IX

La vreo lună după căsătorie, începu să mă îndemne să plec la West Chester ca să mă îmbarc de acolo spre Irlanda. Totuși, nu mă zorea, fiindcă am mai zăbovit vreo trei săptămâni, în care timp el a trimis la Chester după o caleașcă cu care trebuia să ne întâlnim la Black Rock, cum se numește locul, dincolo de Liverpool. Într-acolo ne-am îndreptat într-o barcă frumoasă cu șase vâsle, care prin partea locului se numește caic; servitorii lui, caii și bagajele călătoreau pe un bac. El și-a cerut scuze că nu cunoaște pe nimeni la Chester, dar a spus că va merge el înainte ca să-mi găsească o locuință frumoasă într-o casă particulară. L-am întrebat cât o să stăm la Chester. El mi-a răspuns că în niciun caz mai mult de o noapte sau două, fiindcă va închiria numaidecât caleașca până la Holyhead. Atunci i-am spus că nu face să-și bată capul ca să găsească locuință într-o casă particulară, pentru o noapte sau două, fiindcă într-un oraș mare ca Chester, nu mă îndoiam că sunt hanuri bune și destule locuri unde să înnoptezi; așa încât am tras la un han, care nu mai țin minte ce firmă avea, nu departe de catedrală.

Aci soțul meu, tot vorbindu-mi despre plecarea în Irlanda, mă întrebă dacă n-am treburi de lichidat la Londra, înainte să ne îmbarcăm. I-am răspuns că nu, nimic însemnat, doar lucruri ce se puteau orândui tot atât de bine din Dublin, prin scrisoare.

— Doamnă, spuse el respectuos, îmi închipui că cea mai mare parte a averii dumitale, despre care soră-mea mi-a spus că se află mai toată în bani depuși la Banca Angliei, se găsește în siguranță, dar în caz că e nevoie de vreun transfer sau schimbare de titluri, ar fi cu cale să ne repezim până la Londra și să rânduim totul înainte de plecare.

Eu am făcut ochii mari și i-am spus că nu înțeleg ce spune; că, după câte știam, n-aveam niciun fel de efecte la Banca Angliei și sper să nu susțină că a aflat una ca asta de la mine. Nu, mă asigură el, nu eu îi spusesem, dar soră-sa pomenise că cea mai mare parte a averii mele acolo s-ar afla.

— Și eu am amintit de asta, draga mea, zice, numai pentru cazul că ar fi nevoie să rânduim ceva sau să dăm vreo dispoziție, ca să nu mai riscăm greutățile unei alte călătorii; fiindcă, mai adăugă, nu-mi place să te știu încumetându-te prea mult pe mare.

Pe mine vorbirea asta mă uimea și mă osteneam să-i descopăr înțelesul; mi-a trecut numaidecât prin minte că prietena mea, care-i spunea lui frate, mă zugrăvise în culori care nu mi se potriveau; și mi-am zis că trebuie să descopăr adevărul, înainte de a pleca din Anglia și înainte de a încăpea cine știe pe mâinile cui, într-o țară străină.

Cu gândul ăsta, am chemat-o, a doua zi de dimineață, pe soră-sa în odaia mea și, înștiințând-o despre cele ce vorbisem în ajun cu frate-său, am rugat-o din tot sufletul să-mi dezvăluie ce-i spusese lui și pe ce temeiuri încheiase ea căsătoria asta. Mi-a mărturisit a-i fi spus că sunt putred de bogată și m-a încredințat că așa aflase și ea la Londra.

— Ai aflat? am întrebat-o eu cu năduf. Ți-am spus eu vreodată una ca asta?

Nu, zice, e adevărat că eu nu-i spusesem niciodată, dar pomenisem de mai multe ori că sunt stăpână pe tot ce-i al meu.

— Asta am spus, am răspuns eu repede, dar niciodată n-am suflat vreo vorbă că aș avea ceea ce se numește avere; nici măcar că aș avea 100 de lire sau ceva în valoare de 100 de lire. Și cum se potrivește cu averea mea, zic eu, faptul că am venit în nordul Angliei cu dumneata, numai fiindcă aci se trăiește mai ieftin?

La cuvintele astea pe care le-am rostit tare, cu glas înfierbântat, bărbatul meu, fratele ei, cum îi spunea ea, a intrat în odaie și eu l-am poftit să șadă, fiindcă am ceva important de spus în fața amândurora și el trebuie neapărat să audă.

Omul s-a tulburat un pic când a auzit cu ce siguranță vorbesc și s-a așezat lângă mine, după ce a închis mai întâi ușa; după care eu am spus ce am avut de spus, fiindcă îmi ieșisem din pepeni.

