Iluzii pierdute · Partea a doua: Un geniu provincial la Paris
1 h 16 min de ascultat

A doua zi, pe când Lucien prânzea la Coralie, auzi o cabrioletă al cărei zgomot în strada puțin umblată vestea o trăsură elegantă, iar mersul lin al calului și felul său de a se opri scurt trădau rasa pură. De la fereastră, Lucien zări într-adevăr falnicul cal englezesc al lui Dauriat, și pe Dauriat în persoană, care îi încredința groomului său hățurile înainte de a se da jos.

— E editorul, strigă Lucien.

— Spune-i să aștepte, îi zise numaidecât Coralie, Bérénicei.

Lucien zâmbi entuziasmat de prezența de spirit a fetei ce se identifica atât de bine cu interesele lui și se întoarse înspre ea ca s-o îmbrățișeze din toată inima. Graba editorului obraznic, subita umilință a acestui rege al șarlatanilor țineau de niște împrejurări aproape pe deplin uitate azi, într-atât de total s-a schimbat în ultimii cincisprezece ani comerțul de editură. De la 1816 până la 1827, epocă în care cabinetele literare, înființate la început numai pentru citirea ziarelor, începură să dea de citit și cărțile noi în schimbul unei sume de bani, și în care înăsprirea legilor fiscale aplicate presei periodice făcu să se inventeze anunțurile, editura nu avea alte mijloace de publicitate decât articolele înserate fie la rubrica specială, fie în corpul ziarului. Până în 1822, jurnalele franțuzești apăreau pe niște foi de dimensiuni atât de mici, încât ziarele cele mari de pe atunci abia dacă depășeau dimensiunile gazetelor mici de astăzi. Ca să se împotrivească tiraniei jurnalelor, Dauriat și Ladvocat, cei dintâi, inventară afișele cu care captară atenția Parisului, folosind litere fanteziste, culori bizare, desene, iar mai târziu litografii, ce făcură din afiș un poem pentru ochi și ades o dezamăgire pentru punga clienților. Afișele ajunseră atât de originale, încât unul dintre acei maniaci numiți colecționari a strâns câte un exemplar din fiecare afiș parizian. Acest mijloc de anunț, la început restrâns la vitrinele prăvăliilor, iar mai apoi răspândit în toată Franța, fu părăsit și înlocuit cu anunțul. Totuși, afișul, care izbește încă privirea chiar și atunci când anunțul și deseori și opera sunt uitate, va dăinui, mai ales după ce s-a găsit mijlocul de a fi lipit pe ziduri. Anunțul, la îndemâna oricui dacă dă bani, și care a transformat pagina a patra a ziarelor într-un ogor foarte rodnic pentru fisc ca și pentru speculanți, se născu sub rigorile impozitelor, ale Poștei și ale cauțiunilor. Aceste restricții, inventate sub guvernul domnului de Villèle[236], și care pe atunci ar fi putut ucide ziarele vulgarizându-le, creară dimpotrivă un fel de privilegii, făcând aproape imposibilă înființarea unui ziar nou. În 1821, ziarele aveau deci drept de viață și de moarte asupra produselor intelectuale și asupra întreprinderilor de editură. Un anunț de câteva rânduri, înserat la rubrica faptelor diverse din Paris, se plătea îngrozitor de scump. Intrigile se înmulțiseră până într-atât ziua în sânul birourilor de redacție, și seara pe câmpul de bătălie al tipografiilor, la vremea când punerea în pagină hotăra dacă articolul cutare „intră” sau nu, încât casele puternice de editură aveau în solda lor pe câte un om de litere care redacta acele articolașe ce trebuiau să cuprindă multe idei în puține cuvinte. Acești ziariști necunoscuți, plătiți numai după publicare, stăteau deseori toată noaptea la tipografie ca să vadă puse sub presă fie marile articole obținute Dumnezeu știe cum!, fie cele câteva rânduri ce căpătară mai apoi numele de reclame. Astăzi, moravurile literaturii și ale editurii s-au schimbat atât de mult, încât multora li s-ar părea povești sforțările imense, ispitirile, lașitățile, intrigile pe care nevoia de a obține aceste reclame le impunea editorilor, autorilor, ucenicilor gloriei, tuturor ocnașilor osândiți la succes pe viață. Mese, lingușeli, daruri, totul era pus în mișcare pentru cucerirea ziariștilor. Anecdota următoare va explica, mai bine decât orice aserțiune, strânsa alianță dintre critică și edituri:

Un om de înaltă ținută și care visa să ajungă om de stat, pe vremea aceea încă tânăr, galant și redactor la un mare ziar, deveni favoritul unei faimoase case de editură. Într-o zi de duminică, la țară, unde bogatul editor îi sărbătorea pe principalii redactori ai ziarelor, stăpâna casei, pe atunci tânără și frumoasă, îl luă cu dânsa prin parc pe ilustrul scriitor. Șeful funcționarilor editurii, un neamț rece, grav și ordonat, care nu se gândea decât la negustorie, se plimba la braț cu un foiletonist, discutând despre o afacere asupra căreia îi cerea părerea; discuția îi duse afară din parc, până la o pădurice. Într-un desiș, neamțul vede ceva ce seamănă cu stăpâna, își ia lornionul, îi face semn tânărului redactor să tacă și să se depărteze, apoi se înapoiază și el în vârful picioarelor.

— Ce-ai văzut? îl întrebă ziaristul.

— Mai nimic, răspunse el. Articolul nostru cel mare „intră”. Mâine, vom avea cel puțin trei coloane în Débats.

Un alt fapt va explica această putere a articolelor:

O carte de Chateaubriand[237], despre ultimul Stuart, zăcea într-o magazie în stare de privighetoare. Un singur articol scris de un tânăr în Journal des Débats făcu să se vândă cartea într-o săptămână.

Pe vremea aceea, când, pentru a citi o carte, trebuia s-o cumperi și nu s-o închiriezi, se vindeau până la zece mii de exemplare din unele lucrări liberale, mult lăudate de toate ziarele opoziției; dar e adevărat că încă nu apăruse contrafacerea belgiană. Atacurile pregătitoare ale prietenilor lui Lucien, precum și articolul său, aveau darul de a opri vânzarea cărții lui Nathan. Acesta nu era lovit decât în amorul propriu, n-avea nimic de pierdut, deoarece fusese plătit dinainte; Dauriat, însă, putea pierde treizeci de mii de franci. Într-adevăr, comerțul de editură zisă de noutăți se rezumă la această teoremă comercială: un sul de hârtie albă face cincisprezece franci, tipărită face – după cum are sau nu succes – ori cinci franci ori trei sute. Un articol pentru sau contra, pe vremea aceea, hotăra ades această chestiune financiară. Dauriat, care avea cinci sute de suluri de vândut, alerga deci într-un suflet ca să capituleze în fața lui Lucien. Din sultan, editorul ajungea sclav. După ce așteptă câtva timp mormăind, făcând cât mai mult zgomot și tocmindu-se cu Bérénice, fu primit să vorbească cu Lucien. Editorul trufaș luă aerul surâzător al curtenilor când intră la curte, dar amestecat cu îngâmfare și bonomie.

— Nu vă deranjați, dragii mei! zise el. Ce drăguțe sunt turturelele! parcă ați fi doi porumbei! Și când te gândești, domnișoară, că omul ăsta, care seamănă cu o fată, e un tigru cu gheare de oțel ce-ți sfâșie o reputație cum îți sfâșie pesemne dumitale capoatele, când întârzii să le scoți!

Și începu să râdă fără să-și isprăvească gluma.

— Micuțule, continuă el, așezându-se lângă Lucien… Domnișoară, eu sunt Dauriat, zise el întrerupându-se.

Editorul socoti că e bine să-și zvârle pe neașteptate numele, părându-i-se că nu e destul de frumos primit de către Coralie.

— Domnule, ați luat prânzul? nu vreți să mâncați cu noi? întrebă actrița.

— De ce nu? o să stăm mai bine de vorbă la masă, răspunse Dauriat. De altfel, acceptând invitația dumneavoastră, capăt și eu dreptul de a vă pofti într-o seară la masă împreună cu prietenul meu Lucien, căci de aci înainte trebuie să fim prieteni ca mâna cu mănușa.

— Bérénice! adu stridii, lămâi, unt proaspăt și șampanie, zise Coralie.

— Ai prea mult spirit ca să nu știi ce vânt m-aduce, spuse Dauriat uitându-se la Lucien.

— Vii să-mi cumperi sonetele?

— Întocmai, răspunse Dauriat. Dar mai întâi, să depunem fiecare armele.

Scoase din buzunar un portofel elegant, luă trei hârtii de o mie de franci, le puse pe o farfurie și i le oferi lui Lucien cu un gest curtenitor spunându-i:

— Domnul e mulțumit?

— Da, zise poetul, năpădit de o fericire necunoscută la vederea acelei sume nesperate.

Lucien se ținu, dar îi venea să cânte, să sară, să creadă în lampa fermecată, în povești: credea în sfârșit în geniul lui.

— Prin urmare Margaretele îmi aparțin, zise editorul; dar mai ataci cumva vreo publicație de a mea?

— Margaretele îți aparțin; dar nu-mi pot angaja pana, care aparține prietenilor mei, după cum a lor îmi aparține mie.

