V

Cunoscusem o femeie liniștită, de soi bun, văduvă ca și mine, dar într-o situație ceva mai bună. Bărbatu-său fusese căpitan de vas și avusese nenorocirea să sufere un naufragiu la întoarcerea dintr-o călătorie în Indiile Apusene, care ar fi fost foarte bănoasă dacă ar fi ajuns cu bine. Paguba îl doborâse într-atât, încât deși scăpase cu viață atunci, omul se prăpădise după aceea de inimă rea, iar nevastă-sa fusese nevoită să se adăpostească la Monetărie de teama creditorilor. Curând însă, cu ajutorul prietenilor, se mai îndreptaseră lucrurile și acum era din nou liberă. Când a priceput că eu îmi aflasem acolo o ascunzătoare, fără a fi fost urmărită în mod special, și și-a dat seama că ne potriveam, căci pe amândouă ne îngrozeau și locul și localnicii, m-a poftit la casa ei, până când voi fi în stare să-mi aflu vreun rost, după placul inimii; și tot timpul mă asigura că, zece la unu, se va ivi în cartierul unde locuia ea vreun căpitan cumsecade de corabie care să mă placă și să-mi facă curte.

Am primit și am stat cu ea jumătate de an și aș fi locuit mai multă vreme, dacă în răstimpul ăsta nu i s-ar fi întâmplat ei ceea ce-mi prezisese mie, adică n-ar fi făcut o partidă bună. Dar în timp ce altora norocul le surâdea, al meu părea pe ducă; căci n-am găsit nimic decât vreo doi-trei șefi de echipaj sau alții de teapa lor. Cât despre comandanți, erau îndeobște de două feluri: întâi, cei cu situație bună, adică având un vas bun și hotărâți să nu încheie decât căsătorii bănoase; al doilea, cei fără slujbă, cărora o nevastă trebuia să le înlesnească să capete un vas; căutau adică fie o nevastă cu ceva bani, care să le permită să dețină o bună parte din vas și să încurajeze și alți cumpărători, fie o nevastă care, dacă n-ar fi avut bani, ar fi avut cel puțin prieteni interesați în navigație, gata să-l ajute pe tânăr să pună mâna pe un vas bun; și cum eu nu puteam fi niciuna, nici alta, se părea că voi lâncezi multă vreme.

De pe urma experienței, m-am ales curând cu încredințarea că lucrurile se schimbaseră cât privește măritișul și că la Londra nu trebuia să mă aștept la ce găsisem la țară; că aci căsătoria era legată de planuri bine chibzuite, interese, afaceri și că dragostea n-avea ce căuta, sau prea puțin, în toată treaba asta. Mi-am dat seama că, așa cum spunea cumnată-mea din Colchester, frumusețea, duhul, manierele, bunul simț, blândețea, bunele purtări, educația, virtutea, evlavia sau orice alte înzestrări fie ele trupești sau sufletești n-aveau trecere; că numai banul face femeia plăcută; că bărbații își aleg într-adevăr amantele după pofta inimii și de aceea o târfă trebuie să fie frumoasă, bine făcută, cu chip atrăgător și purtări plăcute; cât privește însă o nevastă, nicio schilodire nu supără închipuirea, niciun cusur nu înspăimântă judecata; banii sunt totul; zestrea nu e niciodată nici strâmbă, nici hidoasă, iar banii au fost de când lumea plăcuți, oricum ar fi fost femeia.

Pe de altă parte, cum piața era prielnică bărbaților, mi-am dat seama că femeile pierduseră dreptul de a spune nu; că-i făceai acum un hatâr unei femei dacă-i făceai propuneri și dacă o domnișoară avea trufia de a se preface că refuză, a doua oară nu mai avea prilej să refuze și cu atât mai puțin să câștige pasul pierdut și să primească ceea ce păruse că respinge. Bărbații aveau atâta alegere peste tot, încât starea femeilor era de plâns; ele parcă cerșeau la toate ușile, iar bărbatul, dacă din întâmplare era respins într-o casă, era sigur că va fi primit în cea de alături.

Afară de asta, am băgat de seamă că un bărbat nu se rușinează să spună pe față că se duce la vânătoare de zestre, cum zic ei, chiar când n-are o lețcaie în buzunar care să-l îndreptățească să ceară sau să merite zestre; și lucrurile au ajuns atât de departe, încât unei femei aproape că nu i se mai îngăduie să se intereseze de caracterul sau averea omului care a cerut-o. Am găsit o pildă chiar la o domnișoară, vecină cu mine, cu care mă împrietenisem bine; îi făcea curte un căpitan tânăr și, deși fata avea o avere de aproape două mii de lire, când a îndrăznit să întrebe prin vecini despre caracterul, purtările și mijloacele de trai ale tânărului, acesta i-a luat-o în nume de rău și, la vizita următoare, a înștiințat-o că n-o s-o mai supere cu vizitele lui. O cunoșteam pe fată, când am auzit de asta. M-am dus s-o văd; cu acest prilej, ea mi-a vorbit deschis și și-a vărsat focul fără opreliște. Mi-am dat îndată seama că, deși se socotea nedreptățită, totuși nu era destul de tare ca să se supere pe el; era foarte mâhnită că-l pierduse și, mai ales, că o alta, cu mai puțină avere, îl cucerise.

