Prefață la prima ediție („Un geniu provincial la Paris”)
Un geniu provincial la Paris este urmarea Iluziilor pierdute, care la rându-i e introducerea la această Scenă, cea mai lungă poate din toate câte vor compune Studiile de moravuri. Autorul are din nou neplăcerea de a anunța că acest tablou nu e gata. Mai rămâne o a treia parte a Iluziilor pierdute. Plecarea eroului, șederea lui la Paris, sunt, s-ar putea spune, primele două zile ale unei trilogii pe care o va completa întoarcerea în provincie. Această ultimă parte va purta titlul Chinuri de Inventator și va apărea la timp, astfel încât să nu lase a se răci interesul pe care personajele acestei drame l-au putut stârni. De altminteri, actorii principali se vor regăsi în deznodământ cu punctualitatea clasică, obișnuită în vechiul teatru, și având cu toții destule iluzii pierdute pentru ca titlul comun celor trei părți să fie îndreptățit.
Și-a îndeplinit oare autorul făgăduielile din avertismentul a precede Iluzii pierdute? Cititorul va aprecia. Ca și ceilalți profesioniști, nici gazetarii nu puteau scăpa de jurisdicția „comediei”. Pentru ei, ar fi fost poate nevoie de vreun nou Aristofan[102], și nu de pana unui scriitor prea puțin satiric; ei însă inspiră literaturii o teamă atât de mare, încât nici teatrul, nici iambul[103], nici romanul, nici poemul comic n-au îndrăznit să-i târască în fața tribunalului în care ridicolul castigat ridendo mores. O singură dată, domnul Scribe[104] a făcut această încercare în mica-i piesă Șarlatanismul, care a fost însă mai puțin un tablou decât un portret. Plăcerea procurată de acea spirituală schiță l-a făcut pe autorul cărții de față să întrevadă meritul unei picturi mai ample. O altă dată, domnul de Latouche a abordat chestiunea moravurilor literare[105], dar dânsul ataca mai puțin gazetăria decât una dintre acele coaliții formate în folosul unui sistem, și a cărei durată e asigurată cât timp aceste talente înregimentate rămân obscure: de îndată ce cuceresc celebritatea, coalizații nu se mai pot înțelege între ei; disciplinați în timpul bătăliei, Pegașii[106] se încaieră de cum ajung lângă ieslea gloriei. Acest om de spirit n-a făcut, de altfel, decât un articol epigramatic, totuși cuprinzător; el a avut gloria de a înzestra limba cu un cuvânt ce va rămâne, acela de camaraderie, devenit, pe urmă, titlul unei comedii în cinci acte[107]. Astfel, deci, autorul are meritul unei acțiuni cu atât mai curajoase cu cât speriase mai multă lume. Cum adică, într-o epocă în care fiecare aleargă numai după subiecte noi, nici o pană să nu se încumete a se atinge de moravurile teribil de ridicole ale presei, singurele originale în secolul nostru? Autorul ar greși, însă, față de adevăr dacă ar uita să menționeze și admirabila prefață a unei cărți admirabile, Domnișoara de Maupin[108], în care domnul Théophile Gautier a pătruns, cu biciul în mână, cu pinteni și cizme, ca Ludovic al XIV-lea în faimosu-i divan de judecată, în inima gazetăriei. Opera aceasta de vervă comică, sau, ca s-o numim mai exact, actul acesta de curaj, a dovedit primejdia unei asemenea încercări. Cartea, una dintre cele mai artistice, dintre cele mai îndrăznețe și strălucitoare, una dintre cele mai viguroase compoziții ale epocii noastre, de un suflu atât de viu, de o construcție atât de deosebită de aceea a cărților obișnuite, a cunoscut oare tot succesul meritat? s-a vorbit oare îndeajuns de mult despre ea? Unul dintre puținele articole care au biciuit-o a fost mai degrabă îndreptat împotriva zgârceniei editorului, care refuza jurnalului exemplarele cuvenite, decât împotriva tânărului și cutezătorului autor. Publicul nu știe câte belele se abat asupra literaturii până ajunge să fie o marfă ca oricare alta. De la epoca în care e plasat subiectul Scenei de față, nenorocirile pe care autorul a urmărit să le zugrăvească s-au agravat. Altădată, gazetăria îi impunea pe editori în natură: le cerea o anumită cantitate de exemplare care, după numărul fițuicilor periodice, se ridica la nu mai puțin de o sută, în afară de plata articolelor după care alerga mereu editorul, fără ca deseori să le poată vedea apărând, și care, înmulțite cu totalul ziarelor, făcea o sumă considerabilă. Astăzi, acest dublu impozit s-a mărit prin prețul exorbitant al anunțurilor, care costă tot atât cât și fabricarea însăși a cărții. Și, cum nimic nu s-a schimbat în obiceiurile financiare ale unor critici, nu sunt decât doi sau trei, nu mai mulți, printre ei, care pot fi parțiali sau dușmănoși, dar care sunt dezinteresați; de unde urmează că ziarele sunt funeste pentru existența scriitorilor moderni. Credeți cumva că s-au găsit spirite nobile, sau multe suflete indignate care să salute cu aplauze prefața domnului Théophile Gautier? Credeți oare că lumea a cinstit și slăvit satirica poezie cu care poetul acesta a zugrăvit profunda corupție, imoralitatea acestor sicofanți[109] care se plâng de corupția, de imoralitatea cârmuirii? Groaznic lucru lipsa de curaj a oamenilor cinstiți! își văd rănile, dar îi socotesc dușmani pe medici! Lumea consideră primejdios un asemenea arabesc minunat, deși nu se teme să înfățișeze ochilor o Ledă de Gérard, o Bacantă de Girodet[110], care e totuși în pictură ceea ce este cartea în poezie.
Moravurile din gazetărie constituie unul dintre acele subiecte imense care necesită mai mult decât o carte și mai mult decât o prefață. De data asta, autorul a zugrăvit doar începuturile bolii, ajunsă astăzi la dezvoltarea sa deplină. În 1821, gazetăria purta încă toga inocenței, în comparație cu ceea ce este în 1839. Dar, dacă autorul n-a putut cuprinde plaga în toată întinderea ei, cel puțin a abordat-o fără sfială. A uzat de beneficiul poziției sale. El aparține restrânsului număr al celor care n-au de adus mulțumiri gazetăriei: nu i-a cerut niciodată nimic, și-a croit drum fără a se sprijini într-un asemenea toiag ciumat; unul dintre avantajele lui este de a fi disprețuit în mod constant această ipocrită tiranie, de a nu fi implorat nici unui condei nici un fel de articol, de a nu fi amestecat în reclame zadarnice scriitori nemuritori spre a-i transforma în piedestalul unei cărți care, în vremurile actuale, n-are nici șase săptămâni de trăit. Mai dispune, în sfârșit, de dreptul, scump plătit, de a privi în față cancerul acesta care va devora poate țara întreagă. Probabil că, asupra acestui punct, se vor găsi unii care să spună că autorul simulează a fi primit câteva răni, numai spre a atrage asupră-i o brumă de interes, și că în realitate, pentru el, toate merg strună. Ei bine, ieri chiar, în privința lui, calomnia și defăimarea ajunseseră până acolo, încât poliția corecțională, sezisată de unul dintre editorii săi asupra unui articol în care se ataca o operație utilă literaturii contemporane, un efort al editurii franceze de a lua poziție împotriva Belgiei[111], desfășura toată rigoarea legilor în contra unei fițuici obișnuite. Magistrații au aflat astfel care este neputința presei. Căci editorul a dovedit existența a patru ediții, toate patru tipărite cu caractere și în tipografii diferite, din Doctorul de țară, carte ce nu numără nici măcar o singură mențiune a vreunui ziar, în timp ce autorul mai așteaptă și acum o a doua ediție din Eugénie Grandet[112], aceea dintre cărțile sale cu ajutorul căreia criticii încearcă, prin laude exagerate, să le întunece pe celelalte. Gazetăria a spus totul despre autor[113]. Iar autorul a avut de suportat, într-un proces destul de răsunător[114], tot ceea ce pot face scriitorii împotriva unuia de-al lor; așa că, ce nouă rană i s-ar mai putea provoca după ce i-au atacat fără succes persoana, caracterul, reușitele ca și nereușitele, moravurile ca și pretinsele apucături ridicole? Să nu se creadă însă cumva că patima, vreo dorință de răzbunare sau cine știe ce sentiment urât l-au inspirat în scrierea operei de față. Având dreptul de a face portrete, s-a mărginit la generalități. De altfel, gazetăria joacă un rol atât de mare în istoria moravurilor contemporane, încât, mai târziu, ar fi poate acuzat de lașitate, dacă ar omite această scenă din marea dramă ce se joacă în Franța. Multora dintre cititori, s-ar putea ca acest tablou să le pară șarjat; să se știe însă că totul este de o realitate deznădăjduitoare, și că totul a fost îndulcit în cartea aceasta a cărei însemnătate este, de altminteri, restrânsă de însăși natura subiectului ei. Nu-i vorba aici decât de influența depravantă a gazetăriei asupra unor suflete tinere și poetice, de dificultățile ce îi așteaptă pe debutanți și care sunt mai mult de ordin moral decât de ordin material. Nu numai că gazetăria ucide mult tineret și multe talente, dar se pricepe să-și îngroape morții în cel mai adânc secret: niciodată nu aruncă flori pe mormintele lor, niciodată nu varsă lacrimi decât pe abonații decedați. Suntem siliți s-o mai spunem o dată! subiectul are aici întinderea pe care o are epoca însăși. Turcaret al lui Lesage, Philinte și Tartufe ai lui Molière, Figaro al lui Beaumarchais, ca și Scapin[115] din vechiul teatru ar apărea astăzi amplificați în raport cu mărimea secolului nostru, în care suveranul este pretutindeni, numai pe tron nu; în care fiecare tratează în numele său propriu, vrea să se facă centru pe un punct al circumferinței sau rege într-un ungher obscur. Ce minunată pictură, aceea a oamenilor mediocri, îngrășați din trădări, hrăniți cu creierele altora, ingrați față de victimele lor, pe care le batjocoresc după ce le-au făcut să sufere, aflați la adăpost de atacuri îndărătul meterezelor de noroi și totdeauna gata să azvârle un oscior dulăului în gura căruia zăresc colți destul de periculoși ca să muște și aud un glas destul de puternic ca să latre! Autorul a fost nevoit să neglijeze multe detalii, să renunțe la multe personaje: opera și-ar fi depășit limitele și, de altfel, poziția sa îi dicta să evite de a face personalități. Dar dacă această carte ar reuși să împiedice măcar pe un singur poet tânăr, măcar un singur suflet ales, trăind în fundul provinciei, în sânul unei familii iubite, să vină și să sporească numărul osândiților din infernul parizian, care se luptă între ei împroșcându-se cu cerneală, care își aruncă în cap operele avortate și-și smulg furca din mână întrecându-se să veștejească, unul în ciuda altuia, florile cele mai gingașe – această carte, chiar și atunci, încă va fi săvârșit o faptă bună. Nu-i oare destul și atâta pentru o carte, astăzi, când cărțile se nasc, trăiesc și mor ca fluturii Hypanis, al căror fel de viață a inspirat nu știu cărui grec poate cel dintâi articol de ziar? Opera aceasta va mai îngădui oare vreo iluzie oamenilor fericiți? Autorul se îndoiește: tinereții îi este dat să înfrunte tinerețea; talentului din provincie îi este dat să înfrunte viața de provincie, a cărei monotonie îi împinge pe toți cei cu imaginație să aspire la primejdiile vieții pariziene. Parisul e pentru ei ca bătălia pentru soldați, toți speră dimineața să mai fie încă în viață seara, morții nu se numără decât a doua zi. Tinerii aidoma lui Lucien sunt ca fumătorii care, într-o mină ce exală gaze, își aprind totuși pipa, deși e interzis. Abisele își au magnetismul lor. Cel puțin atâta învățământ de s-ar trage de aici: că în viață stăruința și linia dreaptă sunt încă poate și mai necesare decât talentul pentru cucerirea unei reputații nobile și neîntinate.