— Dar, mă rog, acuma ești unul dintre scriitorii mei. Toți scriitorii mei sunt prieteni cu mine. Așa că n-o să-mi strici afacerile fără să mă înștiințezi de atacuri spre a le preveni.

— De acord.

— Să bem pentru gloria dumitale! zise Dauriat ridicând paharul.

— Văd că mi-ai citit Margaretele, spuse Lucien.

Dauriat nu-și pierdu cumpătul.

— Dragul meu, a cumpăra Margaretele fără a le cunoaște e cea mai mare măgulire ce și-o poate îngădui editorul față de autor. În șase luni, vei fi un mare poet; ți se vor publica articolele, pentru că au și început să se teamă de dumneata, iar eu nu voi avea nimic de făcut ca să-ți vând cartea. Sunt și astăzi același negustor, ca și acum patru zile. Nu eu m-am schimbat, ci dumneata: săptămâna trecută, sonetele dumitale erau pentru mine niște maculatură; astăzi, poziția dumitale le-a preschimbat în niște poeme de succes ca Messenienele.

— Ei, atunci, zise Lucien, pe care plăcerea sultanică de a avea o amantă frumoasă, precum și siguranța succesului îl făceau batjocoritor și nițeluș obraznic, dacă nu mi-ai citit sonetele, măcar mi-ai citit articolul.

— Desigur, prietene, altfel cum aș fi venit atât de iute? Din păcate, e foarte frumos articolul acela îngrozitor. O! ai un mare talent, dragule. Ascultă-mă pe mine, profită de voga, zise el făcându-l pe omul cumsecade, ca să ascundă adânca obrăznicie a celor spuse. Dar ziarul l-ai primit, l-ai citit?

— Nu încă, spuse Lucien, cu toate că e prima oară când public o bucată mare în proză; însă Hector mi l-o fi trimis acasă, în strada Chariot.

— Poftim, citește!… zise Dauriat cu gestul lui Talma în Manlius[238].

Lucien luă foaia tipărită, pe care Coralie i-o smulse.

— Mie îmi aparține virginitatea penei tale, așa ne-a fost vorba, zise ea râzând.

Dauriat fu nemaipomenit de lingușitor și curtenitor, se temea de Lucien și de aceea îl pofti împreună cu Coralie la o masă mare pe care o dădea ziariștilor către sfârșitul săptămânii. Luă cu el manuscrisul Margaretelor spunându-i poetului, acum prietenul lui, să treacă pe la Galeriile de Lemn când va dori, ca să semneze contractul care era gata. Credincios purtării regești cu care încerca să se impună oamenilor superficiali, și ca să facă mai curând pe Mecena decât pe editorul, lăsă cei trei mii de franci fără să primească chitanța ce voia să i-o dea Lucien și plecă sărutând mâna Coraliei.

— Ei, dragule, câte cearșafuri de-astea ai fi văzut tu, dacă rămâneai în odăița din strada Cluny, ciugulind prin hârțoagele Bibliotecii Sfânta Genoveva? îl întrebă Coralie pe Lucien, care îi povestise toată viața lui de până atunci; zău așa! prietenii tăi din strada des Quatre-Vents mi se pare că sunt niște gugumani.

Frații lui din cenaclu erau niște gugumani! și Lucien ascultă aceste vorbe râzând. Își citise articolul tipărit, gustase bucuria de nespus a autorilor ce se văd publicați, întâia plăcere a amorului propriu care nu mângâie spiritul decât o singură dată în viață. Citindu-și și recitindu-și articolul, îi simțea mai bine importanța. Tipărirea este pentru manuscrise ceea ce e teatrul pentru femei, pune în lumină și frumusețile și defectele; ucide după cum dă și viață; o greșeală îți sare în ochi tot atât de ușor ca și ideile frumoase. Lucien, îmbătat, nu se mai gândea la Nathan, Nathan fusese trambulina; înota în fericire, se vedea bogat. Pentru copilul, care altădată cobora modest scările parcului Beaulieu din Angoulême întorcându-se în Houmeau, până la chichineața lui Postel, unde toată familia trăia cu o mie două sute de franci pe an, suma adusă de Dauriat i se părea o comoară. O amintire, încă vie, dar pe care plăcerile continue ale vieții de Paris aveau s-o stingă, îl mână cu gândul în piața du Mûrier. Își aduse aminte de frumoasa, de nobila-i soră Ève, de David, de biata maică-sa. Numaidecât o trimise pe Bérénice să schimbe o hârtie, și, între timp, scrise o scrisorică familiei; apoi o zori pe Bérénice la poștă, temându-se că nu va mai putea, dacă întârzie, să-i trimită mamei cei cinci sute de franci ce-i datora. În ochii lui, ai Coraliei, înapoierea banilor primiți de acasă apărea ca o faptă bună. Actrița îl îmbrățișă pe Lucien, îl socoti un model de fiu și de frate, îl copleși cu mângâieri, căci asemenea fapte le încântă pe aceste fete de treabă, care se înduioșează ușor.

— Avem acuma, pentru masa de seară, invitații pe toată săptămâna, o să ne ținem numai de petreceri, ai lucrat destul, slavă Domnului!

Coralie, ca femeie ce voia să se bucure de frumusețea unui bărbat pe care toate femeile aveau să i-l râvnească, îl duse iar la Staub, socotind că nu-i încă destul de bine îmbrăcat. De acolo, cei doi îndrăgostiți făcură o plimbare prin Bois de Boulogne și se întoarseră să ia masa la doamna du Val-Noble, unde Lucien îi găsi pe Rastignac, Bixiou, des Lupeaulx, Finot, Blondet, Vignon, pe baronul de Nucingen, Beaudenord, Philippe Bridau, pe Conti, marele muzicant, toată lumea de artiști, de speculanți, de oameni ce vor să trăiască din mari emoții în locul muncii înălțătoare și care îl primiră cu toții pe Lucien cum nu se poate mai bine. Lucien, sigur de sine, își risipi tot spiritul de parcă nu și-l vindea pe bani, și fu proclamat om tare, elogiu la modă pe atunci între acești semi-prieteni.

— A! o să vedem noi ce „are în burtă”, zise Théodore Gaillard unuia din poeții protejați de curte, care plănuia să scoată un mic ziar regalist, numit mai târziu Deșteptarea.

După-masă, cei doi ziariști își însoțiră iubitele la Operă, unde Merlin avea o lojă și unde se duse toată lumea. În felul acesta, Lucien reapăru triumfător acolo unde, cu câteva luni în urmă, se prăbușise atât de jalnic. Se arătă în foaier la brațul lui Blondet și al lui Merlin, privindu-i în față pe dandy-i care altădată îl trataseră cu dispreț. Pe Châtelet îl ținea sub călcâi. De Marsay, Vandenesse, Manerville, arbitrii eleganței din acea vreme, schimbară atunci câteva priviri obraznice cu el. Desigur că fusese vorba despre frumosul și elegantul Lucien în loja doamnei d'Espard, unde Rastignac făcu o vizită lungă, deoarece marchiza și doamna de Bargeton o priviră lung prin lornion pe Coralie. Oare Lucien stârnea vreo părere de rău în inima doamnei de Bargeton? Gândul acesta îl munci pe poet; văzând-o pe Corina Angoulême-ului, o poftă de răzbunare îi frământă inima, ca în ziua când această femeie și cu vara ei îi arătaseră disprețul lor pe Champs-Elysées.

— Ți-ai adus din provincie vreun talisman, când ai venit aici? îl întrebă Blondet pe Lucien intrând, peste câteva zile, pe la unsprezece, în casă la Lucien, care nu se sculase încă. Frumusețea lui, îi spuse el Coraliei arătându-i-l pe Lucien, face ravagii de sus și până jos, peste tot. Am venit să te rechiziționez, dragul meu, zise el strângând mâna poetului; ieri, la les Italiens, contesa de Montcornet a dorit să te cunoască acasă la dânsa. Cred că n-o să refuzi o femeie fermecătoare, tânără, și la care vei găsi elita lumii bine?

— Dacă Lucien e drăguț, spuse Coralie, n-o să se ducă la contesa dumitale. Ce-i trebuie lui să se fâțâie prin lumea bună? S-ar plictisi.

— Vrei să-l ții numai pentru dumneata? întrebă Blondet. Ești geloasă pe femeile cumsecade?

— Da, exclamă Coralie, sunt mai rele decât noi.

— De unde știi, pisicuțo? întrebă Blondet.

— De la bărbații lor, răspunse ea. Uiți că am trăit șase luni cu de Marsay.

— Crezi, draga mea, spuse Blondet, că țiu eu neapărat să-l introduc în casa doamnei de Montcornet pe un bărbat frumos ca al tău? Dacă nu vrei, să zicem că n-am spus nimic. Dar cred că nu prea e vorba de vreo femeie, ci mai curând de a se obține pace și îndurare de la Lucien în ceea ce-l privește pe un nenorocit, luat mereu în tărbacă de ziarul lui. Baronul Châtelet face prostia să ia articolele în serios. Marchiza d'Espard, doamna de Bargeton și salonul contesei de Montcornet se interesează de Cocostârc, iar eu am făgăduit s-o împac pe Laura cu Petrarca, pe doamna de Bargeton cu Lucien.

