A fost o călătorie lungă și neplăcută, iar bărbatu-meu zicea că era mai rea decât călătoria din Anglia încoace, fiindcă vremea era proastă, apa furtunoasă, iar vasul mic și lipsit de înlesniri. În afară de asta, noi ne aflam la o sută de mile în sus pe Potomac, într-un ținut numit Westmoreland și cum apa asta e fără îndoială cea mai mare din Virginia, ba chiar am auzit spunându-se că e cea mai mare apă din lume care se varsă în altă apă curgătoare și nu în mare de-a dreptul, am avut parte de vreme foarte rea și am trecut adesea prin mari primejdii. Măcar că i se spune râu, Potomacul e adesea atât de lat, încât atunci când ne aflam în mijloc nu vedeam pământ nici într-o parte, nici în alta, pe o distanță de multe leghe. După aceea a trebuit să străbatem golful cel mare Chesapeake, care, în locul unde se varsă Potomacul, e lat de aproape treizeci de mile, iar apoi am intrat pe alte ape mari și nesfârșite, ale căror nume nu le știu, așa încât călătoria noastră s-a întins pe două sute de mile încheiate și asta într-o biată șalupă nenorocită, în care ne băgasem toate comorile. Dacă ni s-ar fi întâmplat ceva, am fi putut să rămânem niște nenorociți; asta presupunând că ne-am fi pierdut numai averea și am fi rămas cu viață, dar goi și săraci, în niște locuri sălbatice și străine, neavând un singur prieten sau măcar o singură cunoștință în toată partea asta a lumii. Și acum, când primejdia a trecut, mă cuprinde groaza numai când mă gândesc la ea.
Ei, și am ajuns la capătul călătoriei, după cinci zile; cred că locul se chema Philip's Point și, ce să vezi, când am ajuns acolo, corabia care trebuia să plece în Carolina terminase de încărcat și ridicase ancora numai cu trei zile înainte. Vă închipuiți cât eram de dezamăgiți; totuși eu, care nu mă lăsam descurajată de nimic, i-am spus bărbatului meu că, de vreme ce tot nu puteam să ajungem în Carolina, iar ținutul unde ne aflam era bun și rodnic, să vedem dacă nu găsim ceva potrivit pe loc, iar dacă el e mulțumit ne putem statornici aici.
Am debarcat numaidecât; pe țărm însă n-am găsit nimic potrivit, nici pentru noi, nici pentru a ne pune lucrurile la adăpost; dar un quaker foarte cinstit, peste care am dat acolo, ne-a îndreptat spre un loc așezat la vreo șaizeci de mile depărtare spre est, adică ceva mai aproape de gura golfului, unde zicea că locuiește și el și unde vom afla înlesniri, fie pentru a ne apuca de plantat, fie pentru a aștepta să găsim un pământ potrivit pentru plantații; și omul ne-a poftit cu atâta voie bună, încât am primit să mergem, iar quakerul ne-a însoțit chiar el.
În locul acela, ne-am cumpărat două slugi, anume o englezoaică de curând debarcată, de pe un vas sosit din Liverpool, și un negru, ceea ce e neapărat trebuincios pentru cine are de gând să se statornicească pe meleagurile acelea. Quakerul cel cinstit ne-a fost de mare ajutor și, când am ajuns la locul propus de el, ne-a găsit o magazie pentru lucruri, cât și o locuință pentru noi și pentru servitori; și cam vreo două luni după aceea, prin îndrumarea lui, am căpătat o bucată mare de pământ de la cârmuire, ca să întemeiem o plantație. Și așa am părăsit cu totul gândul de a pleca în Carolina, căci aici fusesem bine primiți și înzestrați cu locuință potrivită până ce vom fi desțelenit pământ destul, vom fi adunat materiale și vom fi pregătit cele trebuincioase ca să ne clădim o casă. Toate astea le-am îndeplinit sub îndrumarea quakerului; așa încât până într-un an ne-am văzut cu aproape cincizeci de acri de pământ desțelenit, o parte din el îngrădit, o parte, deși nu prea mare, plantat cu tutun; în afară de asta, aveam loc de grădină și roade destule ca să ne hrănim servitorii cu rădăcinoase, zarzavaturi și pâine.
