Chinuit de necazurile ce le pricinuiește lipsa de bani, chinuit de grijile ce i le dădea starea soției sale, amărât de ticăloșia lui Lucien, David căuta neîncetat soluția problemei sale; și, mergând pe drum de la Petit-Claud spre casă, mesteca din distracție o tulpină de urzică pe care o pusese în apa în care topea ierburile folosite ca materie primă pentru pastă. Dorința lui era să obțină efectele rezultate de pe urma macerației sau uzării a tot ce e fir, pânză sau cârpă, prin alte procedee echivalente. Umblând pe străzi, destul de mulțumit de discuția cu Petit-Claud, simți în dinți un cocoloș de pastă: îl luă în mână, îl întinse pe palmă și văzu că e o pastă mai bună decât toate compozițiile pe care le obținuse el până atunci; căci cel mai mare neajuns al pastei obținute din vegetale e că e fărâmicioasă. Astfel, paiele dau o hârtie care crapă ușor, aproape metalică și sonoră. Peste întâmplări din acestea nu dau decât îndrăzneții cercetători ai cauzelor naturale! „Voi înlocui, cu ajutorul unei mașini și al unui agent chimic, își zicea el, operația pe care eu am făcut-o fără să-mi dau seama.”
Și se înfățișă soției cu bucuria încrederii în izbândă.
— O! iubito, fii fără grijă! zise David văzând că soția plânsese. Petit-Claud ne garantează câteva luni de liniște. Or să mă pună la cheltuieli; însă, cum îmi spunea el la plecare: „Toți francezii au dreptul să-i lase pe creditori să aștepte, cu condiția să le plătească până la urmă capitalul, dobânzile și cheltuielile!…” Așa că, o să plătim…
— Și din ce o să trăim? întrebă biata Ève, care se gândea la toate.
— Ah! adevărat, răspunse David ducându-și mâna la ureche cu un gest neexplicabil și obișnuit mai tuturor oamenilor atunci când se află în încurcătură.
— Mama o să aibă grijă de micul nostru Lucien, iar eu pot să mă apuc iar de treabă, zise ea.
— Ève, Ève! exclamă David luându-și în brațe soția și strângând-o la piept. Ève, la doi pași de-aici, la Saintes, în secolul al XVI-lea, unul dintre cei mai mari oameni ai Franței, pentru că n-a fost numai inventatorul smălțuitului, ci și înaintașul falnic al lui Buffon, al lui Cuvier, descoperind geologia înaintea lor, Bernard Palissy[315] (căci despre el e vorba) a îndurat toate pătimirile cercetătorilor de taine ascunse, dar el își vedea soția, copiii și toată mahalaua porniți împotriva lui. Nevasta îi vindea sculele… El rătăcea pe câmp, neînțeles!… urmărit fără cruțare, arătat cu degetul!… Eu, însă, sunt iubit.
— Prea iubit! răspunse Ève cu expresia simplă a iubirii sigure de sine.
— Atunci, pot să îndur și eu ce-a îndurat sărmanul Bernard Palissy, autorul faianțelor de Ecouen, și pe care Carol al IX-lea l-a scăpat de noaptea Sfântului-Bartolomeu; el care a făcut în fine pentru Europa întreagă – bătrân, bogat și onorat – cursuri publice de știința olăritului, cum îi zicea el.
— Câtă vreme degetele mele vor mai avea putere să țină un fier de călcat, n-o să duci lipsă de nimic! exclamă biata femeie, cu cel mai adânc devotament în glas. Pe când lucram la doamna Prieur, aveam o prietenă, o fetiță foarte cuminte, vara lui Postel, Basine Clerget. Ei bine! Basine, când mi-a adus acum de curând rufele, mi-a spus că i-a luat locul doamnei Prieur. Voi lucra la ea…
— A! n-o să lucrezi multă vreme! răspunse Séchard. Am găsit…
Pentru întâia dată, credința sfântă în izbânda care îi susține pe inventatori și le dă curajul să meargă înainte prin pădurile virgine din țara descoperirilor fu întâmpinată de Ève cu un zâmbet aproape trist, și David lăsă capul în jos cu o figură de îngropăciune.
— O! iubitule, eu nu râd de tine, nu mă îndoiesc de tine, exclamă frumoasa Ève îngenunchind în fața soțului. Dar văd câtă dreptate aveai tu să nu spui nici o vorbă despre încercările, despre nădejdile tale. Da, dragul meu, inventatorii trebuie să țină ascunsă de ochii lumii nașterea grea a gloriei lor, chiar și de ochii soțiilor lor… O femeie e tot femeie. Ève a ta nu s-a putut ține să nu zâmbească auzindu-te spunând: „Am găsit!…” pentru a șaptesprezecea oară într-o lună.
David începu să râdă cu atâta poftă de el însuși, încât Ève îi luă mâna și i-o sărută cu sfințenie. A fost o clipă minunată, ca una dintre acele roze ale dragostei și duioșiei ce înfloresc chiar și pe marginea celor mai anevoioase drumuri ale mizeriei, uneori până chiar și pe fundul prăpăstiilor.