Paris, aprilie 1839
Un geniu provincial la Paris.
Nici Lucien, nici doamna de Bargeton, nici Gentil și nici Albertine, fata din casă, nu vorbiră vreodată despre întâmplările din timpul acelei călătorii; însă e de presupus că prezența permanentă a slugilor o făcu să fie foarte posacă pentru un îndrăgostit care se aștepta la toate plăcerile unei răpiri. Lucien, care mergea cu poștalionul întâia oară în viața lui, fu uimit văzând că semănase pe drumul de la Angoulême la Paris aproape toți banii ce-i avea pe un an. Ca toți aceia care unesc farmecul copilăriei cu forța talentului, făcu greșeala să-și exprime cinstit mirările față de atâtea lucruri noi pentru el. Un bărbat trebuie să studieze însă bine o femeie înainte de a-i arăta emoțiile și gândurile de-a dreptul, cum îi vin. O femeie cu adevărat îndrăgostită zâmbește la copilăriile bărbatului iubit și le înțelege; dar, de îndată ce e și puțin vanitoasă, nu-i iartă bărbatului că s-a arătat copilăros, încrezut sau mărunt. Multe femei alunecă într-o astfel de exagerare cu privire la obiectul amorului lor, încât vor neapărat ca idolul lor să fie totdeauna un zeu, pe câtă vreme acelea care iubesc un bărbat pentru el însuși, înainte de a-l iubi pentru ele, îi îndrăgesc atât scăderile, cât și mărețiile. Lucien însă nu ghicise că la doamna de Bargeton iubirea era altoită pe mândrie. Și săvârși greșeala de a nu căuta să-și lămurească unele zâmbete ce-i scăpară Louisei în timpul călătoriei, când, în loc să și le strunească, dădea frâu liber drăgălășeniilor lui de șoricel ieșit pentru întâia oară din ascunzătoare.
Călătorii traseră la hotelul Gaillard-Bois, din strada de l'Echelle, înainte de revărsatul zorilor. Cei doi îndrăgostiți erau atât de obosiți amândoi, încât, mai înainte de orice, Louise voi să se culce și se culcă, după ce îi porunci lui Lucien să ceară o cameră deasupra apartamentului ce-l luă dânsa. Lucien dormi până la patru după-amiază. Doamna de Bargeton puse să-l trezească pentru masă; el se îmbrăcă în fugă, aflând cât e ceasul, și o găsi pe Louise într-una dintre camerele acelea nenorocite ce sunt rușinea Parisului, unde, în ciuda atâtor pretenții de eleganță, nu există încă un singur hotel în care un călător cu dare de mână să se simtă ca acasă. Cu toate că avea încă pe ochi ceața ce ți-o lasă o trezire bruscă, Lucien n-o mai recunoscu pe Louise a lui în camera aceea rece, fără soare, cu perdelele decolorate, cu podeaua tocită, cu mobila roasă, de prost-gust, veche sau de ocazie. Unele persoane, în adevăr, nu mai au nici aceeași înfățișare, nici aceeași valoare de îndată ce le desparți de figurile, de lucrurile și locurile ce le slujesc drept cadru. Fizionomiile pline de viață au un fel de atmosferă în jurul lor care e numai a lor, după cum clarobscurul din tablourile flamande e necesar ca să însuflețească chipurile zugrăvite de geniul acelor pictori. Oamenii din provincie sunt mai toți astfel. Afară de asta, doamna de Bargeton se înfățișă mai demnă, mai gânditoare decât ar fi trebuit să arate în momentul în care începea pentru ei o fericire fără opreliști. Lucien n-avea de ce se plânge: îi serveau doară Gentil și Albertine. Masa însă nu mai era atât de bună și de îmbelșugată ca în provincie. Mâncărurile, aduse de la un restaurant vecin, erau servite cu zgârcenie. Parisul e lipsit de frumusețe în lucrurile acelea mărunte la care sunt osândiți oamenii cu avere măsurată. Lucien așteptă sfârșitul mesei ca să-i pună întrebări Louisei, mirat de schimbarea ce o observa la dânsa. Nu se înșela deloc. Un eveniment grav – căci reflecțiile sunt evenimentele vieții sufletești – se petrecuse în timpul somnului ei.
Pe la două după-amiază, Sixte du Châtelet se înființase la hotel, o deșteptase pe Albertine, îi spusese că dorește să vorbească stăpânei, și revenise după ce abia îi lăsase doamnei de Bargeton timpul să se îmbrace. Anaïs, mirată de vestea ciudatei apariții a lui Châtelet, deoarece se crezuse bine ascunsă, îl primise pe la trei.
— V-am urmărit fără să-mi pese că mi-am părăsit serviciul, îi zise el salutând-o, deoarece prevedeam ceea ce ți se întâmplă. Dar, chiar de mi-aș pierde eu postul, măcar dumneata să nu fii pierdută.
— Ce vrei să spui?! exclamă doamna de Bargeton.
— Văd bine că-l iubești pe Lucien, reluă el pe un ton resemnat, dar drăgăstos, fiindcă trebuie să iubești mult un bărbat, ca să nu ții seamă de nimic, să uiți de orice cuviință, dumneata care o cunoști atât de bine. Crezi, scumpă Naïs, că vei fi primită în casă la doamna d'Espard sau în vreun alt salon din Paris, când se va afla că aproape ai fugit din Angoulême cu un tânăr, și mai ales după duelul domnului de Bargeton cu domnul de Chandour? Plecarea soțului dumitale la Escarbas are aerul unei despărțiri. Oare, într-un asemenea caz, oamenii cumsecade se bat mai întâi în duel pentru soțiile lor, ca pe urmă să le lase libere? Iubește-l pe domnul de Rubempré, protejează-l, fă din el tot ce poftești, dar nu locuiți împreună! Dacă ar ști cineva că ați făcut drumul în aceeași trăsură, ai fi negreșit ocolită de lumea pe care vrei s-o vezi. De altfel, Naïs, nu te grăbi încă să faci asemenea sacrificii pentru un tânăr pe care nu l-ai comparat cu nimeni, care n-a fost încă supus la nici o încercare și care te poate uita aici pentru o pariziană ce i s-ar părea mai folositoare, decât dumneata, ambițiilor sale. Nu-i vreau răul celui pe care îl iubești, dar îmi vei da voie să pun înaintea intereselor lui pe ale dumitale și să-ți spun: „Cântărește-l! Ia seama la ceea ce faci.” Dacă vei găsi ușile închise, dacă lumea va refuza să te primească, cel puțin n-o să-ți pară rău, știind că acela pentru care faci atâtea sacrificii va fi totdeauna vrednic de ele și le va prețui. Doamna d'Espard e în momentul de față cu atât mai severă și mai strictă în ceea ce privește morala, cu cât ea însăși e despărțită de soțul ei, fără ca lumea să fi aflat motivele acestei despărțiri; în schimb, însă, familiile Navarreins, Blamont-Chauvry, Lenoncourt, toate rudele au înconjurat-o, femeile cele mai simandicoase îi intră în casă și o primesc la dânsele cu respect, încât în felul acesta marchizul d'Espard apare ca vinovat. De la prima vizită pe care-ai să i-o faci, ai să vezi că am dreptate. Eu, care cunosc Parisul, pot să-ți prezic: intrând la marchiză în salon, vei fi deznădăjduită văzând cum toată lumea știe că stai la hotelul Gaillard-Bois împreună cu fiul unui spițer, oricât de domnul de Rubempré ar voi dumnealui să fie. Vei întâlni aici rivale mult mai dibace și mai viclene decât Amélie, care nu vor întârzia să afle cine ești, unde stai, de unde vii și ce faci. Te-ai bizuit, văd, pe incognito, dar pentru o persoană de rangul dumitale nu există incognito. Parcă n-o să întâlnești la tot pasul atâta lume din Angoulême? Ba deputații de Charente veniți la deschiderea camerei, ba generalul aflat în concediu la Paris; și e destul să te vadă un singur locuitor din Angoulême pentru ca viața să-ți fie schimbată în chip ciudat; n-ai mai fi decât amanta lui Lucien. Dacă ai nevoie de mine pentru orice-ar fi, mă găsești la directorul general al finanțelor, în strada Faubourg-Saint-Honoré, la doi pași de doamna d'Espard. O cunosc destul de bine pe mareșala de Carigliano, pe doamna de Sérisy și pe președintele consiliului ca să te prezint lor; însă vei vedea atâta lume la doamna d'Espard, încât nu vei avea nevoie de mine. În loc ca dumneata să dorești a fi primită în cutare sau cutare salon, vei fi dumneata dorită în toate saloanele.
Du Châtelet putu vorbi fără ca doamna de Bargeton să-l întrerupă; era înmărmurită de justețea observațiilor lui. Regina din Angoulême se bizuise într-adevăr pe incognito.
— Ai dreptate, dragă prietene, îi zise ea; dar cum să fac?
— Dă-mi voie, răspunse Châtelet, să-ți caut un apartament mobilat cumsecade; vei duce astfel o viață nu așa de scumpă ca la hotel și te vei simți mai ca acasă; și, dacă m-ai crede, te-ai muta chiar din astă seară.
