XVIII

Seara, pastorul cel cumsecade a venit din nou și mi-a spus vorbe frumoase, în felul lui obișnuit. M-a felicitat pentru că mai aveam un răgaz să mă căiesc, în timp ce destinul celor șase nenorociți era pecetluit, căci le era luată acum putința să-și mântuie sufletele; m-a îndemnat să-mi păstrez în fața vieții aceleași sentimente pe care le avusesem când mă găseam în fața veșniciei; și, la urmă de tot, mi-a spus să nu socotesc că am scăpat, fiindcă amânarea nu însemna iertare, iar el nu putea răspunde pentru ce avea să se mai întâmple: totuși, mi se făcuse hatârul de a mi se da un răgaz mai lung și era treaba mea să mă folosesc de acest răgaz.

Cuvântarea asta a lăsat un fel de tristețe în inima mea, fiindcă înțelegeam că mă mai pot încă aștepta la un sfârșit nenorocit, lucru de care el însă nu era sigur; totuși, în ziua aceea, nu i-am mai pus întrebări, fiindcă omul spusese că va face tot ce-i va sta în puteri ca să ducă lucrul la bun sfârșit și crede că va putea să facă asta, dar n-ar putea să-mi garanteze și urmările au arătat că avea dreptate să vorbească așa. Vreo două săptămâni după asta, m-a cuprins teama că voi fi trecută în ordinul următor de execuție și n-am scăpat decât cu mare greutate, până la urmă făcând o jalbă umilă, în care mă rugam să fiu deportată, într-atât de rău văzută eram și atât de hotărâtor fusese renumele meu de veche răufăcătoare; deși, în privința asta, nu mi se făcea dreptate, pentru că, drept orice aș fi trecut în ochii judecătorului, după litera legii nu eram o veche răufăcătoare, căci nu fusesem niciodată înainte adusă în fața judecății; așa încât judecătorii n-aveau temei să mă socotească o veche răufăcătoare, măcar că magistratul orașului a binevoit să prezinte cazul meu cum i-a plăcut lui.

Acum eram, într-adevăr, sigură că am scăpat cu viață, dar asta în împrejurările grele ale condamnării la deportare, care luată în sine era într-adevăr o osândă grea, deși, judecând prin comparație, nu părea să fie; drept care nici nu vreau să vorbesc despre osânda mea și nici despre alegerea în fața căreia am fost pusă. Cu toții suntem gata să alegem orice mai degrabă decât moartea, mai ales când gândul la ceea ce va veni după aceea e neliniștitor, cum era cazul cu mine.

Pastorul cel bun care, deși un străin pentru mine, se ostenise să capete amânarea, a jelit din toată inima. Trăgea nădejde, după cum spunea, să-mi sfârșesc zilele sub înrâurirea unor învățături bune și să nu fiu iarăși slobozită în mijlocul liotei aceleia de nenorociți, cum sunt de obicei cei trimiși în surghiun, unde, spunea el, trebuie să am parte, în chip neobișnuit, de harul Domnului, ca să nu mă păcătoșesc din nou ca înainte.

N-am mai pomenit de mult de îngrijitoarea mea, care fusese greu bolnavă și tot atât de aproape de moarte, prin această boală, pe cât fusesem și eu datorită osândei mele. Se pocăise tare — zic, n-am mai pomenit de ea, fiindcă, într-adevăr, în tot timpul ăsta n-o văzusem de loc; dar acum se însănătoșise și, putând să iasă din casă, veni să mă vadă.

I-am povestit despre situația mea și despre valurile de teamă și speranță care mă năpădiseră; i-am spus de ce scăpasem și cu ce preț; și a fost de față când duhovnicul meu a dat grai temerii de a nu mă vedea cufundându-mă din nou în ticăloșie și înhăitându-mă cu nemernicii care sunt de obicei deportați. Într-adevăr, îmi făceam și eu gânduri în privința asta, pentru că știam ce lepădături plecau în surghiun și i-am spus îngrijitoarei că temerile bunului pastor nu erau fără temei.