Și atunci l-am convins pe bărbatu-meu să mă lase să trec din nou golful să-mi caut prietenii. Acum era mai ușor să-l fac să încuviințeze, fiindcă avea cu ce să-și umple timpul, chiar și în afară de pușca cu care se distra, ducându-se la ceea ce se numește aici vânătoare, o adevărată desfătare pentru el. Și zău că ne uitam adesea unul la altul, uneori cu multă plăcere, gândindu-ne că e mult mai bine așa, nu numai decât la Newgate, dar chiar decât în cele mai fericite momente pe care le apucasem în timpul cât ne îndeletnicisem amândoi cu meseria aceea ticăloasă.
Treburile noastre mergeau strună; cumpărasem de la proprietarii coloniei cu 35 de lire, plătite în bani gheață, atât pământ cât să facem din el o plantație în stare să țină de lucru între cincizeci și șaizeci de slugi și care, bine lucrat, ne-ar fi fost de ajuns pentru toată viața noastră; cât despre copii, despre asta nu mai putea fi vorba.
Dar norocul nostru nu s-a oprit aici. Am trecut golful, cum spuneam, și am ajuns în locurile unde trăia frate-meu, fostul meu bărbat; dar nu m-am dus în satul unde locuisem mai înainte, ci urmând apa unui alt râu, la răsărit de râul Potomac și numit Rappahannock, am ajuns în spatele plantației lui, care era foarte întinsă. Un braț navigabil de râu, care se vărsa în Rappahannock, m-a adus până foarte aproape.
Eram hotărâtă să apar pe neașteptate în fața fratelui (soțului) meu și să-i spun cine sunt; dar neștiind în ce ape se scaldă el, sau mai degrabă, cât de tare o să-l scoată din fire o vizită atât de neașteptată, m-am gândit să-i scriu mai întâi o scrisoare, ca să-l înștiințez cine sunt și să-i spun că nu venisem ca să-l supăr cu privire la vechea noastră legătură, despre care nădăjduiam că uitase de tot. Voiam să-i spun că mă adresez lui ca o soră unui frate, rugându-l să mă sprijine în legătură cu moștenirea pe care o lăsase mama cu limbă de moarte, spre ajutorarea mea, moștenire cu privire la care eram sigură că el îmi va face dreptate, ținând seama mai ales de faptul că venisem de departe ca s-o caut.
Am mai adăugat câteva cuvinte duioase și drăguțe cu privire la băiatul pe care îl știe a fi copilul meu și am spus că, nefiind vinovată cu nimic pentru că mă măritasem cu fratele meu, după cum nici el nu era vinovat că mă luase pe mine — căci niciunul din noi nu știam pe atunci că ne înrudim — nădăjduiam că-mi va îndeplini dorința cea mai arzătoare, aceea de a-mi vedea măcar o dată singurul meu copil și de a-mi dovedi slăbiciunea de mamă, căci păstrasem o dragoste pătimașă pentru acela care nu păstra nicio amintire de niciun fel despre mine.
Îmi închipuiam că de îndată ce va primi scrisoarea, o va da să i-o citească fiului său, el având, după câte știam, ochii atât de slabi, încât nu putea citi; dar s-a brodit mai bine, fiindcă el având vederea slabă, îi dădea voie fiului său să deschidă toate scrisorile ce veneau pe numele lui. Bătrânul fiind plecat de acasă sau nefiind de față când sosi trimisul meu, scrisoarea căzu de-a dreptul în mâinile băiatului, care o deschise și o citi.