— Dar cum de mi-ai știut adresa? întrebă ea.
— Trăsura dumitale era ușor de recunoscut, și de altminteri te urmăream. La Sèvres, vizitiul care te-a dus i-a dat vizitiului meu adresa. Îmi dai voie să mă ocup eu de încartiruirea dumitale? O să-ți trimit o scrisoare cu toate amănuntele.
— Bine, fă cum crezi, zise ea.
Răspunsul acesta părea a nu însemna nimic, era însă totul. Baronul du Châtelet vorbise limba oamenilor de lume unei femei de lume. Se înfățișase îmbrăcat cu toată eleganța pariziană; un echipaj de toată frumusețea îl adusese: din întâmplare, doamna de Bargeton se rezemă de fereastră și-l văzu plecând pe bătrânul dandy. După câteva clipe numai, Lucien, trezit în grabă și tot în grabă îmbrăcat, se arătă în fața ei cu redingota lui prea strâmtă, cu pantalonii de anul trecut. Era frumos, de bună seamă; dar ce haine caraghioase! Îmbrăcați-i pe Apollo din Belvedere sau pe Antinous în sacagiu și să vedem dacă mai recunoașteți minunata plăsmuire a dălții grecești sau romane. Ochii fac comparația mai înainte ca inima să fi avut răgazul de a corecta judecata nefavorabilă făcută mașinal. Deosebirea dintre Lucien și Châtelet era prea mare ca să nu-i sară în ochi Louisei. Când, pe la șase, isprăviră masa, doamna de Bargeton îi făcu semn lui Lucien să vină lângă dânsa pe canapeaua șubredă, îmbrăcată în stambă roșie cu flori galbene, pe care se așezase.
— Dragă Lucien, zise ea, nu ești de părere că, dacă am făcut o nebunie care ne ucide pe amândoi, ar fi cuminte s-o reparăm? Nu se cade, copilule drag, nici să locuim împreună la Paris, nici să dăm de bănuit că am sosit împreună. Viitorul tău atârnă mult de poziția mea, și mie nu-mi este îngăduit s-o zdruncin în nici un chip. Așa că, de astă-seară, eu mă voi muta la câțiva pași de aici; iar tu vei rămâne în hotelul ăsta și ne vom putea vedea în fiecare zi fără ca cineva să aibă ceva de spus.
Louise îi explică legile lumii bune lui Lucien care făcu ochii mari. Deși încă nu știa că femeile care revin asupra nesăbuințelor revin și asupra iubirii lor, înțelese totuși că nu mai era Lucien din Angoulême. Louise nu-i vorbise decât despre dânsa, despre interesele și reputația ei, despre lume; și, spre a-și scuza egoismul, încerca să-l convingă că era vorba despre dânsul. El n-avea nici un drept asupra Louisei, redevenită dintr-odată doamna de Bargeton, și, lucru și mai grav, n-avea nici o putere asupra ei. De aceea nu-și putu opri lacrimile grele ce i se rostogoliră din ochi.
— Dacă, pentru tine, eu sunt gloria ta, tu ești și mai mult pentru mine, ești singura mea nădejde și tot viitorul meu. Înțelesesem că, dacă îmi împărtășești succesele, trebuie să-mi împărtășești și restriștea, și iată că a și venit despărțirea.
— Dacă-mi judeci purtarea, îi spuse ea, înseamnă că nu mă iubești.
Lucien o privi atât de dureros, încât ea nu se putu opri să nu-i spună:
— Dragule mic, rămân dacă vrei; ne vom nenoroci și ne vom trezi fără sprijin. Dar când vom fi amândoi nefericiți și ocoliți de toată lumea, când nereușita – pentru că trebuie să ne gândim la toate – ne va fi azvârlit înapoi la Escarbas, adu-ți aminte, dragostea mea, că eu am prevăzut sfârșitul ăsta și că ți-am propus mai întâi să cucerim succesul ascultând de ceea ce pretinde lumea.
— Louise, răspunse el îmbrățișând-o, mă uimești cu atâta înțelepciune. Gândește-te că eu nu sunt decât un copil, că m-am lăsat condus numai de voința ta. Eu aș fi vrut să birui oamenii și lucrurile cu forța mea; însă, dacă pot ajunge mai repede cu ajutorul tău decât singur, o să fiu fericit să-ți datorez ție tot succesul. Iartă-mă! m-am încrezut prea mult în tine, ca să nu mă tem de toate. Pentru mine o despărțire e vestitoarea părăsirii; iar părăsirea înseamnă moartea.
— Dar, copilule drag, lumea îți cere o nimica toată, răspunse ea. E vorba doar să dormi aici. Toată ziua o să stai la mine acasă, fără ca nimeni să aibă ceva de zis.
Câteva mângâieri îl potoliră pe deplin pe Lucien. Peste un ceas, Gentil îi aducea doamnei de Bargeton din partea lui Châtelet vestea că-i găsise un apartament în strada Neuve-du-Luxembourg. Întrebând unde se află această stradă, care nu era departe de strada de l'Échelle, ea îi spuse lui Lucien:
— Poftim! suntem vecini.
Două ceasuri mai târziu, Louise se urca într-o trăsură pe care i-o trimitea du Châtelet ca s-o ducă în noua ei casă. Apartamentul, dintre cele mobilate de tapițeri spre a fi închiriate deputaților bogați sau unor oameni de vază veniți pentru scurt timp la Paris, era luxos, dar incomod. Lucien se înapoie la micul hotel Gaillard Bois pe la unsprezece, fără să fi văzut încă din Paris decât partea din strada Saint-Honoré cuprinsă între strada de l'Echelle și strada Neuve-du-Luxembourg. Se culcă în odăița lui sărăcăcioasă, pe care nu putu să n-o compare cu elegantul apartament al Louisei. În momentul în care el ieșea de la doamna de Bargeton, sosea baronul du Châtelet, venind de la ministrul Afacerilor Străine într-un minunat costum de bal. Vizita o făcea ca s-o pună în curent pe doamna de Bargeton cu tot ceea ce tratase în numele ei. Louise n-avea liniște, luxul de acolo o înspăimânta. Obiceiurile din provincie îi intraseră până-ntr-atât în sânge, încât ajunsese meticuloasă în socoteli; era atât de chibzuită, încât, la Paris, avea să treacă drept zgârcită. Adusese cu dânsa un bon de douăzeci de mii de franci de la administrația financiară, destinați să-i acopere cheltuielile pe timp de patru ani; de pe acum însă începuse a se teme că nu are de-ajuns și că va face datorii. Châtelet o anunță că apartamentul nu o costa decât șase sute de franci pe lună.
— Un fleac, spuse el văzând tresărirea Naïdei. O trăsură va sta la ordinele dumitale, cu cinci sute de franci pe lună, ceea ce-i foarte ieftin. Nu vei avea altă grijă decât toaletele. O femeie care frecventează lumea bună nu poate trăi altfel. Dacă vrei să-i capeți domnului de Bargeton un post important în finanțe sau în casa regală, nu trebuie să pari a fi îmbrăcată cu zgârcenie. Aici nu se căpătuiesc decât bogații. Noroc că îl ai pe Gentil ca să te însoțească, și pe Albertine ca să te îmbrace, pentru că servitorii costă o avere la Paris! Vei lua rar masa acasă, cu câte cunoștințe o să ai.
Doamna de Bargeton și baronul stătură de vorbă despre Paris. Du Châtelet îi povesti noutățile zilei, toate nimicurile pe care trebuie să le știi ca să nu se zică altfel că nu trăiești la Paris. Apoi îi dădu Naïdei sfaturi cu privire la magazinele unde avea să-și facă diverse cumpărături: îi recomandă pe Herbault pentru pălărioare, pe Juliette pentru pălării mari și bonete; îi dădu adresa croitoresei ce-o putea înlocui pe Victorine; în sfârșit, o făcu să simtă nevoia de a se desangoulêmiza. Apoi plecă, după ce rosti o frază de spirit, pe care avu norocul s-o găsească.
— Mâine, spuse el ca în treacăt, voi avea negreșit o lojă la vreun spectacol; așa că voi veni să vă iau, pe dumneata și pe domnul de Rubempré, căci îmi permiteți să vă fac amândurora onorurile Parisului.
„E mai generos decât îl credeam eu”, își zise doamna de Bargeton văzându-l că-l poftește și pe Lucien.
În luna iunie, miniștrii nu știu ce să facă cu lojele lor de teatru: deputații sau oamenii lor de afaceri sunt ocupați cu culesul sau cu secerișul, iar cunoscuții plecați la țară sau în călătorii; iată de ce, în această perioadă, cele mai bune loje ale teatrelor din Paris adăpostesc niște musafiri ciudați, care nu mai calcă pe acolo a doua oară și care îi dau publicului înfățișarea unei tapiserii uzate. Du Châtelet se gândise că, mulțumită acestei împrejurări, va putea, fără multă cheltuială, să-i procure Naïdei distracțiile ce îi momesc mai strașnic pe provinciali. A doua zi, pentru prima oară de când venea, Lucien n-o găsi pe Louise acasă. Doamna de Bargeton ieșise să facă unele cumpărături de care nu se putea lipsi. Se dusese anume să consulte gravele și renumitele autorități în materie de îmbrăcăminte femeiască pe care i le recomandase Châtelet, deoarece îi trimisese vorbă marchizei d'Espard despre sosirea ei la Paris. Deși doamna de Bargeton avea încrederea în sine pe care i-o dădea o îndelungată dominație asupra lumii, se temea totuși să nu pară provincială. Era conștientă că, de obicei, relațiile dintre femei depind foarte mult de primele impresii, și, cu toate că se știa în stare să se ridice ușor la nivelul femeilor superioare, ca doamna d'Espard, simțea totuși că, la început, avea nevoie de bunăvoință, și mai ales nu voia să neglijeze nimic din ceea ce i-ar putea asigura succesul. Pentru aceasta îi fu foarte recunoscătoare lui Châtelet că îi indicase mijlocul de a se pune la unison cu lumea elegantă din Paris. Printr-o întâmplare curioasă, marchiza se afla în situația de a fi încântată să îndatoreze pe cineva din familia soțului ei. Fără vreun motiv aparent, marchizul d'Espard se retrăsese din lume; nu-și mai vedea nici de afaceri, nici de politică, nici de familie, nici de soție. Ajunsă astfel stăpână pe ea însăși, marchiza simțea nevoie să fie aprobată de lume; era deci fericită să-l înlocuiască pe marchiz în această împrejurare, făcându-se protectoarea familiei lui. Se gândea să acorde cât mai ostentativ această protecție, pentru ca lumea să-l socotească pe soț cât mai vinovat. În aceeași zi chiar, îi scrise doamnei de Bargeton, născută Nègrepelisse un bilet din acelea încântătoare în care forma e atât de grațioasă, încât îți trebuie multă vreme până să bagi de seamă lipsa fondului:
Era fericită de prilejul ce o apropia de familie pe o persoană despre care auzise vorbindu-se și pe care dorea s-o cunoască, deoarece prieteniile din Paris nu erau atât de statornice încât să nu dorească din tot sufletul a avea pe încă cineva de iubit pe lume; și, dacă aceasta nu se va întâmpla, nu va fi decât o iluzie în plus de îngropat alături de celelalte. Din toată inima se punea la dispoziția verișoarei, pe care ar fi vizitat-o, de n-ar fi fost oprită în casă de o indispoziție, însă se socotea îndatorată că se gândise la dânsa.