— Mă tem, zic, întorcându-mă spre el, dragul meu (cu el vorbeam politicos), că ai căzut pradă unei mari înșelăciuni și că te-ai ales cu o pagubă de care n-ai să scapi niciodată prin căsătoria cu mine. Și fiindcă eu n-am nicio vină în treaba asta, doresc să fiu dezvinovățită așa cum se cuvine, iar învinuirea să cadă pe cine trebuie, și nu pe altcineva, deoarece, cât mă privește, eu îmi spăl mâinile.

— Cu ce pagubă mă pot alege, draga mea, zise el, căsătorindu-mă cu tine? Nădăjduiesc că va fi în toate privințele spre cinstea și folosul meu.

— Am să te lămuresc numaidecât, zic eu, și tare mă tem că n-o să ai de ce să socotești că te-ai ales cu vreun folos: dar am să te încredințez, dragul meu, zic eu iarăși, că eu n-am niciun amestec în treaba asta. Și aici m-am oprit o vreme.

Îl vedeam acum înspăimântat și furios, fiindcă începea, cred, să bănuiască ce avea să urmeze; totuși, uitându-se la mine, a rostit numai atât:

— Spune mai departe.

Și pe urmă a rămas tăcut, ca și cum s-ar fi pregătit să asculte ce mai aveam eu de spus; așa încât eu am vorbit mai departe.

— Te-am întrebat aseară, zic, uitându-mă spre el, dacă m-am lăudat vreodată față de tine cu averea mea sau dacă ți-am spus vreodată că am bani la Banca Angliei sau în orice alt loc și ai recunoscut că nu mă lăudasem niciodată și ăsta-i adevărul adevărat; și te rog să spui aici, de față cu sora dumitale, dacă ți-am dat vreodată motiv să crezi una ca asta despre mine sau dacă a fost vreodată vorba între noi despre așa ceva.

Și el iar a recunoscut că nu fusese vorba, dar a adăugat că-i părusem totdeauna o femeie cu avere și el se bizuia pe acest lucru, nădăjduind că nu va fi păcălit.

— Eu nu te întreb dacă ai fost păcălit, zic eu, deși mă tem că ai fost, și eu la fel, ci mă spăl pe mâini de orice amestec în păcăleala dumitale. Adineauri am întrebat-o și pe sora dumitale dacă i-am pomenit vreodată de banii sau averea mea sau i-am dat vreun amănunt în privința asta; și a recunoscut că nu-i pomenisem niciodată despre una ca asta. Și te rog, doamnă, zic, întorcându-mă spre ea, să ai bunătatea de a mă învinui, de față cu fratele dumitale, dacă poți, în caz că am susținut vreodată că am avere; și să spui de ce era nevoie, dacă aveam avere, să plec cu dumneata la țară, tocmai ca să economisesc bruma de avut și să trăiesc ieftin?

Ea n-a putut să tăgăduiască nimic, dar o ținea morțiș că la Londra aflase că am avere mare depusă la Banca Angliei.

— Și acum, scumpe domn, zic eu, întorcându-mă iarăși spre noul meu soț, fii bun și spune-mi cine ne-a înșelat pe amândoi în așa hal, încât te-a făcut să crezi că-s bogată și te-a îndemnat să-mi faci curte cu gândul de a mă lua de soție?

El nu era în stare să scoată un cuvânt, dar arăta spre ea; apoi, după câteva clipe de tăcere, și-a ieșit din minți de furie, cum n-am mai văzut în viața mea un om ieșindu-și din minți; o blestema și o făcea de târfă și de toate lucrurile îngrozitoare care-i treceau prin minte; îi spunea că-l nenorocise, că-l asigurase că am 15.000 de lire, ba ceruse chiar 500 de lire pentru că-i mijlocise partida. La urmă a adăugat, întorcându-se spre mine, că nu era soră-sa, ci că fusese târfa lui vreme de doi ani până atunci; că el îi dăduse 100 de lire în contul târgului și că, dacă lucrurile stăteau așa cum spuneam eu, era pierdut; și, în furia lui, se jura c-o s-o ucidă pe loc, ceea ce o înspăimânta pe ea, și pe mine de asemenea. Ea striga cât o ținea gura că așa aflase în casa unde locuiam eu. Dar asta l-a scos și mai rău din minți, fiindcă zicea că-l împinsese spre însurătoare și dusese lucrurile atât de departe, nebizuindu-se pe niciun alt temei decât pe un zvon; după aceea, întorcându-se din nou spre mine, mi-a spus cu sinceritate că se teme că suntem pierduți amândoi.

— Fiindcă, draga mea, zice, ca să fiu cinstit, n-am nicio avere; puținul pe care-l aveam l-am băgat, la îndemnul acestui diavol, în curtea pe care ți-am făcut-o și în caleașcă.