— Bine, bine, făcu ea, dar nădăjduiesc că n-ai să te lași ispitită de pilde atât de îngrozitoare.

Și de îndată ce ne părăsi pastorul, îmi spuse că nu trebuie să mă descurajez, fiindcă s-ar putea să se găsească mijloace ca să fiu trimisă într-un chip deosebit, de una singură, lucru despre care-mi va vorbi mai târziu.

Am privit-o cu gravitate, mi s-a părut că e mai veselă decât fusese în ultima vreme și mi-au încolțit în minte mii de gânduri de salvare, dar pentru nimic în lume nu-mi puteam închipui pe ce cale se va întâmpla acest lucru sau ce mijloc ar fi cu putință; eram totuși prea curioasă ca s-o las să plece fără să mă lămurească și, măcar că nu avea niciun chef s-o facă, totuși, la stăruințele mele, mi-a răspuns în puține cuvinte, cam așa:

— Ai bani, nu-i așa? Te întreb eu, fetițo, ai cunoscut vreodată, în viața ta, un om cu 100 de lire în buzunar care să fie deportat?

Eu am înțeles numaidecât, dar i-am răspuns că las totul în seama ei, deși nu vedeam cum aș putea să nădăjduiesc altceva decât împlinirea întocmai a poruncii și că, de vreme ce asprimea pedepsei era totuși socotită un semn de îndurare, fără îndoială că avea să fie împlinită întocmai. Ea n-a zis decât atât:

— O să încercăm ce se poate face.

Și cu asta ne-am despărțit în seara aceea.

După aceea am mai stat în închisoare vreo cincisprezece săptămâni. Nu știu ce rost a avut, dar la capătul acestui răstimp am fost îmbarcată pe o corabie de pe Tamisa și, o dată cu mine, o bandă de treisprezece răufăcători dintre cei mai înrăiți pe care i-a dat Newgate-ul în vremea mea și zău că ar fi nevoie de o poveste mai lungă decât a mea ca să istorisesc halul de nerușinare, de îndrăzneală și ticăloșie la care ajunseseră acei treisprezece oameni, ca și felul cum s-au purtat în timpul călătoriei; despre toate astea însă am mărturii foarte vesele primite de la căpitanul vasului, mărturii scrise pe larg din porunca acestuia de către secundul său.

Poate că s-ar socoti neserios faptul să descriu toate întâmplările mărunte din acest răstimp al vieții mele, adică între momentul când am primit ordinul de deportare și cel al îmbarcării pe corabie; de altfel, sunt prea aproape de sfârșitul istoriei mele ca să mai am răgaz și pentru asta; totuși nu trebuie să trec cu vederea ceva în legătură cu mine și cu bărbatul meu din Lancashire.

După cum am spus mai înainte, el fusese dus din temnița obișnuită în partea dinspre curte a închisorii, împreună cu trei dintre tovarășii lui, căci puțin timp după aceea, s-a mai găsit unul care a fost aruncat lângă ei; aici, nu știu din ce pricină, au fost ținuți fără a fi duși la judecată, vreme de aproape trei luni. Se pare că găsiseră mijlocul de a mitui sau de a cumpăra câțiva martori și acum era lipsă de mărturii ca să poată fi condamnați. După multe încurcături iscate din pricina asta, s-au găsit dovezi destule împotriva a doi dintre ei, care au și fost osândiți; dar cu privire la ceilalți doi și, între ei, soțul meu din Lancashire, nu se hotărâse încă nimic. Exista, pare-se, câte un martor hotărât împotriva fiecăruia din ei, dar fiindcă legea cerea doi martori, nu se putea face nimic. Totuși, nu voiau să le dea drumul, fiind siguri că, până la urmă, se vor ivi și alte mărturii și cu gândul ăsta, mi se pare că s-a dat de știre cum că fuseseră prinși cutare oameni și că oricine poate veni la închisoare să-i vadă.