În cursul primei hoinăreli pe bulevarde și pe strada de la Paix, Lucien ca toți noii-sosiți, se interesă mai mult de lucruri decât de persoane. La Paris, belșugul atrage mai întâi atenția: luxul prăvăliilor, înălțimea caselor, forfoteala trăsurilor, contrastul dintre eleganță și sărăcie te impresionează mai mult ca orice. Uimit de această mulțime de care se vedea străin, poetul nostru simți cum devine tot mai mic și mai neînsemnat. Oamenii care, în provincie, se bucură de o oarecare considerație, întâlnind la tot pasul dovezi ale importanței lor, nu se obișnuiesc prea ușor cu această pierdere totală și subită a valorii. Să fii ceva la tine acasă și să nu fii nimic la Paris sunt două situații care cer o tranziție; astfel că aceia care trec brusc de la una la alta au impresia că nu mai sunt aproape nimic. Pentru un poet tânăr, care în provincie găsea un ecou la toate sentimentele sale, un confident pentru toate gândurile, un suflet să-i împărtășească toate simțirile, Parisul avea să fie un pustiu înfiorător. Lucien nu mai fusese pe-acasă ca să-și pună costumul cel bun, astfel că, ducându-se la doamna de Bargeton la ora când dânsa urma să se fi înapoiat, se simți prost în hainele cu care era îmbrăcat. Dădu acolo peste baronul du Châtelet care îi duse să ia masa la Rocher-de-Cancale[116]. Lucien, uluit de vârtejul parizian, nu apucase a-i spune nimic Louisei, căci erau toți trei în trăsură, însă îi strânse mâna, iar ea îi răspunse cu prietenie la gândurile pe care el și le exprima în felul acesta. După masă, Châtelet îi conduse pe cei doi invitați la teatru. Lucien era nemulțumit în adâncul sufletului de câte ori îl vedea pe du Châtelet, și blestema întâmplarea care îl adusese pe acesta la Paris. Directorul contribuțiilor pretindea că numai pentru realizarea ambițiilor sale făcuse această călătorie, și anume spera să fie numit secretar general la vreun minister și să intre raportor în consiliul de stat; venise doar ca să ceară îndeplinirea promisiunilor ce i se făcuseră, căci un om ca el nu putea rămâne simplu director al contribuțiilor. Mai degrabă să nu fie nimic, să ajungă deputat, sau să intre din nou în diplomație! Făcea pe grozavul; Lucien recunoștea vag în acest crai bătrân superioritatea omului de lume la curent cu viața pariziană. Acolo unde poetul era tulburat și stingherit, fostul secretar particular se simțea ca peștele în apă. Du Châtelet zâmbea la uimirile, la întrebările, la micile greșeli pe care lipsa contactului cu lumea bună i le smulgea rivalului său, tot așa cum bătrânii lupi de mare râd de ageamiii neobișnuiți cu valurile. Plăcerea pe care o simți Lucien văzând pentru întâia oară o reprezentație teatrală la Paris cumpăni însă nemulțumirea ce i-o pricinuiau stângăciile sale. Seara aceea avu o mare însemnătate în existența poetului, căci în cursul ei se lepădă într-ascuns de multe dintre ideile sale provinciale asupra vieții. Orizontul i se lărgea, societatea lua în mintea lui alte proporții. Vecinătatea câtorva parizience drăguțe, îmbrăcate cu eleganță și prospețime, îi deschise ochii asupra toaletei învechite a doamnei de Bargeton, în ciuda pretențiilor ce le vădea; nici stofele, nici modelul, nici culorile nu erau la modă. Pieptănătura, care-i plăcuse atâta la Angoulême, i se păru de un gust îngrozitor pe lângă încântătoarele fantezii observate la femeile din sală.
„O să rămână oare așa?” se întrebă el, neștiind că dânsa își întrebuințase toată ziua aceea tocmai în scopul de a obține o asemenea transformare.
În provincie n-ai nici ce alege, nici ce compara: obișnuința de a vedea mereu aceleași chipuri le dă o frumusețe convențională. O femeie care trece drept frumușică în provincie, dacă o aduci la Paris, nu se bucură de nici o atenție, căci nu e frumoasă decât în virtutea proverbului: În țara orbilor, chiorul e împărat. Ochii lui Lucien făceau acum comparația pe care doamna de Bargeton o făcuse în ajun între el și Châtelet. La rândul ei, și doamna de Bargeton își îngăduia ciudate reflecții asupra iubitului său. Cu toată deosebita-i frumusețe, bietul poet n-avea pic de distincție! Redingota cu mânecile prea scurte, mănușile de provincie, vesta prea strânsă îl făceau nespus de ridicol pe lângă tinerii de la balcon; doamna de Bargeton îl găsea jalnic. Châtelet, îngrijindu-se pe neobservate de dânsa, veghea asupră-i cu atenție, trădând o pasiune adâncă; Châtelet, elegant și la largul lui ca un actor care și-a regăsit scena, recâștiga în două zile tot terenul pierdut în șase luni. Deși oamenii de rând nu cred că sentimentele se schimbă dintr-odată, e lucru sigur că doi amanți se despart adesea mai repede decât s-au legat. Parisul spulbera vraja ce-i ținuse uniți pe doamna de Bargeton și pe Lucien. Viața căpăta în ochii poetului alte proporții, după cum lumea lua altă față pentru Louise. Și unuia și celuilalt nu le mai lipsea decât o întâmplare care să sfarme legăturile dintre ei. Lovitura, care avea să fie cumplită pentru Lucien, nu întârzie mult.
Doamna de Bargeton îl lăsă pe poet la hotel și se întoarse la ea acasă, însoțită de du Châtelet, ceea ce nu-i plăcu deloc sărmanului îndrăgostit.
„Ce-or să vorbească despre mine?” gândi el urcând spre trista-i cameră.
— Tare mai e plicticos, bietul băiat! zise Châtelet zâmbind, după ce se închise ușa trăsurii.
— Așa se întâmplă cu toți aceia care poartă o lume întreagă de gânduri în inimă și în creier. Oamenii care au atâtea lucruri de exprimat în opere minunate, îndelung meditate, resimt un fel de dispreț pentru conversație, căci ea îngustează spiritul, făcându-l să se coboare până la înțelegerea oricui, răspunse trufașa Nègrepelisse, încă având curajul să-l apere pe Lucien, mai puțin însă pentru el decât pentru ea însăși.
— Se poate să fie și așa, reluă baronul, numai că noi trăim cu oamenii și nu cu cărțile. Uite, dragă Naïs, văd că nu-i încă nimic între dumneata și el, și mă bucur mult. Dacă te hotărăști să-ți alegi în viață o țintă care ți-a lipsit până acum, te rog din tot sufletul să nu fie în legătură cu acest așa-zis om de geniu. Dacă te înșeli cumva? dacă, peste câteva zile, comparându-l cu adevăratele talente, cu oamenii realmente de seamă pe care o să-i întâlnești aici, vei recunoaște, sirenă încântătoare, că ai luat cu tine și ai adus la țărm, în locul unui cântăreț din liră, un maimuțoi nemanierat, prost și îngâmfat, care poate avea spirit la Houmeau, dar care la Paris se dovedește a nu se deosebi cu nimic de ceilalți? Căci, ce mai vorbă! aici se publică în fiecare săptămână volume de versuri dintre care cel mai slab face totuși mai mult decât toată poezia domnului Chardon. Încă o dată te rog: așteaptă și compară! Mâine, vineri, e operă, zise el văzând că trăsura cotește pe strada Neuve-du-Luxembourg, doamna d'Espard dispune de loja primilor gentilomi ai palatului și cu siguranță că te va lua cu dânsa. Ca să te pot vedea în toată strălucirea, mă voi duce în loja doamnei de Sérisy. Se joacă Danaidele[117].
— La revedere, zise ea.
A doua zi, doamna de Bargeton căută să-și alcătuiască o îmbrăcăminte de dimineață cât mai potrivită ca să se ducă la verișoara ei, doamna d'Espard. Era cam rece afară; printre vechiturile aduse de la Angoulême, nu găsi nimic mai nimerit decât o rochie de catifea verde, cu niște garnituri cam năstrușnice. La rândul său, Lucien simți nevoia să-și pună faimosul frac albastru, căci nu mai suferea redingota demodată, dorind acuma să se arate totdeauna bine îmbrăcat la gândul că ar putea s-o întâlnească pe marchiza d'Espard, sau să meargă la dânsa acasă, pe neașteptate. Se urcă într-o trăsură ca să-și aducă numaidecât pachetul. În două ceasuri cheltui trei-patru franci, ceea ce îi cam dădu de gândit asupra proporțiilor financiare ale vieții la Paris. După ce se găti cum putu mai bine, sosi în strada Neuve-du-Luxembourg, unde, în pragul ușii, îl întâlni pe Gentil împreună cu un alt valet într-o livrea strălucitoare.
— Tocmai la dumneata veneam; conița îți trimite biletul ăsta, zise Gentil care, obișnuit ca în provincie, nu cunoștea formulele de respect de la Paris.
Valetul celălalt crezu că poetul era un servitor. Lucien citi biletul, din care află că doamna de Bargeton petrecea ziua la marchiza d'Espard, iar seara se ducea la operă; însă îi spunea să fie și el acolo, verișoara îngăduindu-i să ofere un loc în lojă și tânărului poet, căruia marchiza era încântată să-i facă o plăcere.
„Prin urmare, mă iubește! temerile mele erau fără rost, își spuse Lucien, mă prezintă verișoarei chiar astă-seară.”