— Aha! exclamă Lucien, simțind deodată în vine năvălindu-i un sânge mai proaspăt, precum și îmbătătoarea plăcere a răzbunării împlinite, le-am pus piciorul pe grumaz! Mă faci să-mi iubesc nebunește pana, prietenii, năprasnica putere a presei. N-am făcut încă nici un articol despre Scoică și Cocostârc. O să viu, dragul meu, zise el luându-l pe Blondet de mijloc; da, o să viu, însă numai atunci când perechea va simți greutatea acestui lucru atât de ușor!

Apucă pana cu care scrisese articolul despre Nathan și o ridică în aer.

— Mâine, le dau cu două coloane în cap. Pe urmă, o să vedem. Să nu-ți faci inimă rea, Coralie; nu e vorba de dragoste, ci de răzbunare, și o vreau deplină.

— Așa om mai zic și eu! exclamă Blondet. Dacă ai ști, Lucien, ce rar găsești o izbucnire ca asta în lumea blazată a Parisului, te-ai putea prețui. Ai să fii un tartor și jumătate, zise el slujindu-se de o expresie cam tare, ești pe calea care duce la putere.

— Va ajunge, zise Coralie.

— Păi, a și ajuns destul de departe în șase săptămâni.

— Și, dacă pentru a ajunge sus de tot, i-ar sta în cale un cadavru, poate să-și facă o treaptă din trupul Coraliei.

— Vă iubiți ca pe timpul vârstei de aur, spuse Blondet. Felicitările mele pentru articol, reluă el uitându-se la Lucien; e plin de lucruri noi. Iată-te consacrat maestru!

Lousteau veni cu Hector Merlin și cu Vernou să-l vadă pe Lucien, care se simți nespus de măgulit de atențiile lor. Félicien îi aducea lui Lucien o sută de franci, prețul articolului. Ziarul găsise cu cale să retribuiască un lucru atât de bine făcut, ca să-l câștige pe autor. Văzând soborul de ziariști, Coralie trimisese să se comande un prânz la Cadran-Bleu, restaurantul cel mai apropiat; și îi pofti pe toți să treacă în sufrageria cea frumoasă când Bérénice o înștiință că totul era gata. Pe la mijlocul mesei, când șampania li se urcase la cap tuturora, se dezvălui și pricina vizitei ce i-o făceau lui Lucien colegii.

— Cred că nu vrei, îl întrebă Lousteau, să ți-l faci dușman pe Nathan? E și el ziarist, are amici, ar putea să-ți facă un pocinog când vei publica vreo carte. O să ai și tu de plasat Arcașul lui Carol al IX-lea. L-am văzut pe Nathan azi-dimineață, e deznădăjduit; însă tu o să-i tragi un articol în care să-l împroști cu elogii.

— Cum! după articolul meu contra cărții lui, vreți să…? întrebă Lucien.

Émile Blondet, Hector Merlin, Étienne Lousteau, Félicien Vernou, toți îl întrerupseră pe Lucien cu un hohot de râs.

— Nu l-ai poftit aici la masă poimâine seara? îl întrebă Blondet.

— Articolul, îi spuse Lousteau, nu-i semnat. Félicien, care e mai puțin nou decât tine, a pus la sfârșit un C, și așa poți de acum înainte să-ți semnezi articolele la ziarul lui, ziar de stânga sadea. Noi toți suntem din opoziție. Félicien s-a purtat delicat neangajându-ți viitoarele tale păreri. În ziarul lui Hector, care e de centru-dreapta, poți să semnezi cu un L. În gazetărie, ești anonim pentru atacuri și semnezi foarte bine elogiul.

— Nu-mi pasă de semnătură, spuse Lucien; dar nu văd ce-aș putea spune în favoarea cărții.

— Nu cumva credeai în ceea ce ai scris? îl întrebă Hector pe Lucien.

— Ba da.

— A! Dragule, te credeam mai tare! Nu, pe cuvântul meu de onoare, uitându-mă la fruntea ta, eram siguri că deții omnipotența marilor creiere, alcătuite toate în așa fel, încât să poată privi orice lucru sub ambele aspecte. În literatură, scumpul meu, fiecare idee are două fețe: nimeni nu poate afirma care din ele e adevărata față. Totul e bilateral în domeniul gândirii. Ideile sunt binare. Janus e mitul criticii și simbolul geniului. Numai Dumnezeu e triunghiular! Ceea ce îi face fără pereche pe Molière și pe Corneille, nu e oare, tocmai facultatea de a-l pune pe Alceste să spună da și pe Philinte nu, sau pe Octavian alături de Cinna[239]? Rousseau, în Noua Heloïsă, a scris o scrisoare pentru și o scrisoare contra duelului; ai cuteza tu să precizezi care e adevărata lui părere? Care din noi ar putea să aleagă între Clarisse și Lovelace, între Hector și Achille[240]? Care e eroul lui Homer? care a fost intenția lui Richardson? Critica e datoare să privească operele sub toate aspectele. La urma urmelor, noi nu suntem decât niște mari raportori.

— Vasăzică, dumneata ții la ceea ce scrii? îl întrebă Vernou în batjocură. Păi, noi nu suntem decât niște negustori de fraze și trăim de pe urma acestei negustorii. Când o să vrei să faci o operă mare și frumoasă, o carte, în sfârșit, n-ai decât să-ți pui în ea gândurile, sufletul, s-o iubești și s-o aperi; însă niște articole, citite azi și uitate mâine, n-au altă valoare pentru mine decât atâta cât mi se plătesc. Dacă dai importanță unor asemenea fleacuri, o să fii nevoit să-ți faci semnul crucii și să ceri ajutorul sfântului duh ca să scrii un simplu prospect!

Toți se arătară mirați că Lucien mai avea încă scrupule și se grăbiră să-i sfâșie toga pretextă ca să-l îmbrace cu toga virilă a ziariștilor[241].

— Știi ce-a spus Nathan ca să se mângâie singur după ce ți-a citit articolul? întrebă Lousteau.

— Cum să știu?

— Nathan a strigat: „Micile articole trec, marile opere rămân”. Omul ăsta o să vină peste două zile să ia masa aici; o să-ți cadă la picioare să-ți sărute pintenii și să-ți spună că ești un om mare.

— Ar fi nostim, zise Lucien.

— Nostim! reluă Blondet, e necesar.

— Mă învoiesc, prieteni, spuse Lucien cam amețit de băutură; dar cum să fac?

— Uite, zise Lousteau, scrie pentru ziarul lui Merlin trei coloane frumoase în care te vei combate singur. După ce tu ai gustat din furia lui Nathan, eu i-am spus adineauri că o să ne datoreze în curând mulțumiri pentru polemica vie din jurul cărții lui, cu ajutorul căreia o să și-o vândă într-o săptămână. În clipa asta, tu ești pentru el un spion, un nemernic, o lichea; poimâine, vei fi un om mare, un caracter, un erou de-al lui Plutarh! Nathan te va îmbrățișa ca pe prietenul lui cel mai bun. Dauriat a fost la tine acasă, ai căpătat trei hârtii de câte o mie de franci; festa i-ai jucat-o. Acum, ai nevoie de stima și de prietenia lui Nathan. Numai editorul trebuie să rămână păcălit, căci numai pe dușmani trebuie să-i urmărim și să-i jertfim. Dacă ar fi fost vorba de un om care și-ar fi cucerit un nume, fără ajutorul nostru, de un talent incomod și pe care s-ar fi cuvenit să-l facem praf, nu ne-am mai osteni să-i dăm replica asta; dar Nathan e de-ai noștri: Blondet pusese să fie atacat în Mercure[242], ca să aibă plăcerea de a răspunde în Débats. De aceea s-a și vândut pe capete ediția întâi.

— Pe cuvântul meu, prieteni, nu sunt în stare să scriu nici măcar două rânduri de laudă despre cartea asta…

— O să mai iei o sută de franci, zise Merlin, ceea ce înseamnă două sute de franci câștigați numai de pe urma lui Nathan, fără să mai socotim încă un articol pe care-l poți da la revista lui Finot, și care îți va fi plătit cu o sută de franci de Dauriat și cu o sută de franci de revistă: în total, patru sute de franci.

— Dar ce să spun? întrebă Lucien.

