Arestarea debitorilor, în provincie, este un fapt nemaipomenit, cu totul în afara regulii. În primul rând că toată lumea se cunoaște prea bine ca să recurgă la o cale atât de urâtă. Toată viața, după aceea, creditorii și debitorii sunt nevoiți să se vadă, să se întâlnească mereu. În al doilea rând, când un negustor pune la cale vreun faliment răsunător, Parisul îi servește ca loc de refugiu. Parisul e întrucâtva Belgia provinciei: se găsesc acolo adăposturi aproape de nepătruns, iar mandatul portărelului expiră la limitele jurisdicției sale. Și mai sunt și alte piedici, tot așa de puternice. Astfel, legea care consfințește inviolabilitatea domiciliului se aplică fără excepție în provincie; portărelul n-are dreptul, ca la Paris, să pătrundă într-o casă străină pentru a-l aresta pe debitor. Legiuitorul a socotit că trebuie să excepteze Parisul de la această regulă, din cauză că acolo foarte des mai multe familii locuiesc în aceeași casă. În schimb, în provincie, ca să pătrundă în domiciliul debitorului, portărelul e dator să fie asistat de judele de ocol. Iar judecătorul de ocol, care îi are sub autoritatea sa pe portărei, este aproape liber să-și dea sau să-și refuze concursul. Spre lauda judecătorilor de ocol, trebuie să spunem că această obligație îi apasă, nu vor să slujească unor pasiuni oarbe, sau unor răzbunări. Mai sunt și alte piedici, la fel de grave, și care tind să modifice cruzimea cu totul inutilă a legii asupra constrângerii corporale, prin acțiunea moravurilor, care ades schimbă legile ajungându-se până chiar la anularea lor. În orașele mari, se găsesc destui ticăloși, oameni fără căpătâi și fără conștiință, ca să facă pe spionii; însă, în orașele mici, fiecare se cunoaște prea bine cu ceilalți ca să se poată pune în slujba unui portărel. Oricare om din clasa de jos care s-ar preta la asemenea degradare ar fi silit să părăsească orașul. În acest chip, arestarea unui datornic nefiind, ca la Paris sau ca în marile centre, obiectul industriei privilegiate a guarzilor comerciali, devine o operă de procedură deosebit de anevoioasă, o luptă de șiretlicuri între debitor și portărel, ale căror născociri au oferit „faptelor diverse” ale ziarelor din Paris niște foarte nostime relatări. Cointet cel mare nu voise să se arate; însă Cointet cel gras, care se pretindea însărcinat de Métivier cu această afacere, venise la Doublon împreună cu Cérizet, ajuns șef de atelier în tipografia lor, și a cărui colaborare și-o asiguraseră cu făgăduiala unei hârtii de o mie de franci. Doublon, la rându-i, se putea bizui pe doi din oamenii lui. Astfel, frații Cointet aveau de pe acum trei copoi care să le supravegheze prada. De altminteri, în momentul arestării, Doublon putea să folosească și jandarmeria care, potrivit sentinței, e datoare să-și dea concursul portărelului ce i l-ar cere. Aceste cinci persoane erau deci întrunite în biroul particular al lui Doublon, situat la parterul casei, în încăperea din spatele biroului pentru public.
Intrai în biroul pentru public printr-un coridor destul de lat, cu lespezi pe jos, care constituia un fel de alee. Casa avea o singură ușă, de o parte și de alta a ușii era atârnată câte o tăbliță oficială aurită, pe care scria cu negru: PORTĂREL. Cele două ferestre dinspre stradă aveau zăbrele. Biroul particular dădea spre grădina în care portărelul, îndrăgostit de Pomona[322], cultiva cu frumoase rezultate vița de vie. Bucătăria se afla în fața biroului pentru public, iar în spatele ei urca scara la etajul de deasupra. Casa se afla pe o străduță din spatele noului palat de justiție, pe atunci în construcție și care nu fu gata decât prin 1830. Amănuntele acestea folosesc ca să se poată înțelege cele ce aveau să i se întâmple lui Kolb. Alsacianul născocise planul de a se prezenta la portărel acasă sub pretextul de a i-l vinde pe stăpânul său, spre a afla astfel cursele ce i se vor întinde și spre a-l apăra. Bucătăreasa veni să deschidă. Kolb îi spuse că dorea să-i vorbească domnului Doublon pentru niște afaceri. Supărată că o luase de la spălatul vaselor, femeia deschise ușa biroului pentru public zicându-i lui Kolb, pe care nu-l cunoștea, să-l aștepte acolo pe conașul, reținut pentru moment în biroul de alături; apoi se duse să-i spună stăpânului că un om dorea să-i vorbească. Expresia un om însemna atât de limpede un țăran, încât Doublon zise: „Să aștepte!” Kolb se așeză pe un scaun lângă ușa dinspre biroul particular.