Sări în sus de bucurie și voi să petreacă în veselie timpul ce-l mai despărțea de seara fericită. Porni spre Tuileries, cu gândul să se plimbe pe acolo până când se va duce să ia masa la Véry. Iată-l deci pe Lucien țopăind de fericire, ușor ca un fulg, ajungând pe terasa des Feuillants pe care o străbătu uitându-se la cei ce se plimbau: femei frumoase însoțite de eleganți adoratori, perechi-perechi, ținându-se la braț și salutându-se unii pe alții din treacăt, cu câte o privire. Ce deosebire între ce vedea aici și ce văzuse în parcul Beaulieu! Păsările din colivia asta minunată erau într-alt fel mai frumoase decât cele din Angoulême, tot așa cum belșugul de culori de pe penele familiilor ornitologice din Indii și din America nu suferă asemuire cu culorile cenușii ale păsărilor din Europa. Lucien petrecu două ceasuri cumplite în Tuileries: se privi deodată pe sine și începu să se judece. Mai întâi că nu văzu nici un frac la acești tineri eleganți. Dacă totuși zărea și câte un om cu frac, era doar vreun bătrân scos din uz, vreun terchea-berchea, vreun rentier din cartierul Marais, ori vreun funcționăraș. După ce descoperi astfel că exista o ținută pentru dimineață și o alta pentru seară, poetul, speriat, dar cu privirea pătrunzătoare, își dădu seama de urâțenia țoalelor de pe dânsul. Îl făcea de râs fracul lui cu croiala demodată, de un albastru decolorat, cu gulerul urât foc, cu părțile din față pleoștite de prea mult purtat, cu nasturii ruginiți, cu cusăturile albite. Apoi și vesta îi era prea scurtă și de un fason provincial atât de caraghios, încât, pentru ca s-o ascundă, își încheie numaidecât fracul. În sfârșit, pantaloni de nanghin nu vedea decât la oamenii de rând. Lumea bine purta niște minunate stofe fantaisie ori de un alb imaculat. De altfel, toți aveau pantalonii prinși pe sub talpă, în vreme ce ai lui fugeau de tocurile ghetelor de parcă se certaseră de moarte. Mai avea și o cravată albă cu capetele brodate de soră-sa, care, fiindcă văzuse asemenea cravate la domnii du Hautoy și de Chandour, se grăbise să i le facă și pe-ale lui tot așa. Aici, nu numai că nimeni, afară de câțiva oameni gravi, de câțiva oameni de afaceri bătrâni, de câțiva funcționari nesinchisiți de modă, nu purta cravată albă dimineața, dar bietul Lucien mai văzu trecând de cealaltă parte a gardului, pe trotuarul străzii Rivoli, un băiat de prăvălie cu un coș pe cap și cu o cravată la gât având capetele brodate, pesemne de mâna vreunei vânzătoare cu care trăia. La vederea acestuia, Lucien simți o lovitură în inimă, în organul acela, încă insuficient definit, în care se refugiază sensibilitatea noastră, și la care, de când există sentimente, oamenii duc mâna atât la o mare bucurie, cât și la o mare durere. Și să nu vi se pară lucru de glumă! Fără îndoială că bogații, care n-au cunoscut niciodată astfel de dureri, pot socoti aceasta drept ceva meschin și de necrezut; dar suferințele săracilor merită aceeași atenție ca și loviturile neașteptate ce răstoarnă viața puternicilor și privilegiaților sorții. Nu-i oare tot atâta durere și la unii ca și la alții? Suferința sfințește totul. Ia încercați să schimbați termenii: în loc de un costum mai mult sau mai puțin frumos, puneți o decorație, o distincție, un titlu. Oare lucrurile acestea, mărunte în aparență, n-au chinuit atâtea existențe mărețe? De altfel, problema îmbrăcămintei are o însemnătate deosebită pentru aceia care vor să pară că posedă ceea ce în realitate nu au; căci tocmai acesta este deseori mijlocul cel mai bun de a-l și avea mai târziu. Pe Lucien îl trecu un fior rece la gândul că seara avea să apară astfel îmbrăcat în fața marchizei d'Espard, înrudită cu un prim-gentilom al camerei regale, în fața unei femei la care veneau în casă tot felul de celebrități, și mai ales celebrități bine îmbrăcate.
„Arăt ca fiul unui spițer, ca un adevărat băiat de prăvălie!” își spuse singur cu ciudă, văzând cum trec prin fața lui, grațioși, cocheți, eleganți, tinerii din nobilul cartier Saint-Germain, ce aveau cu toții un fel al lor care îi făcea să semene unii cu alții și să se deosebească totuși prin cadrul pe care fiecare și-l alesese ca să se pună mai în valoare. Toți își scoteau în evidență ceea ce aveau mai frumos printr-un fel de punere în scenă, în care tinerii din Paris sunt tot atât de pricepuți ca și femeile. Lucien moștenise de la maică-sa frumusețea fizică, ale cărei avantaje le observa prea bine acolo, numai că aurul acesta se afla la el încă în stare brută, neprelucrat. Era tuns prost. Capul, în loc să și-l țină semeț într-un guler bine scrobit, îi atârna întristat dintr-o cravată prost înnodată peste o cămașă de stambă ordinară. Care femeie i-ar fi ghicit frumusețea piciorului său mic, în gheata scâlciată, adusă din Angoulême? Care tânăr i-ar fi invidiat talia ascunsă în sacul albastru pe care până atunci îl socotise un frac? Aici, descoperea niște năsturași încântători pe cămășile strălucind de albeață, pe când cămașa lui era îngălbenită! Toți gentilomii aceia eleganți aveau niște mănuși – o frumusețe; ale lui parcă erau de jandarm! Cel care trecea acuma învârtea în mână un bastonaș frumos lucrat. Celălalt avea la manșetele cămășii niște butoni de aur. Un altul se juca cu o splendidă biciușcă, iar cutele bogate ale pantalonilor abia atinși de câțiva stropi de noroi, pintenii zornăitori, redingota mică strânsă pe corp arătau că e gata să se suie din nou pe unul dintre cei doi cai ținuți în loc de un valet înalt cât o șchioapă. Un altul scotea din buzunarul vestei un ceas plat ca o monedă de cinci franci și se uita la el ca un om ce sosise prea devreme sau prea târziu la întâlnire. La văzul atâtor nimicuri de preț și de efect, lumea fleacurilor necesare i se dezvălui lui Lucien, care se înfioră gândindu-se câți bani cere meseria de băiat frumos! Cu cât îi admira pe tinerii aceia cu înfățișare fericită și nepăsătoare, cu atât avea conștiința înfățișării lui nepotrivite, de om care nu știe unde duce drumul pe care merge, nu știe unde este Palais-Royal când se află tocmai în dreptu-i și întreabă unde e Luvrul pe un trecător ce-i răspunde: „Chiar aici, în fața dumitale!” Lucien vedea între el și lumea aceasta o prăpastie, pe care se întreba cum s-o treacă, pentru ca să fie asemeni acestui tineret parizian, zvelt și elegant. Toți nobilii aceștia salutau niște femei minunat îmbrăcate și minunat de frumoase, niște femei pentru care Lucien s-ar fi lăsat tăiat în bucăți în schimbul unui sărut, ca pajul contesei de Koenigsmark[118]. În negura amintirii, Louise, comparată cu aceste regine, îi apăru aproape ca o babă. Întâlni acolo câteva din femeile despre care se va vorbi în istoria secolului al nouăsprezecelea, ale căror spirit, frumusețe, iubiri vor fi tot atât de celebre ca și cele ale suveranelor de pe vremuri. Văzu apoi trecând o fată dumnezeiască, domnișoara des Touches, cunoscută sub numele de Camille Maupin[119], scriitoare de seamă, la fel de vestită pentru frumusețea cât și pentru inteligența ei, și căreia i se repeta numele în șoaptă de către bărbații și femeile ce se plimbau pe acolo.
„A! își zise el, iată poezia!”
Ce era doamna de Bargeton pe lângă acest înger strălucind de tinerețe, de speranță, de viitor, cu zâmbet blând, cu ochii negri, adânci ca cerul și aprinși ca soarele! Dânsa râdea vorbind cu doamna Firmiani, una dintre cele mai fermecătoare femei din Paris. Deși o voce îi strigă, e drept: „Inteligența e pârghia cu care urnești lumea din loc”, o altă voce îi răspunse însă că punctul de sprijin al inteligenței e banul. Socotind apoi că a întârziat îndeajuns într-un loc unde i se năruiseră atâtea iluzii și unde suferise atâtea înfrângeri, o porni spre Palais-Royal, după ce se interesă însă încotro s-o ia, căci nu cunoștea încă topografia cartierului său. Intră la Véry și comandă, spre a se iniția în plăcerile Parisului, o masă care să-l facă a uita deznădejdea ce-l cuprinsese. O sticlă de vin de Bordeaux, niște stridii de Ostenda, pește, prepeliță, macaroane și fructe alcătuiră un nec plus ultra pentru dorințele sale. Se desfătă cu aceste bunătăți, plănuind ca, seara, în conversația cu marchiza d'Espard, să-și arate tot spiritul, spre a răscumpăra, prin bogății intelectuale, îmbrăcămintea-i sărăcăcioasă. Din aceste visări fu trezit de totalul socotelii ce-i răpi cincizeci de franci, cu care credea s-o mai ducă multă vreme la Paris. Masa îl costase cât o lună întreagă la Angoulême. De aceea, la plecare, închise cu sfială ușa acestui palat, hotărât să nu mai calce vreodată pe acolo.
„Ève avea dreptate, își zise el mergând prin Galerie-de-Pierre spre casă de unde voia să-și mai ia bani, prețurile din Paris nu sunt cele din Houmeau.”
În drum, se opri pe la vitrinele croitorilor, și, amintindu-și de eleganța celor văzuți de dimineață, exclamă:
— Nu, n-o să mă arăt în halul ăsta în fața doamnei d'Espard!
Alergă deci cu iuțeala cerbului urmărit până la hotelul Gaillard-Bois, se urcă în camera lui, luă trei sute de franci, și se întoarse la Palais-Royal, ca să se îmbrace din cap până-n picioare. Văzuse acolo prăvălii de încălțăminte, de rufărie, de veste, frizerii, și își dăduse seama că, trecând prin vreo zece asemenea dughene, se putea face și el elegant. Primul croitor la care intră îi încercă atâtea fracuri câte pofti el și-l convinse că toate erau după ultima modă. Lucien ieși de acolo cu un frac verde, cu un pantalon alb și cu o vestă fantaisie, în schimbul sumei de două sute de franci. Apoi se grăbi să-și cumpere și o pereche de pantofi foarte eleganți și pe măsură. În sfârșit, după ce târgui tot ce-i trebuia, îl chemă pe frizer acasă, unde fiecare negustor îi trimise cumpărăturile. La șapte seara, se urcă într-o trăsură care-l duse La Operă, frizat ca o păpușă, cu o vestă și o cravată frumoase, dar puțin cam stânjenit în teaca aceea în care se pomenea înfășurat întâia oară. După cum îl învățase doamna de Bargeton, întrebă de loja primilor gentilomi ai palatului. Cântărindu-l din ochi și părându-i că, în eleganța-i nefirească, aduce mai mult cu un cavaler de onoare, controlorul îi ceru biletul.