— Uite cum s-o scoți la capăt, copilule, răspunse Blondet reculegându-se. „Invidia, ce se agață de toate operele frumoase, ca viermele de roadele de soi, a încercat să muște și din cartea asta. Ca să-i găsească cusururi, critica a fost nevoită să inventeze teorii în legătură cu această carte, să deosebească două literaturi: cea care se servește de idei, și cea care se servește de imagini.” Aici, începi să spui că treapta supremă a artei literare este să prindă ideea în imagine. Încercând să dovedești că imaginea este toată poezia, te plângi de cât de puțină poezie cuprinde limba noastră, vorbești, de reproșurile ce ni le fac străinii despre pozitivismul stilului nostru și îl lauzi pe Canalis și pe Nathan pentru serviciul pe care îl fac Franței deprozaizându-i limbajul. Dărâmă-ți argumentația de alaltăieri, arătând că noi, cei de azi, suntem în progres față de secolul al XVIII-lea. Inventează Progresul (strașnică mistificare pentru burghezi!). Literatura cea nouă lucrează în tablouri în care se concentrează toate genurile, comedia și drama, descrierile, caracterele, dialogul, încrustate într-o intrigă interesantă. Romanul, care cere sentiment, stil și imagine, e creația modernă cea mai măreață. Romanul ia locul Teatrului, care, în viața modernă, nu mai e posibil cu vechile lui legi. Romanul cuprinde și fapta și ideea în născocirile sale, care au nevoie de spiritul lui La Bruyère și de morala-i necruțătoare, de caractere tratate așa cum înțelegea Molière, de marile mecanisme ale lui Shakespeare și de zugrăvirea nuanțelor celor mai delicate ale pasiunii, singura comoară rămasă moștenire de la înaintași. Prin aceasta, romanul e cu mult superior discuției reci și matematice, analizei serbede folosite de secolul al XVIII-lea. „Romanul, o să spui tu sentențios, este o epopee distractivă.” Citează Corinne, sprijină-te pe doamna de Staël. „Secolul al XVIII-lea a pus totul în discuție, concluzia o trage însă secolul al XIX-lea; și o face cu ajutorul realităților, dar a unor realități care trăiesc și umblă; în sfârșit, tot secolul al XIX-lea pune în joc pasiunea, element necunoscut de Voltaire. Aici îi tragi o tiradă împotriva lui Voltaire. Iar Rousseau, în ceea ce-l privește, n-a făcut altceva decât să îmbrace într-o formă nouă unele raționamente și sisteme vechi. Julie și Claire sunt niște entelehii[243], n-au nici carne nici oase.” Poți să bați câmpii pe tema asta și să spui că datorăm păcii și Bourbonilor o literatură tânără și originală, căci scrii doară într-un ziar de centru-dreapta! Bate-ți joc de cei ce clădesc sisteme. În fine, ai putea exclama: „Iată atâtea și atâtea erori, atâtea și atâtea minciuni la confratele nostru! și pentru ce? ca să deprecieze o operă frumoasă, ca să înșele publicul și să ajungă la concluzia aceasta: O carte care se vinde nu se vinde. Proh pudor![244]” Trage-i cu Proh pudor! înjurătura asta cuviincioasă îl înviorează pe cititor. În fine, poți să anunți decadența criticii! Concluzia: „Nu există decât o literatură, aceea a cărților distractive. Nathan a apucat un drum nou, și-a înțeles epoca și răspunde nevoilor ei. Nevoia epocii este drama. Drama este aspirația unui secol în care politica este o mimodramă continuă. N-am asistat noi oare, o să zici tu, în ultimii douăzeci de ani, la cele patru drame[245]: a Revoluției, a Directoriului, a Imperiului și a Restaurației?” De aci acolo, aluneci pe povârnișul elogiilor și toată ediția o să se vândă ca pâinea caldă. Și iată cum: sâmbăta care vine, faci o pagină în revista noastră și o semnezi DE RUBEMPRÉ, cu numele întreg. În acest articol, vei spune: „Caracteristica operelor frumoase este de a provoca discuții ample. Săptămâna aceasta, cutare ziar a spus cutare lucru despre cartea lui Nathan, cutare altul i-a răspuns înfierbântat.” La rândul tău, critici cele două critice C. și L., îmi spui în treacăt o politețe mie în legătură cu primul articol pe care l-am publicat în Débats, și sfârșești afirmând că opera lui Nathan e cea mai frumoasă carte a epocii. Asta nu înseamnă nimic, căci așa ceva se spune despre orice carte. Vei fi câștigat în felul acesta patru sute de franci într-o săptămână, pe lângă plăcerea de a fi scris undeva și adevărul. Oamenii cu mintea întreagă îi vor da dreptate fie lui C., fie lui L., fie lui Rubempré, poate chiar la toți trei. Mitologia, care e desigur una dintre cele mai mari născociri ale omului, a pus Adevărul în fundul unui puț; nu-i oare nevoie de găleți ca să-l scoți de acolo? Tu îi vei fi dat publicului trei în loc de una. Asta e, copilule. Pornește-o la drum!

Lucien fu uluit. Blondet îl sărută pe amândoi obrajii, spunându-i:

— Mă duc la tarabă.

Fiecare se îndreptă înspre taraba lui. Pentru oamenii ăștia tari, ziarul nu era decât o tarabă. Toți urmau să se revadă seara la Galeriile de Lemn, Lucien având de semnat acolo contractul cu Dauriat. Florine cu Lousteau, Lucien cu Coralie, Blondet și Finot trebuiau să mănânce la Palais-Royal, unde du Bruel oferea o masă directorului de la Panorama-Dramatique.

— Au dreptate! exclamă Lucien după ce rămase singur cu Coralie, oamenii trebuie să fie numai niște unelte în mâinile celor tari. Patru sute de franci pe trei articole! Doguereau abia mi-i dădea pe o carte care mi-a luat doi ani de lucru.

— Fă critică, zise Coralie, distrează-te! Eu nu fac astă-seară pe andaluza, mâine nu mă îmbrac în țigancă, iar în altă zi în bărbat? Fă ca mine, schimbă-te cum vor ei, dacă dau parale, și o să trăim fericiți.

Lucien, îndrăgostit de paradox, o porni călare pe el prin ținuturile gândirii și descoperi frumuseți originale în teza lui Blondet. După o plimbare prin Bois de Boulogne, luă masa ca oamenii fericiți, semnă la Dauriat un contract prin care îi ceda în deplină proprietate manuscrisul Margaretelor, fără să vadă în asta vreo piedică; apoi dădu o raită pe la ziar, unde umplu două coloane, și se înapoie în strada Vendôme. A doua zi de dimineață, se întâmplă că ideile din ajun rodiseră în mintea lui, așa cum se întâmplă cu toate spiritele pline de sevă ale căror facultăți n-au fost încă prea mult puse la contribuție. Lucien simți o plăcere să cugete la noul articol și se apucă de el cu tot avântul. Sub pana lui, țâșniră frumusețile pe care le descoperă spiritul de contrazicere. Avu haz și piper, ba chiar se ridică la unele considerații noi asupra sentimentului, ideii și imaginii în literatură. Cu dibăcie și iscusință, regăsi, ca să-l laude pe Nathan, impresiile dintâi când citise cartea la cabinetul literar al lui Blosse. Din critic sângeros și aspru, ajunse poet în câteva fraze finale ce se legănară majestuos ca o cădelniță cu tămâie înspre altar.

— O sută de franci, Coralie! zise el arătându-i cele opt foi de hârtie scrise în vremea cât ea se îmbrăca.

În verva în care se afla, făcu și articolul cel crunt, făgăduit lui Blondet, împotriva lui Châtelet și a doamnei de Bargeton. Gustă astfel în dimineața aceea una dintre plăcerile tainice cele mai vii ale ziariștilor, plăcerea de a ascuți epigrama, de a șlefui lama rece ce-și află teaca în inima victimei și de a-i împodobi mânerul pentru cititori. Publicul admiră lucrătura spirituală a mânerului, nu-i ghicește răutatea ascunsă, nu știe că oțelul glumei alterate de răzbunare se împlântă într-un amor propriu răscolit în mod savant, rănit de mii de împunsături. Această plăcere înfiorătoare, întunecată și singuratică, degustată fără martori, e ca un duel cu un absent, ucis de la depărtare cu vârful unei pene, ca și când ziaristul ar avea puterea vrăjită a dorințelor celor înzestrați cu talismane în poveștile arabe. Polemica este plină de spiritul urii, a urii care se împărtășește din toate patimile omului, după cum iubirea concentrează toate bunele sale însușiri. De aceea, nu există om care să nu fie spiritual când se răzbună, pentru bunul motiv că nu există vreunul căruia iubirea să nu-i ofere plăceri. În ciuda facilității și a vulgarității acestui spirit în Franța, el e totdeauna bine primit. Articolul lui Lucien trebuia să pună și puse vârf reputației de răutate a ziarului; pătrunse până în fundul celor două inimi, îi răni de moarte pe doamna de Bargeton, ex-Laura lui, și pe baronul Châtelet, rivalul său.

— Ei, hai să facem o plimbare în Bois, caii sunt puși și nu mai au astâmpăr, îi spuse Coralie; nu-i nevoie nici să te spetești atâta.

— Să-i ducem lui Hector articolul despre Nathan. Hotărât lucru: ziarul e ca lancea lui Achile, care vindecă rănile pe care tot ea le făcuse, răspunse Lucien în timp ce-și mai corecta câteva expresii.

Cei doi amanți plecară cu trăsura și se arătară în toată splendoarea lor Parisului care, altădată, îl renegase pe Lucien și care acuma începea să se ocupe de el. A face Parisul să se ocupe de tine, când ți-ai dat seama de imensitatea acestui oraș și de greutatea de a ajunge ceva aici, pricinuiește plăceri amețitoare, care pe Lucien îl îmbătară.

— Dragule, îi zise actrița, să trecem pe la croitor să-i dăm zor să-ți facă hainele, sau să le încerci în caz că sunt gata. Dacă te duci la cucoanele tale, vreau să-i pui în umbră pe bestia de de Marsay, pe Rastignac, pe Adjuda-Pinto, pe Maxime de Trailles, pe Vandenesse, pe toți eleganții. Nu uita că iubita ta e Coralie! Dar să nu-mi faci cumva vreo „figură”!