Ève își spori curajul văzând nenorocirile îngrămădindu-se pe capul lor. Măreția soțului, naivitatea lui de inventator, lacrimile surprinse uneori în ochii acestui om, de inimă cu suflet de poet, toate îi dezvoltară o putere de rezistență de necrezut. Recurse încă o dată la mijlocul ce-i reușise atât de bine prima oară. Îi scrise lui Métivier să anunțe vânzarea tipografiei, oferindu-i să-l plătească din prețul ce-l va dobândi și rugându-l să nu-l ruineze pe David prin cheltuieli de prisos. În fața acestei scrisori minunate, Métivier făcu pe mortul; subdirectorul răspunse că, în lipsa domnului Métivier, nu putea să ia asupră-și sistarea urmăririlor, deoarece nu era în obiceiul patronului său să procedeze astfel în afaceri. Ève propuse să reînnoiască polițele, plătind toate cheltuielile, și subdirectorul se învoi, cu condiția ca tatăl lui David Séchard să garanteze cu un aval[316]. Ève se duse atunci pe jos până la Marsac, însoțită de mama ei și de Kolb. Dădu piept cu bătrânul viticultor, fu încântătoare, izbuti să descrețească chipul moșneagului, însă, când, cu inima tremurândă, îi vorbi de aval, văzu o schimbare bruscă și completă pe fața bețiografului.
— Dacă l-aș lăsa pe fiu-meu să ajungă cu mâna la buzele mele doar, adică la încuietoarea casei de bani, el ar băga-o până în măruntaie și ar goli totul, strigă el. Copiii dau gata punga părinților. Dar eu, mă rog, cum am făcut avere? Ai mei n-au cheltuit o lețcaie cu mine. Tipografia voastră e pustie. Numai șoarecii și șobolanii mai lucrează în ea… Dumneata ești frumoasă, și îmi placi; ești o femeie muncitoare și grijulie; dar fiu-meu!… Știi dumneata ce e David? e un puturos de savant. Dacă l-aș fi lăsat în plata domnului când era mic, cum m-au lăsat ai mei pe mine, fără să mă dea la învățătură, și dacă l-aș fi făcut urs, ca taică-său, ar avea acum o rentă… Of! băiatul ăsta mă face să-mi ispășesc toate păcatele, vezi dumneata? Și parcă pe dumneata nu te nenorocește? (Ève protestă cu un gest de tăgadă absolută.) Ba da, reluă el răspunzând gestului, ai fost nevoită să-ți iei o doică, îți secase laptele de supărare. Las' că știu eu totul! ați ajuns la tribunal, v-au bătut toba prin oraș. Eu eram doar un urs, nu sunt un savant, n-am făcut școală la domnii Didot, fala tipografiei; dar niciodată n-am primit vreo hârtie de la tribunal! Știi ce-mi spun eu când umblu cu treabă prin vie sau când văd de lucrușoarele mele?… îmi zic: „Sărmane, mult te mai ostenești, aduni bani peste bani, o să lași avere frumușică și o să fie pentru portărei, pentru avocați… sau pentru cai verzi pe pereți… pentru idei…” Uite, copila mea, dumneata ești mama băiețașului, care mi se pare că seamănă cu bunicul, de când l-am ținut la botez împreună cu doamna Chardon; ei bine, gândește-te mai mult la el decât la Séchard… Numai în dumneata mai am încredere… Dumneata ai putea împiedica risipirea averii mele… puținei mele averi…
— Păi, dragă tată, fiul dumitale va fi mândria dumitale, și o să-l vezi într-o bună zi bogat prin el însuși și cu crucea Legiunii de Onoare la butonieră…
— Și ce-o să facă pentru asta? întrebă viticultorul.
— O să vezi! Dar până atunci, trei mii de franci nu te-ar sărăci!… Cu trei mii de franci ai putea opri urmăririle… Și, uite, dacă n-ai încredere în el, împrumută-mi-i mie, ți-i dau înapoi, îi ipotechezi pe zestrea mea, pe munca mea…
— Vasăzică, îl urmăresc pe David Séchard? exclamă viticultorul mirat să afle că ceea ce socotea el numai o calomnie era adevărat. Iată ce înseamnă să știi să te iscălești!… Și chiria mea!… O! fetițo, trebuie să mă duc degrabă la Angoulême, să mă îngrijesc de-ale mele și să-l consult pe Cachan avocatul. Ai făcut foarte bine că ai venit… E mare lucru când știe omul din timp ce să facă.
După o luptă de două ceasuri, Ève se văzu nevoită să plece, doborâtă de argumentul de neînvins: „Femeile nu se pricep în afaceri”. Venită cu o slabă speranță de reușită, Ève străbătu drumul de la Marsac la Angoulême aproape zdrobită. Ajunse acasă tocmai la timp ca să primească comunicarea sentinței ce-l condamna pe Séchard să-i plătească totul lui Métivier. În provincie, prezența unui portărel la ușa unei case e un eveniment; și, pe urmă, Doublon venea mult prea des de câtăva vreme încoace, pentru ca vecinii să nu aibă de vorbit. De aceea Ève nu îndrăznea să mai iasă din casă: se temea de șușotelile vecinilor.
— O! frate, frate! exclamă sărmana Ève intrând în curte și alergând pe scară, nu te-aș putea ierta, decât dacă ar fi fost vorba de…
— Chiar așa! îi zise Séchard, care îi ieșise în întâmpinare, era vorba să scape de sinucidere.
— Să nu mai vorbim niciodată despre asta, răspunse ea blândă. Femeia care l-a dus în vârtejul Parisului e cea mai vinovată!… Și tatăl tău, dragă David, e neînduplecat!… Să răbdăm în tăcere.
Un ciocănit ușor în ușă opri cine știe ce vorbă drăgăstoasă pe buzele lui David, și Marion se ivi trăgând după ea pe grasul și grosul de Kolb.
— Coniță, spuse ea, Kolb și cu mine am aflat că domnul și conița sunt foarte amărâți; și, pentru că noi avem strânși o mie și o sută de franci, ne-am gândit că nicăieri n-ar sta mai bine decât la conița…
— Ta, la gonitza, repetă Kolb cu avânt.