— N-am bilet.
— Atunci nu puteți intra, i se răspunse scurt.
— Sunt prieten de-al doamnei d'Espard, spuse el.
— Asta nu e treaba noastră, zise controlorul schimbând un zâmbet cu ceilalți colegi.
Tocmai atunci, o trăsură se opri în fața teatrului. Un valet, pe care Lucien nu-l recunoscu, lăsă scara pe care coborâră două femei foarte gătite. Lucien, care nu voi să asculte de controlorul ce-i cerea obraznic să se dea la o parte, făcu loc celor două femei.
— Păi, doamna este marchiza d'Espard, pe care pretindeți c-o cunoașteți, îi zise ironic controlorul lui Lucien.
Lucien fu și mai uluit văzând că doamna de Bargeton părea să nu-l recunoască împăunat cum era în hainele lui noi; dar când el îi ieși înainte, dânsa îi zâmbi și-i spuse:
— Ai venit tocmai la timp, hai cu noi!
Oamenii de la control deveniră îndată serioși. Lucien o urmă pe doamna de Bargeton care, urcând scara mare a Operei, îl prezentă pe Rubempré verișoarei. Loja primilor gentilomi era situată tocmai în fundul sălii de unde îi vezi pe toți, dar și ești văzut de toți. Lucien se așeză pe un scaun, în spatele verișoarei, fericit să stea în umbră.
— Domnule de Rubempré, îi zise marchiza cu o voce mângâietoare, vii pentru prima dată la Operă și se cuvine să vezi totul; așa că ia-ți scaunul și așază-te în față, îți dăm voie.
Lucien se supuse. Actul întâi se sfârșea.
— Ți-ai folosit bine timpul, îi șopti Louise la ureche, după primul moment de surpriză pricinuit de schimbarea lui Lucien.
Louise rămăsese aceeași. Vecinătatea unei femei la curent cu moda, a marchizei d'Espard, o doamnă de Bargeton a Parisului, îi dăuna mult. Încântătoarea pariziană scotea atât de mult în relief cusururile provincialei, încât Lucien, luminat și de lumea elegantă din sală și de femeia minunată de alături, văzu în sfârșit în sărmana Anaïs de Nègrepelisse pe femeia adevărată, așa cum o vedeau și parizienii: înaltă, uscată, cu fața aprinsă, prea roșcată la păr, trecută, colțuroasă, încrezută, prețioasă, pretențioasă, provincială la vorbă, și mai ales prost îmbrăcată! Într-adevăr, o rochie demodată, dar de la Paris, tot mai face dovadă de gust, ți-o poți explica, ghicești cum a fost; dar o rochie veche din provincie n-are explicație, e pur și simplu ridicolă. Rochia, ca și femeia, nu avea nici farmec, nici prospețime; catifeaua era trecută ca și fața ei. Lucien, rușinat de a fi iubit uscătura asta, își făgădui să profite de cel dintâi ceas de virtute al Louisei ca s-o părăsească. Privirea lui ageră îi îngăduia să vadă toate lorignette-ele ațintite asupra lojii lor aristocratică prin excelență. Femeile cele mai elegante o cântăreau desigur pe doamna de Bargeton, căci surâdeau toate vorbind între ele. Dacă doamna d'Espard înțelese, după gesturile și surâsurile femeilor, cauza sarcasmelor, nu se sinchisi câtuși de puțin. Mai întâi că oricine putea recunoaște în tovarășa ei pe ruda săracă venită din provincie, lucru ce se poate întâmpla oricărei familii pariziene. Apoi, verișoara îi vorbise despre îmbrăcăminte cu oarecare teamă; dânsa o liniștise dându-și seama că Anaïs, de cum se va îmbrăca bine, va adopta ușor și manierele pariziene. Dacă doamnei de Bargeton îi lipsea contactul cu lumea din Paris, avea totuși acea trufie înnăscută a femeii nobile, acel nu știu ce, care o făcea să fie de rasă. Lunea viitoare își va lua deci revanșa. Marchiza mai știa de altfel că, de îndată ce publicul o să afle că este vara ei, râsetele vor înceta, și că toți vor aștepta s-o vadă mai bine înainte de a o judeca. Lucien nu ghicea schimbarea ce o vor produce în ființa Louisei o eșarfă răsucită în jurul gâtului, o rochie frumoasă, o pieptănătură elegantă și sfaturile doamnei d'Espard. Urcând scara, marchiza îi și spusese verișoarei să nu mai țină batista desfăcută în mână. Bunul sau prostul-gust atârnă de mii de nuanțe mici de soiul acesta, pe care o femeie isteață le prinde repede și pe care anumite femei de rând nu le vor pricepe niciodată. Doamna de Bargeton era și plină de bunăvoință și prea inteligentă ca să nu recunoască prin ce greșea. Doamna d'Espard, sigură că eleva îi va face cinste, nu se dădu în lături ca să o formeze; într-un cuvânt, cele două femei ajunseseră la o înțelegere datorită interesului amândurora. Doamna de Bargeton îi închinase din prima clipă un adevărat cult idolului zilei care, prin maniere, spirit și anturaj, o minunase, o captivase, o fascinase. Recunoscuse în doamna d'Espard puterea ascunsă a unei doamne ambițioase din lumea mare și își dăduse seama că ea însăși își va ajunge scopul făcându-se satelitul acestui astru; o admiră așadar cu toată sinceritatea. Marchiza simțise această cucerire și se interesase de verișoară văzând-o slabă și săracă; apoi socoti folositor să aibă o elevă și fu încântată să-și facă din doamna de Bargeton un fel de damă de companie, o sclavă care s-o ridice în slava cerului, comoară încă și mai rară printre femeile din Paris decât un critic devotat în lumea literară. Totuși curiozitatea sălii devenea prea vădită pentru ca noua-sosită să nu bage de seamă; doamna d'Espard, politicoasă, voi să-i adoarmă bănuielile.
— Dacă ne vin vizite, îi spuse dânsa, vom afla poate cărui fapt îi datorăm cinstea de a le interesa pe aceste doamne…
— Eu cred că rochia de catifea și figura mea de Angoulême le distrează pe parizience, zise râzând doamna de Bargeton.
— Nu, nu ești dumneata, e ceva ce nu-mi explic, adăugă dânsa uitându-se înspre poet, pe care îl privi pentru întâia oară și care i se păru îmbrăcat năstrușnic.
— Uite-l pe domnul du Châtelet, spuse în clipa aceea Lucien, arătând cu degetul loja doamnei de Sérisy, în care bătrânul crai, dichisit cu multă grijă, tocmai intra.
La semnul acesta, doamna de Bargeton își mușcă buzele de ciudă, căci marchiza nu-și putu opri o privire și un zâmbet de mirare care spunea limpede: „de unde a mai ieșit și tânărul ăsta?” Louise se simți umilită în dragostea ei, lucru prea usturător pentru ca o franțuzoaică să i-l poată ierta iubitului. În lumea aceea, în care lucrurile mici devin mari, un gest, un cuvânt îl pierd pe un începător. Cel dintâi merit al manierelor frumoase și al tonului lumii bune este de a oferi un ansamblu armonios în care toate elementele să fie atât de bine contopite, încât niciunul să nu iasă în chip supărător în evidență. Chiar aceia care, din nepricepere sau în fierberea gândirii, nu respectă legile acestei științe vor înțelege că, în materia asta, o singură disonanță, ca și în muzică, înseamnă negația totală a artei înseși, ale cărei condiții trebuie îndeplinite până în cel mai mic amănunt, sub sancțiunea de a nu mai exista.
— Cine e acest domn? întrebă marchiza arătându-l pe Châtelet. O cunoști deci și pe doamna de Sérisy?
— A! prin urmare dânsa e vestita doamnă de Sérisy, care a avut atâtea aventuri și care e totuși primită pretutindeni!
— Un lucru nemaipomenit, draga mea, răspunse marchiza, un lucru explicabil, deși neexplicabil! Oamenii cei mai de temut îi sunt prieteni. De ce? nimeni nu cutează să pătrundă această taină. Domnul acela este așadar arbitrul eleganței din Angoulême?
— Păi domnul baron du Châtelet, spuse Anaïs, care din vanitate îi redădu la Paris titlul pe care i-l contesta adoratorului său, e un om care a făcut vâlvă. E tovarășul domnului de Montriveau.
— Vai! exclamă marchiza, de câte ori aud de numele acesta, nu pot să nu-mi amintesc de biata ducesă de Langeais[120], care a pierit ca o stea căzătoare. Iată-i, continuă ea arătându-i o lojă, pe domnul de Rastignac și pe doamna de Nucingen[121], nevasta unui negustor, bancher, om de afaceri, telal în stil mare, un om care se impune prin avere, deși cam nepăsător față de mijloacele prin care și-o sporește; nu știe ce să mai facă spre a fi crezut că e devotat familiei regale, a încercat să ajungă și la mine în casă. Luând loja doamnei de Langeais, nevastă-sa a crezut că îi va moșteni și farmecul, spiritul și succesele! Veșnic, fabula coțofenei care se îmbracă în penele păunului!
— Cum fac domnul și doamna de Rastignac, care n-au mai mult de trei mii de franci rentă, din câte știm noi, ca să-și țină fiul la Paris? o întrebă Lucien pe doamna de Bargeton, mirat de eleganța și de luxul acestui tânăr.
— Se vede că vii din Angoulême, răspunse marchiza cu destulă ironie, continuând să se uite în sală.
Lucien nu pricepu, era cu ochii numai la loje, în care ghicea vorbele ce se rosteau pe socoteala doamnei de Bargeton, precum și curiozitatea stârnită de el însuși. La rândul ei, Louise era grozav de dezamăgită de puțina atenție pe care marchiza o acorda frumuseții lui Lucien.
„Vasăzică, nu-i atât de frumos cum îl credeam eu!” își spunea ea.
De aici până la a-i găsi și mai puțin haz nu mai era decât un pas. Cortina se lăsase. Châtelet, care venise s-o vadă pe ducesa de Carigliano, în loja vecină cu cea a doamnei d'Espard, o salută de acolo pe doamna de Bargeton, care răspunse cu o înclinare a capului. O femeie de lume vede tot, și marchiza observă numaidecât ținuta distinsă a lui du Châtelet. În acel moment, patru persoane intrară pe rând în loja marchizei, patru celebrități pariziene.