Eu i-am dat curaj față de o asemenea josnicie, cum o numeam eu; i-am spus că oricât aș fi de decăzută, aș disprețui un bărbat care ar crede că trebuie să-l iau numai după propria lui recomandație, fără să am libertatea de a mă informa despre averea și caracterul lui; i-am mai spus că, de vreme ce are o avere frumușică, nu e nevoită să se plece în fața acestor vremuri nenorocite; ajunge că bărbații ne pot jigni pe noi, cele cu bani puțini; dacă până și ea îndură o astfel de figură, fără să se supere, își va pierde pentru totdeauna prețul și toate femeile din partea aceea a orașului o vor disprețui; i-am mai spus că unei femei nu-i lipsește prilejul de a se răzbuna pe un bărbat care s-a purtat urât cu ea și că un om ca ăsta poate fi umilit în fel și chip; dacă n-ar fi așa, femeile ar fi într-adevăr cele mai nenorocite făpturi din lume.

Fetei i-a făcut plăcere vorbirea mea și mi-a spus cu seriozitate că ar fi foarte bucuroasă să-l facă să simtă supărarea ei, fie aducându-l înapoi la ea, fie mândrindu-se cu o răzbunare cât se poate de publică.

I-am spus că, dacă-mi urmează sfatul, o s-o învăț cum să-și îndeplinească ambele dorințe; i-am făgăduit că-i voi aduce bărbatul la ușă și că omul o să se roage să fie lăsat să intre în casă. Ea a zâmbit și mi-a dat să înțeleg că, dacă îi va bate la ușă, supărarea ei nu era atât de mare, încât să-l lase multă vreme afară.

Totuși a primit cu bunăvoință sfaturile mele; i-am spus că primul lucru la care trebuie să gândească e să-și facă ei însăși dreptate, anume fiindcă el împrăștiase zvon printre cucoane că o părăsise și că plăcerea de a refuza fusese a lui, ea să aibă grijă să împrăștie vorba printre femei — și prilejul se va ivi curând — că luase informații despre el și descoperise că, în privința averii, nu e omul drept care se dădea.

— Lasă-le să afle, domnișoară, zic eu, că nu e omul la care te așteptai și că te-ai gândit că e mai cuminte să n-ai de-a face cu el; spune-le c-ai auzit că are o fire păcătoasă, că se laudă cu femeile de care și-a bătut joc de nenumărate ori și, mai cu seamă, că e un desfrânat. Ultimul lucru nu era lipsit de o fărâmă de adevăr, dar nu mi s-a părut că, din cauza asta, fata îl place mai puțin.

Încercarea i-a surâs și s-a și pus pe treabă, căutând mijloace de a pune planul în aplicare. Nu i-a fost greu: i-a spus povestea, în linii mari, câtorva bârfitoare din vecini și curând, în toată partea aceea a orașului, nu se mai vorbea de altceva la masa de ceai, încât o auzeam oriunde mă duceam în vizită. Și, fiindcă se știa că o cunosc pe fată, mi se cerea și mie adesea părerea, iar eu îi întăream spusele cu exagerările trebuitoare și descriam caracterul tânărului în cele mai negre culori; iar în chip de informație secretă, mai adăugam un lucru despre care bârfitoarele nu știau nimic, anume că o ducea greu, că avea nevoie de bani pentru interesele lui cu proprietarii vasului pe care-l comanda; că partea lui nu era achitată și că dacă nu scotea repede banii, proprietarii aveau să-l arunce de pe corabie, iar secundul lui avea să ia probabil comanda, fiindcă era gata să cumpere partea pe care urma s-o ia căpitanul.

Mai adăugam, fiindcă eram furioasă de-a binelea împotriva ticălosului, cum îi spuneam eu, că auzisem un zvon cum că ar avea o nevastă în viață la Plymouth, și alta în Indiile Apusene, lucru care nu părea foarte neobișnuit pentru soiul acesta de bărbat.

Treaba a mers după dorința inimii noastre, pentru că, în curând, fata din vecini, căreia tatăl și mama îi hotărau soarta și-i administrau averea, a fost încuiată în casă, iar tânărului i s-a interzis să mai vină. Și într-o altă casă unde s-a mai dus, femeia a avut curajul să spună nu, oricât ar părea de ciudat; și oriunde încerca tânărul, i se imputa trufia, fiindcă nu îngăduia fetelor să se informeze despre caracterul lui și câte și mai câte.

Între timp, omul începu să-și dea seama de greșeala lui, și văzând că toate femeile de pe malul ăsta au luat foc, a trecut apa la Ratcliff și a pătruns în casele câtorva doamne de acolo; dar deși fetele de acolo erau și ele, după obiceiul zilei, dornice de măritiș, totuși avea un asemenea ghinion, încât faima l-a urmărit și dincolo de apă, iar renumele lui era acolo cam același ca pe malul nostru; așa încât, deși omul ar fi putut să găsească neveste destule, totuși n-a izbutit să prindă pe niciuna dintre femeile cu avere și el doar asta căuta.

Dar asta nu-i totul; fata a mai născocit ceva cu multă iscusință. A găsit un tânăr, o rudă de-a ei, care de fapt era însurat, să vină s-o viziteze de două sau de trei ori pe săptămână, într-o caleașcă foarte elegantă cu lachei în livrele, iar doi oameni puși de ea și cu mine ne-am pornit să răspândim zvonul că tânărul îi face curte; că e un gentleman cu un venit de o mie de lire pe an, că s-a îndrăgostit de ea, iar ea are de gând să se mute la mătușă-sa, în oraș, pentru că nu-i vine la îndemână tânărului să vină cu caleașca la Rotherhithe, unde străzile sunt atât de înguste și de anevoioase.