— Kolb, exclamă David Séchard, noi n-o să ne despărțim niciodată! Du-i o mie de franci acont lui Cachan avocatul, dar să-i ceri chitanță; restul îl oprim noi. Kolb, nici o putere din lume să nu-ți smulgă vreo vorbă despre ceea ce fac eu, despre plecările mele de-acasă, despre ceea ce ai putea să vezi că aduc la întoarcere, și, când te trimit după ierburi, știi, nimeni să nu te vadă… Or să caute unii, dragă Kolb, să te cumpere, or să-ți dea poate mii, zeci de mii de franci, numai să vorbești…
— Pod se tea și milione la mine, și dod nu spus nici un forba! Gum? Nu știi eu ce însemna gonsemnu-n armade?
— Trebuia să te înștiințez. Acum du-te, și roagă-l pe domnul Petit-Claud să fie de față la predarea banilor, la domnul Cachan acasă.
— Ta, făcu alsacianul, sper ca într-o zi se țiu tesdul te pogat ca sa arad eu la el. La mine nu blace mudră te la el!
— E un om foarte de treabă, coniță, zise Marion cea grasă, voinic ca un taur și blând ca un miel. Ce noroc pe soția ce și-o va lua! Lui i-a dat prin gând să vă dăm dumneavoastră banii, panii, cum zice el! Săracul de el! dacă vorbește prost, gândește bine, și eu îl înțeleg îndată. Acuma vrea să lucreze pe la alții, ca să nu ne mai coste pe noi hrana lui…
— Aș vrea să fiu bogat numai ca să-i pot răsplăti pe acești oameni, spuse Séchard uitându-se la soția sa.
Èvei i se părea aceasta foarte simplu, nu se mira deloc văzând că și alții aveau suflet ca al său. Atitudinea ei ar fi lămurit toată frumusețea caracterului său chiar și ființelor celor mai sărace cu duhul, chiar și unui nepăsător.
— O să fii bogat, conașule, o să ai un venit frumușel, spuse Marion; tatăl dumitale a cumpărat de curând și o fermă, așa că are el grijă să vă lase din ce să trăiți…
În împrejurarea de față, vorbele astea rostite de Marion, pentru a micșora într-o oarecare măsură meritul gestului ei, nu-i dovedeau oare limpede isteția și gingășia?
Ca toate lucrurile omenești, și procedura judecătorească franceză are păcatele ei; totuși, întocmai ca arma cu două tăișuri, servește deopotrivă în apărare ca și în atac. Pe deasupra, mai are și partea nostimă că, dacă doi avocați cad la învoială (și pot cădea la învoială fără să aibă nevoie de a schimba nici două vorbe, se înțeleg doar prin mersul procedurii!), un proces poate semăna atunci cu războiul, așa cum îl făcea întâiul mareșal de Biron[317], căruia fiul său îi propunea, la asediul orașului Rouen, un mijloc de a cuceri orașul în două zile: „Ce te grăbești așa, îi zise el; ți s-a făcut să te întorci mai degrabă la coarnele plugului?” Doi generali pot tărăgăni un război neajungând la nimic hotărâtor și cruțându-și trupele, după metoda generalilor austrieci, pe care consiliul aulic nu-i mustră niciodată de a fi scăpat vreo combinație fericită numai ca să le dea răgaz soldaților să stea la masă. Maestrul Cachan, Petit-Claud și Doublon se purtară încă și mai bine decât generalii austrieci și își luară ca model pe un „austriac” din antichitate: pe Fabius Cunctator[318].
Șiretul Petit-Claud își dădu repede seama de toate avantajele poziției sale. De îndată ce plata cheltuielilor ce urmau să se facă era garantată de Cointet cel mare, el se hotărî să-l poarte cu tot felul de chițibușuri pe Cachan și să-și arate iscusința față de negustorul de hârtie, ridicând incidente peste incidente care să cadă în sarcina lui Métivier. Dar, din nenorocire pentru gloria acestui Figaro al baroului[319], istoricul trebuie să treacă peste terenul isprăvilor sale judiciare ca și cum ar călca pe jăratic. Un singur memoriu de cheltuieli, ca acela făcut la Paris, e de ajuns pentru istoria moravurilor contemporane. Să ne mărginim, deci, a imita stilul comunicatelor de război ale marii armate; căci, pentru a înțelege povestirea noastră, cu cât va fi mai scurtă înșirarea acțiunilor întreprinse de Petit-Claud, cu atât mai limpede va fi această pagină exclusiv judiciară.