După câteva clipe l-a chemat pe omul trimis de mine și l-a întrebat unde se află doamna care i-a dat scrisoarea. Omul i-a dat numele locului, care se afla la o depărtare de șapte mile; tânărul l-a rugat să mai stea și, poruncind să se pregătească un cal și doi servitori, a pornit-o spre mine împreună cu solul meu. Să judece oricine uimirea mea, când solul se întoarse spunându-mi că bătrânul nu era acasă, dar că el venise însoțit de fiul acestuia, care se îndrepta acum spre mine. Eram de-a dreptul încurcată, fiindcă habar n-aveam dacă băiatul vine cu gânduri de pace sau de război și nici nu știam cum să mă port; prea mult timp de gândire n-am avut, căci fiu-meu era pe urmele solului și, intrând în casa unde stăteam eu, a întrebat ceva pe omul de la ușă. Bănuiesc, fiindcă de auzit n-am auzit, că a întrebat care era doamna cu pricina, iar solul meu a răspuns: „Aceasta este, domnule!” după care băiatul vine glonț la mine, mă sărută, mă ia în brațe, mă îmbrățișează cu atâta foc, că nicio vorbă nu mai poate scoate, dar eu simțeam cum i se zbate pieptul ca unui copil, care plânge în hohote, dar nu poate țipa.
Nu găsesc cuvinte să zugrăvesc bucuria care mi-a cuprins sufletul, când mi-am dat seama, fiindcă nu era greu să-ți dai seama, că băiatul venise nu ca un străin, ci ca un fiu la mama lui, ba încă un fiu care nu știuse niciodată ce înseamnă să ai o mamă; pe scurt, am plâns unul pe umărul celuilalt multă vreme, până când, într-un târziu, a izbucnit el cel dintâi.
— Scumpă mamă, zice, mai ești încă în viață? N-am nădăjduit niciodată să te văd la față.
Cât despre mine, eu multă vreme n-am fost în stare să scot un cuvânt.
După ce ne-am mai venit puțin în fire amândoi și ne-am simțit în stare să vorbim, el mi-a povestit cum stau lucrurile. Mi-a spus că nu-i arătase lui taică-său scrisoarea și nici nu-i spusese nimic despre ea; că moștenirea pe care mi-o lăsase bunică-sa se afla în mâinile lui și că el îmi va face dreptate, spre deplina mea mulțumire; că, în ceea ce-l privește pe taică-său, era un om nevolnic și la minte și la trup; că era arțăgos și pătimaș, aproape orb și fără puteri și băiatul se întreba dacă bătrânul ar ști cum să se descurce într-o treabă atât de gingașă ca asta; de aceea venise chiar el, atât pentru a-și potoli dorința de a mă vedea, pe care n-o putuse stăpâni, cât și pentru a-mi da putința de a judeca singură, după ce voi fi aflat cum stau lucrurile, dacă trebuie să mă arăt sau nu tatălui său.
Toate astea erau înșirate cu atâta socoteală și înțelepciune, încât mi-am dat seama că fiu-meu e un om cu cap și n-are nevoie de îndrumarea mea. I-am spus că nu mă miră să aud că taică-său ajunsese în halul descris, fiindcă încă înainte de a pleca eu nu era întreg la cap și boala lui se trăgea mai ales din faptul că nu mă putuse convinge pe mine să tăinuiesc rudenia noastră și să trăiesc cu el ca nevastă și bărbat, după ce aflasem că e fratele meu; i-am spus că, de vreme ce el știe mai bine decât mine în ce stare se află acum taică-său, îl voi sprijini cu dragă inimă în toate măsurile pe care le va lua; că nu țineam chiar atât să-l văd pe bătrân, acum că îl văzusem pe el mai întâi și că nici n-ar fi putut să-mi dea o știre mai bună decât că moștenirea bunicii îi fusese încredințată lui; nici nu mă îndoiam că el îmi va face, așa cum spusese, dreptate, știind acum cine sunt eu. Pe urmă am întrebat de câtă vreme murise mama și unde își dăduse sufletul și i-am dat atâtea amănunte despre familie, încât băiatului nu i-a mai rămas loc să se îndoiască că eram cu adevărat mama lui.