Peste două zile, în ajunul supeului oferit de Lucien și Coralie prietenilor lor, Teatrul Ambigu juca o piesă nouă despre care trebuia să scrie Lucien. După masa de seară, Lucien și Coralie se duseră pe jos din strada Vendôme la Panorama-Dramatique, pe bulevardul Temple, pe partea Café-ului Turc, care, pe vremea aceea, era un loc de plimbare ținut în mare cinste. Lucien auzi vorbindu-se de succesul lui și de frumusețea iubitei sale. Unii spuneau de Coralie că e cea mai frumoasă femeie din Paris, alții îl socoteau pe Lucien vrednic de dânsa. Poetul se simți în mediul său. Asta era viața pe care și-o dorea. Cenaclul, abia dacă îl mai vedea. Despre oamenii aceia mari pe care îi admira atâta cu două luni înainte, se întreba acum dacă nu erau cam nerozi cu ideile și cu puritanismul lor. Cuvântul de gugumani, spus în treacăt de Coralie, încolțise în mintea lui Lucien și acuma rodea. O lăsă pe Coralie în cabina ei, se plimbă prin culise ca un pașă, urmărit de toate actrițele cu priviri aprinse și cu vorbe lingușitoare.

— Trebuie să mă duc la Ambigu să-mi fac meseria, zise el.

La Ambigu, sala era plină. Nu se găsi nici un loc pentru Lucien. Lucien se duse în culise și se plânse că n-are unde sta. Regizorul, care nu-l cunoștea încă, îi spuse că trimiseseră două loji la ziarul său, și-i ceru să-l lase în pace.

— O să scriu despre piesă după cum o voi auzi, zise Lucien înciudat.

— Ai înnebunit? îi spuse vedeta, regizorului; ăsta e iubitul Coraliei.

Numaidecât, regizorul se întoarse către Lucien și-i zise:

— Domnul meu, mă duc să vorbesc cu directorul.

În felul acesta, cele mai mici amănunte îi dovedeau lui Lucien nemărginirea puterii unui ziar și-i măguleau vanitatea. Directorul veni îndată și obținu de la ducele de Rhétoré și de la Tullia, care erau într-o lojă de avanscenă, să-l ia pe Lucien la ei. Ducele se învoi recunoscându-l pe Lucien.

— Ai adus la desperare două persoane, îi zise tânărul vorbindu-i de baronul Châtelet și de doamna de Bargeton.

— Cum or să se simtă mâine? întrebă Lucien. Până acum, prietenii mei doar s-au jucat cu ei, eu însă îi bombardez cu ghiulele înroșite, la noapte. Mâine, veți vedea pentru ce ne batem joc de Potelet. Articolul e intitulat: Potelet din 1811 către Potelet din 1821. Châtelet va rămâne tipul acelora care și-au renegat binefăcătorul raliindu-se Bourbonilor. Abia după ce le voi arăta tot ce pot, voi veni la doamna de Montcornet.

Lucien avu cu tânărul duce o conversație plină de cel mai scânteietor spirit; voia cu tot dinadinsul să-i dovedească nobilului cât se înșelaseră doamnele d'Espard și de Bargeton disprețuindu-l; dar, se dădu de gol încercând să-și stabilească dreptul de a purta numele de Rubempré, când, din șiretenie, ducele de Rhétoré i se adresă numindu-l Chardon.

— Ar trebui, îi spuse ducele, să te faci regalist. Ai arătat că ești om de spirit, arată acum că ești om cu minte. Singurul mijloc de a obține o ordonanță a regelui care să-ți restituie titlul și numele strămoșilor dumitale materni este să o ceri ca răsplată a serviciilor ce le va aduce Palatului. Liberalii n-au să te facă niciodată conte! Vezi dumneata, Restaurația îi va veni până la urmă de hac presei, singura putere de temut. S-a așteptat și așa prea multă vreme, ar trebui să fie acum cu botnița pusă. Profită de ultimele ei clipe de libertate, pentru a te face temut. În câțiva ani, un nume și un titlu vor reprezenta în Franța bunuri mai sigure decât talentul. Astfel vei putea avea de toate: spirit, noblețe și frumusețe, și să ajungi oriunde. Așa că fii acum liberal, numai ca să-ți vinzi cât mai scump regalismul.

Ducele îl rugă pe Lucien să accepte invitația la masă, ce avea să i-o trimită ministrul cu care supase la Florine. Într-o clipă Lucien fu cucerit de reflecțiile gentilomului și fermecat, văzând deschizându-se în fața lui ușile saloanelor din care se credea pe veci izgonit cu câteva luni înainte. Puterea gândirii îl uimi. Presa și inteligența erau, prin urmare, cheia societății prezente. Lucien înțelese că poate Lousteau se căia de a-i fi deschis ușile Templului, căci acum și el simțea nevoia de a ridica stavile greu de trecut ambițiilor acelora care năvăleau din provincie la Paris. Dacă un poet ar veni la el așa cum se azvârlise el însuși în brațele lui Étienne, nici nu îndrăznea să se gândească în ce chip l-ar primi! Tânărul duce observă la Lucien urmele unei meditații adânci și nu se înșelă căutându-i pricina: îi dezvăluise acestui ambițios, fără voință precisă, dar nu și fără dorințe, tot orizontul politic, după cum ziariștii îi arătaseră, în vârful Templului, precum diavolul lui Iisus, lumea literară și bogățiile ei. Lucien nu știa nimic de mica conspirație urzită împotriva lui de către aceia pe care ziarul îi jignea acum, și în care și domnul de Rhétoré era amestecat. Tânărul duce speriase societatea doamnei d'Espard vorbindu-i de spiritul lui Lucien. Însărcinat de doamna de Bargeton să iscodească gândurile ziaristului, sperase să-l întâlnească la Teatrul Ambigu. Nici lumea, nici ziariștii nu sunt profunzi; să nu credeți în trădări puse mai dinainte la cale. Nimeni dintre ei nu lucrează cu plan, machiavelismul lor procedează, ca să zicem așa, de la zi la zi și constă în a fi mereu de față, gata la orice, gata să profite de rău ca și de bine, să pândească momentele în care pasiunea le dă pe mână un om. În timpul mesei de la Florine, tânărul duce ghicise firea lui Lucien. Măgulindu-i vanitatea, făcea cu el proba însușirilor sale de viitor diplomat.

Lucien, după ce se isprăvi piesa, alergă în strada Saint-Fiacre să-și scrie articolul asupra piesei. Critica lui fu, cu socotință, aspră și mușcătoare; voia să-și încerce puterea. Melodrama era mai bună decât cea de la Panorama-Dramatique; dar el voia să vadă dacă putea, după cum i se spusese, să răstoarne o piesă bună și să facă un succes dintr-una proastă. A doua zi, prânzind cu Coralie, desfăcu ziarul, după ce-i spusese că lovise în Ambigu. Lucien nu fu puțin surprins citind, după articolul său despre doamna de Bargeton și despre Châtelet, o dare de seamă despre Ambigu atât de îndulcită în timpul nopții, încât, deși păstra spirituala-i analiză, ajungea la o concluzie favorabilă. Piesa urma să umple de bani casa teatrului. Furia lui nu s-ar putea descrie; se hotărî să-i ceară socoteală lui Lousteau. Se și credea necesar, și-și făgăduia să nu se lase încălecat și exploatat ca un prost. Ca să-și stabilească definitiv puterea, scrise articolul în care rezuma și cântărea toate părerile emise în legătură cu cartea lui Nathan pentru revista lui Dauriat și a lui Finot. Apoi, fiindcă se pornise, îi mai trase și unul dintre articolele de Varietăți ce le datora ziarului celui mic. Tinerii ziariști, în fierberea lor dintâi, fac articole cu dragoste și dăruiesc astfel tot ce au mai bun în ei. Directorul de la Panorama-Dramatique organizase premiera unui vodevil, pentru ca Florine și Coralie să fie libere în seara aceea. Înainte de masă, domnii aveau să joace cărți. Lousteau veni să ia în persoană articolul lui Lucien, făcut dinainte pentru această piesă, văzută la repetiția generală, ca să nu aibă nici o grijă cu privire la alcătuirea numărului de a doua zi. După ce Lucien îi citi unul dintre fermecătoarele articole despre ciudățeniile pariziene, ce făcură faima ziarului, Étienne îl sărută pe amândoi obrajii zicându-i că e providența ziarelor.

— De ce te-ai apucat să modifici spiritul articolelor mele? întrebă Lucien, care nu scrisese acest articol sclipitor decât ca să dea mai multă greutate plângerilor sale.

— Eu? exclamă Lousteau.

— Păi atunci, cine mi-a schimbat articolul?

— Dragul meu, răspunse Étienne râzând, tu nu ești încă la curent cu afacerile noastre. Ambigu ne-a luat douăzeci de abonamente din care noi trimitem numai nouă: directorului, șefului de orchestră, regizorului, amantelor lor, precum și celor trei coproprietari ai teatrelor. Fiecare din teatrele de pe bulevard plătește în felul ăsta opt sute de franci ziarului. Și tot atâta „iese” și din lojile date lui Finot, fără să mai punem la socoteală abonamentele actorilor și autorilor. Secătura scoate deci opt mii de franci de pe bulevarde. Și, după teatrele mici, dă-ți seama de cele mari! Pricepi? Suntem deci datori să fim foarte îngăduitori.