Chemat, în ziua de 3 iulie, la Tribunalul de comerț din Angoulême, David lipsi; sentința îi fu comunicată în ziua de 8. În ziua de 10, Doublon se înarmă cu un comandament și încercă, în 12, un sechestru, la care Petit-Claud se opuse citându-l pe Métivier peste două săptămâni. La rându-i, Métivier găsi răstimpul prea lung, cită din nou a doua zi cu termen scurt și obținu, în ziua de 19, o sentință care îi respingea lui Séchard opoziția. Sentința aceasta, comunicată urgent în 21, dădea dreptul la un comandament în ziua de 22, la o notificare de constrângere corporală în ziua de 23 și la un proces-verbal de sechestru în ziua de 24. Graba după sechestru fu stăvilită de Petit-Claud, care se opuse introducând apel la curtea regală. Acest apel, cu termen la 15 iulie, îl târî pe Métivier la Poitiers. „Ehei! își zise Petit-Claud, mai câștigăm noi ceva timp și acolo.” Izbutind să îndrepte furtuna spre Poitiers, la un avocat al curții regale căruia Petit-Claud îi dădu instrucțiuni, apărătorul nostru cu două fețe îl cită cu termen scurt pe David Séchard, din partea doamnei Séchard, pentru separație de bunuri. După expresia avocățească, acceleră în așa fel, încât să obțină decizia de separație în ziua de 28 iulie, o inseră în Curierul Charentei, o comunică după cum se cuvine, și, în ziua de 1 august, în fața notarului, procedă la o lichidare a cheltuielilor făcute de doamna Séchard din bunurile comune, ce o constituia creditoare a soțului său pentru modesta sumă de zece mii de franci pe care îndrăgostitul David i-o recunoscuse ca dotă prin actul de căsătorie și pentru plata căreia îi ceda mobilierul tipografiei și al domiciliului conjugal. În timp ce Petit-Claud punea astfel la adăpost averea căsniciei, obținea câștig de cauză și la Poitiers în pretențiunea pe care își întemeiase apelul. După el, David nu putea fi tras la răspundere pentru cheltuielile făcute la Paris împotriva lui Lucien de Rubempré, întrucât Tribunalul civil al Senei le pusese în sarcina lui Métivier. Acest punct de vedere, adoptat de curte, fu consfințit printr-o decizie ce confirmă condamnarea pronunțată de Tribunalul de comerț din Angoulême contra lui Séchard-fiul, apărându-l de plata unei sume de șase sute de franci din cheltuielile de la Paris, puse în sarcina lui Métivier, care compensau astfel câteva din cheltuielile dintre părți, avându-se în vedere incidentul ce motiva apelul lui Séchard. Această decizie, comunicată în ziua de 17 august lui Séchard-fiul, se traduse, în ziua de 18, printr-un comandament de a plăti capitalul, dobânzile și cheltuielile datorate, urmat de un proces-verbal de sechestru în 20. Aici, Petit-Claud interveni în numele doamnei Séchard și revendică mobilierul ca aparținând soției, separată în regulă. Mai mult, Petit-Claud îl reprezentă în instanță și pe Séchard-tatăl, devenit clientul său. Iată de ce:
A doua zi după vizita ce i-o făcu noră-sa, viticultorul se dusese la avocatul lui din Angoulême, Cachan, pe care îl întrebă în ce chip putea să pună mâna pe chiriile sale, compromise în încurcătura bănească a fiului său.
— Nu pot să stau în instanță pentru tată când îl urmăresc pe fiu, îi zise Cachan, dar du-te dumneata la Petit-Claud, e foarte dibaci și o să te servească poate mai bine decât mine…
La tribunal, Cachan îi spuse lui Petit-Claud: „Ți l-am trimis pe bătrânul Séchard, ia-l dumneata în locul meu și o să-mi dai și mie ceva altă dată”.
Între avocați, acest fel de servicii se obișnuiește atât în provincie, cât și la Paris.
A doua zi după ce bătrânul Séchard îi încredință lui Petit-Claud interesele sale, Cointet cel mare veni la complicele său și îi spuse:
— Încearcă să-i dai o lecție bătrânului! E în stare să nu-l ierte niciodată pe fecior dacă îl va costa o mie de franci; iar spezele acestea îi vor seca în inimă orice pornire generoasă, dacă i-ar veni cumva!
— Du-te la vie, îi zise Petit-Claud noului său client; fiul dumitale e la ananghie, nu-l împovăra luând masa la el. Te chem eu când va sosi ceasul.
Deci, în numele lui Séchard, Petit-Claud pretinse că presele, fiind fixate în podea, erau cu atât mai mult imobile prin destinație, cu cât, încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, casa slujea de tipografie. Cachan, înfuriat în numele lui Métivier, care, după ce se pomenise la Paris că mobilele lui Lucien aparțineau Coraliei, se pomeni și la Angoulême că mobilele lui David aparțin soției și tatălui (se schimbară vorbe foarte puțin politicoase în ședință), și atunci îi cită și pe tată și pe fiu ca să se lămurească lucrurile. „Vrem, exclamă el, să demascăm fraudele acestor oameni care se servesc de cele mai primejdioase fortificații ale relei-credințe; care, din articolele cele mai nevinovate și mai limpezi ale codului, își fac o apărare rușinoasă! contra a ce? contra plății a trei mii de franci! luați de unde?… din punga bietului Métivier. Și mai îndrăznește cineva să-i învinovățească pe cămătari! În ce vremuri trăim!… Mă rog, atunci mă întreb: nu înseamnă asta că trebuie să ne grăbim a băga cu toții mâna în punga vecinului?… Cred că domniile-voastre nu o să confirmați o pretențiune ce ar strămuta imoralitatea în chiar inima justiției!…” Tribunalul din Angoulême, emoționat de pledoaria lui Cachan, dădu o sentință prin care atribuia numai proprietatea mobilelor din casă doamnei Séchard, respingând pretențiunile lui Séchard-tatăl și condamnându-l la plata cheltuielilor de patru sute treizeci și patru de franci și șaizeci și cinci de centime.
— Bătrânul Séchard a pățit-o, își ziseră râzând avocații, a vrut să se aleagă și el cu ceva! Să plătească!