Ea s-a folosit de momentul când el îmi vorbea în serios ca s-o șteargă din odaie și de atunci n-am mai dat ochii cu ea.

Acum eram și eu la fel de înmărmurită ca și el și nu știam ce să spun. Crezusem că aflasem ce era mai rău; dar când mi-a spus că-i pierdut și că nici el n-are nicio avere, am simțit că înnebunesc.

— Bine, i-am spus eu, dar asta-i o înșelăciune drăcească, fiindcă iată-ne căsătoriți pe baza unei îndoite coțcării; e drept că dumneata ești pierdut, pare-se, de pe urma acestei dezamăgiri, dar dacă eu aș fi avut avere, aș fi fost și eu înșelată, fiindcă spui că n-ai lețcaie.

— Ai fi fost într-adevăr înșelată, draga mea, zice el, dar n-ai fi fost pierdută, fiindcă, în ținutul ăsta, am fi trăit amândoi foarte bine cu 15.000 de lire și eram hotărât să nu-ți drămuiesc niciun ban; nu te-aș fi păgubit nici cu un șiling, iar pentru rest te-aș fi despăgubit până la capătul zilelor prin dragostea și grija mea pentru tine.

Ce spunea el era foarte cinstit și cred într-adevăr că așa și gândea și că omul ar fi fost în stare, datorită firii și purtărilor lui, să mă facă mai fericită decât oricare altul; dar faptul că n-avea avere și că se îndatorase în tot ținutul, de dragul istoriei ăsteia caraghioase, făcea ca viitorul să-mi apară trist și înfricoșător, de nu știam ce să mai zic și ce să mai gândesc.

I-am spus că e păcat ca atâta dragoste și o fire atât de bună cum găsisem la el să sfârșească în nenorocire; că nu vedeam înaintea ochilor decât ruină; cât despre mine, eram îndurerată că puținul pe care-l aveam nu ne putea ține nicio săptămână și, spunând asta, am scos din buzunar un bilet la purtător de 20 de lire cât și unsprezece guinee, despre care i-am spus că le economisisem din micul meu venit căci, luându-mă după vorbele femeii aceleia despre traiul în ținutul din nord, socotisem că o s-o duc cu atâția bani vreme de trei sau patru ani; că dacă rămân și fără banii ăștia sunt pe drumuri, și el știe ce se poate întâmpla cu o femeie printre străini, dacă n-are un ban în buzunar; totuși, dacă vrea să-i ia, ai lui să fie.

El mi-a răspuns plin de grijă pentru mine — și mi s-a părut că văd lacrimi în ochii lui — că nu se va atinge de ei, că-l îngrozea gândul să mă despoaie și să mă nenorocească; că el mai avea cincizeci de guinee care erau tot ce-i mai rămăsese și, scoțând banii, i-a aruncat pe masă. M-a rugat să-i iau, fiindcă lui nici nu-i pasă dacă rămâne muritor de foame.

I-am răspuns cu aceeași grijă față de el, că nu puteam îndura să-l aud vorbind astfel; că, dimpotrivă, dacă știe vreo cale de a încropi o viață omenească, eu sunt gata să fac orice îmi stă în putință și să trăiesc oricât de modest îmi va cere.

El m-a rugat să nu-i mai vorbesc așa, fiindcă simte că înnebunește; zicea că fusese crescut ca un gentleman, dar că scăpătase, și că nu se putea gândi decât la o singură cale, însă nici asta nu era bună, decât dacă-i puteam răspunde la o întrebare, la care totuși nu stăruia să-i răspund. I-am spus că sunt gata să-i răspund cinstit, deși nu știu dacă va fi sau nu spre mulțumirea lui.

— Ei, atunci, draga mea, spune-mi deschis, zice el, dacă puținul pe care-l ai ne poate ajunge la amândoi în orice situație și în orice loc, sau ba?

Spre fericirea mea, nu-i dezvăluisem nimic despre mine și starea mea, nici chiar numele nu i-l spusesem; și văzând că, oricât ar fi părut omul de cumsecade și de cinstit, nu mă puteam aștepta la altceva decât să trăiesc din niște bani despre care știam că se vor irosi curând, am hotărât să țin totul ascuns, în afară de biletul de la bancă și cele unsprezece guinee; și tare aș fi fost mulțumită să pierd banii ăștia, dar să mă găsesc din nou în locul de unde mă luase el. E adevărat că mai aveam la îndemână un bilet la purtător de 30 de lire, dar asta era tot ce luasem cu mine, ca să am din ce trăi la țară, gândindu-mă că nu se știe ce se poate ivi; fiindcă femeia aceea, mijlocitoarea care ne trădase pe amândoi, îmi băgase în cap lucruri ciudate în legătură cu măritișurile bănoase ce se puteau ivi, și nu voiam să rămân fără un ban, orice s-ar fi întâmplat. Biletul ăsta l-am ținut ascuns, ceea ce mi-a îngăduit să fiu mai darnică cu restul, ținând seama de starea în care se afla el și fiindcă într-adevăr mi se rupea inima de mila lui.