M-am folosit de prilejul ăsta ca să-mi potolesc curiozitatea și am spus că fusesem jefuită în diligența de Dunstable și că vreau să-i văd pe cei doi hoți de drumul mare. Când am ajuns în curtea dinăuntru, m-am travestit și mi-am acoperit fața, așa încât nu se vedea mai nimic și nu se putea cunoaște cine sunt, iar la întoarcere am spus în gura mare că știu cine sunt prizonierii.

Îndată s-a răspândit vorba prin toată închisoarea că Moll Flanders va depune mărturie împotriva unuia dintre hoții de drumul mare și că, în felul ăsta, voi scăpa de deportare.

Oamenii au auzit și ei, și bărbatul meu a dorit numaidecât s-o vadă pe această doamnă Flanders, care-l cunoaște atât de bine, de e gata să depună mărturie împotriva lui; prin urmare, mi s-a dat învoire să-l văd. M-am îmbrăcat elegant, atât cât îmi îngăduiau cele mai bune haine pe care mă înduram să le port aici, și cu fața ascunsă într-o glugă, m-am dus în curtea interioară. La început omul mi-a vorbit puțin, dar m-a întrebat dacă-l cunosc. I-am spus:

— Da, foarte bine.

Dar după cum îmi ascundeam fața, tot astfel îmi prefăceam și glasul, așa încât n-a putut ghici cine sunt.

M-a întrebat unde-l văzusem și i-am răspuns că între Dunstable și Brickhill; apoi, întorcându-mă spre temnicer, care era de față, l-am întrebat dacă nu mi se îngăduie să vorbesc cu prizonierul între patru ochi. Omul a zis:

— Da, da, apoi s-a retras cuviincios.

De îndată ce plecă temnicerul, eu am închis ușa, mi-am azvârlit gluga și am spus izbucnind în lacrimi:

— Dragul meu, nu mă cunoști?

El a pălit și a rămas mut, ca un om lovit de trăsnet și, nefiind în stare să-și stăpânească uluirea, n-a spus decât atât:

— Dă-mi voie să mă așez.

Și, așezându-se la masă, și-a sprijinit cotul pe masă și capul în palmă, apoi și-a ațintit ochii în pământ ca un om năucit.

Pe de altă parte, eu plângeam atât de tare, încât a trecut o bună bucată de timp înainte să ne putem vorbi; dar după ce m-am răcorit, am repetat aceleași cuvinte:

— Dragul meu, nu mă recunoști?

La care el a răspuns:

— Ba da.

Și iar n-a mai spus nimic câtăva vreme. După un timp, în care tot nu putea să-i treacă uimirea de la început, și-a ridicat ochii spre mine și a spus:

— Cum ai putut să fii atât de crudă?

Eu nu prea înțelegeam ce vrea să spună și am răspuns:

— Cum poți să mă numești crudă? Cu ce am fost crudă cu tine?

— Să vii să mă vezi într-un loc ca ăsta nu înseamnă oare să mă jignești? Eu nu te-am jefuit, cel puțin nu la drumul mare.

Mi-am dat seama după spusele lui că habar n-avea de starea nenorocită în care mă aflam; el credea că, știindu-l aci, venisem să-i imput că mă părăsise. Dar eu aveam prea multe pe inimă ca să mă supăr și i-am spus, în puține cuvinte, că era departe de mine gândul de a-l jigni, ci că, mai degrabă, venisem ca să ne mângâiem unul pe altul; că va crede cu ușurință că nu ăsta e gândul meu, când îi voi spune că mă aflu într-o situație mai proastă ca a lui, și asta în multe privințe. A părut îngrijorat când am spus că starea mea e mai proastă ca a lui, dar mi-a zis zâmbind ușor, cu o privire cam rătăcită:

— Cum e cu putință? Când mă vezi în lanțuri, și încă la Newgate, și știi că doi dintre tovarășii mei au și fost executați, poți spune că situația ta e mai rea decât a mea?

— Ei, dragul meu, zic eu, ar fi o treabă lungă să mă apuc să-ți povestesc, și tu să asculți, istoria mea nenorocită; dar dacă vrei s-o auzi, ai să socotești și tu că situația mea e mai proastă ca a ta.

— Cum se poate una ca asta, când eu aștept să fiu osândit la moarte în prima sesiune?