În ziua de 26 august, sentința aceasta fu comunicată spre a se putea sechestra presele și accesoriile tipografiei la 28 august. Se făcu afișarea!… Se obținu, la cerere, o sentință de a se vinde de pe loc. Se inseră publicația de vânzare în ziare, și Doublon se lăudă că va putea proceda la inventariere și vânzare în ziua de 2 septembrie. În acel moment, David Séchard îi datora lui Métivier, prin sentință în regulă și prin diverse acte executorii dobândite cu toate formele legale, suma totală de cinci mii două sute șaptezeci și cinci de franci și douăzeci și cinci de centime, fără dobânzi. Lui Petit-Claud îi datora o mie două sute de franci și onorariile, a căror cifră era – potrivit nobilei încrederi ce ți-o arată birjarii care te-au transportat cu bine la adresa dorită – lăsată la aprecierea lui. Doamna Séchard îi datora lui Petit-Claud cam vreo trei sute cincizeci de franci, precum și niște onorarii. Bătrânul Séchard îi datora cei patru sute treizeci și patru de franci și șaizeci și cinci de centime, iar Petit-Claud îi mai cerea și trei sute de franci ca onorarii. Așa că totul se urca la vreo zece mii de franci. Pe lângă folosul acestor documente pentru națiunile străine, care pot urmări în ele jocul artileriei judiciare din Franța, e necesar ca legiuitorul, dacă legiuitorul are cumva vreme de citit, să afle până unde poate merge abuzul cu procedura. N-ar trebui oare să se vină cu o mică lege care, în anumite cazuri, să interzică avocaților să întreacă în cheltuieli suma care face obiectul procesului? Nu-i oarecum caraghios a supune o proprietate de o sută de metri pătrați la aceleași proceduri ca și o moșie de un milion? Din această expunere foarte pe scurt a tuturor fazelor prin care trece procesul, se va înțelege mai bine valoarea cuvintelor: forma, justiția, cheltuielile, de care marea majoritate a francezilor habar n-au. Iată ceea ce se numește, în limbajul justiției, a băga la apă pe cineva. Caracterele tipografiei, cântărind cam cinci kilograme, făceau, la prețul lor de turnare, două mii de franci; iar cele trei prese, șase sute de franci. Restul materialelor s-ar fi vândut ca fier vechi și ca lemnărie putredă. Mobila casei ar fi produs cel mult o mie de franci. În felul acesta, din bunuri aparținând lui Séchard-fiul și reprezentând o sumă de aproximativ patru mii de franci, Cachan și Petit-Claud făcuseră pretextul a șapte mii de franci cheltuieli, fără să mai punem la socoteală și viitorul care promitea multe, după cum se va vedea. Fără îndoială că specialiștii din Franța și Navarra, ba chiar și din Normandia, vor simți toată stima și toată admirația pentru Petit-Claud; dar oare oamenii de suflet nu vor avea o lacrimă de simpatie pentru Kolb și Marion?
În timpul acestui război, Kolb, stând jos la poarta curții câtă vreme David n-avea nevoie de el, îndeplinea funcția de câine păzitor. El primea actele judecătorești, de supravegheat mereu altfel, de un secretar al lui Petit-Claud. Când afișele anunțau vânzarea materialului din tipografie, Kolb le smulgea de îndată ce fuseseră puse și alerga prin oraș să le scoată strigând:
— Bungașii!… se ghinuie ein om atât de ginstitz! Și asta iste trebdade!
Marion câștiga, dimineața, o monedă de cincizeci de centime, învârtind la o mașină într-o fabrică de hârtie, și o întrebuința la cheltuielile zilei. Doamna Chardon își reluase veghea ei obositoare la căpătâiul bolnavilor și îi aducea fiicei sale salariul la sfârșitul săptămânii. Dăduse până atunci două acatiste și se mira că Dumnezeu rămâne surd la rugăciunile ei și orb la lumânările ce i le aprindea.
În ziua de 2 septembrie, Ève primi singura scrisoare trimisă de Lucien în urma aceleia prin care îi dăduse de veste cumnatului său tragerea a trei polițe și pe care David i-o ascunsese soției.
„Iată cea de-a treia scrisoare pe care o primesc de la el de când a plecat! își spuse sărmana soră șovăind a deschide plicul.
În acel moment, îi dădea copilului de mâncare, îl hrănea cu biberonul, căci fusese nevoită să-i dea drumul doicii. Vă puteți închipui în ce stare o aduse citirea scrisorii următoare, ca și pe David, pe care ea îl trezi. După ce petrecuse noaptea cu fabricarea hârtiei, inventatorul se culcase în zori.
Paris, 29 august.
Dragă soră, Acum două zile, la cinci de dimineață, mi s-a încredințat ultimul suspin al uneia dintre cele mai frumoase făpturi ale lui Dumnezeu, singura femeie ce mă putea iubi așa cum mă iubești tu, așa cum mă iubesc David și mama, alăturând acestor sentimente dezinteresate ceea ce o mamă și o soră n-ar putea dărui: toate fericirile iubirii! După ce mi-a jertfit totul, poate că sărmana Coralie a murit pentru mine! pentru mine, care n-am în momentul acesta nici cu ce s-o îngrop… Ea mi-ar fi mângâiat viața; voi singuri, iubiții mei îngeri, mă puteți mângâia de moartea ei. Nevinovata fată a fost, cred, iertată de Dumnezeu, căci a murit creștinește. O! Parisul!… Ève dragă, Parisul este deopotrivă toată gloria și toată ticăloșia Franței; mi-am pierdut în el multe iluzii, și îmi voi mai pierde și altele cerșind puținii bani de care am nevoie ca să așez în pământ sfințit trupul unui înger!
Fratele tău nefericit, Lucien.
P. S.
— Trebuie să-ți fi pricinuit multe necazuri cu ușurința mea; într-o zi vei afla totul și mă vei înțelege. De altminteri, poți fi liniștită; văzându-ne atât de chinuiți, pe Coralie și pe mine, un negustor de treabă căruia eu i-am făcut multe supărări, domnul Camusot, s-a însărcinat să aranjeze, zice el, afacerea aceea.
— Scrisoarea e încă udă de lacrimile lui! îi zise ea lui David privindu-l cu atâta milă, încât în ochi îi sclipi iar ceva din vechea-i dragoste pentru Lucien.