Dar să mă întorc la povestea noastră: i-am spus că niciodată nu-l înșelasem de bunăvoie și nici nu-l voi înșela vreodată. Îmi părea rău să-i spun că puținul pe care-l aveam nu ne va ajunge; că nici măcar pentru traiul meu singură în ținutul de sud nu era de ajuns și doar din pricina asta mă și dădusem pe mâna acelei femei, care-i spunea lui frate, fiindcă ea mă încredințase că pot trăi foarte bine cu vreo 6 lire pe an, într-un oraș cu numele de Manchester, unde eu încă nu fusesem niciodată; și cum tot venitul meu nu depășea 15 lire pe an, mă gândisem c-am s-o scot la capăt cu atât, în așteptarea unor timpuri mai bune.

El a clătinat din cap în tăcere și am petrecut amândoi o seară foarte tristă; totuși am luat masa împreună și am dormit împreună în noaptea aceea și, când masa era pe sfârșite, el arăta un pic mai bine și mai voios și a cerut o sticlă de vin.

— Hai, dragă, zice el, deși lucrurile stau prost, n-avem de ce să ne lăsăm doborâți. Hai, ia-o cât poți mai ușor, eu o să-mi dau osteneala să găsesc un mijloc sau altul de trai și dacă tu poți să te întreții singură, tot e mai bine decât nimic. Eu trebuie să-mi croiesc deci un drum; doar un bărbat trebuie să gândească bărbătește; să te descurajezi înseamnă să te lași doborât de nenorocire. La aceste vorbe, a umplut paharul și a închinat în sănătatea mea, ținându-mă de mână cât timp vinul îi aluneca pe gât și declarând mereu că singura lui grijă e pentru mine.

Era un om cu adevărat sincer și curtenitor și durerea mea era cu atât mai mare. E totuși o ușurare să te nenorocească un om de onoare, mai degrabă decât un ticălos; numai că, de data asta el fusese cel mai păgubit, fiindcă omul cheltuise o groază de bani, amăgit de cucoana asta codoașă, și e nemaipomenit de la ce temeiuri șubrede pornise el. Mai întâi, băgați de seamă ce făptură josnică era de vreme ce, ca să se aleagă ea cu 100 de lire, fusese în stare să-l pună pe el să cheltuiască de trei-patru ori pe atât, deși poate că asta era tot ce avea omul, ba poate chiar mai mult decât avea; iar despre mine n-avea alt temei să spună că sunt bogată, sau am avere, sau mai știu eu ce, decât niște palavre auzite la un ceai. E drept că și planul de a trage pe sfoară o femeie bogată, așa cum eram socotită eu, era destul de josnic; să te fălești cu lucruri grozave, când tragi mâța de coadă, e o înșelăciune dintre cele mai urâte; dar totuși exista o deosebire, și asta în favoarea lui, fiindcă nu era un pungaș dintre cei a căror meserie e să tragă femeile pe sfoară, și care, cum făcuseră unii, să adune șase sau șapte averi una după alta și pe urmă să fugă cu banii; el era un domn nenorocit și scăpătat, care o dusese bine pe vremuri; și deși, dac-aș fi fost bogată, aș fi turbat de ciudă la gândul că paceaura aia mă trădase, totuși gândindu-mă ce fel de om este el, îmi spuneam că nu i-ar fi stat rău să aibă avere, căci, ce-i drept, era plăcut, mărinimos, cu scaun la cap și plin de voie bună.

În noaptea aceea, am stat de vorbă mult și cu sinceritate, fiindcă de niciunul nu se lipea somnul; el se căia în așa hal de a fi pus la cale toată înșelăciunea asta împotriva mea, ca și cum ar fi fost o crimă și l-ar fi dus la spânzurătoare; mi-a oferit din nou să-mi dea ultimul ban pe care-l mai avea la el, spunând că se va înrola în armată și va căuta să se rostuiască.

L-am întrebat cum de-i venise gândul rău de a mă duce în Irlanda, când acolo puteam să aflu că el nu mă poate întreține. Atunci mă luă în brațe.

— Draga mea, zice, nici prin gând nu mi-a trecut să plec în Irlanda și cu atât mai puțin să te duc pe tine acolo, dar am venit aici ca să scap de ochii oamenilor, care prinseseră de veste despre ce aveam de gând și pentru ca nimeni să nu-mi ceară bani, înainte ca eu să fiu în stare să plătesc.