— Da, zic eu, uite că se poate și află că eu am fost osândită acum trei sesiuni și sunt și acum sub puterea osândei de moarte. Așa-i că stau mai prost ca tine?

Când a auzit asta, a tăcut iarăși de parc-ar fi amuțit și, după câteva clipe, a sărit în picioare.

— Nenorocită pereche! zice. Cum e cu putință?

Eu l-am luat de mână.

— Hai, dragul meu, zic, să ședem și să asemuim suferințele noastre. Sunt închisă aici și mă aflu într-o situație mult mai proastă ca a ta, așa încât când ți-oi istorisi amănuntele, n-o să-ți mai fie teamă că am venit să te jignesc.

Și ne-am așezat amândoi, iar eu i-am spus din povestea mea atât cât am socotit de cuviință; am întors-o la urmă în așa fel, încât el să creadă că ajunsesem în neagră sărăcie și de aceea mă înhăitasem cu niște oameni care, vrând să-mi ușureze nenorocirile, mă împinseseră pe o cale necunoscută mie înainte. Am mai spus că, într-o zi, când ei încercaseră să fure din casa unui negustor, fusesem prinsă numai fiindcă mă aflasem chiar în ușă, iar slujnica mă trăsese înăuntru; că nici nu spărsesem broasca, nici nu furasem nimic, dar, cu toate astea, fusesem socotită vinovată și osândită la moarte; dar că judecătorii, aflând despre împrejurările grele în care mă aflasem, obținuseră să fiu numai deportată.

I-am spus că cel mai mult pătimisem fiindcă, la închisoare, fusesem luată drept una Moll Flanders, o hoață vestită prin loviturile ei, despre care toată lumea auzise, dar pe care n-o văzuse nimeni; dar, după cum știa și el, pe mine nu mă chema așa. Puneam totul în seama ghinionului, spunând că sub numele ăsta fusesem tratată ca o veche răufăcătoare, deși eram la prima faptă de acest fel care se cunoștea despre mine. I-am istorisit pe larg tot ce mi se întâmplase de la ultima noastră întâlnire, dar i-am spus că-l mai întâlnisem o dată, din ziua când credea el că ne văzusem ultima oară; pe urmă, i-am povestit cum îl zărisem la Brickhill, cum era urmărit și cum, în urma declarației mele că-l cunosc și că e om cinstit, urmărirea fusese oprită iar comisarul plecase.

El a ascultat cu cea mai mare luare-aminte, zâmbind la anumite amănunte, fiindcă loviturile mele erau mult sub cele pe care le condusese el; dar când ajunsei la întâmplarea din Little Brickhill, s-a mirat foarte:

— Va să zică tu erai aceea, draga mea, zise, care ai oprit mulțimea din Brickhill?

— Da, i-am răspuns, sigur că eu eram.

Pe urmă i-am dat anumite amănunte care mă izbiseră în ziua aceea la el.

— Dacă-i așa, zise el, tu ai fost cea care mi-ai salvat atunci viața și mă bucur că ți-o datorez ție, căci acum vreau să-mi plătesc datoria și să te scap din situația în care te afli, măcar de m-ar costa și viața.

Eu n-am vrut cu niciun chip; primejdia era prea mare și nu făcea să-și pună pielea în joc pentru o viață care nu merita să fie salvată. El a spus că nu-i vorba de asta, fiindcă pentru el viața mea făcea cât o lume întreagă; era o viață care îi dăduse lui viață nouă.

— Căci, spuse, până în clipa din urmă când am fost prins, nu m-am aflat niciodată în primejdie adevărată decât numai atunci.

Într-adevăr, în împrejurarea aceea, primejdia venea tocmai din siguranța lui că nu e urmărit pe drumul acela; căci ei plecaseră cu totul pe alt drum din Hockley și ajunseseră la Brickhill, trecând peste câmpuri îngrădite, nu pe drum, și fiind siguri că nu-i văzuse nimeni.