Cel dintâi era domnul de Marsay[122], vestit prin pasiunile ce le inspira, deosebit mai ales printr-o frumusețe feminină, molatică, compensată însă de o privire fixă, calmă, sălbatică și stăpânită, ca de tigru: plăcea, dar înfiora. Și Lucien era frumos: la el însă privirea era atât de blândă, ochii lui albaștri erau atât de limpezi, încât nu părea să aibă forța de stăpânire care le cucerește pe femei. De altfel, nimic nu-l punea încă pe poet în valoare, pe câtă vreme de Marsay avea o vervă, o siguranță că place și o îmbrăcăminte potrivită cu înfățișarea lui, care-i zdrobeau pe toți rivalii din jur. Gândiți-vă ce putea fi, pe lângă el, Lucien, scrobit, pomădat, țeapăn, rigid ca și hainele de pe el! De Marsay dobândise dreptul să spună obrăznicii datorită spiritelor în care le înveșmânta și farmecului personal cu care le însoțea. Felul în care îl primi doamna d'Espard îi arătă doamnei de Bargeton puterea acestui om. Al doilea era unul dintre cei doi Vandenesse, cel care provocase scandalul cu lady Dudley, un tânăr blând, spiritual, modest, care izbândea în lume prin însușiri cu totul altele decât acelea cu care se împăuna de Marsay și pe care verișoara marchizei, doamna de Mortsauf[123], i-l recomandase cu căldură. Cel de-al treilea era generalul Montriveau, pricina morții ducesei de Langeais. Al patrulea era domnul de Canalis, unul dintre cei mai iluștri poeți ai vremii, un tânăr încă la începutul gloriei și care, mai mândru de titlul de noblețe decât de talentul său, făcea pe îndrăgostitul de doamna d'Espard ca să-și ascundă iubirea pentru ducesa de Chaulieu. Cu tot farmecul oarecum forțat, i se ghicea ambiția nemăsurată care mai târziu îl târî în luptele politice. Frumusețea lui cam de păpușă, zâmbetele-i mângâioase ascundeau cu greu un egoism profund și calculele ce trebuia veșnic să le facă pentru a-și asigura existența; însă legătura cu doamna de Chaulieu, femeie de patruzeci de ani trecuți, îi atrăgea binefacerile curții, aplauzele nobilimii din cartierul Saint-Germain și insultele liberalilor, care-l numeau poet bisericos.
Văzând aceste patru figuri atât de impunătoare, doamna de Bargeton își explică neatenția marchizei față de Lucien. Apoi, când începu conversația, când fiecare din cei patru își arătă spiritul prin vorbe mai adânci și mai cuprinzătoare decât tot ce auzea Anaïs în provincie într-o lună întreagă, când mai ales răsună vocea marelui poet în care vibra tot simțul pozitiv al epocii, dar și harul poeziei, Louise pricepu tot ce-i spusese du Châtelet în ajun: Lucien nici nu mai exista. Fiecare se uita cu o nepăsare atât de crudă la sărmanul necunoscut, care stătea acolo ca un străin ce nu cunoaște limba locului, încât marchizei i se făcu milă.
— Dă-mi voie, domnule, îi spuse ea lui Canalis, să-ți prezint pe domnul de Rubempré. Dumneata te afli pe o treaptă prea înaltă în lumea literară ca să nu întâmpini cu bunăvoință pe un debutant. Domnul de Rubempré sosește din Angoulême și va avea desigur nevoie de protecția dumitale pe lângă cei de pe aici care le pot fi de ajutor talentelor. Dânsul nu are încă dușmani care, atacându-l, l-ar putea face cunoscut. N-ar fi un lucru original de încercat să-l faci pe dânsul să capete de pe urma prieteniei ceea ce dumneata ai căpătat de pe urma urii?
Cele patru personaje îl priviră pe Lucien, abia după ce marchiza le vorbi despre el. Deși la doi pași de noul-venit, de Marsay își luă lorignon-ul ca să-l vadă; privirea îi umbla de la Lucien la doamna de Bargeton, și de la doamna de Bargeton la Lucien, punându-i împreună cu vădit gând batjocoritor, umilindu-i și pe unul și pe celălalt; îi cerceta ca pe două animale curioase și zâmbea. Zâmbetul se împlântă ca un pumnal în sufletul geniului provincial. Félix de Vandenesse se uită cu milă. Iar Montriveau îi zvârli lui Lucien o privire de parcă voia să-l pătrundă până în adâncuri.
— Doamnă, zise Canalis înclinându-se, mă voi supune, cu toate că interesul personal ne îndeamnă să nu ne favorizăm rivalii; însă dumneavoastră ne-ați obișnuit cu minunile.
— Dacă-i așa, fă-mi plăcerea să iei masa luni seara la mine cu domnul de Rubempré. Veți discuta mai comod decât aici despre chestiunile literare; voi căuta să mai chem și câțiva tirani ai literaturii precum și celebrități care o ocrotesc, pe autoarea lui Ourika[124] și câțiva poeți tineri care știu gândi sănătos.
— Marchiză, zise de Marsay, dacă dumneavoastră vă ocupați de domnul pentru spiritul său, eu îl voi proteja pentru frumusețea sa; îi voi da sfaturi care-l vor face cel mai fericit dandy din Paris. Și atunci va rămâne poet dacă va mai găsi cu cale.
Doamna de Bargeton îi mulțumi verișoarei printr-o privire plină de recunoștință.
— Nu te știam gelos pe oamenii de litere, îi spuse Montriveau lui de Marsay. Fericirea îi ucide pe poeți.
— De aceea domnul caută să se însoare? continuă dandy-ul adresându-se lui Canalis ca să vadă dacă doamna d'Espard se va simți atinsă de această vorbă.
Canalis dădu din umeri, iar doamna d'Espard, bună prietenă cu doamna de Chaulieu, începu să râdă.
Lucien, care se simțea în hainele lui ca o mumie egipteană în teaca ei, era rușinat că nu găsea nimic de răspuns. În fine, cu vocea-i drăgăstoasă, îi spuse marchizei:
— Bunătatea dumneavoastră, doamnă, mă osândește să nu am decât succese.
În clipa aceea, intră și du Châtelet, prinzând din zbor prilejul de a fi prezentat marchizei de către Montriveau, unul dintre regii Parisului. O salută pe doamna de Bargeton și o rugă pe doamna d'Espard să-i ierte îndrăzneala de-a fi pătruns în loja ei: de-atâta vreme fusese separat de tovarășul său de călătorie! Montriveau și cu el se revedeau pentru întâia oară de când se despărțiseră în deșert.
— Să te desparți în deșert și să te întâlnești la Operă! zise Lucien.
— E într-adevăr o revedere cum numai în teatru se poate întâmpla, spuse Canalis.
Montriveau îl prezentă pe baronul du Châtelet marchizei, iar marchiza îi făcu fostului secretar particular al alteței imperiale o primire cu atât mai curtenitoare cu cât îl văzuse pătrunzând în alte trei loji, știind că doamna de Sérisy nu accepta decât persoane bine, și aflând acum că fusese și tovarășul lui Montriveau. Recomandația aceasta din urmă avea atâta preț, încât doamna de Bargeton putu observa în tonul, în privirile și în purtarea celor patru că îl recunoșteau fără discuție pe du Châtelet ca pe unul de-ai lor. Naïs își explică îndată purtarea de sultan a lui Châtelet în provincie. În sfârșit, du Châtelet îl văzu și pe Lucien și-i adresă un mic salut scurt și rece cu care un om desconsideră pe un altul, arătând lumii locul neînsemnat pe care acesta îl ocupă în societate. Își însoți salutul cu o privire sardonică, prin care parcă întreba: „Cum de se află aici băiatul ăsta?” Du Châtelet fu priceput numaidecât, căci de Marsay se plecă spre Montriveau ca să-i spună la ureche, în așa fel încât să fie auzit de baron:
— Întrebați-l cine e tânărul acesta care pare un manechin îmbrăcat, în vitrina unui croitor.
Du Châtelet vorbi ceva la urechea tovarășului său, având aerul că reînnoiește cunoștința, dar fără îndoială că-și făcu praf rivalul. Mirat de ușurința acestor oameni de a găsi cuvântul potrivit, de finețea cu care își formulau răspunsurile, Lucien era mai ales uluit de ceea ce se numește vorbă de spirit, înțepătură, ca și de degajarea din vorbe și maniere. Luxul, care de dimineață îl zăpăcise când privise lucrurile din jurul lui, îl întâlnea acum și în idei. Se întreba prin ce mister oamenii aceștia găseau pe nerăsuflate replici spirituale, răspunsuri pe care el nu le-ar fi ticluit decât după o îndelungată cugetare. Și apoi, cei cinci oameni erau la largul lor nu numai în conversație, ci și în hainele lor: nu purtau nimic nou, dar nici nimic vechi. La ei, nimic nu bătea la ochi, dar totul atrăgea privirea. Luxul lor de ieri era cel de azi, și cu siguranță că va fi cel de mâine. Lucien își dădu seama că el arăta ca omul ce se îmbrăcase elegant pentru prima oară în viață.
— Dragul meu, îi spunea de Marsay lui Félix de Vandenesse, tânărul Rastignac se înălță de parcă ar fi un zmeu în aer! Iată-l acuma la marchiza de Listomère, face progrese; ne privește prin lornion; îl cunoaște, pare-se, pe domnul, reluă dandy-ul adresându-se lui Lucien, dar fără să-l privească.
— Ar fi și greu, răspunse doamna de Bargeton, ca numele tânărului geniu de care suntem mândri să nu fi ajuns până la dânsul; sora lui l-a auzit de curând pe domnul de Rubempré citindu-ne niște versuri foarte frumoase.