Zvonul a prins numaidecât. Peste tot, în societate, lumea râdea de căpitan, de-i venea omului să se spânzure; a încercat în fel și chip să se întoarcă la fată, a început să-i scrie cele mai pasionate scrisori din lume, cerându-și iertare pentru pripeala de mai înainte; pe scurt, după multe osteneli, a căpătat îngăduința să vină din nou la ea, numai, cum spunea el, ca să-și dreagă reputația.

La această primă întâlnire, fata a avut parte de o răzbunare deplină; i-a spus că se întreabă drept cine o ia, când își închipuie că va încheia cu fiecine un contract atât de însemnat cum e cel de căsătorie, fără să ia mai întâi informații; că dacă el își închipuie că ea se va mărita cu unul care o ia de sus și că se află în aceeași situație ca și vecinele ei, cu alte cuvinte că e gata să se mărite cu primul creștin cumsecade care-i iese în cale, se înșală; într-un cuvânt, i-a spus că el are un caracter prost sau că e foarte prost văzut prin vecini și că, dacă nu e în stare să limpezească unele lucruri neplăcute pentru ea, nu mai are nimic de vorbit cu el și-i face plăcerea de a-l înștiința că nu se teme să spună nu lui sau oricărui alt bărbat.

După asta i-a spus ceea ce aflase despre caracterul lui sau, mai bine zis, stârnise ea însăși cu ajutorul meu: că nu și-a plătit partea din corabia pe care o comanda și despre care spunea că-i a lui, că proprietarii au de gând să-i ia comanda și să-l pună pe secund în locul lui; că purtările lui iscaseră scandal; că i se imputau lucruri în legătură cu cutare și cutare femeie; că are o nevastă la Plymouth și alta în Indiile Apusene; și, pe urmă, l-a întrebat dacă nu crede că ea are destule motive să-l respingă, în caz că lucrurile nu se lămuresc, și să stăruie a primi satisfacție în chestiuni atât de importante.

El era atât de zăpăcit de cuvintele ei, încât n-a răspuns o vorbă, iar ea, văzându-l în încurcătură, a început să creadă că totul e adevărat, deși știa că ea însăși scornise aceste povești.

După câtva timp, omul și-a venit în fire și, de atunci încolo, a fost cel mai umil, mai modest și mai stăruitor pretendent din lume.

Fata a dus gluma departe. L-a întrebat dacă el o socotește ajunsă la așa ananghie încât să îndure astfel de purtări și dacă nu-și dă seama că ea nu duce lipsă de oameni care socotesc că face să vină la ea de mai departe decât el; asta era aluzie la tânărul care, din porunca ei, se prefăcea că-i trage clopotele.

Cu astfel de șiretlicuri l-a adus să se supună oricărei cerințe ca s-o încredințeze, atât în privința situației, cât și a purtării lui. I-a adus de aceea dovezi de netăgăduit că-și plătise partea lui de corabie; i-a adus certificate de la proprietari cum că povestea despre intenția lor de a-l da jos de la comanda vasului e falsă și neîntemeiată; pe scurt, purtarea lui de acum se deosebea ca de la cer la pământ de cea dinainte.

Și așa am convins-o că, în ceea ce privește căsătoria, bărbații sunt biruitori față de femei, numai fiindcă-și închipuie că au o alegere mare și că femeile se câștigă ușor. Asta se datorește lipsei de curaj a femeilor în a-și păstra pozițiile și a-și juca rolul; și că, după cum spune lordul Rochester: „Nicicând nu-i o femeie atât de rău înfrântă, Încât să n-aibă parte de-o răzbunare cruntă.”

După toate astea, fata și-a jucat rolul atât de bine, încât deși era hotărâtă să-l păstreze pe tânăr, cucerirea lui fiind principalul punct al programului ei, totuși a făcut în așa fel încât câștigarea ei să-i pară lui cel mai greu lucru din lume. A izbutit asta nu printr-o purtare trufașă și reținută, ci printr-o politică înțeleaptă, jucând de fapt jocul lui; căci, după ce el o luase de sus, arătând că chestiunile privind caracterul nu-l ating, ea tocmai din asta a făcut motivul certei și, silindu-l pe el să se supună oricărei cercetări în ce privește treburile lui, i-a închis drumul spre orice amestec în treburile ei.

Acum el nu cerea altceva decât s-o ia de nevastă. Cât despre avere, ea i-a spus deschis că, de vreme ce el îi cunoaște situația, era drept să i-o cunoască și ea pe a lui; și, deși el nu-i cunoscuse situația decât din auzite, totuși după ce-i tot cântase fetei despre pasiunea lui, tot ce-i putea cere acum era ca ea să-i împlinească dorința cea mare — adică să-i dea mâna —, și alte fleacuri din astea, cum obișnuiesc să spună îndrăgostiții. Pe scurt, nu și-a mai îngăduit s-o întrebe despre avere, iar ea s-a folosit de împrejurare ca o femeie prevăzătoare, pentru a-și da o parte din avere în grija unor împuterniciți ai săi, scoțând-o astfel, fără ca el să știe nimic, din mâinile lui, iar pe el l-a făcut să se mulțumească cu ce a rămas.