Și aci începu să depene povestea vieții lui, care ar putea să alcătuiască o istorie foarte ciudată și nespus de distractivă. Mi-a spus că ieșise la drumul mare cu vreo doisprezece ani înainte de a se însura cu mine; că femeia care-i spunea lui frate nu-i era rubedenie, ci era una din bandă, care păstra legătura cu ei, dar trăia tot timpul la oraș, unde avea cunoștințe în lumea mare; că ea îi înștiința cu privire la oamenii care ieșeau din oraș, și, mulțumită ei, se aleseseră cu câteva prăzi de soi; că ea socotea că-i găsise o avere mare, când mă adusese la el, dar, din întâmplare, se înșelase, lucru pentru care el nu-i putea purta pică; că, dacă eu aș fi avut avere, așa cum i se spusese, el era hotărât să se lase de drumul mare și să înceapă o viață nouă, fără să se arate însă în lume înainte de vreo amnistie generală sau înainte de a fi fost în stare să obțină cu bani grațierea lui, așa încât să fie cu desăvârșire liniștit; dar, fiindcă lucrurile luaseră o altă întorsătură, fusese nevoit să se apuce iar de vechea lui meserie.

Mi-a povestit pe îndelete câteva din pățaniile lui și mai ales una, când a jefuit diligențele de West Chester lângă Lichfield și s-a ales cu o pradă grozavă; după aceea mi-a povestit cum a jefuit cinci crescători de vite din vest, care se duceau să cumpere oi la bâlciul Burford din Wiltshire. Mi-a spus că în astea două rânduri, se alesese cu atâția bani, încât, dacă ar fi știut unde să mă găsească, cu siguranță că ar fi primit propunerea mea de a pleca împreună în Virginia sau de a ne statornici pe o plantație sau în vreo colonie englezească din America.

Mi-a spus că-mi scrisese două sau trei scrisori, pe care le adresase așa cum îl învățasem eu, dar că nu primise nicio veste de la mine. Știam că spune adevărul, dar cum scrisorile astea îmi picaseră în mână cât mai trăia ultimul meu bărbat, n-avusesem încotro și nu-i răspunsesem la ele, tocmai ca să-și închipuie el că se pierduseră.

Mi-a spus apoi că, descurajat astfel, și-a văzut mai departe de meseria lui, deși după ce pusese mâna pe atâția bani nu se mai arunca atât de orbește ca înainte în primejdie. După aceea, mi-a istorisit câteva întâlniri grele și nebunești pe care le avusese la drumul mare cu diferiți gentlemeni, dintre cei care se despart din cale-afară de greu de banii lor și mi-a arătat câteva răni cu care se alesese; și zău că una sau două erau înspăimântătoare, mai ales una făcută de un glonte care-i sfârtecase brațul și alta de o sabie care-i străpunsese trupul, dar fiindcă nu pătrunsese în măruntaie, omul se vindecase. Unul din tovarășii lui rămăsese atunci cu credință lângă el și-l ajutase ca un adevărat prieten să străbată călare cale de aproape optzeci de mile până ce se găsise cine să-i pună brațul în nemișcare și pe urmă tot tovarășul lui îi adusese un chirurg, într-un oraș mare așezat departe de locul unde căpătase soțul meu rana. Omul spusese că ei sunt niște gentlemeni care călătoresc spre Carlisle, că pe drum fuseseră atacați de tâlhari și că unul dintre ei îl împușcase pe tovarășul lui în braț.

Toate astea, zicea, le potrivise prietenul lui atât de bine, încât nimeni nu-i bănuise de nimic și el avusese astfel răgaz să stea liniștit până ce se vindecase. Mi-a mai istorisit atâtea despre pățaniile lui, încât îmi vine greu să nu le povestesc, dar asta e povestea mea și nu a lui.