— Ei, cum ai de gând să procedezi? pentru că, dacă am putea pune mâna pe el, am câștiga vreme, spunea Cointet cel gras.
— Cum e fraier nu numai cu numele, o să fie foarte ușor, se repezi Cérizet.
Recunoscând glasul lui Cointet cel gras, dar mai ales auzind aceste două fraze, Kolb ghici îndată că era vorba de stăpânul său, și mirarea îi crescu deosebind și glasul lui Cérizet.
— Ein paiad be care el a gresgud! exclamă el speriat.
— Copii, zise Doublon, iată ce trebuie să facem. Ne înșirăm oamenii pe o mare distanță, începând din strada Beaulieu și din piața du Mûrier, prin toate părțile, spre a-l urmări pe fraier (porecla asta îmi place!), fără ca el să bage de seamă; nu-l slăbim din ochi până ce nu va intra în casa unde se va socoti bine ascuns; îl lăsăm câtva timp să se creadă acolo în siguranță, apoi dăm peste el într-una dintre zile înainte de răsăritul ori de apusul soarelui.
— Dar, în clipa asta, ce-o fi făcând? ar putea să ne scape, zise Cointet cel gras.
— E acasă, răspunse Doublon; dacă iese, știm numaidecât. Am un specialist la pândă în piața du Mûrier, un altul la colțul tribunalului, și un altul la treizeci de pași de casa mea. Dacă omul nostru iese, ei fluieră; și n-ar face nici trei pași, că eu aș și afla-o prin această comunicare telegrafică.
Portăreii le spun însoțitorilor lor specialiști!
Kolb nici nu nădăjduise un noroc așa de mare! Ieși încet din birou, și îi spuse servitoarei:
— Tomnu Touplon iste vor te ogubad agum, o se jin mune diminetz.
Alsacianului, ca fost cavalerist, îi venise o idee pe care se și duse s-o pună în practică. Alergă la un cunoscut care închiria cai, alese un cal și puse de-l înșeuară; apoi se întoarse într-un suflet acasă la stăpân, unde o găsi pe conița Ève deznădăjduită la culme.
— Ce s-a întâmplat, Kolb? întrebă tipograful văzându-l pe alsacian și vesel și speriat totodată.
— Te șur împresur, numai hotzi și minginoji. Cel mai bine iste ca stăpân să se asgundă. Gonitza a ghindit unde se asgunda pe gonajul?
După ce credinciosul Kolb le aduse la cunoștință trădarea lui Cérizet, posturile de sentinelă din jurul casei, participarea lui Cointet cel gras la afacere, dându-le astfel posibilitatea de a bănui vicleșugurile puse la cale de asemenea oameni împotriva stăpânului său, situația lui David li se înfățișă în cele mai întunecate culori.
— Frații Cointet sunt cei care te urmăresc, exclamă biata Ève doborâtă, și iată de ce Métivier se arată atât de necruțător… Sunt fabricanți de hârtie și vor să-ți afle secretul.
— Cum să scăpăm de ei? exclamă doamna Chardon.
— Taca gonitza ai un log unde pune pe gonajul, întrebă Kolb, eu potzi sa tugi pe el agolo țara ca ei sa știi.
— Să nu intri decât noaptea în casă la Basine Clerget, răspunse Ève, mă voi duce să pun totul la cale cu ea. În împrejurarea asta, te poți încrede în Basine ca și în mine.