— Bietul băiat, trebuie să fi suferit mult, dacă a fost iubit așa cum spune, exclamă nefericitul soț al Èvei.
Și bărbatul ca și nevasta uitară de toate durerile lor în fața acestei dureri supreme. În acea clipă, Marion se năpusti înăuntru, zicând:
— Coniță, au venit!… au venit!…
— Cine?
— Doublon cu oamenii lui, dracul gol! Kolb se bate cu ei; vor să scoată lucrurile la mezat.
— Nu, nu, n-or să scoată nimic, n-aveți nici o grijă! le strigă Petit-Claud, din camera de alături, de unde trecu la ei; am venit să fac un nou apel. Nu trebuie să ne plecăm în fața unei sentințe care ne învinuiește de rea-credință. M-am hotărât să nu mă apăr aici. Ca să câștig timp, l-am lăsat pe Cachan să vorbească, dar sunt sigur că izbândesc încă o dată la Poitiers.
— Dar cât o să ne coste izbânda asta? întrebă doamna Séchard.
— Niște onorarii dacă izbândesc și o mie de franci dacă pierdem.
— Dumnezeule, exclamă sărmana Ève, dar leacul nu e oare mai primejdios decât boala?…
Auzind strigătul acesta de nevinovăție luminată de focul artileriei judiciare, Petit-Claud rămase fără grai, într-atât de frumoasă i se păru Ève. Bătrânul Séchard, chemat de Petit-Claud, sosi în acest timp. Prezența bătrânului în dormitorul copiilor, în care nepoțelul zâmbea nenorocirii, făcu atunci ca scena să fie completă.
— Domnule Séchard, zise tânărul avocat, îmi datorezi șapte sute de franci pentru intervenție; dar îi vei reclama de la fiul dumitale adăugându-i la chiriile ce ți le datorează.
Bătrânul viticultor înțelese, din intonație și privire, înțepătura lui Petit-Claud.
— Te-ar fi costat mai puțin să fi dat cauțiune pentru feciorul dumitale!… îi spuse Ève depărtându-se de leagăn și apropiindu-se de moșneag ca să-l îmbrățișeze.
David, copleșit de mulțimea ce o vedea adunată în fața casei, unde Kolb se lupta cu oamenii lui Doublon, îi întinse mâna tatălui fără să-i dea bună ziua.
— Și cum de îți datorez eu șapte sute de franci? îl întrebă bătrânul pe Petit-Claud.
— Păi, mai întâi, pentru că am stat în instanță pentru dumneata. Fiind vorba de chiriile dumitale, față de mine ești solidar cu debitorul. Dacă fiul dumitale nu-mi plătește cheltuielile astea, mi le plătești dumneata… Asta însă nu-i nimic; peste câteva ceasuri, or să vină să-l ducă la închisoare pe David, o să-l lași dumneata?
— Cât datorează?
— Păi, cam vreo cinci-șase mii de franci, afară de ceea ce îți datorează dumitale și soției.
Bătrânul, devenit foarte bănuitor, privi tabloul mișcător ce i se înfățișa în odaia albă și albastră: o femeie frumoasă înlăcrimată lângă un leagăn, David clătinându-se în fine sub povara suferințelor, avocatul care îl atrăsese acolo poate într-o cursă; ursul își crezu atunci inima sa de părinte pusă în joc de către ei, îi fu frică să nu fie speculat. Se apropie să-l mângâie pe copilaș care îi întindea mânușițele. Cu toate necazurile părinților, copilul, îngrijit la fel cu al unui mare nobil englez, purta pe căpșor o bonetă brodată și căptușită cu roz.
— Hei! David să facă ce-o ști; eu nu mă gândesc decât la copilul ăsta, exclamă bunicul; și sunt sigur că și mama lui va zice ca mine. David e atât de savant, că trebuie să știe el cum să-și plătească datoriile!
— Să-ți spun eu care-ți sunt sentimentele, zise avocatul batjocoritor. Uite, domnule Séchard: dumneata ești gelos pe fiul dumitale. Ascultă adevărul! dumneata l-ai adus pe David în halul ăsta, vânzându-i tipografia de trei ori mai scump decât făcea și ruinându-l ca să-ți plătească prețul acela cămătăresc. Da, da, nu da din cap! Ziarul vândut fraților Cointet, al cărui preț l-ai luat dumneata în întregime, era toată valoarea tipografiei… Îl urăști pe fiul dumitale nu numai pentru că l-ai jecmănit, ci și pentru că ai făcut din el un om mai presus de dumneata. Te faci că-ți iubești grozav nepotul ca să-ți ascunzi pierderea sentimentelor față de fiu și de noră, care te-ar costa bani hic et nunc[320], pe câtă vreme nepotul n-are nevoie de dragostea dumitale decât in extremis[321]. Îl iubești pe copilașul ăsta, ca să se pară că ții la cineva din familie și să nu se zică, doamne ferește! că n-ai inimă. Asta mi-ești, domnule Séchard!…
— Ca să aud asemenea lucruri m-ai chemat aici? întrebă moșneagul amenințător, uitându-se pe rând la avocat, la noră și la fiu.
— Vai! domnule, exclamă biata Ève adresându-se lui Petit-Claud. Ți-ai pus în gând să ne nenorocești? Niciodată soțul meu nu s-a plâns de tatăl lui…
Viticultorul își privi nora cu îndoială.
— De atâtea ori mi-a spus că dumneata ții la el în felul dumitale, îi zise ea bătrânului, pricepându-i neîncrederea.
După ordinele lui Cointet cel mare, Petit-Claud desăvârșea cearta dintre tată și fiu, pentru ca nu cumva tatăl să-l scoată pe David din marea încurcătură în care se afla.