E drept că și așa îi rămânea fetei destul, fiindcă avea 1400 de lire bani lichizi, pe care i-a dat lui; iar restul l-a scos la iveală după câtva timp, ca pe un mic profit de-al ei, picat din cer și pe care el avea să-l considere un plocon, fiindcă deși banii nu erau ai lui, îl scuteau de cheltuielile ei personale; trebuie să adaug că, datorită acestor purtări, tânărul a devenit nu numai și mai umil în stăruințele sale de a o câștiga ca soție, ci, după ce a câștigat-o, a fost un soț cum nu se poate mai prevenitor. Nu pot decât să amintesc doamnelor cât de tare se coboară ele față de rangul de soție, care și așa, fie-mi îngăduit să spun fără părtinire, e destul de umil. Spun că se coboară cu mult sub situația lor obișnuită și-și pregătesc singure jignirile, fiindcă îngăduie să fie insultate de bărbați înainte de căsătorie, lucru care mărturisesc că nu văd pentru ce trebuie să se întâmple.

Povestea asta va arăta, prin urmare, femeilor că foloasele nu sunt toate de partea cealaltă, cum cred bărbații. Deși s-ar putea să fie adevărat că bărbații au alegere prea mare printre noi și că se găsesc femei care se dezonorează, prin ieftinătatea lor și prin ușurința cu care se ajunge la ele, totuși dacă bărbații vor femei dintre cele care merită să fie cucerite, vor vedea că ele sunt cum nu se poate mai greu de obținut, iar cele care sunt altfel au adesea cusururi mari. Astfel de femei mai degrabă îndeamnă bărbații care s-au ales cu ele către femei greu de cucerit, decât îi încurajează să caute mai departe succese ușoare și să se aștepte la femei de aceeași teapă care să răspundă la cea dintâi chemare.

Nimic nu e mai sigur decât că o femeie are totdeauna de câștigat de pe urma bărbaților, când nu se pierde cu firea și-l lasă pe așa-zisul îndrăgostit să vadă că ei nu-i place să fie jignită și că nu se teme să spună nu. Bărbații ne insultă mereu, vorbindu-ne despre mulțimea femeilor și spunând că războaiele, marea, comerțul și alte întâmplări au răpit atâția bărbați, încât nu mai e nicio potriveală între numărul bărbaților și al femeilor și că, de aceea, femeile sunt în dezavantaj; eu însă sunt departe de a recunoaște că numărul femeilor e atât de mare și al bărbaților atât de mic, iar dacă vreți să spun bărbaților adevărul, n-au decât să afle că acest ghinion al femeilor e o mare rușine pentru bărbați, fiindcă se trage de aici: trăim vremuri atât de păcătoase și neamul bărbătesc e atât de desfrânat, încât, pe scurt, numărul bărbaților cu care poate avea de-a face o femeie cinstită e foarte mic, într-adevăr, și numai ici-colo mai găsești câte un bărbat potrivit pentru o femeie așezată.

Dar urmarea chiar și a acestui fapt nu poate fi decât că o femeie trebuie să fie mai năzuroasă, fiindcă altfel cum o să cunoaștem firea adevărată a bărbatului care ne face propuneri? Să spui că tocmai cu acest prilej o femeie trebuie să fie mai îngăduitoare înseamnă să susții că trebuie să ne aventurăm cu atât mai grăbit, tocmai pentru că primejdia e foarte mare, ceea ce n-are nicio noimă.

Dimpotrivă, femeile au de zeci de mii de ori mai multe motive să fie prevăzătoare și să se lase greu, cu cât primejdia de a fi înșelate e mai mare; și dacă femeile s-ar arăta mai cu luare-aminte, ar descoperi pe dată orice minciună; căci, ce mai vorbă lungă, sunt puțini bărbați în zilele noastre a căror viață dovedește caracter și, dacă femeia ar cerceta cât de puțin, și-ar da seama numaidecât despre ce fel de bărbat este vorba și la nevoie s-ar descotorosi de el. Cât despre femeile care nu socotesc că liniștea lor merită un pic de chibzuială și care, nerăbdătoare să scape de starea lor de azi, se hotărăsc, cum zic ele, să-l ia pe primul creștin cumsecade care le iese în cale și se aruncă în căsătorie ca un cal în bătălie, nu pot să le spun decât că sunt un soi de femei pentru care trebuie să ne rugăm, laolaltă cu toți ceilalți bolnavi la minte, și că seamănă cu oamenii care-și pun averea la o loterie unde, dintr-o sută de mii de numere, numai unul e câștigător.

Niciun om cu bun-simț nu prețuiește o femeie mai puțin, pentru că nu s-a dat biruită la primul atac sau fiindcă nu-i primește propunerea până nu cercetează care îi este firea și caracterul; dimpotrivă, dacă n-ar face astfel, așa cum stau lucrurile acum cu bărbații, el ar trebui s-o socotească cea mai neisprăvită făptură; pe scurt, ar trebui să aibă dispreț pentru mintea ei, știind că, deși numai o singură dată în viață dai cu zarul, ea își aruncă în joc viața dintr-o lovitură și face din căsătorie, ca din moarte, o săritură în beznă.