Pe urmă, fiu-meu m-a întrebat unde locuiesc și cum îmi rânduisem viața. I-am spus că locuiesc în partea cealaltă a golfului, adică în Maryland, pe plantația unui prieten al meu, care venise din Anglia pe același vas cu mine, fiindcă pe partea astălaltă a golfului n-aveam locuință. El mi-a propus să viu în casa lui și să locuiesc împreună cu el, dacă-mi place, cât oi mai trăi; cât despre taică-său, acesta nu mai recunoaște pe nimeni, așa încât nici vorbă nu putea fi să ghicească cine sunt. Am rămas puțin pe gânduri și i-am spus că, deși nu-mi păsa câtuși de puțin să trăiesc departe de el, totuși n-aș putea spune că m-aș simți foarte bine locuind în casa bătrânului și avându-l tot timpul înaintea ochilor pe nefericitul acela, care dăduse pe vremuri o lovitură atât de dureroasă tihnei mele; că, deși aș fi fost bucuroasă să am parte de tovărășia lui (a fiului meu) și să trăiesc cât mai aproape de el, totuși nu pot să suport gândul de a sta într-o casă, unde aș tremura tot timpul de teamă să nu mă trădez prin vorbă și unde n-aș putea să mă opresc de a rosti, vorbind cu el, fiul meu, unele cuvinte, care ar putea da totul pe față, ceea ce ar fi foarte nepotrivit.
El a recunoscut că, în privința asta, am dreptate.
— Dar atunci, scumpă mamă, mi-a spus, ai să locuiești cât se poate mai aproape de mine. Și m-a luat călare pe o plantație vecină, unde aș fi putut trăi tot atât de bine ca și pe a lui. După ce m-a lăsat acolo, băiatul a plecat spre casă, spunându-mi că vom sta de vorbă despre treaba cea mai importantă a doua zi; și, zicându-mi mătușă, dădu poruncă oamenilor de acolo — pare-se arendașii lui — să se poarte cât se poate de respectuos cu mine. Vreo două ore după plecarea lui, mi-a trimis o slujnică și un băiat negru, ca să mă servească și prin ei mi-a trimis o cină gata pregătită; și astfel mă simțeam ca într-o lume nouă și aproape că-mi părea rău că-l adusesem cu mine din Anglia pe bărbatul meu din Lancashire.
Totuși, simțământul acesta nu venea din fundul inimii, fiindcă îl iubeam pe soțul meu din toată inima, așa cum îl iubisem de la început; și — în treacăt fie spus — era mai vrednic ca oricare bărbat de iubirea asta.
A doua zi de dimineață, aproape îndată după ce mă trezii, fiul meu veni din nou să mă vadă. După ce vorbirăm puțin, a scos o pungă din piele de căprioară cu cincizeci și cinci de pistoli spanioli înăuntru și mi-a dat-o, spunându-mi că asta e pentru a face față cheltuielilor călătoriei din Anglia, pentru că deși nu era treaba lui să se amestece, totuși era de datoria lui să-și închipuie că nu adusesem prea mulți bani cu mine, căci nu era obiceiul să vii în țara aceea cu bani mulți. După aceea a scos testamentul bunică-si și mi l-a citit de la un capăt la altul. Din testament reieșea că ea îmi lăsase o plantație mică, cum îi zicea el, pe râul York, adică acolo unde trăise mama, împreună cu servitorimea și turmele ce se aflau pe ea și că o încredințase acestui fiu al meu ca să-mi fie mie de folosință, de îndată ce el va auzi de mine, apoi urmașilor mei, dacă am copii, și, în lipsă de moștenitori, oricui voi crede eu de cuviință să o las moștenire; iar venitul plantației era lăsat numitului meu fiu, până când se va afla de mine; iar dacă eu nu voi mai fi în viață, să-i rămână lui și moștenitorilor lui.