— Spionii or să te urmărească, zise în sfârșit David, care începuse a-și mai veni în fire. Trebuie să găsim un mijloc să-i dăm de veste Basinei fără ca vreunul dintre noi să se ducă la ea
— Gonitza potzi merce, zise Kolb. La mine iste ein plan. Eu ies cu gonajul, și spioni or sa fine tuba noi. În acest freme, gonitza se țuce la tomniiora Clerget ujor, pentru ca nu iste nimeni se urmăresc la tinsa. La mine iste ein gal; urchem amintoi la el; și nici tragul nu așunce pe noi!
— Dragul meu, atunci adio, exclamă sărmana femeie aruncându-se în brațele soțului; niciunul dintre noi n-o să venim pe la tine, căci s-ar putea să te trădăm. Trebuie să ne luăm rămas bun pentru tot timpul cât va ține această închisoare voluntară. O să ne scriem prin poștă, Basine o să ne aducă scrisorile tale, iar eu o să-ți scriu pe numele ei.
Când ieșiră, David și Kolb auziră fluierăturile și îi duseră pe spioni până dincolo de poarta Paiet, unde locuia cel cu caii. Acolo, Kolb îl luă pe stăpân în șea, spunându-i să se țină bine de el.
— Vlueratzi, vlueratzi, tracutzilor! Nu pase la mine te foi! striga Kolb. N-o se punetzi foi mâna be ein gafalerisd cum mine!
Și fostul cavalerist dădu pinteni calului ce porni pe câmp cu o iuțeală care îi împiedică îndată pe spioni de a-i mai urmări și nici de a ști încotro se îndreptau.
Ève se duse la Postel, sub pretextul destul de bine găsit de a-l consulta. După ce îndură insulta acelei mile care nu dăruie decât vorbe, plecă de acolo și putu ajunge, fără a fi văzută, la casa Basinei, căreia îi încredința necazurile cerându-i ajutor și protecție. Basine, care, pentru mai multă siguranță, o dusese pe Ève în odaia ei, deschise ușa unui cabinet alăturat luminat doar de o ferestruică așezată foarte sus, astfel încât de afară nu se vedea înăuntru. Cele două prietene destupară o mică sobă al cărei coș mergea de-a lungul celui al sobei din atelier, în care lucrătoarele întrețineau focul pentru fiarele lor de călcat. Ève și Basine întinseră pe jos niște învelitoare vechi de pat ca să nu se audă când se umblă prin odaie, dacă David ar fi făcut cumva zgomot din neatenție; îi aduseră un pat de campanie pentru dormit, un cuptor pentru experiențele lui, o masă și un scaun pentru stat și scris. Basine făgădui să-i dea de mâncat noaptea; și, cum nimeni nu intra vreodată în camera ei, David n-avea să se teamă de dușmani, nici chiar de poliție.
— În sfârșit, zise Ève îmbrățișându-și prietena, aici e în siguranță.
Ève trecu iar pe la Postel ca să-și lămurească o îndoială care, zicea ea, o aducea înapoi la un judecător atât de priceput de la Tribunalul de comerț, și veni până acasă însoțită de el, care-i tot spunea:
— Dacă m-ai fi luat pe mine, n-ai fi ajuns aici!…
Gândul acesta răzbătea în toate frazele micului spițer. La înapoiere, Postel își găsi nevasta geloasă pe minunata frumusețe a doamnei Séchard și furioasă pe politețea soțului, care însă o domoli spunându-i că lui îi plăceau mai mult femeiuștile roșcate decât cele oacheșe și înalte care sunt, precum caii, totdeauna în grajd. Și pesemne că-i dădu și câteva dovezi de sinceritate, căci a doua zi, doamna Postel era foarte dulce cu el.
— Putem fi liniștite, le spuse Ève maică-și și Marionei, pe care le regăsise, după expresia Marionei, tot cutremurate.
— O! au plecat, zise Marion, când Ève se uită mașinal prin odaie.
— Unte se mercetn?… întrebă Kolb după ce ajunseră la o leghe de Angoulême, pe șoseaua Parisului.
— La Marsac, răspunse David, dacă m-ai adus pe drumul ăsta, o să mai încerc pentru ultima oară să-l înduplec pe tata.
— Mai pine aș merce gondra cine paderie te dunurile! viirika el nu are inima, tomnu tata te la tumnefostra!