Tare mi-ar plăcea să văd seminția femeiască ceva mai cumpătată în această privință, fiindcă pe acest tărâm socotesc că, în timpurile astea, suferim noi cel mai mult; totul se trage de la lipsa de curaj, de la teama de a rămâne nemăritate, teama de starea îngrozitoare de fată bătrână, despre care am de spus o poveste aparte. Asta-i, cum ziceam, cursa în care cade femeia. Dar dacă femeile ar sfârși o dată cu teama asta și ar ști să se poarte, ar scăpa mai ușor de ce li-e frică, rămânând pe poziție într-o împrejurare atât de hotărâtoare pentru fericirea lor, mai degrabă decât primejduindu-se, așa cum fac; și chiar dacă nu s-ar mărita atât de repede, s-ar despăgubi măritându-se la adăpost de neplăceri. Cea care s-a ales cu un bărbat rău se mărită totdeauna prea devreme și cea care se alege cu unul bun nu se mărită niciodată prea târziu; într-un cuvânt, nu există femeie, în afară de cele schiloade și de cele care și-au pierdut bunul nume, care, dacă știe cum să se poarte, să nu se mărite bine odată și odată; dar dacă se pripește, zece mii la una că e pierdută.

Dar ajung acum la situația mea care, în timpul acesta, era destul de delicată. În împrejurările în care mă aflam, un bărbat bun era lucrul cel mai trebuincios din lume pentru mine, dar îmi dădui în curând seama că pentru a-l căpăta calea cea mai bună nu era s-o las ieftin și să primesc orice. Curând a ieșit la iveală că văduva n-are avere, iar a spune asta însemna a spune tot răul despre mine, fiindcă am început să fiu lăsată deoparte ori de câte ori era vorba de măritiș. Eram binecrescută, frumoasă, deșteaptă, modestă și plăcută — însușiri pe care mi le atribuiam, pe bună dreptate sau nu, dar nu despre asta e vorba —, totuși, spun, toate astea nu însemnau nimic fără gologani, care ajunseseră acum mai prețuiți decât virtutea însăși. Pe scurt, zicea lumea, văduva n-are bani.

Am hotărât, de aceea, că e nevoie să-mi schimb situația, să mă arăt în alte locuri, unde nu mă cunoștea nimeni, ba chiar, dacă se poate, să-mi schimb numele.

Am împărtășit gândurile acestea bunei mele prietene, nevasta căpitanului, pe care o slujisem cu atâta credință, când cu căsătoria ei, și care era și ea acum gata să mă ajute în aceeași măsură. Nu m-am rușinat să-i spun totul deschis; rezervele îmi scăzuseră fiindcă, după ultima afacere, nu mai aveam decât 540 de lire și o parte apucasem să și risipesc; totuși îmi rămâneau vreo 460 de lire, multe haine luxoase, un ceas de aur și ceva bijuterii, e drept nu dintre cele de mare preț, și vreo 30 sau 40 de lire în pânzeturi, de care nu mă atinsesem.

Scumpa și credincioasa mea prietenă, nevasta căpitanului, era atât de mișcată de serviciile pe care i le făcusem în împrejurarea amintită mai înainte, încât nu numai că mi-a fost prietenă statornică, dar, cunoscându-mi situația, îmi făcea adesea daruri, când îi treceau bani prin mână, daruri cu care mă puteam întreține de-a binelea, fără să fiu nevoită să cheltuiesc din ce era al meu. Până la urmă, mi-a făcut însă o propunere nefericită; anume, ținând seama, cum spuneam mai înainte, că bărbații nu se rușinează să facă pe oamenii cu stare pentru a câștiga o femeie cu avere, e foarte potrivit să le răspundem în limba lor și, dacă se poate, să-i înșelăm pe înșelători.

Pe scurt, soția căpitanului mi-a vârât în cap planul acesta și mi-a spus că, dacă mă las călăuzită de ea, cu siguranță că mă voi alege cu un bărbat bogat, fără a-i da prilej să-mi impute vreodată lipsa mea de avere. I-am răspuns că mă las cu totul în voia ei și că nu voi deschide gura să vorbesc și nici nu voi face vreun pas decât sub îndrumarea ei, nădăjduind că mă va scoate ea cu obrazul curat din încurcăturile în care mă va băga, lucru pentru care ea a spus că răspunde.

Primul pas la care m-a îndemnat a fost să-i spun verișoară și să mă mut la țară, în casa unei rude de-a ei spre care m-a îndreptat și unde și-a adus și bărbatul să mă viziteze; și tot numindu-mă verișoară, a potrivit lucrurile în așa fel, încât ea și soțul ei au ajuns să mă poftească stăruitor să vin la oraș și să stau în casa lor, căci acum aveau cu totul altă locuință decât cea dinainte. În al doilea rând, i-a povestit lui bărbatu-său că am o avere de cel puțin 1500 de lire și că, după moartea unor rude, voi avea după toate semnele mult mai mult.

Era de ajuns să-i spună una ca asta lui bărbatu-său; eu nu mai aveam nevoie să fac nimic. Trebuia doar să stau liniștită și să aștept norocul, fiindcă începuse să umble zvonul prin vecini că văduvioara care locuia la căpitanul X e o mină de aur, că are cel puțin 1500 de lire și poate chiar mai mult, de vreme ce așa a zis căpitanul; și ori de câte ori era întrebat, căpitanul răspundea fără șovăială că-i așa, deși habar n-avea de nimic în afacerea asta, în afară de ceea ce-i spusese nevastă-sa; și nu socotea că face vreun rău, pentru că era încredințat că lucrurile stau așa, de vreme ce o aflase de la nevastă-sa: pe temelii atât de șubrede clădesc oamenii ăștia, numai să creadă că e o avere la mijloc. Cu o astfel de reputație de bogăție, m-am văzut blagoslovită cu admiratori berechet și aveam de unde alege, oricât de puțini ziceau ei că sunt bărbații; ceea ce, în treacăt fie spus, întărește cuvintele mele de mai sus. Așa stând lucrurile, eu, care trebuia să joc fin, n-aveam nimic altceva de făcut decât să nimeresc între toți pe omul cel mai potrivit scopului meu; cu alte cuvinte, omul în stare să se ia după zvonurile de bogăție, fără să intre în prea multe amănunte; dacă nu izbuteam asta, nu făceam nimic, fiindcă situația mea nu prea îngăduia cercetări amănunțite.