Félix de Vandenesse și de Marsay o salutară pe marchiză și trecură apoi în loja doamnei de Listomère, sora lui Vandenesse. Actul al doilea începu, și toți îi lăsară pe doamna d'Espard, pe vara ei și pe Lucien singuri. Unii se duseră să le explice ce-i cu doamna de Bargeton femeilor curioase de prezența ei; alții povestiră sosirea poetului și râseră de îmbrăcămintea lui. Canalis se înapoie în loja ducesei de Chaulieu și nu se mai arătă. Lucien fu încântat de diversiunea ce o producea spectacolul de pe scenă. Toate temerile doamnei de Bargeton cu privire la Lucien fură sporite de atenția pe care vară-sa i-o acordase baronului du Châtelet și care avea cu totul alt caracter decât politețea protectoare față de Lucien. Tot timpul actului al doilea, loja doamnei de Listomère nu se mai goli de lume, părând frământată de o conversație în care era vorba de doamna de Bargeton și de Lucien. Tânărul Rastignac părea a fi animatorul întregii loji, stârnind râsul parizian care, căutându-și zilnic altă pradă, se grăbește să stoarcă tot ce poate dintr-un subiect nou, transformându-l într-o clipă în ceva vechi și trecut. Doamna d'Espard, neliniștită, știa că o bârfeală nu e ținută ascunsă multă vreme celor pe care îi rănește și aștepta sfârșitul actului. Când sentimentele au pornit a face cale întoarsă, ca la Lucien și doamna de Bargeton, se petrec lucruri ciudate într-un timp foarte scurt: revoluțiile morale se produc după legi cu efect foarte rapid. Louise avea în minte vorbele înțelepte și diplomatice pe care du Châtelet i le spusese despre Lucien după ce se înapoiaseră de la teatrul Vaudeville. Fiecare frază se dovedea o profeție, iar Lucien se însărcină să le împlinească pe toate. Pierzându-și iluziile asupra doamnei de Bargeton, după cum doamna de Bargeton și le pierdea pe ale sale asupra lui, sărmanul copil, a cărui soartă se asemăna întrucâtva cu a lui J.- J. Rousseau, îl imită până într-atâta pe acesta, încât fu vrăjit de doamna d'Espard și se îndrăgosti pe loc de dânsa. Tinerii, sau aceia care își mai amintesc de emoțiile tinereții, vor înțelege că acest lucru era foarte posibil și firesc. Cu purtarea ei răsfățată, cu vorbirea ei aleasă, cu glasul ei dulce, femeia aceasta ageră, nobilă, sus-pusă, invidiată, regina aceasta îi apăru poetului așa precum doamna de Bargeton îi apăruse la Angoulême. Caracterul lui nestatornic îl făcu repede să dorească înalta ei protecție; mijlocul cel mai sigur era de a o avea pe această femeie, căci atunci ar avea totul. La Angoulême izbutise, de ce n-ar izbuti și la Paris? Fără să vrea, și cu toată vraja, nouă pentru el, a Operei, privirea, mereu atrasă de această minunată Celimenă, îi fugea în tot momentul spre ea; și cu cât o vedea, cu atât dorea s-o mai vadă! Doamna de Bargeton surprinse una dintre privirile aprinse ale lui Lucien; îl observă și-l văzu mai preocupat de marchiză decât de spectacol. Cu dragă inimă s-ar fi lăsat părăsită pentru una sau chiar toate cele cincizeci de fiice ale lui Danaos[125]; însă când o privire mai ambițioasă, mai arzătoare, mai plină de înțeles decât celelalte îi lămuri ceea ce se petrecea în sufletul lui Lucien, atunci fu cuprinsă de gelozie, mai puțin pentru viitor cât mai ales pentru trecut.
„Niciodată nu s-a uitat astfel la mine, gândi ea. Da, da, Châtelet avea dreptate!”
Când o femeie ajunge să se căiască de slăbiciunile ei, trage cu buretele, parcă, peste toată viața, ca să șteargă totul. Deși fiecare privire de-a lui Lucien o înfuria, se stăpâni. În pauză, de Marsay se întoarse, aducându-l și pe domnul de Listomère. Cei doi, unul grav și altul îngâmfat, o înștiințară îndată pe semeața marchiză că băiatul împopoțonat pe care făcuse greșeala de a-l primi în lojă nu purta numele de Rubempré, după cum nici evreul n-are nume de botez. Lucien era fiul unui spițer, anume Chardon. Domnul de Rastignac, foarte la curent cu ceea ce se petrece la Angoulême, făcuse până acum să râdă două loji pe socoteala acelei mumii pe care marchiza o prezenta drept vara ei, precum și de grija acestei cucoane de a avea tot timpul alături un spițer pentru a-și întreține, de bună seamă cu leacuri, viața artificială. În sfârșit, de Marsay înșiră câteva din miile de răutăți la care se dedau într-o clipă parizienii și care sunt apoi uitate cu aceeași iuțeală cu care se și spun, dar îndărătul cărora se afla Châtelet, urzitorul acestei trădări.
— Draga mea, îi zise de după evantai doamna d'Espard doamnei de Bargeton, spune-mi, te rog, dacă protejatul dumitale se numește într-adevăr de Rubempré.
— Și-a luat numele mamei, răspunse Anaïs încurcată.
— Și care e numele tatălui?
— Chardon.
— Și ce era acest Chardon?
— Farmacist.
— Eram sigură, dragă prietenă, că nu putea să râdă tot Parisul de o femeie pe care o iau eu sub oblăduire. Nu-mi face însă nici o plăcere să văd venind aici glumeți încântați să mă găsească alături de băiatul unui spițer; dacă m-ai crede, am pleca împreună, și chiar acuma.
Doamna d'Espard luă un aer înțepat, fără ca Lucien să poată ghici prin ce anume stârnise această schimbare la față. Îi trecu prin cap că vesta lui era de prost-gust, ceea ce era adevărat, că modelul fracului său era de o croială exagerată, ceea ce era tot atât de adevărat. Își dădu seama cu amărăciune că trebuia să se îmbrace la un croitor bun și se hotărî ca a doua zi să se ducă la cel mai vestit, ca să poată rivaliza lunea viitoare cu oamenii pe care îi va întâlni în casa marchizei. Deși pierdut în gânduri, nu-și mai luă, de când începuse actul al treilea, ochii de pe scenă. Urmărind fastuosul spectacol, nu înceta o clipă să viseze și la doamna d'Espard. Era deznădăjduit de această bruscă răceală ce nu se potrivea deloc cu avântul cu care pornise el, deocamdată în gând, la noua-i dragoste, nesinchisindu-se de piedicile uriașe ce le întrezărea, dar pe care plănuia totuși să le învingă. În sfârșit, lăsând spectacolul, și întorcând capul spre noul său idol, văzu că e singur; auzise el, ce-i drept, un zgomot ușor, de ușă închisă, când doamna d'Espard își luă de acolo verișoara. Lucien fu nespus de mirat de această plecare, dar nu întârzie mult cu gândul la ea, tocmai pentru că i se părea inexplicabilă.
După ce cele două femei se urcară în trăsura care le ducea prin strada Richelieu în cartierul Saint-Honoré, marchiza spuse cu o supărare ascunsă în glas:
— Unde ți-a fost gândul, vară dragă? Așteaptă întâi ca fiul unui spițer să fie cu adevărat celebru, pentru ca să te interesezi de el. Ducesa de Chaulieu nu se dă încă în vileag cu Canalis, și doară el e celebru, și e și gentilom. Băiatul acesta nu e nici fiul, nici amantul dumitale, nu-i așa? adăugă femeia cea trufașă zvârlindu-i verișoarei o privire cercetătoare și tăioasă. („Ce noroc pe mine că l-am ținut la distanță pe băiețașul ăsta, și că nu i-am dat nimic!” gândi doamna de Bargeton.) Ei, atunci, reluă marchiza, care socoti expresia ochilor verișoarei drept un răspuns, lasă-l să-și vadă de treburi și nu te mai ocupa de el, te rog din suflet. Poftim! să-și ia un nume ilustru!… Asta e o îndrăzneală pe care societatea o pedepsește. Da, admit că era al mamei; însă gândește-te, draga mea, că numai regele are dreptul să confere, printr-o ordonanță, numele de Rubempré fiului unei domnișoare din această familie. Când e caz de mezalianță, favoarea este enormă, și ca s-o obții trebuie să posezi o avere imensă, să fi adus servicii deosebite și să ai protectori mari. Felul cum era îmbrăcat, ca un băiat de prăvălie duminica, dovedește că nu-i nici bogat, nici gentilom; figura e frumoasă, dar mi se pare tare prostuț, nu știe nici să se poarte, nici să vorbească: într-un cuvânt, nu-i de soi. Cum se face că-l protejezi?
Doamna de Bargeton, care se lepădă de Lucien, așa cum și acesta se lepădase de ea în gând, se temu grozav ca verișoara să nu afle adevărul asupra călătoriei sale.
— Vai! scumpă verișoară, la gândul că te-am compromis nu mai am liniște.
— Eu nu mă pot compromite, zise zâmbind doamna d'Espard. Mă gândesc numai la dumneata.
— Dar l-ai invitat luni la masă.
— Luni voi fi bolnavă, răspunse repede marchiza, dumneata îl vei înștiința, iar eu le voi spune servitorilor să nu-l lase înăuntru sub oricare din cele două nume s-ar prezenta.
Lui Lucien îi veni în gând să se plimbe în pauză prin foaier, văzând că toată lumea se duce acolo. În primul rând, niciuna dintre persoanele care veniseră în loja doamnei d'Espard nu-l salută și nici nu-i dădu atenție, ceea ce i se păru nespus de curios poetului din provincie. În al doilea rând, du Châtelet, de care încerca să se agațe, îl pândea cu coada ochiului și se feri tot timpul de el. După ce se convinse, uitându-se la cei care foiau prin foaier, că era îmbrăcat destul de caraghios, Lucien se duse de se așeză iar în colțul lojii și rămase tot restul reprezentației absorbit, rând pe rând, de pomposul spectacol de balet din actul al cincilea, celebru mai ales prin scena Infernului, de priveliștea sălii pe care o cerceta lojă cu lojă, ca și de propriile-i cugetări, adânci și amare, ce i le pricinuia societatea pariziană.
— Așa arată prin urmare regatul meu? își zise el. Asta e lumea pe care urmează s-o supun?
Se întoarse acasă pe jos, gândindu-se la tot ce spuseseră personajele venite să-i prezinte omagii doamnei d'Espard; manierele lor, gesturile, felul de a intra și de a ieși, toate îi reveniră în minte cu exactitate. A doua zi, pe la prânz, prima lui grijă fu să se ducă la Staub, croitorul cel mai vestit de pe vremea aceea. După multe rugăminți și datorită banilor peșin, obținu ca hainele să-i fie gata pentru faimoasa luni. Staub îi făgădui o redingotă minunată, o vestă și un pantalon pentru ziua cea mare. Lucien își comandă cămăși, batiste, în fine un trusou întreg la o lenjereasă, își luă măsură pentru pantofi și ghete la un cizmar renumit. Își cumpără un bastonaș frumos la Verdier, mănuși și butoni de cămașă la doamna Irlande; în sfârșit căută să fie la rând cu oricare dandy.