Fostul tipograf nu credea în fiul său; îl judeca, așa cum judecă oamenii de rând, după rezultate. În primul rând, nu admitea că-l jefuise pe David; în al doilea rând, fără să ia în seamă deosebirea de vremuri, își zicea:
— I-am dat în primire o tipografie, așa cum mi s-a dat și mie; iar el, care știa mult mai multe decât mine, n-a fost în stare să se descurce! Nefiind câtuși de puțin capabil să-și înțeleagă fiul, îl osândea și își dădea asupra acelei mari inteligențe un fel de superioritate, zicându-și „Tot de la mine o să aibă de mâncare”. Niciodată psihologii nu vor reuși să facă înțeleasă toată influența pe care sentimentele o au asupra intereselor. Influența aceasta este tot atât de puternică, pe cât este și aceea a intereselor asupra sentimentelor. Toate legile naturii se influențează unele pe altele. David, în schimb, își înțelegea tatăl și, bun cum era, îl scuza. Ajunși la orele opt la Marsac, Kolb și David îl găsiră pe bătrân spre sfârșitul cinei pe care o lua totdeauna cu puțin înainte de culcare.
— Numai judecății îi datorez vizita ta, zise tatăl privindu-l pe fiu cu un zâmbet amar.
— Nu știu gum facetzi che va intilnitzi, tumnevosfre toi?… Tânsul umpla mereu prin nori, iar tumneta numai prin fie! exclamă Kolb scos din fire. Blatește, blatește! așa drepuie sa se porte un tata?…
— Hai, Kolb, du calul la coana Courtois, ca să nu-l necăjească pe tata, și află că un părinte are totdeauna dreptate.
Kolb plecă, mârâind ca un câine care, certat de stăpân pentru grija lui, protestează, dar ascultă. David, fără să-și spună taina, se oferi atunci să-i dea tatălui proba cea mai bună despre descoperirea lui, propunându-i o cointeresare în această afacere, în schimbul sumelor ce-i deveneau necesare, fie spre a se libera de îndată, fie spre a se consacra exploatării secretului său.
— Ei! cum o să-mi dovedești tu că poți face cu nimic hârtie bună care să nu coste nimic? întrebă fostul tipograf, țintuindu-și fiul cu o privire înecată de băutură, dar șireată, curioasă și lacomă. Ai fi zis că e un fulger țâșnind dintr-un nor de ploaie, căci bătrânul urs, credincios tabieturilor lui, nu se culca vreodată până nu-și lua scufia de noapte. Și scufia asta însemna două sticle de vin bun și vechi pe care, după expresia lui, le sorbea pe îndelete.
— Nimic mai simplu, răspunse David. N-am hârtie la mine, am venit aici ca să fug de Doublon; și, văzându-mă gonind pe șoseaua către Marsac, mi-a trecut prin gând că poate găsesc la dumneata înlesnirile pe care le-aș căpăta de la un cămătar. N-am pe mine decât hainele. Încuie-mă cu cheia într-un loc, unde nimeni să nu poată intra, nici să mă vadă, și…
— Cum, zise bătrânul, uitându-se fioros la fiul său, n-o să mă lași să văd ce faci?…
— Tată, răspunse David, tu mi-ai arătat că în afaceri nu există tată…
— A! vasăzică n-ai încredere în acela care ți-a dat viața!
— Nu, ci în acela care mi-a luat putința de a trăi.
— Fiecare pentru sine, ai dreptate! zise bătrânul. Bine, te duc în beci.
— Intru acolo cu Kolb, îmi dai un cazan ca să-mi fac pasta, reluă David fără să fi băgat de seamă privirea ce i-o zvârlise tatăl; apoi îmi aduci niște tulpini de anghinare, de sparanghel, de urzici, de trestii, pe care le tai de pe malul gârlei. Iar mâine dimineață, ies din beci cu niște hârtie de toată frumusețea.
— Dacă e cu putință… exclamă ursul sughițând, poate c-o să-ți dau… să văd dac-o să pot să-ți dau… în fine, douăzeci și cinci de mii de franci, cu condiția de a mă face să câștig tot pe atâta în fiecare an.
— Pune-mă la încercare, mă învoiesc! exclamă David.