— Pricep că nu sunt liber să scriu ceea ce gândesc…

— Hi! și ce-ți pasă ție, dacă treburile îți merg bine? exclamă Lousteau. Și, afară de asta, ce vină îi aduci teatrului? Trebuie să ai un motiv ca să scrii contra piesei de ieri. Să criticăm doar de dragul de a critica înseamnă să compromitem ziarul. Când va lovi pe drept, n-ar mai face nici o impresie. Ți-a făcut ceva directorul?

— Nu-mi oprise loc.

— Prea bine, făcu Lousteau. O să-i arăt directorului articolul tău, o să-i spun că te-am îndulcit eu, și o să fie mai bine decât dacă îl publicai. Cere-i mâine niște bilete, o să-ți iscălească patruzeci în alb în fiecare lună, și te duc eu la unul cu care o să cazi la învoială ca să i le plasezi; o să ți le cumpere la jumătate din prețul lor. Se face cu biletele de spectacol același negoț ca și cu cărțile. O să-ți prezint pe un alt Barbet, pe un șef de galerie. Nu stă departe de aici, avem tocmai vreme, hai.

— Dar, dragă, ce meserie urâtă mai învârtește și Finot percepând astfel un soi de contribuții indirecte asupra produselor gândirii. Mai curând sau mai târziu…

— Hi, bravo! de unde vii? exclamă Lousteau. Cum îl credeai tu pe Finot? Face el pe omul de treabă; dar sub aerul de Turcaret[246], sub incultura și profeția lui, se ascunde toată șiretenia negustorului de pălării din care se trage. N-ai văzut în cușca lui, la biroul ziarului, pe un soldat bătrân din armata Imperiului? E unchiul lui Finot. Unchiul ăsta nu e numai un om cumsecade, dar mai are și norocul că toată lumea îl crede un neghiob. E omul compromis în toate tranzacțiile bănești. La Paris, un ambițios e foarte bogat atunci când are pe lângă el câte o ființă din astea care consimte să fie compromisă în locul lui. În politică, întocmai ca și în gazetărie, sunt o grămadă de cazuri când șefii nu trebuie niciodată să fie puși în cauză. Dacă Finot ar ajunge un personaj politic, unchiul ar ajunge secretarul lui și ar primi pe seama lui contribuțiile ce se percep la ministere pentru afacerile mari. Giroudeau, care la prima vedere pare un prostănac, are destulă viclenie ca să fie un tovarăș nebănuit. El stă de veghe ca să ne ferească pe noi de a fi copleșiți de văicăreli, de debutanți, de reclamații, și nu cred că-și are perechea la vreun alt ziar.

— Își joacă bine rolul, zise Lucien, l-am văzut la treabă.

Étienne și Lucien se duseră în strada Faubourg-du-Temple, unde redactorul-șef se opri în fața unei case arătoase.

— Domnul Braulard e acasă? îl întrebă el pe portar.

— Cum, domnul? făcu Lucien. Șeful galeriei e „domnul”?

— Dragul meu, Braulard câștigă douăzeci de mii de franci pe an, dispune de semnăturile autorilor dramatici de pe bulevard, care au cu toții cont curent la el, ca la bancă. Biletele de autori și de favoare se vând. Braulard desface tocmai marfa asta. Ia fă puțină statistică, o știință destul de folositoare când nu abuzezi de ea. Socotind cincizeci de bilete de favoare pe seară, de fiecare spectacol, afli un total de două sute cincizeci de bilete pe zi; dacă, unul peste altul, se vând cu doi franci bucata, Braulard le plătește o sută douăzeci și cinci de franci pe zi autorilor și are șansa de a câștiga și el tot pe atâta. Astfel, numai biletele de autori îi aduc aproape patru mii de franci pe lună, în total patruzeci și opt de mii de franci pe an. Și hai să zicem, douăzeci de mii pierdere, deoarece nu poate totdeauna să-și „desfacă” toate biletele.

— Pentru ce?

— Păi, oamenii care își cumpără biletele de la casă vin în concurență cu biletele de favoare, care n-au locuri rezervate. Și, în fine, teatrul își păstrează dreptul de locațiune. Mai sunt zilele cu timp frumos și acelea cu spectacole slabe. Așa că Braulard câștigă vreo treizeci de mii de franci pe an numai de la articolul ăsta. Apoi vine echipa lui de galerie, altă industrie. Florine și Coralie sunt tributarele lui; dacă nu l-ar subvenționa, n-ar mai fi aplaudate la toate intrările și ieșirile din scenă.

Lousteau dădea aceste explicații în șoaptă, urcând scara.

— Ce ți-e și cu Parisul ăsta! zise Lucien descoperind interesul pitit prin toate ungherele.

O servitoare curățică îi introduse pe cei doi ziariști la domnul Braulard. Negustorul de bilete, care stătea într-un fotoliu mare la birou, se ridică văzându-l pe Lousteau. Braulard era îmbrăcat cu o redingotă de molton cenușiu, cu niște pantaloni prinși pe sub talpă și cu papuci roșii, întocmai ca un medic sau ca un avocat. Lucien văzu în el pe omul de jos îmbogățit: trăsăturile figurii comune, ochi cenușii plini de viclenie, mâini făcute să aplaude, obraji peste care orgiile trecuseră ca ploaia prin acoperiș, părul începând să încărunțească și o voce destul de răgușită.

— Veniți, pesemne, pentru domnișoara Florine, iar domnul pentru domnișoara Coralie? întrebă el. Vă cunosc. N-aveți nici o grijă, domnule, îi spuse el lui Lucien, o să cumpăr și clientela de la Gymnase[247], n-o las eu pe domnișoara Coralie și o voi înștiința și de festele ce s-ar pune la cale contra ei.

— Nu zicem nu, dragă Braulard, spuse Lousteau; însă acum venim pentru biletele ziarului de la toate teatrele de pe bulevarde; eu ca redactor-șef, dumnealui ca redactor pentru fiecare teatru.

— A! da, Finot și-a vândut ziarul. Am aflat de afacerea asta. Se descurcă bine Finot! Dau o masă pentru el la sfârșitul săptămânii. Dacă vreți să-mi faceți cinstea și plăcerea să veniți și dumneavoastră, puteți să vă aduceți și soațele, o să fie chef, nu glumă; mai vin Adèle Dupuis, Ducange, Frédéric du Petit-Méré, domnișoara Millot, prietena mea; o să râdem mult! și o să bem și mai mult.

— Trebuie s-o ducă rău Ducange, a pierdut procesul.

— I-am împrumutat zece mii de franci, îi scoate el cu succesul lui Calas[248]; i-am dat și eu o mână de ajutor! Ducange e om deștept, nu se lasă…

Lui Lucien i se părea că visează auzindu-l pe acest om cântărind talentul scriitorilor.

— Coralie a făcut o afacere frumoasă, îi zise Braulard cu aerul unui judecător competent. Dacă e fată bună, o s-o sprijin pe ascuns contra cabalei puse la cale pentru debutul ei la Gymnase. Ascultă: pentru ea, o să pun oameni bine îmbrăcați la galerie, care or să surâdă, or să vorbească în șoaptă, ca să provoace aplauzele. Trucul ăsta prinde totdeauna pentru o femeie. Îmi place Coralie, și dumneata trebuie să fii mulțumit de ea, e o fată cu suflet. A! știți, eu pot să răstorn pe cine vreau…

— Dar să ne învoim cu biletele, zise Lousteau.

— Da, da, o să trec să le iau de la dumnealui, în primele zile ale fiecărei luni. Domnul e prietenul dumitale, rămâne aceeași învoială ca și cu dumneata. Aveți cinci teatre, o să căpătați treizeci de bilete: asta înseamnă cam șaptezeci și cinci de franci pe lună. Poate că doriți un avans? zise negustorul îndreptându-se spre birou și trăgând un sertar plin de monezi.

— Nu, nu, spuse Lousteau, lasă-l pentru zilele negre…

— Domnul meu, reluă Braulard, adresându-se lui Lucien, o să viu să lucrez cu Coralie zilele acestea, o să ne înțelegem noi.

Lucien se uită foarte mirat la încăperea în care se afla și în care vedea o bibliotecă, gravuri, mobilă bună. Trecând prin salon, observă și acolo aceeași mobilare, nici prea sărăcăcioasă, nici prea luxoasă.

Sufrageria i se păru odaia cea mai bine întreținută; făcu și o glumă pe socoteala ei.

— Păi, Braulard e gastronom, zise Lousteau. Mesele lui, citate în literatura dramatică, sunt îmbelșugate ca și casa.

— Am vinuri bunicele, răspunse cu modestie Braulard. Aha! sosesc lampagiii, exclamă el auzind niște glasuri răgușite și gălăgie de pași ciudați pe scară.

Ieșind, Lucien văzu defilând prin fața lui șleahta puturoasă de vânzători de bilete și de aplauze, toți cu șepci, cu pantaloni jerpeliți, cu redingote roase, cu mutre tâlhărești, vineții, verzui, jegoase, chircite, nerase, cu ochi crunți și vicleni totodată: seminție hâdă ce trăiește și mișună pe bulevardele Parisului, care, dimineața, vinde lanțuri de ceas și giuvaeruri de aur de cinci franci, iar seara, aplaudă de sus, de lângă candelabre – într-un cuvânt, se mlădie după toate ticăloșiile Parisului.

— Ăștia sunt romanii, zise Lousteau râzând, ăștia sunt gloria actrițelor și a autorilor dramatici. Privită de aproape, nu arată nici a lor mai frumoasă decât a noastră.