— Dar atunci, zic eu, unde urma să ne ducem?

— Uite, draga mea, zice el, am să-ți dezvălui tot ce plănuisem: aveam de gând să te întreb despre averea ta, așa cum știi că am și făcut; și după ce tu aveai să-mi dai, așa cum mă așteptam, o seamă de amănunte, m-aș fi scuzat că trebuie să amân călătoria noastră în Irlanda, pentru câtăva vreme, și am fi plecat spre Londra. Pe urmă, draga mea, zice el, eram hotărât să-ți mărturisesc adevărul despre situația mea și să-ți arăt de ce șiretlicuri mă folosisem ca să obțin mâna ta, spunând că acum nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-ți cer iertare și să mă ostenesc din tot sufletul, spre a te face să uiți trecutul prin fericirea viitorului.

— Zău, i-am spus eu, că m-ai fi cucerit curând; durerea mea este că nu sunt în stare să-ți arăt ce ușor m-aș fi împăcat cu tine și ți-aș fi trecut cu vederea toate înșelăciunile, ca răsplată pentru voia ta bună. Dar, dragul meu, zic, ce putem face acum? Suntem amândoi lefteri și la ce ne folosește că ne-am împăcat, dacă n-avem din ce trăi?

Ne-am gândit noi la o mulțime de căi, dar niciuna nu ne îngăduia să pornim de la nimic. Până la urmă, m-a rugat să nu mai vorbesc despre asta, fiindcă, zicea, îi sfâșiam inima; așa încât am vorbit despre altele până când, într-un târziu, și-a luat un rămas bun de bărbat de la mine și s-a culcat.

Dimineața, s-a sculat înaintea mea; iar eu, care fusesem trează aproape toată noaptea și eram tare somnoroasă, am stat în pat până aproape de unsprezece. În timpul ăsta, el și-a luat caii, cei trei servitori, toată rufăria și bagajul și dus a fost, după ce a lăsat pe masă pentru mine o scrisoare scurtă, dar mișcătoare, care suna așa:

Draga mea, sunt un câine; te-am înșelat; dar am fost târât de o făptură josnică s-o fac, împotriva principiilor și a obiceiurilor mele de viață. Iartă-mă, draga mea! Îți cer din toată inima iertare; sunt omul cel mai nenorocit pentru că te-am mințit. Am fost atât de fericit să te știu a mea, și acum sunt atât de nenorocit, fiindcă sunt silit să fug de lângă tine. Iartă-mă, draga mea; încă o dată te rog, iartă-mă! Nu mă simt în stare să te văd ruinată din pricina mea și pe mine în neputință să te ajut. Căsătoria noastră nu înseamnă nimic; niciodată nu voi fi vrednic de a te revedea. Te dezleg de căsătoria cu mine; dacă poți face o partidă bună, n-o refuza din pricina mea. Îți jur pe ce am mai sfânt și-ți dau cuvântul meu de cinste că n-am să-ți tulbur niciodată tihna, dacă voi afla vreodată despre asta, ceea ce nu cred să se întâmple. Pe de altă parte, dacă nu te măriți, iar asupra mea se abate norocul, totul va fi al tău, oriunde vei fi. Ți-am pus în buzunar ceva din banii care mi-au rămas; ia locuri pentru tine și slujnica ta în diligență și pleacă la Londra. Sper că-ți vor ajunge pentru cheltuieli și că nu vei fi nevoită să intri în banii tăi. Îți cer din nou iertare din toată inima și voi face acest lucru, ori de câte ori mă voi gândi la tine. Adio, scumpa mea, pentru totdeauna! Rămân al tău, cu nesfârșită dragoste, J. E.

Nimic din tot ce mi s-a întâmplat în viață nu m-a tulburat atât de mult ca acest rămas bun. Îi imputam de mii de ori în gând că m-a părăsit, căci aș fi mers cu el până la capătul pământului, chiar de-ar fi trebuit să cerșesc pentru o bucățică de pâine. Mi-am pipăit buzunarele și am găsit zece guinee, ceasul lui de aur și două inele subțiri, unul cu un diamant mic, care făcea vreo șase lire, celălalt un inel obișnuit de aur.

Am stat vreme de două ore, uitându-mă la lucrușoarele astea și abia dacă scoteam o vorbă, până când slujnica m-a întrerupt, spunându-mi că prânzul mă așteaptă. Am mâncat puțin și, după masă, m-a podidit plânsul și-l strigam mereu pe numele lui care era James. „O, Jemmy! ziceam, întoarce-te, întoarce-te. Îți dau tot ce am, o să cerșesc, o să rabd de foame de dragul tău.” Și așa am umblat ca turbată prin odaie câtva timp; din când în când, mă mai așezam și pe urmă iar începeam să umblu și-l strigam să se întoarcă și iarăși plângeam; și așa a trecut după-amiaza, până pe la ceasurile șapte, când începu să se însereze, fiindcă eram în august și când, spre mirarea mea nespusă, îl văd că se întoarce la han, dar fără niciun servitor, și vine glonț în odaia mea.