Plantația aceasta, deși așezată destul de departe, zicea băiatul că n-o dase în arendă și o gospodărea cu ajutorul unui administrator, la fel ca și o altă plantație alăturată, care era a lui taică-său; iar el se ducea acolo când și când, de trei sau patru ori pe an. L-am întrebat cât crede el că face plantația. Mi-a răspuns că, dacă o arendez, mi-ar da el vreo 60 de lire pe an pe ea, dar dacă locuiesc eu acolo, atunci merită mult mai mult și el crede că-mi va aduce vreo 150 de lire pe an. Având însă în vedere că eu mă voi statornici în cealaltă parte a golfului sau poate mă gândesc să mă întorc în Anglia, dacă-i îngădui lui să fie administratorul meu, o s-o gospodărească pentru mine așa cum făcuse și pentru el și nădăjduia că va fi în stare să-mi trimită tutun strâns de pe plantație în valoare de 100 de lire pe an și poate chiar mai mult.
Toate astea erau vești ciudate, erau lucruri cu care nu fusesem obișnuită și într-adevăr, gândul meu începea să se îndrepte cu mai multă seriozitate și recunoștință ca niciodată către pronia divină ce îndeplinise astfel de minuni pentru mine, care fusesem poate cea mai mare minune de păcătoșenie din câte au fost răbdate să trăiască pe lume. Și trebuie să spun din nou că, nu numai cu acest prilej, ci oricând mă cuprindea recunoștința, ticăloșia mea trecută și viața mea păcătoasă nu mi se păreau niciodată — în mijlocul mustrărilor ce mă cuprindeau — atât de monstruoase, și nu le uram cu atâta înverșunare ca atunci când simțeam cum pronia divină este mărinimoasă cu mine, în timp ce eu îi răspundeam cu atâta josnicie.
Dar îl las pe cititor să adâncească singur aceste gânduri, de vreme ce, fără îndoială, le va vedea temeiul; iar eu mă întorc la fapte. Purtarea duioasă a fiului meu și dărnicia lui mi-au stors lacrimi, aproape tot timpul cât mi-a vorbit. Într-adevăr nu puteam scoate un cuvânt decât între două izbucniri; totuși, până la urmă mi-am dat drumul, spunând cu uimire cât sunt de fericită că ceea ce mi-a rămas este încredințat pe mâna fiului meu; iar în privința moștenirii, n-aveam alt copil pe lume decât pe el, iar de mă voi mărita, trecusem de vârsta când o femeie mai poate naște. Și, prin urmare, îl rugam să facă un zapis, pe care eu îl voi semna și, prin care, după moartea mea, îi lăsam totul moștenire lui și urmașilor săi; în treacăt, l-am întrebat zâmbind cum se face c-a rămas atâta vreme holtei. Mi-a răspuns numaidecât și cu bunăvoință că, deoarece în Virginia nu era belșug de neveste și fiindcă eu spuneam că mă voi întoarce în Anglia, mă roagă să-i trimit o nevastă din Londra.
Asta am vorbit în prima zi, cea mai plăcută zi ce mi-a fost hărăzit să trăiesc în viață, zi care mi-a dat cea mai deplină mulțumire. După asta, băiatul venea să mă vadă zilnic, își petrecea o bună parte din timp cu mine, ba chiar m-a dus pe la casele câtorva prieteni, unde am fost primită cu mare respect. De asemenea, am prânzit de câteva ori acasă la el, iar el a avut grijă să-l îndepărteze pe taică-său, cel pe jumătate mort, astfel încât nu l-am văzut niciodată și nici el pe mine. I-am dat în dar băiatului tot ce aveam mai de preț, adică unul din ceasurile de aur dintre cele două pe care, cum spuneam, le păstram în cufărul meu. Pe acesta îl aveam din întâmplare la mine și i l-am dăruit la cea de-a treia vizită. I-am spus că n-am nimic de preț să-i dăruiesc în afară de asta și că doresc să-l sărute din când în când de dragul meu. Firește, nu i-am destăinuit că-l furasem de la o doamnă, la o adunare religioasă din Londra. Asta, în treacăt fie spus.
