoare și nu urmăresc să-l nenorocesc nici pe el, nici pe altul, dar că toți prietenii mei într-un glas erau hotărâți să nu-mi îngăduie atâta ușurință față de cinstea mea, încât să mă împac într-o chestiune ca asta fără despăgubiri; că a fi luată drept hoață era o necinstire ce nu putea fi răbdată; că toți cei ce mă cunoșteau știau că cinstea mea e deasupra unor astfel de jigniri, dar, văduvă fiind și neîngrijindu-mă de o vreme de înfățișarea mea, aș fi putut fi luată acum drept o făptură de teapa asta; cât privește purtarea de care am avut parte de la el mai târziu — și am repetat totul din nou —, mă scosese atât din fire, încât aproape că-mi făcea rău să pomenesc măcar despre ce se întâmplase.

El a recunoscut totul și era cu botul pe labe; s-a ridicat până la 100 de lire, plus plata tuturor cheltuielilor de judecată, și a adăugat că-mi va dărui un rând de haine frumoase. Eu am lăsat până la 300 de lire și am cerut să se publice un anunț amănunțit în ziarele cele mai citite.

Cu asta nu s-a împăcat de loc. Totuși, până la urmă, s-a ridicat, datorită iscusinței avocatului meu, până la 150 de lire și un rând de straie negre de mătase și atunci eu, chipurile, la cererea avocatului meu, am încuviințat, el luând asupra lui socoteala avocatului și cheltuielile și dându-ne și o masă îmbelșugată pe deasupra. Când a fost să primesc banii, am luat-o și pe îngrijitoarea mea cu mine, gătită ca o ducesă, și pe un domn, foarte bine îmbrăcat și el, care ziceam noi că-mi trage mie clopotele; eu însă îi spuneam vere, iar avocatul trebuia să le dea lor să înțeleagă între patru ochi că gentlemanul face curte văduvei.

Negustorul s-a purtat foarte frumos și a plătit banii cu inima destul de ușoară; cu totul l-a costat 200 de lire sau ceva mai mult. La ultima întâlnire, când ajunsesem la înțelegere, venise vorba și despre vânzător, iar negustorul a stăruit foarte tare pentru el; zicea că omul ăsta avusese prăvălia lui și făcuse afaceri frumoase, că avea nevastă și câțiva copii și acum era foarte sărac; că n-avea cu ce să mă despăgubească, dar că-și va cere iertare în genunchi, dacă doresc, și cât de deschis voi vrea. Eu nu-i purtam pică acelei pușlamale neobrăzate și nici n-aveam ce să fac cu umilința lui, de vreme ce tot nu puteam scoate nimic de la el, așa încât m-am gândit că-i mai bine să fac pe mărinimoasa; i-am spus că nu doresc să nenorocesc pe nimeni și, prin urmare, la cererea stăpânului, îl iert pe nepricopsitul acela, căci e nevrednic de mine să urmăresc răzbunare.

În timpul mesei, a fost adus și nefericitul om ca să-și recunoască greșeala, ceea ce a făcut cu o umilință la fel de josnică pe cât îi fusese de îngâmfată jignirea; era o pildă de mârșăvie așa cum poate da un om trufaș și crud când se află sus, josnic și slugarnic când e la pământ. Totuși, eu am oprit ploconelile, i-am spus că-l iert și l-am rugat să se retragă, ca și cum vederea lui nu mi-ar fi făcut plăcere, măcar că-l iertasem.

Acum aș fi dus-o într-adevăr bine dacă aș fi știut să mă opresc la timp și îngrijitoarea mea îmi spunea adesea că sunt cea mai bogată femeie din Anglia, în meseria asta; și cred că eram, căci aveam 700 de lire în bani, în afară de îmbrăcăminte, inele, ceva argintărie, două ceasuri de aur, furate toate; căci mai dădusem încă multe alte lovituri, în afară de cele pomenite aci. Doamne, dacă măcar acum aș fi cunoscut harul căinței, aș mai fi avut răgaz să privesc înapoi spre nebuniile mele și să mi le răscumpăr în parte. Dar plata pentru relele pe care le făcusem lumii mă aștepta încă; și nu mă puteam opri s-o pornesc iarăși, cum ziceam eu, așa cum nu mă putusem opri nici atunci când sărăcia și foamea mă îmboldeau din urmă.