Eram într-o tulburare de neînchipuit și el la fel. Nu puteam ghici care să fie pricina înapoierii lui și nu știam singură dacă să mă bucur sau să mă întristez; dar dragostea a biruit și mi-a fost cu neputință să-mi ascund bucuria, care era prea mare pentru zâmbete, așa încât am izbucnit în lacrimi. Cum a intrat în odaie, s-a repezit să mă ia în brațe și m-a strâns tare, înăbușindu-mă aproape cu sărutările, dar fără să spună o vorbă. În cele din urmă, am început eu:

— Scumpul meu, cum ai putut să pleci de la mine? La care el nu mi-a dat niciun răspuns, căci nu era în stare să scoată un cuvânt.

După ce încântarea noastră s-a mai potolit, mi-a spus că ajunsese la vreo cincisprezece mile depărtare, dar nu i-a stat în puteri să meargă înainte fără să mă mai vadă o dată și să-și mai ia o dată rămas bun.

I-am povestit cum îmi petrecusem timpul și cum îl strigam să vină înapoi. El mi-a spus că mă auzise foarte limpede în pădurea Delamere, într-un loc la o depărtare de vreo douăsprezece mile. Eu am zâmbit.

— Nu, făcu el, să nu-ți închipui că glumesc, fiindcă niciodată în viața mea nu ți-am auzit glasul mai limpede și tare ca atunci, ba mi se părea că te văd fugind după mine.

— Atunci, zic eu, spune-mi ce strigam? — fiindcă nu-i pomenisem de cuvintele ce le rostisem.

— Strigai tare, zice el, și spuneai: „O, Jemmy! O, Jemmy! Întoarce-te, întoarce-te.”

Eu am râs.

— Draga mea, zice el, nu râde, fiindcă, pe legea mea, ți-am auzit glasul la fel de lămurit cum îl auzi tu pe al meu acum; și dacă vrei, pot să depun jurământ în fața judecătorului.

Eu începeam să mă simt mirată, uluită, ba chiar înfricoșată și i-am spus ce făcusem în după-amiaza aceea și cum îl strigasem, întocmai cum am istorisit mai înainte. După ce ne-am înveselit câtva timp cu toate astea, i-am spus:

— N-ai să mai pleci de la mine; mai bine mă țin eu după tine prin toată lumea.

El mi-a răspuns că-i vine foarte greu să mă părăsească, dar, de vreme ce așa trebuia să fie, speră să-i ușurez, pe cât îmi va fi cu putință, încercarea; cât despre el, prevede că asta înseamnă pierzania lui.

Mi-a spus că se mai gândise că mă lăsa să călătoresc singură până la Londra, ceea ce era cale lungă; și, fiindcă lui îi era totuna încotro o apucă, era hotărât să mă însoțească până acolo sau pe aproape; mi-a mai spus să nu-i iau în nume de rău, dacă va pleca fără să-și ia rămas bun; și asta a trebuit să-i făgăduiesc.

Mi-a povestit apoi cum dăduse drumul celor trei servitori, își vânduse caii și trimisese oamenii să-și încerce singuri norocul și toate astea, într-un răstimp foarte scurt, la un popas, într-un orășel de pe drum, nu știu cum îi zice.

— Și, zice, am vărsat câteva lacrimi, când am rămas singur, gândindu-mă cu cât erau ei mai fericiți decât stăpânul lor, fiindcă ei puteau bate la prima ușă ca să găsească o slujbă, în timp ce eu nu știam încotro să mă duc și ce să fac.

I-am spus că fusesem atât de nefericită după despărțire, încât mai rău nici nu putea să fie; și acum că se înapoiase, nu voiam să mă mai despart de el, dacă el era gata să mă ia cu dânsul, oriîncotro se duce. Am încuviințat ca, până una-alta, să plecăm împreună la Londra; dar n-am consimțit ca el să dispară fără să-și ia rămas bun de la mine, ci i-am spus, în glumă, că dacă face asta îl voi chema iarăși înapoi, strigându-l tot atât de tare ca și prima oară. După aceea am scos din buzunar ceasornicul lui și i l-am dat înapoi, de asemenea cele două inele și cele 10 guinee, dar el n-a vrut nici în ruptul capului să le primească, ceea ce îmi dădea de bănuit că are de gând să plece în timpul călătoriei și să mă lase.