— E greu, își spuse Lucien întorcându-se acasă, să mai ai iluzii despre ceva la Paris. Totul se vinde, totul se cumpără, totul se fabrică, până și succesul.

Musafirii lui Lucien erau Dauriat, directorul de la Panorama, Matifat și Florine, Camusot, Lousteau, Finot, Nathan, Hector Merlin și doamna du Val-Noble, Félicien Vernou, Blondet, Vignon, Philippe Bridau, Mariette, Giroudeau, Cardot și Florentine, Bixiou. Îi poftise și pe amicii săi din cenaclu. Tullia, dansatoarea, care, zicea lumea, nu era prea crudă cu du Bruel, luă și ea parte, dar fără duce, precum și proprietarii ziarelor la care lucrau Nathan, Merlin, Vignon și Vernou. Mesenii alcătuiau o adunare de treizeci de persoane, în sufrageria Coraliei neîncăpând mai mulți. Pe la opt seara, la flacăra candelabrelor aprinse, mobilele, mătăsurile, florile locuinței căpătară aerul acela sărbătoresc ce li dă luxului parizian înfățișare de vis.

Lucien se simți nespus de fericit, avu simțământul mândriei împlinite și al nădejdii realizate văzându-se stăpânul acelor locuri, nu-și mai lămurea nici cum, nici cine făcuse minunea aceasta. Florine și Coralie, îmbrăcate cu risipa și strălucirea artistică a actrițelor, îi zâmbeau poetului de provincie ca doi îngeri meniți să-i deschidă porțile Palatului Viselor. Iar Lucien aproape că visa. În câteva luni, viața lui se schimbase până într-atâta, el trecuse atât de repede de la extrema sărăcie la extrema bogăție, încât din când în când era cuprins de îngrijorări, ca oamenii care, deși visează, știu că dorm. Privirea lui trăda totuși, la vederea acestei realități încântătoare, o încredere căreia pizmașii i-ar da numele de îngâmfare. El însuși se schimbase. Ca la oamenii fericiți în fiecare zi, obrajii își pierduseră rumeneala, privirea i se umezise de lenevie; în sfârșit, după o vorbă a doamnei d'Espard, arăta a om iubit. Frumusețea lui câștiga. Conștiința puterii i se citea pe chipu-i luminat de iubire și de experiență. Privea în sfârșit lumea literară și societatea drept în față, crezând că se putea plimba printr-însele ca stăpân. Poetului acestuia, care nu putea cugeta decât lovit de năpastă, prezentul i se înfățișa lipsit de griji. Succesul îi umfla pânzele bărcii, avea la îndemână uneltele trebuincioase planului său: o casă înzestrată cu de toate, o amantă pentru care îl pizmuia întreg Parisul, un echipaj, în sfârșit sume incalculabile în călimară. Sufletul, inima și mintea i se metamorfozaseră deopotrivă: nu-i trecea prin gând să mai discute mijloacele, în fața unor asemenea rezultate minunate. Întreținerea unei astfel de case va părea atât de suspectă economiștilor ce cunosc bine viața de la Paris, încât nu va fi de prisos să-i arătăm baza, oricât de șubredă era ea, pe care stătea fericirea materială a actriței și a poetului ei. În ascuns, Camusot le spusese furnizorilor Coraliei să-i facă credit timp de cel puțin trei luni. Caii, servitorii, toate trebuiau deci să meargă ca prin farmec pentru cei doi copii grăbiți să se bucure și care se și bucurau de toate plăcerile vieții. Coralie veni și-l luă de mână pe Lucien ca să-i arate minunea din sufrageria împodobită cu candelabre de câte patruzeci de lumânări, cu masa pusă cu bogăție și pregătită de Chevet, marele maestru. Lucien o sărută pe Coralie pe frunte strângând-o la piept.

— O să fac avere, iubito, îi zise el, și-ți voi răsplăti iubirea și devotamentul.

— Lasă astea! spuse ea, ești mulțumit?

— Cum să nu fiu?

— Atunci e bine, surâsul ăsta plătește totul, răspunse ea apropiindu-și cu o mișcare de șarpe buzele de buzele lui Lucien.

Îi găsiră pe Florine, pe Lousteau, pe Matifat și pe Camusot așezând mesele de joc. Prietenii lui Lucien soseau pe rând, căci toți aceia își și ziceau prietenii lui Lucien. Jucară de la nouă până la miezul nopții. Spre norocul lui, Lucien nu știa nici un joc; Lousteau însă pierdu o mie de franci și îi împrumută de la Lucien, care își zise că nu-l putea refuza. Pe la zece, veniră Michel, Fulgence și Joseph. Lui Lucien, care se retrase cu ei într-un colț să stea de vorbă, i se părură destul de reci și de serioși, ca să nu zică stingheriți. D'Arthez nu putuse veni, își isprăvea tocmai cartea. Léon Giraud era ocupat cu publicarea primului număr al revistei sale. Cenaclul îi trimisese pe cei trei artiști ca fiind mai potriviți la o orgie.

— Ei, copii, le spuse Lucien făcând oarecum pe superiorul, o să vedeți voi că micul palavragiu poate ajunge un mare politician.

— M-aș bucura cel dintâi să mă fi înșelat eu, zise Michel.

— Trăiești cu Coralie până ce-ți găsești ceva mai bun? îl întrebă Fulgence.

— Da, reluă Lucien cu un aer ce voia să pară naiv. Coralie trăia cu un biet negustor care o adora și l-a dat afară. Eu sunt mai fericit decât fratele tău Philippe, care nu știe cum s-o mai ție în frâu pe Mariette, adăugă el uitându-se la Joseph Bridau.

— În sfârșit, zise Fulgence, acum ești un om ca toți ceilalți, o să ajungi departe.

— Un om care pentru voi va rămâne același, în orice situație s-ar afla, răspunse Lucien.

Michel și Fulgence se priviră schimbând un zâmbet batjocoritor care fu surprins de Lucien și îl făcu să înțeleagă ridicolul frazei sale.

— Coralie e strașnic de frumoasă, exclamă Joseph Bridau. Ce portret minunat i s-ar putea face!

— Și bună, răspunse Lucien. Pe cuvântul meu, e un înger; dacă vrei să-i faci portretul, ia-o ca model pentru Venețiana adusă senatorului de o babă.

— Toate femeile care iubesc sunt niște îngeri, zise Michel Chrestien.

În acel moment, Raoul Nathan se repezi la Lucien cu o pornire nestăvilită de prietenie, îi luă mâinile și i le strânse.

— Bunul meu prieten, nu ești numai un om mare, dar mai ai și suflet, ceea ce azi e mai rar decât geniul, spuse el. Ești devotat prietenilor. Ce mai atâta vorbă, sunt al dumitale pe viață și nu voi uita niciodată ceea ce ai făcut săptămâna asta pentru mine.

Lucien, în culmea bucuriei, văzându-se lingușit de către un om cu faimă, îi privi pe cei trei prieteni din cenaclu cu un fel de superioritate. Intrarea asta a lui Nathan, se datora faptului că Merlin îi arătase corectura articolului în favoarea cărții lui, și care urma să apară în ziarul de a doua zi.

— N-am primit să scriu atacul, răspunse Lucien la urechea lui Nathan, decât cu condiția de a-i răspunde eu însumi. Sunt al dumitale.

Se înapoie lângă cei trei prieteni din cenaclu, încântat de o împrejurare ce-i îndreptățea fraza de care râsese Fulgence.

— Să-și publice d'Arthez cartea, și o să vadă el că sunt acum în situația de a-i fi folositor. Numai norocul ăsta, și m-ar hotărî să rămân în gazetărie!

— Dar tu ești liber acolo? îl întrebă Michel.

— Atâta cât poți fi atunci când nu se pot lipsi de tine, răspunse Lucien cu o falsă modestie.

Către miezul nopții, invitații se așezară la masă, și orgia începu. Vorbele debitate la Lucien acasă fură și mai deocheate decât cele de la Matifat, dar nimeni nu se miră, căci nimeni nu bănui deosebirea de sentimente ce exista între cei trei trimiși ai cenaclului și reprezentanții ziarelor. Aceste tinere spirite, atât de depravate de obiceiul de a se folosi de Pro și Contra, ajunseră să se încaiere aruncându-și unii altora cele mai grozave axiome ale jurisprudenței ce se năștea pe atunci în oficinele ziarelor. Claude Vignon, care voia să-i mai păstreze criticii un caracter solemn, se ridică împotriva tendinței ziarelor mici de a ataca pe unul sau pe altul, spunând că în felul acesta scriitorii vor ajunge cu timpul să se desconsidere ei înșiși. Lousteau, Merlin și Finot luară atunci pe față apărarea sistemului numit în limbaj ziaristic zeflemeaua, susținând că ar fi semnul distinctiv al talentului.

— Toți acei ce rezistă acestei încercări se vor dovedi până la urmă cu adevărat oameni tari, zise Lousteau.

— De altfel, exclamă Merlin în ovațiile celor prezenți, aceștia au nevoie în jurul lor, ca în jurul triumfătorilor romani, de un concert de injurii.

— Păi, atunci, făcu Lucien, toți aceia de care vom râde vor crede că triumfă!

— S-ar zice că asta nu te privește! exclamă Finot.