— Chiar în ziua în care David va fi închis, îi spusese în ajun Cointet cel mare lui Petit-Claud, te voi prezenta doamnei de Senonches.
Cu inteligența pe care o dă iubirea, doamna Séchard ghicise dușmănia aceasta de comandă, după cum presimțise, și trădarea lui Cérizet. Oricine își poate ușor închipui mirarea lui David, care nu putea înțelege cum de cunoștea atât de bine Petit-Claud și pe tatăl său și afacerile lui. Cinstitul tipograf nu știa de legăturile apărătorului său cu frații Cointet, și, pe de altă parte, nici nu bănuia că în pielea lui Métivier se ascundeau cei doi Cointet. Tăcerea lui David era o insultă pentru bătrânul viticultor; de aceea avocatul profită de uimirea clientului său ca să spele putina.
— Adio, scumpul meu David; acuma știi și tu: constrângerea corporală nu poate fi infirmată prin apelul nostru; nu le mai rămâne creditorilor tăi decât calea asta, și o vor lua. Așa că fugi!… Sau, mai degrabă, dacă vrei să mă crezi, iată: du-te la frații Cointet, ei au bani, și, dacă descoperirea ta e gata, dacă e bănoasă, asociază-te cu ei; la urma urmelor, sunt niște oameni foarte de ispravă…
— Ce secret? întrebă tatăl.
— Doar nu-l crezi atât de prost pe fiul dumitale să-și fi lăsat tipografia în părăsire fără să nu se fi gândit la altceva? exclamă avocatul. E pe cale, după cum mi-a spus, să găsească mijlocul de a fabrica la trei franci topul de hârtie care costă azi zece…
— Altă păcăleală! izbucni bătrânul. V-ați înțeles aici cu toții, ca niște tâlhari de codru. Dacă David a descoperit asta, n-are nevoie de mine, a ajuns milionar! Rămâneți cu bine, frumușeilor, bună seara.
Și moșneagul o porni în jos pe scară.
— Găsește-ți o ascunzătoare, îi zise lui David Petit-Claud, care alergă după bătrânul Séchard ca să-l scoată și mai tare din fire.
Avocățelul îl regăsi pe viticultor bombănind prin piața du Mûrier, îl întovărăși până în Houmeau și se despărți de el amenințându-l să obțină un executoriu pentru cheltuielile ce i se datorau, dacă nu i le plătea în cursul acelei săptămâni.
— Îți plătesc, dacă mă înveți cum să-l dezmoștenesc pe fiu-meu fără să-i dăunez nepotului și nurorii!… zise bătrânul Séchard depărtându-se deodată.
— Ce bine își mai cunoaște Cointet cel mare oamenii!… Nu-mi spunea el: „cei șapte sute de franci de dat o să-l oprească pe tată să plătească cei șapte mii de franci ai fiului?” exclamă avocatul suind în Angoulême. Totuși, nu trebuie să mă las dus de vulpoiul ăsta de negustor de hârtie; a venit vremea să-i cer și altceva decât vorbe.
— Ei, David dragă, ce ai de gând să faci?… îl întrebă Ève pe soțul său, după ce plecară bătrânul Séchard și avocatul.
— Pune la foc, Marion, ceaunul cel mai mare, îi strigă David slujnicei, am găsit ce căutam!
Auzind vorbele acestea, Ève își puse în mare grabă pălăria, șalul și pantofii.
— Îmbracă-te, prietene, îi zise ea lui Kolb și hai cu mine, pentru că trebuie să aflu dacă nu există o cale să ieșim din iadul ăsta…
— Conașule, exclamă Marion după ce ieși Ève, gândiți-vă să faceți ceva, altfel conița se prăpădește de inimă rea. Câștigați bani să plătiți datoriile și, pe urmă, n-aveți decât să vă căutați comorile cât veți pofti…
— Taci din gură, Marion, răspunse David; voi înfrânge ultima piedică. Îmi scot o dată și brevetul de invenție și brevetul de perfecționare.
În Franța, nenorocirea inventatorilor e brevetul de perfecționare. Un om își jertfește zece ani de zile din viață ca să găsească un secret de industrie, o mașină, o descoperire oarecare, și capătă un brevet, se crede stăpân pe munca lui; e urmat însă numaidecât de un concurent, care, dacă el n-a prevăzut totul, îi perfecționează invenția, adăugându-i un șurub, și i-o ia astfel din mână. Așa că, inventând, pentru fabricarea hârtiei, o pastă ieftină, povestea nu se sfârșise! Alții puteau perfecționa procedeul. David Séchard voia să prevină totul, spre a nu-și vedea smulsă pricopsirea urmărită cu atâta trudă și printre atâtea greutăți. Hârtia de Olanda (căci hârtia fabricată numai din cârpe de în a păstrat acest nume, deși Olanda n-o mai fabrică) conține și puțin clei; dar se încleiază foaie cu foaie, manoperă ce-i scumpește prețul. Dacă s-ar putea încleia pasta de-a dreptul în cazan, și cu clei puțin costisitor (ceea ce se face de altfel și astăzi, dar încă imperfect), nu mai rămânea nici o perfecționare de găsit. De o lună încoace, David căuta deci să încleie pasta hârtiei în cazan. Urmărea dintr-odată două secrete.