Nu mult după ce povestea cu negustorul s-a încheiat, am pornit-o din nou sub o înfățișare foarte deosebită de cea sub care mă arătasem înainte. M-am îmbrăcat ca cerșetoare, în zdrențele cele mai grosolane și mai de lepădat de care am putut face rost și am început să umblu de colo-colo, vârându-mi nasul și trăgând cu ochiul la toate ușile și ferestrele de care mă apropiam; și zău că eram în așa hal, că mi-era mai greu decât oricând să mă descurc. Din fire, mi-era scârbă de murdărie și zdrențe; am fost crescută în ordine și curățenie și nu puteam să mă schimb, oricare ar fi fost starea în care mă găseam; așa încât aceasta a fost pentru mine cea mai neplăcută travestire pe care am folosit-o vreodată. Mai întâi mi-am spus că treaba n-o să meargă, fiindcă toată lumea o să se ferească și o să se teamă de înfățișarea mea; și mă gândeam că oamenii se uită la mine de parcă le-ar fi frică să mă apropii de ei, ca nu cumva să le iau ceva sau să se apropie ei, ca nu cumva să ia ceva de la mine. Prima dată când am ieșit din casă așa, am hoinărit toată seara fără să fac nimic și m-am întors acasă udă, plină de noroi și frântă de oboseală. Totuși am pornit-o și în seara următoare și am avut parte de o mică întâmplare, care era să mă coste scump. Cum stăteam lângă ușa unei cârciumi, trece un domn călare, coboară la ușă și, vrând să intre înăuntru, cheamă pe unul din servitori să-i țină calul. A zăbovit destul de mult în cârciumă și, când servitorul l-a auzit pe stăpânu-său chemându-l, a crezut că-i supărat pe el. Văzându-mă în apropiere, m-a strigat.

— Ei, femeie, zice, ia ține-mi puțin calul, până intru și eu; când o ieși conașul, îți dă ceva.

— Bine, zic eu; iau calul, pornesc cuminte cu el și-l duc la îngrijitoarea mea.

Ar fi fost o pradă bună, pentru cineva care s-ar fi priceput ce să facă cu ea; dar n-a fost hoț mai încurcat de un lucru furat decât eram eu atunci. Când m-am întors acasă, îngrijitoarea mea a rămas cu gura căscată și niciuna din noi nu știam ce să facem cu dobitocul. Să-l trimitem la grajd n-avea rost, fiindcă era sigur că va apare un anunț în Gazeta cu descrierea calului, așa încât n-am fi îndrăznit niciodată să ne ducem să-l luăm. Tot ce se putea face în această întâmplare nenorocoasă era să găzduim calul la un han și să trimitem vorbă printr-un comisionar la cârciumă cum că bidiviul pierdut în cutare zi se află la cutare han și că de acolo domnul îl poate ridica; că biata femeie care-l ținuse îl plimbase pe străzi și, neștiind cum să-l ducă înapoi, îl lăsase acolo. Am fi putut aștepta până ce proprietarul ar fi dat anunțul și ar fi făgăduit o răsplată, dar nu ne încumetam să primim răsplata.

Așa încât asta era hoție și nu era hoție, fiindcă, de pe urma ei, nimeni n-a pierdut mare lucru și nimeni n-a câștigat nimic, iar mie mi se făcuse silă s-o mai pornesc în zdrențe de cerșetoare; nu era bănos și, în afară de asta, era cu ghinion, iar eu adulmecam primejdia.