— Și sonetele! zise Michel Chrestien, n-or să aibă triumful lui Petrarca?

— Aurul, laurul și Laura merg foarte bine împreună, spuse Dauriat, al cărui calambur produse aclamații generale.

— Faciamus experimentum in anima vili[249], răspunse Lucien surâzând.

— Și vai de aceia pe care ziarele nu-i iau în răspăr și îi vor primi cu cununi de flori la debut. Aceștia vor fi lăsați în părăsire ca niște sfinți în firidele lor, și nimeni nu le va mai da nici cea mai mică atenție, zise Vernou.

— Li se va spune cum a spus Champcenetz[250] marchizului de Genlis, care își privea prea drăgăstos soția: „Mai lasă-i și pe alții, dragă; ție ți s-a dat destul”, spuse Blondet.

— În Franța, succesul ucide, spuse Finot. Suntem prea geloși unii de alții ca să nu dorim uitarea și să nu dăm uitării triumfurile altora.

— În adevăr, contrazicerea dă viață în literatură, zise Claude Vignon.

— Ca și în natură, unde rezultă din două principii ce se găsesc în luptă, exclamă Fulgence. Triumful unuia asupra celuilalt înseamnă moartea[251].

— Ca și în politică, adăugă Michel Chrestien.

— Am dovedit-o zilele astea, zise Lousteau. Dauriat o să vândă săptămâna asta două mii de exemplare din cartea lui Nathan. Pentru ce? Pentru că o carte bine atacată e și bine apărată.

— Un articol ca ăsta, spuse Merlin arătând corectura articolului de a doua zi din ziarul lui, cum să nu „desfacă” numaidecât o ediție?

— Citește-mi articolul, zise Dauriat. Sunt editor peste tot, chiar și când stau la masă.

Merlin citi triumfătorul articol al lui Lucien, ce fu aplaudat de toată adunarea.

— S-ar fi putut face articolul ăsta fără cel dintâi? întrebă Lousteau.

Dauriat scoase din buzunar corectura celui de al treilea articol și îl citi. Finot îl ascultă cu atenție, fiind destinat numărului doi al revistei sale; apoi în calitate de redactor-șef, își exageră entuziasmul.

— Domnilor, zise el, dacă Bossuet[252] ar trăi în secolul nostru, așa ar scrie.

— Vezi bine, spuse Merlin. Astăzi, Bossuet ar fi ziarist.

— În cinstea lui Bossuet II! strigă Claude Vignon ridicându-și paharul și salutându-l ironic pe Lucien.

— În cinstea Columbului meu[253]! răspunse Lucien închinând pentru Dauriat.

— Bravo! strigă Nathan.

— E o poreclă? întrebă cu răutate Merlin privindu-i și pe Finot și pe Lucien.

— Dacă o să continuați tot așa, făcu Dauriat, noi n-o să ne mai putem ține după voi, iar domnii aceștia, adăugă el arătând spre Matifat și Camusot, nu vă vor mai înțelege. Gluma e ca bumbacul: dacă îl torci prea subțire, se rupe, a spus Bonaparte.

— Domnilor, izbucni Lousteau, suntem martorii unui fapt grav, nemaiauzit și nemaipomenit. Ce ziceți de iuțeala cu care prietenul nostru s-a schimbat din provincial în ziarist?

— Se născuse ziarist, sări Dauriat.

— Băieți, zise atunci Finot ridicându-se și ținând în mână o sticlă de șampanie, l-am protejat cu toții și cu toții l-am încurajat pe amfitrionul nostru în cariera în care ne-a depășit speranțele. În două luni, a dovedit-o cu articolele grozave pe care le cunoaștem cu toții: propun să-l botezăm autentic ziarist.

— O cunună de trandafiri ca să sărbătorim dubla-i victorie, strigă Bixiou, uitându-se spre Coralie.

Coralie îi făcu semn Bérénicei, care se duse să caute niște flori artificiale prin cutiile actriței. Împletiră la repezeală o cunună de trandafiri, după ce jupâneasa cea grasă aduse florile, cu care se împodobiră caraghios cei ce erau mai beți. Finot, marele-preot, turnă câteva picături de șampanie pe părul frumos al lui Lucien rostind cu o gravitate hazlie cuvintele sacramentale:

— În numele Fiscului, al Cauțiunii și al Amenzii, te botez ziarist. Fie-ți articolele ușoare!

— Și plătite fără să ți se scadă spațiile! zise Merlin.

În acel moment, Lucien zări chipurile întristate ale lui Michel Chrestien, Joseph Bridau și Fulgence Ridal, care își luară pălăriile și ieșiră, însoțiți de uralele batjocoritoare ale celor rămași.

— Ce oameni și ăștia! zise Merlin.

— Fulgence era un băiat bun, reluă Lousteau; dar l-au stricat ceilalți cu morala.

— Care ceilalți? întrebă Claude Vignon.

— Niște tinerei gravi ce se adună într-un cerc filosofic și religios din strada des Quatre-Vents, unde își bat capul cu rostul omenirii… răspunse Blondet.

— O! o! o!

— Se frământă să afle dacă stă în loc, zise Blondet continuând, sau dacă e în progres. Nu erau în stare să aleagă între linia dreaptă și linia curbă, li se părea fără nici o noimă triunghiul biblic, și atunci le-a apărut nu știu care profet ce s-a rostit pentru spirală.

— Când se adună oamenii la un loc, pot să născocească prostii și mai primejdioase, exclamă Lucien, în dorința de a lua apărarea cenaclului.

— Ție ți se par vorbe goale teoriile acelea, spuse Félicien Vernou, vine însă o vreme când ele se transformă în împușcături sau în ghilotinări.

— Deocamdată n-au ajuns, zise Bixiou, decât la ideea providențială a șampaniei, la rostul umanitar al pantalonilor și la spiridușul care mână lumea. Culeg de pe jos pe oamenii mari căzuți de sus, ca Vico, Saint-Simon, Fourier[254]. Mi-e teamă să nu-l smintească și pe bietul Joseph Bridau.

— Ei sunt de vină, zise Lousteau, că Bianchon, compatriotul și colegul meu de liceu, se strâmbă când mă vede.

— Învață acolo gimnastica și ortopedia spiritelor? întrebă Merlin.

— Se prea poate, răspunse Finot, fiindcă și Bianchon a căzut în sminteala lor.

— Și totuși, o să ajungă un doctor mare, zise Lousteau.

— Șeful lor vizibil nu e oare d'Arthez, un tânăr mărunțel care trebuie să ne înghită pe toți? întrebă Nathan.

— E un om de geniu! strigă Lucien.

— Prefer un pahar de vin de Xeres, zise Claude Vignon zâmbind.

Ajunși aici, fiecare începu a-și explica vecinului său firea. Când oamenii deștepți ajung să se explice pe ei înșiși, să-și descrie inima, e lucru sigur că beția i-a luat în cârcă. După o oră, toți mesenii, deveniți prieteni la toartă, se făceau unii pe alții oameni mari, oameni tari, oameni de viitor. Lucien, în calitate de gazdă, își păstrase mintea ceva mai limpede: ascultă sofismele ce i se zvârleau și care îl impresionară și desăvârșiră opera demoralizării sale.

— Copii, zise Finot, partidul liberal se vede silit să-și mai învioreze polemica, pentru că n-are nimic de zis astăzi contra guvernului, și înțelegeți ușor în ce încurcătură se află opoziția. Care din voi vrea să scrie o broșură în care să se ceară restabilirea dreptului de primogenitură ca să ne dea astfel nouă motiv să țipăm contra planurilor ascunse ale curții? Broșura va fi bine plătită.

— Eu, zise Hector Merlin, asta intră în vederile mele.

— Partidul tău ar spune că îl compromiți, replică Finot. Félicien, fă tu broșura, Dauriat o editează, iar noi o să ne ținem gura.

— Cât mi se dă? întrebă Vernou.

— Șase sute de franci! Semnezi „contele C…”

— S-a făcut! zise Vernou.

— Așadar, introduceți rața până și în politică? reluă Lousteau.

— O să fie afacerea Chabot[255] strămutată în sfera ideilor, spuse Finot. Îi atribuim guvernului anumite intenții și asmuțim contra lui opinia publică.

— Totdeauna o să mă mire un guvern care lasă conducerea ideilor în seama unor lichele ca noi, zise Claude Vignon.

— Dacă guvernul comite prostia să coboare în arenă, reluă Finot, n-o să-i dăm răgaz nici să răsufle; dacă se înfurie, turnăm venin și îl facem să-și piardă simpatia maselor. Ziarul nu riscă niciodată nimic, acolo unde cârmuirea are totdeauna totul de pierdut.

— Franța e ca și redusă la zero atâta vreme cât ziarele nu vor fi puse în afara legii, reluă Claude Vignon. Faci progrese de la ceas la ceas, îi spuse el lui Finot. O să ajungi ca iezuiții, minus credința, gândirea neclintită, disciplina și unirea.

Toată lumea reveni la mesele de joc. Curând lumina zorilor făcu să pălească lumânările.

— Prietenii tăi din strada des Quatre-Vents erau posomorâți ca niște osândiți la moarte, îi zise Coralie amantului său.

— Aș! Erau ca niște judecători, răspunse poetul.

— Aș! judecătorii sunt mai veseli, zise Coralie.

0:00