— Kolb, du-te călare la Mansle, cumpără o sită mare de la un dogar, niște clei de la un spițer și întoarce-te degrabă.
— Na, bea!… spuse tatăl punând dinaintea fiului o sticlă de vin, pâine și niște resturi de carne rece. Ia putere, mă duc să-ți caut cârpele tale verzi, căci sunt verzi cârpele tale, mă tem chiar să nu fie prea verzi.
Peste două ceasuri, pe la unsprezece seara, bătrânul îi închidea pe băiat și pe Kolb într-o mică încăpere de lângă beci, acoperită cu olane, și în care se aflau cele trebuincioase pentru prepararea vinurilor din Angoumois, din care se face faimosul coniac.
— O! dar aici e ca într-o fabrică!… uite lemne și cazane! exclamă David.
— Atunci, suntem înțeleși, zise bătrânul Séchard, vă încui aici și dau drumul câinilor, ca să fiu sigur că nu-ți aduce cineva hârtie din afară. Arată-mi foile mâine și îți făgăduiesc să-ți fiu asociat, afacerile or să fie astfel limpezi și bine conduse…
Kolb și David se lăsară încuiați și petrecură cam două ceasuri rupând și preparând tulpinile, servindu-se de două scânduri groase de stejar. Focul ardea, apa fierbea. Pe la două din noapte, Kolb, mai puțin ocupat decât David, auzi un oftat ce semăna cu un sughiț de bețiv, luă o lanternă din cele două și se apucă să cerceteze prin tot locul: zări atunci chipul vinețiu al bătrânului Séchard într-o mică deschizătură pătrată de deasupra ușii care dădea în beci și care era ascunsă de niște butoaie goale. Bătrânul vulpoi îi băgase acolo pe fiu-său și pe Kolb prin ușa dinspre curte. Cea de-a doua ușă slujea la rostogolirea poloboacelor de-a dreptul din beci în acea încăpere, fără a mai fi nevoie de vreun ocol prin curte.
— Ah! moșule, asda nu iste ciuma, sa spionedzi păiad te la tumneta… Știi ge faci chind pei tumneta cine sdigla te fin pun? Dai te paud la ein buncaș!
— Vai, tată!… zise David.
— Venisem să văd dacă n-ai nevoie de ceva, spuse podgoreanul trezit pe loc din beție.
— Și te tragul noster atzi luad cine sgara mik? zise Kolb, care deschise ușa după ce făcuse loc și care îl găsi pe moșneag în cămașă, cocoțat pe o scară scundă.
— Puteai să te îmbolnăvești, așa dezbrăcat cum ești! exclamă David.
— Mi se pare că sunt somnambul, zise bătrânul rușinat, dându-se jos. Neîncrederea ta în mine m-a făcut să visez, se făcea că te înțeleseseși cu diavolul să înfăptuiești ceea ce alții nu pot.
— Tiafol este bovda tumnefositra te arcintzi! exclamă Kolb.
— Du-te de te culcă, tată, zise David; încuie-ne, dacă vrei, dar scutește-ne să mai vii pe aici; Kolb o să stea de strajă.
A doua zi, la patru, David ieși din încăperea unde stătuse încuiat, după ce înlăturase orice urmă a operațiunilor sale, și îi aduse tatălui său vreo treizeci de foi de hârtie de o finețe, albeață și trăinicie de mai mare mirarea, și care aveau toate, în filigrană, urmele firelor, mai groase sau mai subțiri, ale sitei din păr de cal. Bătrânul luă mostrele, le încercă cu limba ca un urs deprins din copilărie cu treaba asta; le îndoi, le mototoli, le supuse la toate încercările la care tipografii pun hârtiile ca să-și dea seama de calitățile lor, apoi, deși nu mai avu ce spune, nu voi totuși să se dea bătut.
— Trebuie să vedem cum or să se facă sub presă!… zise el spre a se scuti să-și laude fiul.
— Ge vel de om și asda! exclamă Kolb.
Bătrânul, făcându-se tot mai rece, acoperi sub demnitatea părintească o nehotărâre prefăcută.