Ève se duse s-o vadă pe maică-sa. Printr-o întâmplare fericită, doamna Chardon îngrijea tocmai de soția primului substitut de procuror. Aceasta adusese de curând pe lume un moștenitor prezumtiv al familiei Milaud din Nevers. Ève, neîncrezându-se în nici un slujbaș ministerial, avusese ideea să-l consulte cu privire la situația ei pe apărătorul legal al văduvelor și orfanilor, să-l întrebe dacă nu-l putea libera pe David, obligându-se ea în locul lui sau vânzându-și drepturile ei; și mai spera să afle adevărul și asupra purtării omului cu două fețe care era Petit-Claud. Magistratul, surprins de frumusețea doamnei Séchard, o primi nu numai cu atenția cuvenită unei femei, ci și cu un fel de curtenie cu care Ève nu era obișnuită. Sărmana femeie văzu, în sfârșit, în ochii magistratului, expresia aceea pe care, de la nunta ei, n-o mai găsise decât la Kolb și care, pentru femeile frumoase ca Ève, este criteriul de apreciere a bărbaților. Când vreo pasiune, un interes sau vârsta îngheață în ochii unui bărbat, scânteia supunerii depline care îi lucea în priviri la tinerețe, o femeie începe a se îndoi de acel bărbat și a-l supraveghea. Cei doi Cointet, Petit-Claud, Cérizet, toți oamenii în care Ève ghicise niște dușmani, o priviseră cu ochi reci și uscați; așa că acum se simți la largul ei în fața substitutului care, primind-o curtenitor, îi nărui însă, totodată, în câteva cuvinte, toate speranțele.
— Nu e sigur, doamnă, îi zise el, ca la curtea din Poitiers să se modifice sentința ce restrânge la mobilele din casă cesiunea obținută de la soțul dumneavoastră asupra tuturor bunurilor sale, drept despăgubire pentru cheltuielile făcute de dumneavoastră cu casa. Privilegiul dumneavoastră nu trebuie să servească la acoperirea unei fraude. Însă, cum dumneavoastră veți fi admisă, în calitate de creditoare, la împărțeala obiectelor sechestrate; cum socrul dumneavoastră trebuie, de asemeni, să-și exercite privilegiul pentru valoarea chiriilor ce i se datorează, veți avea, după ce curtea se va pronunța, materie pentru noi contestații asupra a ceea ce numim noi, în termeni de drept, o contribuție.
— Prin urmare, domnul Petit-Claud ne ruinează? exclamă ea.
— Purtarea lui Petit-Claud, reluă magistratul, e conformă mandatului dat de soțul dumneavoastră, care vrea, zice avocatul, să câștige timp. După mine, poate c-ar fi mai bine să vă desistați de apel și să achiziționați la vânzare, dumneavoastră și socrul dumneavoastră, uneltele cele mai necesare întreprinderii, dumneavoastră în limitele a ceea ce vi se cuvine, iar dânsul pentru valoarea chiriilor… Dar aceasta ar însemna să ajungeți prea repede la țintă. Avocații vă bagă la apă!…
— Aș intra atunci pe mâna bătrânului Séchard, căruia i-aș datora și chiria uneltelor și aceea a casei, soțul ar rămâne tot urmărit de domnul Métivier, care nu s-ar alege nici el cu mare lucru…
— Da, doamnă.
— În acel caz, situația noastră ar fi și mai proastă ca azi…
— Puterea legii, doamnă, e, la urma urmelor, de partea creditorului: dumneavoastră ați primit trei mii de franci, trebuie neapărat să-i dați îndărăt…
— Vai, domnule, ne credeți în stare să…?
Ève se opri, dându-și seama de primejdia în care justificarea ei l-ar azvârli pe fratele său.
— O! știu eu, reluă magistratul, că afacerea e cam nelămurită, cam încâlcită, și de partea debitorilor, care sunt cinstiți, delicați, aleși chiar!… și de partea creditorului, care nu-i decât un om de paie… Ève se uită înfricoșată la magistrat. – înțelegeți și dumneavoastră, zise el cu subînțelesuri, că noi avem tot timpul, cât stăm și ascultăm pledoariile avocaților, spre a cântări ceea ce se petrece sub ochii noștri.
Ève se întoarse acasă deznădăjduită. La șapte seara, Doublon aduse comandamentul care făcea cunoscută constrângerea corporală. Urmărirea atinsese deci punctul culminant.
— Începând de mâine, zise David, n-o să mai pot ieși decât noaptea.
Ève și doamna Chardon izbucniră în plâns. Pentru ele, ascunderea însemna dezonoarea. Aflând că libertatea stăpânului era amenințată, Kolb și Marion se speriară cu atât mai mult, cu cât ei, de mult, îl socotiseră lipsit de orice gând rău; și se temură atât de tare pentru el, încât se înfățișară stăpânilor, sub pretextul de a afla cu ce puteau ei doi să le fie de folos. Veniră tocmai când cele trei ființe, pentru care viața fusese până atunci atât de simplă, plângeau dându-și seama de necesitatea de a-l ascunde pe David. Dar cum să te ferești de spionii nevăzuți care, încă de pe atunci, urmăreau desigur fiecare pas al omului aceluia, din păcate atât de distrat?
— Taca gonitza vrè, ațtebtzi ein sfert ceas: eu mergi în regunoațterea la inamig, zise Kolb, ți se veci et zi che me brigeb… Par eu ața ein neamtz: dar sunt ein atefarat vrancez; bot și eu se fii șmeker.
— Da, coniță, spuse Marion; lăsați-l să se ducă. Nu se gândește decât cum să-l păzească pe conașul, numai la asta îi e gândul. Kolb nu-i un om; e… cum să spun?… un câine credincios!
— Du-te, dragă Kolb, îi zise David, mai avem încă timp să luăm o hotărâre.
Kolb dădu fuga la portărel, unde dușmanii lui David, adunați la sfat, căutau un mijloc să pună mâna pe el.