Adevărul e că situația lui, cuvintele pătimașe ale scrisorii, purtarea lui frumoasă de gentleman, grija pe care mi-o arăta în toate împrejurările, felul cum se despărțise de o parte atât de însemnată a averii lui, dându-mi-o mie — toate astea la un loc mă impresionaseră atât de tare, încât îl iubeam cu adevărat din toată inima și nu înduram gândul despărțirii.

Două zile după asta, am plecat din Chester, eu în diligență, iar el călare. La Chester am dat drumul slujnicei. El era împotrivă ca eu să rămân fără slujnică, dar i-am spus că fata, fiind tocmită la țară (la Londra nu voiam să țin slujnică), ar fi fost neomenos s-o iau sărmana cu mine și să-i dau drumul de îndată ce voi ajunge la oraș; și apoi asta ar fi încărcat fără niciun rost cheltuielile drumului, așa că l-am împăcat în această privință.

M-a însoțit până la Dunstable, mai puțin de treizeci de mile depărtare de Londra și aci mi-a spus că soarta și nenorocirile lui îl silesc să mă părăsească și că n-are rost să meargă până la Londra, din pricini pe care nu era nevoie să le știu și eu; și l-am văzut pregătindu-se să plece. Diligența cu care călătoream nu se oprea de obicei la Dunstable, dar rugând eu poștalionul să stea un sfert de oră, omul a fost mulțumit să se oprească puțin la poarta unui han, iar noi doi am intrat înăuntru.

Când ne-am văzut la han, i-am spus că vreau să-i mai cer un singur hatâr, anume, fiindcă el nu poate merge mai departe, să-mi dea voie să stau cu el o săptămână sau două în orașul acela, ca să putem, în răstimpul ăsta, să găsim o cale de a împiedica un lucru atât de nimicitor pentru amândoi cum era o despărțire definitivă; și că voiam să-i propun un lucru însemnat, pe care nu i-l spusesem încă, și care i se va părea poate, și lui, spre folosul nostru.

Era o propunere prea cuminte pentru a fi respinsă, așa încât el a chemat hangița și i-a spus că soția lui căzuse bolnavă, atât de bolnavă încât nu putea fi vorba să plece mai departe cu diligența, care o obosea de moarte, și a întrebat dacă ne poate găsi adăpost vreo două-trei zile într-o casă particulară, unde eu să mă pot odihni un pic, fiindcă eram istovită de călătorie. Hangița, o femeie de treabă, bine crescută și foarte îndatoritoare, a venit numaidecât să mă vadă; mi-a spus că are două sau trei odăi foarte bune, într-o aripă a casei unde nu răzbește zgomotul și nu se îndoiește că, după ce le voi vedea, au să-mi placă; a mai spus că-mi dă una din slujnicele ei, care n-o să aibă altceva de făcut decât să mă îngrijească pe mine. Era atât de drăguță, încât nu puteam decât să primesc; drept care m-am dus să văd odăile, care mi-au plăcut nespus pentru că erau minunat mobilate și foarte bine așezate; am plătit așadar diligența și am coborât bagajele, hotărâți să zăbovim câtăva vreme aci.

I-am mai spus bărbatului meu că voi rămâne cu el până ce-mi voi fi cheltuit toți banii, dar că nu-i dau voie lui să cheltuiască niciun șiling. Ne-am ciorovăit foarte prietenește în legătură cu asta, dar eu i-am spus că, fiind, pare-se, ultima oară că mi-e dat să mă bucur de tovărășia lui, îl rugam să mă lase să hotărăsc numai eu în privința asta, în tot restul fiind el stăpân; și el a încuviințat.

Într-o seară, pe când ne plimbam pe câmp, i-am spus că acum vreau să-i fac propunerea despre care-i vorbisem; prin urmare, i-am povestit cum trăisem în Virginia, unde aveam o mamă încă în viață, după socoteala mea, deși bărbatu-meu murise de câțiva ani. I-am spus că, dacă lucrurile nu s-ar fi pierdut pe mare, lucruri al căror preț, între noi fie vorba, l-am umflat binișor, aș fi avut destulă avere ca să nu fim siliți să ne despărțim în felul ăsta. După aceea i-am dat amănunte despre cum se căpătuiesc oamenii în țara aceea, despre felul cum legea țării le dă pământ mult, și chiar dacă nu le dă, pământul poate fi cumpărat cu un preț atât de mic, încât nici nu face să mai vorbim despre asta.

Pe urmă, i-am istorisit în amănunțime cum e cu plantațiile în Virginia, cum transportând acolo mărfuri englezești în valoare nu mai mare decât două sau trei sute de lire, un om priceput, având câțiva servitori și unelte, poate curând să întrețină o familie și, în câțiva ani, să facă avere.