El a stat puțin în cumpănă, ca și cum s-ar fi îndoit dacă trebuie să-l primească sau nu. Dar eu am stăruit și l-am făcut să-l primească și zău că nu prețuia mult mai puțin decât punga lui de piele, plină cu aur spaniol; asta dacă socotim ca la Londra, fiindcă aici merita de două ori pe atât. În cele din urmă, a primit, a sărutat ceasul, și a spus că se îndatorează astfel pentru toată viața față de mine.
Câteva zile mai târziu, a adus actele de danie și un notar, iar eu am semnat hârtiile de bunăvoie și i le-am dat, sărutându-l de sute de ori; și cred că niciodată nu s-a încheiat un astfel de târg între o mamă și fiul ei respectuos cu mai multă dragoste. A doua zi, mi-a adus o hârtie cu semnătura și pecetea lui, prin care se obliga să gospodărească plantația în numele meu și să-mi predea venitul oriunde m-aș afla; și, afară de asta, lua asupră-și să ridice acest venit până la 100 de lire pe an. După aceea, mi-a spus că, deoarece venisem înainte de strângerea recoltei, aveam dreptul la venitul din anul acela și mi-a plătit 100 de lire în monede spaniole de opt, rugându-mă să-i dau o chitanță pe anul acela, care se sfârșea la Crăciunul următor — asta se întâmpla spre finele lui august.
Am zăbovit în locurile acelea vreo cinci săptămâni și nici atunci nu mi-a fost ușor să plec. Ba băiatul voia să vie cu mine dincolo de golf, dar eu nu voiam să-l las nici în ruptul capului. Totuși, m-a trimis pe o șalupă de-a lui, construită ca un iaht și care-i folosea lui și pentru distracție și pentru treburi. Asta am primit și astfel, după ce și-a făcut cu vârf și îndesat datoria și și-a arătat dragostea, m-a lăsat să plec, iar eu am ajuns teafără, după două zile, la prietenul meu quakerul.
Am adus cu mine, pentru munca de pe plantație, trei cai cu hamuri și șei, câțiva porci, două vaci și mii de alte lucruri, daruri ale celui mai bun și mai drăgăstos copil de care a avut vreodată parte o mamă. I-am istorisit bărbatului meu toate amănuntele călătoriei, atât doar că fiului meu i-am spus văr; și cel dintâi lucru pe care i l-am spus a fost că mi-am pierdut ceasul, întâmplare pe care el a privit-o ca pe o nenorocire, dar, după aceea i-am spus ce drăguț a fost vărul meu, fiindcă mi-a păstrat plantația lăsată moștenire de mama, cu nădejdea că odată și odată va afla de mine; pe urmă i-am spus că l-am lăsat să-mi gospodărească plantația și că el îmi va da socoteală întocmai de venitul ei; apoi am scos cele 100 de lire de argint, venitul primului an; și pe urmă, arătându-i punga de piele de căprioară cu pistolii, zic:
— Uite, dragul meu, ceasul de aur!
Bărbatul meu — atât de sigur aduce bunătatea cerului aceleași roade în toate mințile simțitoare, acolo unde îndurarea atinge inima — și-a ridicat amândouă mâinile și a spus, beat de bucurie:
— Cum răsplătește Dumnezeu, zice, pe un câine nerecunoscător ca mine!
Atunci eu i-am înșirat ce mai adusesem în șalupă, adică trei cai, porcii, vacile și alte lucruri pentru plantație; și mirarea lui sporea iar inima i se umplea de recunoștință; și cred că din clipa aceea a fost cel mai sincer dintre pocăiți și cel mai temeinic convertit dintre toți cei pe care, în bunătatea lui, Dumnezeu i-a întors de pe drumul desfrâului, hoției, tâlhăriei. Aș putea să umplu o istorie mai lungă decât asta cu dovezi despre acest adevăr, dar mă tem că partea aceasta nu va fi la fel de distractivă ca cea ticăloasă; altminteri m-aș fi gândit să fac din ea o carte aparte.