După aceea, l-am întrebat care e situația lui în momentul de față și la ce se aștepta când avea să ajungă în fața judecății. El mi-a răspuns că n-aveau dovezi împotriva lui, sau prea puține; căci din cele trei jafuri care li se puneau în seamă, el nu fusese, spre norocul lui, amestecat decât într-unul și că un singur martor fusese găsit pentru fapta asta, ceea ce nu era de ajuns, dar era de așteptat că se vor ivi și alții și că atunci când mă văzuse mai întâi, crezuse că pentru asta venisem; dar dacă nu se ivea nimeni care să depună împotriva lui, nădăjduia c-au să-i dea drumul; prinsese el de știre că, dacă primește să fie deportat, scapă de judecată, dar cu niciun chip nu se putea gândi la una ca asta și i se părea mai ușor să se lase spânzurat.

Eu l-am certat pentru asta, și i-am spus că-l cert din două pricini: mai întâi pentru că, dacă-l deportează, se pot găsi nenumărate căi pentru un gentleman ca el și un om atât de cutezător de a veni înapoi, ba chiar mijloace de a se întoarce încă înainte de a fi plecat. La vorbele astea a zâmbit, spunând că ultima cale îi surâde, fiindcă îl îngrozește gândul de a fi trimis pe vreo plantație, așa cum romanii își trimiteau sclavii să muncească în mine; că trecerea pe un alt tărâm i se pare mai ușor de îndurat cu ajutorul ștreangului, și că asta este părerea tuturor oamenilor de neam, împinși de nevoi să apuce drumul mare, căci spânzurătoarea înseamnă, cel puțin, sfârșitul tuturor mizeriilor din viața asta; cât despre ceea ce va urma, un om se poate pocăi, după părerea lui, tot atât de sincer în ultimele două săptămâni ale vieții, îndurând grozăviile temniței și ale gropii celor osândiți, ca și în pădurile și în sălbăticia Americii; că supunerea și munca grea sunt lucruri până la care nu se pot niciodată înjosi niște gentlemeni; că asta nu-i decât un mijloc de a-i sili să se omoare singuri, ceea ce e mult mai groaznic; și că numai gândul la asta îl scoate din fire.

Eu m-am străduit cât am putut să-i mut gândul și m-am folosit de binecunoscutul mijloc retoric al femeilor — adică de lacrimi. I-am spus că rușinea unei execuții publice este, fără îndoială, o povară mai grea asupra cugetului unui gentleman decât orice umilință care ar putea să-l întâmpine pe meleaguri străine, că dincolo are măcar putința de a rămâne în viață, în timp ce aici totul este pierdut; că pentru el e lucrul cel mai ușor din lume să se descurce cu căpitanul vasului, fiindcă ăștia sunt de obicei oameni de înțeles și e un fleac, mai ales dacă-și face rost de ceva bani, să se răscumpere, după ce va fi ajuns în Virginia.

El m-a privit cu jind și eu am bănuit că n-are bani; dar mă înșelam, căci altceva voia el să spună:

— Adineauri mi-ai dat să înțeleg, draga mea, a zis, că există o cale de a mă întoarce încă înainte de a fi plecat și eu am înțeles că ar fi cu putință să mă răscumpăr aici. Mai bine plătesc 200 de lire ca să nu plec, decât 100 de lire ca să mi se dea drumul, după ce am ajuns acolo.

— Spui asta, dragul meu, i-am răspuns, fiindcă nu cunoști locurile acelea atât de bine cum le cunosc eu.

— Se poate, a spus el, dar cred totuși că, deși le cunoști, ai face și tu la fel, dacă n-ai avea, după cum mi-ai spus, o mamă acolo.

I-am răspuns că, în ceea ce o privește pe maică-mea, trebuie să fi răposat de mulți ani; cât despre alte rubedenii, pe care le-aș putea avea pe acolo, nu le cunosc, căci de când nenorocirile mă aduseseră în starea în care mă aflam de câțiva ani, nu mai păstrasem nicio legătură cu ele; și că-și poate închipui ușor că, în calitate de răufăcătoare deportată, aș avea parte de o primire rece, când aș călca prima oară pe la ele, așa încât eram hotărâtă să nu le văd, în caz că aș ajunge acolo; dar aveam totuși multe alte planuri, planuri care înlăturau tot ce era neplăcut, iar dacă el ar fi silit să plece, l-aș învăța fără greutate cum să facă pentru ca să n-ajungă niciodată slugă, cu atât mai mult cu cât înțelesesem că nu duce lipsă de bani și e știut că banul e singurul prieten în astfel de împrejurări.