I-am vorbit despre roadele pământului de acolo, i-am spus cum trebuie îngrijit și pregătit ogorul, ce produce de obicei, și i-am arătat că, după câțiva ani, dacă începem așa, vom fi bogați — tot atât de sigur cum eram acum săraci.

El s-a mirat de cele auzite; și n-am avut alt subiect vreme de aproape o săptămână, în care i-am arătat negru pe alb, cum se zice, că era din punct de vedere moral cu neputință, presupunând că ne vom purta ca niște oameni chibzuiți, să nu ajungem la o stare bună și înfloritoare.

După aceea i-am spus ce măsuri aș lua eu ca să scot suma de 300 de lire sau cam pe aproape; și am discutat cu el ce bine ar fi să punem capăt ghinioanelor noastre și să câștigăm, în lume, rangul la care năzuisem amândoi; și am adăugat că, după șapte ani, dacă vom fi în viață, s-ar putea să fim în stare să lăsăm plantația pe mâini bune și să ne întoarcem în țară, unde ne-am statornici, încasându-ne veniturile și bucurându-ne de ele. Și i-am dat pilde de oameni care făcuseră așa și trăiau acum foarte respectabil la Londra.

Pe scurt, atâta l-am pisat că omul aproape a încuviințat, dar mereu se ivea ceva care strica totul, până când, în cele din urmă, a răsturnat jocul și a început să vorbească despre Irlanda, țintind același scop la care țintisem eu vorbind despre Virginia.

Mi-a spus că un om care s-ar mulțumi cu viața la țară, dacă are fonduri ca să cumpere pământ, poate obține acolo pentru 50 de lire pe an ferme pentru care aici plătești 200 de lire pe an; că recolta era de așa fel și pământul atât de mănos, încât chiar dacă nu vom pune mult la o parte, cu siguranță că vom trăi acolo la fel de larg cum trăiește în Anglia un gentleman cu 3.000 de lire venit pe an; că el făcuse planul să mă lase la Londra și să plece în Irlanda ca să încerce; și că, dacă va vedea că pune temeliile unei vieți îmbelșugate, potrivite cu respectul ce mi-l purta, așa cum nu se îndoia că va face, va veni să mă ia.

Eram înfricoșată de-a binelea la gândul că, după o astfel de propunere, omul se va bizui pe cuvântul meu, anume de a-mi preface micul venit în bani, urmând a-l lăsa să-i ducă în Irlanda ca să facă încercarea; dar era un om prea drept ca să dorească una ca asta sau chiar să primească, dacă i-aș fi propus eu. Și mi-a luat-o el înainte, adăugând că se va duce să-și încerce norocul în felul acesta și că, dacă va vedea că scoate destul pentru trai, atunci de-abia va adăuga averea mea la a lui, după ce voi fi eu acolo, ca să trăim omenește amândoi; dar că nu va pune la bătaie niciun șiling din ce-i al meu, înainte de a face încercarea cu o sumă mică, și mă asigura că, dacă în Irlanda va vedea că nu-i nimic de făcut, atunci se va întoarce la cele spuse de mine și se va alătura planului meu de a merge în Virginia.

Era atât de serios în dorința de a încerca mai întâi planul lui, încât nu m-am putut împotrivi; totuși mi-a făgăduit că-mi va trimite vești puțin timp după ce va ajunge acolo, ca să aflu și eu dacă lucrurile se potrivesc cu planurile lui și pentru ca, dacă succesul nu se arată, să am eu răgaz să mă pregătesc pentru cealaltă călătorie, iar atunci, mă încredința el, mă va însoți în America din toată inima.

De aici n-am putut să-l urnesc și cu discuțiile astea a trecut aproape o lună, în care timp m-am bucurat de tovărășia lui, cea mai plăcută din câte îmi fusese dat să cunosc în toată viața mea de până atunci. Tot în timpul ăsta, am aflat toată povestea vieții lui, o viață cu adevărat uimitoare și plină de schimbări, care ar fi de ajuns ca să umple o poveste cu mult mai interesantă prin aventurile și întâmplările ei decât oricare dintre cele tipărite vreodată. Dar o să am prilejul de a mai vorbi despre el mai încolo.

În cele din urmă, ne-am despărțit, deși cu mare mâhnire în ceea ce mă privește; și nici el nu și-a luat rămas bun cu inima ușoară, dar era silit s-o facă, fiindcă avea motive întemeiate ca să nu intre în Londra, după cum aveam să înțeleg cu prisosință în urmă.

I-am spus unde să-mi scrie, deși marea taină o mai păstram — cu alte cuvinte, nu i-am dezvăluit numele meu adevărat, cine eram și unde mă putea găsi; și el m-a învățat cum să-i scriu ca să fie sigur c-o să primească scrisoarea.