Și apoi asta trebuie să fie povestea mea, nu a soțului meu. De aceea mă întorc la ceea ce mă privește pe mine. Am lucrat mai departe pe plantație și am gospodărit-o cu ajutorul și sub îndrumarea prietenilor de prin locurile acelea, mai ales a cinstitului quaker, care s-a dovedit un prieten credincios, mărinimos și statornic; și ne-a mers din plin, pentru că, pornind la drum, cum am spus, cu un fond frumușel, sporit acum de cele 150 de lire în bani, am mărit numărul servitorilor, ne-am clădit o casă foarte bună și desțeleneam, în fiecare an, o bucată mare de pământ. În cel de-al doilea an, am scris îngrijitoarei mele, împărtășindu-i bucuria izbânzii și spunându-i cum să investească banii pe care-i lăsasem, adică cele 250 de lire de care am pomenit mai înainte, și am rugat-o să ni-i trimită în mărfuri, ceea ce ea a îndeplinit cu bunăvoința și credința ei obișnuite și lucrurile au ajuns toate în bună stare până la noi.
Se aflau printre ele tot felul de haine pentru bărbatul meu și pentru mine și am avut o grijă deosebită să-i cumpăr ceea ce știam că-i face plăcere să aibă, de pildă: două peruci lungi, două săbii cu mâner de argint, trei sau patru puști de vânătoare, o șa frumoasă cu tocuri de pistoale și niște pistoale foarte frumoase, o pelerină purpurie; într-un cuvânt, tot ce-mi închipuiam că o să-l îndatoreze și o să-l facă să arate ca un gentleman ce era. Am mai comandat o mulțime de lucruri, de care aveam nevoie pentru casă și rufărie pentru amândoi. Cât despre mine, eu aveam nevoie de foarte puține haine sau rufe, pentru că eram dinainte bine înzestrată. Restul încărcăturii cuprindea tot felul de obiecte de fier, apoi hamuri pentru cai, unelte, haine pentru servitori, țesături de lână, stofe, saiale, ciorapi, încălțăminte, pălării și alte lucruri pe care le poartă servitorii; de asemenea, baloturi întregi de stofă, din care să se facă haine pentru slugi; toate acestea le cerusem după sfatul quakerului; întreaga încărcătură a sosit cu bine, fără pagubă, împreună cu trei slujnice, niște fetișcane zdravene, pe care mi le dibuise îngrijitoarea mea, destul de potrivite pentru locurile acelea și munca pe care voiam să le-o dăm. Una dintre ele s-a întâmplat că a venit dublă, fiindcă un marinar de pe corabie o lăsase însărcinată înainte ca vasul să fi ajuns la Gravesend, după cum a mărturisit pe urmă. Și ne-a născut un băiat voinic, vreo șapte luni după debarcare.
Vă puteți închipui că bărbatul meu a fost cam mirat la sosirea acestui transport din Anglia; și într-o zi mi-a spus, după ce a văzut totul în amănunțime:
— Draga mea, ce înseamnă toate astea? Mă tem că ai să ne înfunzi în datorii. Cum o să fim în stare să le plătim?
Am zâmbit, spunându-i că totul fusese plătit și, după aceea, i-am mărturisit că neștiind ce ne așteaptă în această călătorie și gândindu-mă la tot ce ni s-ar putea întâmpla în situația noastră, nu luasem toți banii la mine, că lăsasem atâta și atâta în mâna prietenei mele, care bani cerusem să-mi fie trimiși acum când ne aflam în siguranță și statorniciți pentru un anumit fel de viață, după cum putea să vadă și el.
El a rămas uluit și a început să numere pe degete fără să spună nimic. În cele din urmă, a început așa:
— Stai, să vedem, zice, tot socotind pe degete și ridicând mai întâi degetul gros: Va să zică mai întâi 246 de lire în bani, pe urmă cele două ceasuri de aur, inelele cu diamant și tacâmurile, zice, ridicând arătătorul. Pe urmă a ridicat degetul următor: — Asta-i plantația de pe York River, 100 de lire pe an, pe urmă cele 150 de lire în bani, pe urmă șalupa plină cu cai, vaci, porci și alte rezerve. Și începe iarăși cu degetul gros: — Acuma, zice, un transport care costă 250 de lire în Anglia, iar aici face de două ori pe atât.