Nu mi-a fost greu să dibui omul, judecându-l după felul cum îmi făcea curte. L-am lăsat să-i dea înainte cu declarațiile că mă iubește mai mult ca orice pe lume; că dacă-l fericesc, asta-i ajunge, vorbe despre care știam că se întemeiază pe presupunerea că sunt foarte bogată, măcar că eu nu-i suflasem un cuvânt despre averea mea.

Ăsta mi-era omul, dar trebuia să-l pun zdravăn la încercare; era singurul mijloc de a mă asigura, pentru că dacă dădea înapoi, știam că s-a zis cu mine, așa cum știam că, dacă mă ia de nevastă, s-a zis cu el; și dacă nu făceam eu nazuri în legătură cu averea lui, era sigur că o să înceapă el să facă în legătură cu a mea. Prin urmare, mai întâi, mă prefăcui că mă îndoiesc de sinceritatea lui; îi spuneam că cine știe, poate-mi face curte de dragul banilor. El mi-a tăiat vorba cu o ploaie de declarații, cum spuneam mai sus, dar eu tot mă prefăceam că mă îndoiesc.

Într-o bună dimineață, își scoate inelul cu diamant și scrie pe geamul odăii mele versul:

Te iubesc numai pe tine.

Eu citesc, îi cer să-mi împrumute inelul și scriu dedesubt:

Așa spune orice-ndrăgostit.

El ia din nou inelul și mai scrie un vers:

Virtutea singură-i avere.

Eu i-l iau iarăși și scriu dedesubt:

Banii-s virtute, aurul destin.

S-a roșit ca para focului când a văzut că țintesc bine și, cu un soi de mânie în glas, mi-a zis că mă va birui și a scris așa:

Banii ți-i disprețuiesc și totuși te iubesc.

Am mizat totul pe ultima carte, după cum veți vedea îndată, și-am scris cu curaj, sub ultimul lui vers:

Săracă sunt; să văd acum cât ești de drăgăstos.

Pentru mine acesta era tristul adevăr; n-aș putea spune dacă m-a crezut sau ba; atunci îmi închipuiam că nu crede. Totuși s-a repezit la mine, m-a luat în brațe și, sărutându-mă înflăcărat și cu cea mai neînchipuită patimă, m-a ținut strâns și pe urmă a cerut pană și cerneală, fiindcă spunea că n-are răbdare să aștepte să ne scriem pe sticlă. A scos o bucată de hârtie și a început din nou să scrie:

A mea să fii, deși săracă.

Am luat pana și am răspuns numaidecât:

În taină speri că am mințit.

El mi-a spus că nu-i frumos ce scriu, fiindcă sunt nedreaptă și-l silesc să mă contrazică, ceea ce nu se potrivește nici cu bunele maniere, nici cu dragostea lui; și, de vreme ce, încetul cu încetul, l-am îndemnat spre mâzgăleli poetice, mă roagă să nu-l silesc să se oprească. Și a scris mai departe:

Să nu vorbim decât despre iubire.

Iar eu am scris:

Iubește îndeajuns acea ce nu urăște.

El a luat cuvintele astea drept o dovadă de bunăvoință și a depus armele, adică pana. Spun că le-a socotit o dovadă de bunăvoință și zău că așa ar fi trebuit să le socotească, dac-ar fi știut totul. Totuși le-a luat așa cum doream eu, care voiam să-l fac să creadă că sunt gata să merg mai departe cu el — ceea ce și voiam —, fiindcă era omul cel mai cumsecade pe care-l întâlnisem vreodată; și de multe ori m-am gândit că trebuie să fii de două ori criminal ca să înșeli un astfel de om; dar nevoia, care mă îndemna să mă căpătuiesc, îmi dădea îndreptățire. Desigur că dragostea lui pentru mine și firea lui de om cumsecade, deși mă îndemnau să nu mă port urât cu el, îmi arătau totuși fără putință de îndoială că el va primi dezamăgirea mai ușor decât unul violent din fire, care n-ar fi putut să mă atragă decât tocmai prin acele patimi ce nenorocesc femeile.

În afară de asta, deși glumisem (așa își închipuia el) de atâtea ori cu privire la sărăcia mea, totuși când avea să descopere că totul fusese adevărat, orice drum spre protestări avea să-i fie închis, având în vedere că, în glumă sau serios, omul se arătase gata să mă ia fără să se uite la zestre și că, în glumă sau serios, eu îl prevenisem că sunt foarte săracă; așa încât, într-un cuvânt, oricum ar fi fost, îl aveam în mână; și deși mai târziu ar fi putut spune că a fost păcălit, totuși niciodată n-ar fi putut spune că eu fusesem aceea care-l păcălisem.