El zâmbi și-mi răspunse că nu se lăudase a avea bani. Eu l-am luat de scurt, spunându-i că nu cred să fi înțeles din vorba mea că aștept să mă ajute el cu banii lui; că, pe de altă parte, deși nici eu n-aveam prea mulți, totuși nu duceam lipsă și, atâta timp cât aveam, eram gata să sporesc avutul lui și nu să-l micșorez, știind că, oricât ar fi avut, în caz de deportare, va avea nevoie de toți.

El mi-a răspuns la asta foarte drăgăstos. Mi-a spus că n-are mare lucru, dar că niciodată nu mi-i va ascunde, dacă eu voi avea nevoie, și m-a încredințat că nu la asta se gândise vorbind cum vorbise; ci doar că era frământat de ceea ce dădusem eu a înțelege; că știe el ce are de făcut aici, dar că, dacă va ajunge acolo, va fi omul cel mai neajutorat și cel mai nenorocit din lume.

I-am spus că se sperie de lucruri care n-au nimic înfricoșător în ele; că dacă are bani, după cum avusesem bucuria de a afla, nu numai că va scăpa de umilințele socotite a fi legate de deportare, dar va putea să înceapă viața pe temelii atât de noi, încât nu se poate să nu izbutească, chiar dacă nu dovedește mai mult decât priceperea obișnuită în astfel de împrejurări; că-și amintește cu siguranță cum l-am îndemnat într-acolo cu ani în urmă, pentru ca să ne refacem averile pierdute. Iar acum, pentru a-l încredința de temeinicia vorbelor mele și de priceperea mea desăvârșită în această metodă, ca și de credința mea desăvârșită în izbândă, o să mă vadă întâi scăpând singură de deportare și, după aceea, îl voi însoți de bunăvoie și în libertate și poate că voi aduce cu mine destui bani ca să-l încredințez că nu-i propun toate astea fiindcă, fără ajutorul lui, nu sunt în stare să trăiesc, ci fiindcă socotesc că nenorocirile amândurora au fost de ajuns ca să ne împace pe amândoi cu gândul de a părăsi această parte a lumii și de a trăi acolo unde nimeni nu ne mai poate imputa trecutul, unde nu ne va mai fi teamă de închisoare și nu va mai exista groaza de groapa osândiților, unde vom privi îndărăt spre toate nenorocirile trecute cu nespusă mulțumire, știind că dușmanii noștri ne-au dat cu totul uitării și că putem trăi ca oameni noi într-o lume nouă, căci nimeni nu va avea nimic cu noi, nici noi cu nimeni.

L-am încolțit cu atâtea argumente și am răspuns la împotrivirea lui înverșunată cu atâta temeinicie, încât omul m-a îmbrățișat, spunându-mi că i-am vorbit cu o sinceritate care l-a copleșit; că-mi va urma sfatul și se va strădui să se supună soartei, cu speranța de a găsi mângâiere într-un sfătuitor atât de credincios și un atât de devotat tovarăș în nenorocire. Dar, totuși, mi-a amintit de ce pomenisem eu, anume că s-ar putea găsi o cale de a scăpa înainte de plecare și că ar putea exista mijlocul de a nu mai pleca de loc, ceea ce, spunea el, ar fi mult mai bine. I-am spus c-o să vadă și o să fie pe deplin mulțumit, fiindcă voi încerca să fac tot ce-mi va sta în puteri și pe calea asta, dar că dacă nu voi izbuti, o să fie bine și altfel.

Ne-am despărțit după convorbirea asta lungă, cu dovezi de bunăvoință și dragoste, care cred că nu erau mai prejos de cele prilejuite de despărțirea noastră din Dunstable, dacă nu cumva le și întreceau; și de abia acum înțelegeam eu limpede pricina pentru care n-a vrut el să mă ducă atunci până la Londra și pentru care mi-a spus la despărțire că e mai cuminte să nu vină cu mine, așa cum ar fi făcut, de n-ar fi stat lucrurile astfel.