— Bine, zic eu, ce vrei să spui cu asta?
— Ce vreau să spun? zice. Păi cine mai poate spune c-am fost înșelat când m-am însurat în Lancashire? Cred că am luat o bogătașă și încă o bogătașă de soi bun, zice.
Într-un cuvânt, o duceam grozav acum și, cu fiecare an, averea noastră sporea, fiindcă în mâinile noastre plantația cea nouă creștea pe nesimțite și, în cei opt ani cât am trăit acolo, am ajuns la atâta prosperitate, încât am putut scoate cel puțin 300 de lire sterline pe an; vreau să zic că atât ar fi valorat în Anglia.
După ce am petrecut un an acasă, am trecut iarăși golful ca să-mi văd fiul și să încasez venitul altui an de pe plantație; și, chiar în clipa când am debarcat, am aflat cu mirare că fostul meu bărbat murise și nu trecuseră nici paisprezece zile de la înmormântare. Mărturisesc că vestea nu era rea, fiindcă acum mă puteam arăta așa cum eram, adică în chip de femeie măritată; așa încât i-am spus fiului meu înainte de plecare că am de gând să mă mărit cu un gentleman de pe plantația vecină cu a mea și că, deși după lege eram slobodă să mă mărit, fiind liberă de orice legătură dinainte, mă temeam ca nu cumva povestea cea veche să iasă la iveală și să-l tulbure pe bărbatul meu. Fiul meu, drăguț, respectuos și îndatoritor ca totdeauna, m-a primit în casa lui, mi-a plătit cele 100 de lire și m-a trimis din nou acasă încărcată cu daruri.
Câtva timp după aceea, l-am înștiințat pe fiul meu că m-am căsătorit și l-am poftit la noi, iar bărbatul meu i-a scris o scrisoare foarte îndatoritoare, poftindu-l să vină să-l vadă; drept care, câteva luni mai târziu, băiatul a venit și s-a nimerit să fie acolo tocmai când a sosit și transportul din Anglia, despre care l-am lăsat să creadă că ține de averea bărbatului meu, nu de a mea.
Trebuie să amintesc că, la moartea sărmanului meu frate (soț), i-am spus bărbatului meu toată istoria și i-am mărturisit că văru-meu, cum îi spuneam înainte, e fiul meu din acea căsătorie nepotrivită. El a luat lucrurile foarte ușor și mi-a spus că tot așa le-ar fi luat, dacă bătrânul, cum îi ziceam noi, ar mai fi fost în viață.
— Căci, zice el, n-a fost nici vina ta, nici a lui, a fost o greșeală ce nu putea fi împiedicată.
Îi imputa numai bătrânului că mi-a cerut s-o ascund și să trăiesc mai departe cu el ca soție, după ce aflasem că-mi este frate; asta, spunea, a fost urât. Și așa toate greutățile mărunte s-au netezit și am trăit împreună în cea mai mare tihnă și înțelegere ce se pot închipui. Acum suntem bătrâni; m-am întors în Anglia la aproape șaptezeci de ani, soțul meu având șaizeci și opt, după ce am depășit anii pentru care am fost osândită. Și, cu toate oboselile și mizeriile prin care am trecut amândoi, suntem sănătoși și cu inima ușoară. Soțul meu a mai rămas în Virginia ca să încheie socotelile și, la început, mă gândeam să mă întorc și eu la el, dar, la dorința lui, mi-am schimbat gândul și a venit și el în Anglia, unde suntem hotărâți să ne petrecem restul zilelor, căindu-ne sincer pentru viața ticăloasă pe care am dus-o.
Scrisă în anul 1683
SFÂRȘIT