După întâmplarea asta, se ținea scai de mine, iar eu, dându-mi seama că nu e primejdie să-l pierd, am făcut pe nepăsătoarea cu el, mai mult chiar decât ar fi fost cuminte; dar prevedeam că această nepăsare îmi va fi de mare folos, când voi ajunge să-i mărturisesc adevărul; și făceam totul cu atât mai mare chibzuială, cu cât îmi dădeam seama că el înțelege din purtarea mea fie că am bani mai mulți, fie că am judecată mai multă, și că nu-mi place să risc.

Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și i-am spus că, deși îmi făcuse declarații de adevărat îndrăgostit, făgăduindu-mi că mă va lua fără să facă cercetări în privința averii mele, iar eu eram gata să-i răspund pe măsura făgăduielii sale și deci să fac, pe cât îmi îngăduia înțelepciunea, cât mai puține cercetări cu privire la averea lui, totuși nădăjduiam că-mi va îngădui să-i pun câteva întrebări, la care el va răspunde sau nu va răspunde, după cum va crede de cuviință; una din întrebări privea felul cum vom trăi și locul unde vom sta, fiindcă auzisem că are o mare plantație în Virginia și că vorbise să se mute acolo, iar eu i-am spus că nu țin să fiu deportată.

Întrebarea mea l-a făcut să-mi dea de bunăvoie amănunte în legătură cu treburile lui și să-mi spună sincer și deschis tot ce-l privea, iar eu am înțeles că era om cu stare, dar că cea mai mare parte a averii lui era alcătuită din trei plantații, pe care le avea în Virginia și care-i aduceau venitul frumușel de 300 de lire pe an; ba poate că dacă ar fi trăit acolo, i-ar fi adus de patru ori mai mult. „Foarte bine”, mi-am spus eu, „n-ai decât să mă duci acolo când poftești, măcar că eu n-o să te îndemn dinainte.”

Am făcut haz de cum o să arate el în Virginia; dar mi-am dat seama că e gata să facă tot ce doresc eu, deși nu părea încântat că-i socoteam plantațiile de mai mic preț, așa încât am schimbat vorba. I-am spus că am temei să nu doresc a trăi acolo; fiindcă dacă plantațiile lui s-ar ridica până la așa preț, eu nu m-aș potrivi la avere cu un gentleman având un venit de 1200 de lire pe an, cât zicea el că va produce moșia lui.

El mi-a răspuns că nici nu-i pasă de averea mea; îmi spusese doar de la bun început că nu-l interesează și era hotărât să se țină de cuvânt; dar orice ar fi, mă încredința că nu-mi va cere niciodată să plec în Virginia cu el și nici nu se va duce acolo fără mine, decât la dorința mea.

Vă închipuiți că toate astea erau pe placul meu și zău că lucrurile nu s-ar fi putut brodi mai bine. Am continuat deci jocul, dovedind acea nepăsare de care el se mira adesea, mai mult decât la început, dar care era singurul sprijin al curtării lui; și amintesc lucrul acesta mai ales ca să fac din nou femeile să înțeleagă că numai lipsa lor de îndrăzneală a coborât într-atâta prețul seminției femeiești și pricinuiește tratamentul prost de care au parte femeile; dacă femeile ar risca din când în când să piardă câte un pretendent neghiob, dintre cei cu fumuri, cu siguranță că ar fi mai rar jignite și mai des curtate. Chiar dacă i-aș fi dezvăluit starea averii mele și i-aș fi spus că n-aveam nici măcar 500 de lire, când el se aștepta la 1500, totuși îl prinsesem atât de bine în plasă și-l făcusem să joace atâta, încât aveam mulțumirea să cred că mă va lua în orice condiții; așa s-a și întâmplat, și când a aflat adevărul a fost mai puțin mirat decât aș fi crezut, pentru că, neputându-mă învinui cât de puțin pe mine, care păstrasem până la sfârșit un aer nepăsător, n-avea ce spune decât că se așteptase la mai mult, dar chiar dac-ar fi fost și mai puțin, tot nu s-ar fi căit de târgul încheiat; atât doar că n-ar fi fost în stare să mă țină atât de bine cum ar fi dorit.

Pe scurt, ne-am luat și credeți-mă că pentru mine a fost o căsătorie fericită; căci era bărbatul cel mai de treabă de care a avut parte vreodată o femeie, numai că nu stătea chiar așa de bine cum îmi închipuiam, după cum, pe de altă parte, nici el nu s-a ales cu cât se aștepta.

După căsătorie, șovăiam să-i aduc mica mea avere, și să-i arăt că n-am mai mult; dar mă simțeam datoare s-o fac, așa încât într-o zi, când eram singuri, am găsit cu cale să deschid eu vorba.

— Dragul meu, zic, suntem căsătoriți de două săptămâni; nu crezi că e momentul să afli dacă ai luat o femeie cu ceva avere sau una fără nimic?

— Oricând crezi de cuviință, draga mea, zice el. Sunt mulțumit c-am luat o femeie pe care o iubesc; nu te-am supărat, zice, cu prea multe cercetări.

— E adevărat, i-am răspuns, dar vezi că e o încurcătură din care nu știu cum să ies.

— Ce încurcătură, draga mea? zice el.

— Păi, zic eu, e cam greu pentru mine și mai greu încă pentru tine. Am aflat că te-a înștiințat căpitanul (adică bărbatul prietenei mele) cum că sunt mai bogată decât am pretins vreodată că sunt, și te rog să mă crezi că nu eu l-am pus să spună așa.

— Da, face el, poate că mi-o fi spus căpitanul, dar ce-i cu asta? Dacă n-ai atât cât a spus el, vina e a lui, dar tu nu mi-ai spus niciodată care ți-e averea, așa încât nu te pot învinui, chiar dacă n-ai nicio lețcaie.