— Nu vreau să te înșel, tată, hârtia asta mi se pare încă prea scumpă și vreau să rezolv problema încleierii în cazan… Doar atâta îmi mai rămâne să găsesc…
— Aha! voiai să mă păcălești!
— Păi, atunci ți-aș mai fi spus? Și acuma pot să pun cleiul în cazan, dar deocamdată nu pătrunde în mod egal în toată pasta și îi dă hârtiei o asprime de perie.
— Foarte bine, perfecționează-ți încleierea în cazan și atunci o să-ți dau banii.
— Stepânul n-o se vade niciodată cum arada panii tumnefostra!
Se vedea că bătrânul voia să-i plătească lui David rușinea pe care o înghițise; de aceea se purtă cât mai rece.
— Tată, spuse David, care îl trimise afară pe Kolb, nu ți-am purtat pică pentru că ți-ai făcut singur prețul tipografiei și încă un preț din cale-afară de mare; te-am socotit doar tatăl meu. Mi-am zis: „Să-l las pe bătrânul, care s-a trudit din greu, care m-a crescut desigur mai bine decât meritam, să se bucure în liniște și în voie de roadele muncii sale”. Ți-am lăsat chiar și averea mamei și m-am înhămat fără nici o vorbă la traiul greu ce mi-l făcuseși. Plănuisem să mă căpătuiesc fără să-ți dau dumitale nici o bătaie de cap. Și uite, secretul l-am găsit, cu fața dogorită de foc, fără pâine în casă, chinuit de datorii ce nu-s ale mele… Da, am luptat cu răbdare până ce mi s-au sleit puterile. Poate că-mi datorezi ajutor!… dar nu te gândi la mine, uită-te la femeia și la copilașul acela… (aici, David nu-și putu opri lacrimile); și dă-le ajutor și ocrotire. Ai să fii tu mai prejos decât Marion și Kolb, care mi-au dat economiile lor? exclamă fiul, văzându-și tatăl rece ca marmura.
— Și nu ți-au fost de ajuns? strigă bătrânul fără pic de rușine; păi, tu ai înghiți Franța întreagă!… Bună seara! Eu sunt prea neînvățat ca să mă vâr în niște speculații în care numai eu aș fi speculantul. N-o să-l mănânce maimuța pe urs, zise el făcând aluzie la poreclele lor de atelier. Eu sunt viticultor, nu bancher… Și, afară de asta, vezi tu, afacerile dintre tată și fiu dau totdeauna greș. Hai să mâncăm. Poftim! să nu spui că nu-ți dau nimic!…
David era una dintre acele ființe cu inima largă, în care se pot ascunde suferințele în așa fel, încât să rămână o taină pentru acei ce le sunt dragi; de aceea, momentul când durerea întrece orice margine înseamnă pentru asemenea oameni sforțarea lor supremă. Ève înțelesese bine acest minunat caracter. Însă tatăl văzu, în valul de durere adus de la fund la suprafață, jeluirea obișnuită a copiilor ce vor să-și păcălească părinții și luă marea descurajare a fiului drept rușinea nereușitei. Tatăl și fiul se despărțiră certați. David și Kolb se înapoiară pe la miezul nopții la Angoulême, intrând în oraș pe jos și cu precauțiile hoților care se duc la furat. Pe la ora unu noaptea, David fu introdus, fără martori, în casă la domnișoara Basine Clerget, în adăpostul pregătit de soția sa. Iar acolo, David avea să fie păzit cu cea mai ingenioasă milă, aceea a unei tinere lucrătoare! A doua zi de dimineață, Kolb se lăudă că l-a salvat călare pe stăpân și că l-a dus la o plută ce avea să-l poarte până la Limoges. O provizie destul de mare de materii prime fu înmagazinată în pivnița Basinei, ceea ce a făcut ca Marion, Kolb, doamna Séchard și maică-sa să n-aibă nevoie a merge pe la domnișoara Clerget.
După două zile de la scena cu fiul său, bătrânul Séchard, văzând că mai are încă douăzeci de zile până să înceapă culesul viei, veni în grabă la noră, mânat de zgârcenia lui. Îi pierise somnul, voia să afle dacă descoperirea avea sorți de izbândă și de câștig și voia să stea la pândă să vadă cum încolțește grâul, după expresia lui. Veni să locuiască, deasupra apartamentului nurorii, într-una dintre cele două camere de la mansardă, pe care și le rezervase, și stătu acolo, închizând ochii la lipsurile în care se zbătea casa fiului său. I se datorau chirii, puteau măcar să-l hrănească! Nu i se părea nimic curios că era servit în farfurii de tablă.