Am mai amintit că istoria vieții lui ar fi alcătuit o poveste mult mai plăcută decât a mea; și cel mai straniu lucru din povestea asta este că, vreme de douăzeci și cinci de ani încheiați, omul s-a îndeletnicit cu o meserie atât de nebunească fără să fie prins niciodată și avusese parte de atâtea izbânzi, încât uneori trăia în tihnă și cu cinste câte un an sau doi, în același loc, ținând un valet care să-l servească, ba adesea se ducea prin cafenele și-i auzea pe cei jefuiți de el istorisind cum fuseseră jefuiți, vorbind despre locurile și împrejurările jafului, așa încât el îi recunoștea cu ușurință.

Pare-se că așa trăia în apropiere de Liverpool în timpul când, socotindu-mă bogată, avu nenorocul să mă ia de nevastă. Dacă eu aș fi avut averea la care se așteptase el, cred că într-adevăr s-ar fi statornicit și ar fi trăit ca un om cinstit.

Pe lângă atâtea ghinioane, avusese însă norocul să nu se afle chiar pe locul unde se petrecuse jaful pentru care fusese închis, și niciunul dintre cei jefuiți nu putuse jura împotriva lui. Dar pare-se că atunci când a fost prins cu banda, un om din ținut, rău de gură, a jurat sus și tare împotriva lui; și acum că se dăduse sfoară în țară, se mai așteptau și alte mărturii împotrivă-i și asta era pricina pentru care-l țineau închis.

Totuși, propunerea de deportare se făcuse, după cum am înțeles eu, la stăruința unui om sus-pus, care-l îmboldea să primească înainte de judecată; și, fiindcă era de așteptat că se vor ivi și alții care să depună împotriva lui, mi s-a părut că prietenul lui avea dreptate și mă țineam de el zi și noapte ca să nu mai amâne.

În cele din urmă, a primit cu mare greutate; dar, deoarece nu se citise încuviințarea de deportare în fața Curții și la cererea lui, așa cum era cazul meu, era greu să scape de îmbarcare, cum îi spusesem eu că ar putea să facă; căci prietenul lui garantase că omul va pleca de bunăvoie și nu se va întoarce înainte de termen.

Greutatea asta mi-a răsturnat toate planurile, căci măsurile pe care le-am luat după aceea ca să mă eliberez pe mine nu puteau duce la nimic, decât dacă-l părăseam și-l lăsam să plece singur în America, iar el declara că decât asta mai bine spânzurătoarea.

Să mă întorc acum la povestea mea. Se apropia și pentru mine ceasul despărțirii; îngrijitoarea mea, care mi-a rămas până la urmă prietenă, încercase să mă scape, dar nu era chip decât cu cheltuieli prea mari pentru punga mea, ținând seama de faptul că, dacă nu mă gândeam să mă apuc de vechea mea meserie, a rămâne fără lețcaie era mai rău decât deportarea, pentru că acolo aveam din ce trăi și aici n-aveam. Pe de altă parte, bunul meu duhovnic făcea ce putea pentru a împiedica deportarea, dar i s-a răspuns că, în urma primei lui cereri, mi se acordase viața și, prin urmare, n-ar mai trebui să ceară nimic. Era vădit îndurerat de gândul acestei plecări, pentru că, îmi zicea, se temea că înrâurirea bună pe care o avusese gândul morții asupra mea, înrâurire sporită de învățămintele lui, se va pierde; și evlaviosul pastor era nespus de îngrijorat din pricina asta.

Pe de altă parte, acum eu nu mai stăruiam atât de tare să rămân, dar îi ascundeam pastorului pricina, așa încât, până la urmă, omul a știut că plec cu nespusă silă și durere.

În luna februarie, am fost predată împreună cu alți șapte deținuți unui negustor care făcea negoț cu Virginia și apoi îmbarcată pe bordul unui vas ancorat la Deptford Reach. Ofițerul închisorii ne-a predat pe bord, iar căpitanul vasului i-a dat în schimb dovadă de primire.