— E atât de adevărat ce spui, zic eu, și atât de mărinimos, încât gândul că am avere puțină e de două ori întristător pentru mine.

— Cu cât ai mai puțin, draga mea, zice el, cu atât mai rău pentru amândoi; dar nădăjduiesc că mâhnirea ta nu are nimic de-a face cu teama că nu mă voi purta frumos cu tine pentru că n-ai zestre. Nu, n-avea grijă; dacă n-ai nimic, spune-mi deschis și pe loc; aș putea spune căpitanului că m-a înșelat, dar niciodată n-o să spun că m-ai înșelat tu, fiindcă nu mi-ai scris oare cu mâna ta că ești săracă? Și-ar fi trebuit să mă aștept să fii.

— Dragul meu, zic eu, mă bucur că nu sunt de vină c-ai fost înșelat înainte de căsătorie. Dacă te-oi înșela de aci înainte, n-o să fie spre paguba ta; e, din păcate, adevărat că sunt săracă, dar nici așa încât să n-am o lețcaie. Și, scoțând câteva hârtii de bancă, i-am dat vreo 160 de lire. „Ține ceva, dragul meu, i-am spus, și află că asta nu-i tot.”

Cu vorbele mele dinainte îl făcusem aproape să nu se mai aștepte la nimic, așa încât banii aceștia, deși puțini, au fost de două ori bineveniți; a recunoscut că e mai mult decât se aștepta, fiindcă, după cele spuse de mine, nici nu se îndoia că hainele mele elegante, ceasul de aur și un inel sau două cu diamante îmi alcătuiau toată averea.

L-am lăsat să se bucure timp de două sau trei zile de cele 160 de lire și, pe urmă, într-o zi, când am ieșit în oraș, i-am mai adus un mic dar de 100 de lire în aur, ca și cum m-aș fi dus anume ca să scot banii aceștia. I-am dat, spunându-i:

— Iată un pic de zestre.

După încă o săptămână, i-am mai dat 180 de lire și vreo 60 în pânzeturi, despre care l-am făcut să creadă că fusesem nevoită să le primesc o dată cu cele 100 de lire în aur, în schimbul unei datorii de 600 de lire, din care nu scosesem mai mult decât cinci șilingi pe liră, și asta socotind pânzeturile peste prețul lor.

— Și acum, dragul meu, zic, îmi pare rău, dar trebuie să știi că ți-am dat toată averea mea. Am adăugat că, dacă omul căruia îi împrumutasem 600 de lire nu m-ar fi înșelat, aș fi fost o femeie cu 1000 de lire, dar și așa cum stăteau lucrurile, fusesem credincioasă cuvântului meu, nepăstrându-mi nimic; și chiar dacă aș fi avut mai mult, totul ar fi fost al lui.

El s-a simțit atât de îndatorat, când a văzut cum mă port, și atât de încântat de sumă — fiindcă trecuse printr-o spaimă zdravănă, la gândul că n-o să se aleagă cu nimic —, încât primi totul cu recunoștință. Și așa am ieșit cu obrazul curat, deși mințisem, și am trecut drept bogată fără să am bani, după ce mulțumită acestei înșelăciuni mă alesesem cu un bărbat; un pas care, în treacăt fie spus, e, după părerea mea, unul dintre cele mai primejdioase pe care poate să-l facă o femeie și de pe urma căruia se poate alege cu un tratament groaznic după măritiș.

Bărbatu-meu, ca să fiu dreaptă cu el, era un om cu inimă de aur, dar nu era prost; și văzând că venitul lui nu se potrivește cu felul de viață pe care și-l propusese, dacă i-aș fi adus zestrea așteptată și, cam dezamăgit de profitul plantațiilor din Virginia, mi-a împărtășit de multe ori gândul de a porni într-acolo și a se statornici pe pământul lui și adesea îmi zugrăvea în culori frumoase viața de acolo, spunând cât e de ieftină, de îmbelșugată, de plăcută și multe altele.

Eu am început să înțeleg încotro bate și, într-o dimineață, l-am luat fără ocolișuri și i-am spus că pricep ce urmărește; i-am spus că deoarece moșia lui nu aduce mare profit din cauza depărtării, în comparație cu ce ar aduce dacă el ar sta acolo, înțeleg dorința lui de a se muta pe meleagurile acelea; că știindu-l dezamăgit de soția lui și cu speranțele înșelate, nu pot face altceva pentru a-l despăgubi decât să-i spun că sunt bucuroasă să plec în Virginia, ca să trăiesc cu el acolo.

El a răspuns propunerii mele cu mii de drăgălășenii. Mi-a mărturisit că, deși fusese dezamăgit în așteptările lui în ceea ce privește averea, nu fusese dezamăgit cât privește nevasta, că mai mult nici nu poate cere unei neveste, dar că propunerea mea era atât de frumoasă, încât nu găsea cuvinte să-mi mulțumească.

Ca să nu mai lungesc vorba, ne-am înțeles să plecăm. Mi-a spus că are acolo o casă foarte bună, bine mobilată, în care trăiește maică-sa împreună cu o soră și că alte rubedenii nu mai are; că de îndată ce el va ajunge în Virginia, ele se vor muta în altă casă, care era a maică-si pe viață și a lui după moartea ei, așa încât casa va fi numai a mea; și într-adevăr lucrurile erau chiar cum spunea el.