— Și eu am început tot așa, îi răspunse el nurorii când ea se scuză că nu îl servește în tacâmuri de argint.
Marion fu nevoită să se îndatoreze pe la negustori pentru tot ce se consuma în casă. Kolb își găsise de lucru pe la niște zidari, cu un franc pe zi. În fine, curând nu-i mai rămase decât zece franci bietei Ève, care, în interesul copilului și al lui David, își sacrifica ultimii bani ca să-i dea de mâncare cum se cuvine viticultorului. Ea spera mereu că răsfățul în care îl ținea, dragostea ei respectuoasă, resemnarea ei îl vor înduioșa pe zgârcit; el însă rămânea mereu de gheață. În cele din urmă, tot văzându-i privirea rece ca a fraților Cointet, ca a lui Petit-Claud și a lui Cérizet, voi să-i studieze caracterul și să-i ghicească gândurile; dar degeaba! Bătrânul Séchard era de nepătruns, prefăcându-se totdeauna pe jumătate beat. Beția e un dublu văl. La adăpostul cherchelelii lui, când prefăcută, când adevărată, încerca și el să-i smulgă Èvei secretele lui David, când alintând-o, când speriind-o. De câte ori Ève îi răspundea că nu știe nimic, el îi spunea: O să-mi beau toată averea; o s-o dau pe o pensie pe viață.
Lupta aceasta înjositoare o obosea pe sărmana victimă care, ca să nu-și piardă respectul datorat socrului, ajunsese să nu-i mai răspundă. Într-o zi, scoasă din fire, îi zise:
— Păi, tată, există o cale foarte simplă ca să ai totul: plătește-i datoriile lui David, el o să se întoarcă acasă, unde o să cădeți la o învoială.
— Aha! asta așteptați voi de la mine! exclamă el; bine că știu.
Bătrânul Séchard, care nu credea în fiul său, credea în schimb în frații Cointet. Aceștia, când se duse să-i întrebe, îl uimiră într-adins, spunându-i că era vorba de milioane în cercetările întreprinse de fiul său.
— Dacă David poate să-mi dea dovada că a izbutit, n-aș șovăi să fac cu el o asociație, eu aducând fabrica mea de hârtie și calculându-i lui descoperirea la o valoare egală, îi spuse Cointet cel mare.
Bănuitorul bătrân luă atâtea informații „cinstindu-se” cu lucrătorii, îl chestionă atât de dibaci pe Petit-Claud, făcând pe prostul, încât începu să-i bănuie pe Cointet că se ascund îndărătul lui Métivier; le puse însă în seamă planul de a ruina tipografia Séchard și de a fi plătiți de el, ducându-l de nas cu descoperirea, căci moșneagul analfabet nu putea ghici complicitatea lui Petit-Claud, nici urzeala de intrigi întreprinse spre a pune mâna, mai devreme ori mai târziu, pe bănosul secret industrial. În sfârșit, într-o zi, moșul, scos din fire de tăcerea nurorii și de faptul că nu-i putea smulge taina ascunzătorii lui David, se hotărî să pătrundă în atelierul de topit sulurile, după ce aflase că fiu-său își făcea acolo experiențele. Coborî din odaia lui cu noaptea în cap și se apucă să cotrobăiască pe la broasca ușii.
— Hei! ce faci acolo, jupâne?… îi strigă Marion, care se scula din zori ca să se ducă la fabrică, și care dădu fuga la atelierul unde se uda hârtia.
— Păi, ce? nu sunt acasă la mine, Marion? făcu moșul rușinat.
— Frumos îți șade! ai ajuns hoț la bătrânețe!… Și ai luat-o și de dimineață, așa, pe stomacul gol!… Mă duc să-i spun numaidecât coniței.
— Ține-ți gura, Marion, zise bătrânul scoțând din buzunar două monezi de câte șase franci. Na asta…
— O să-mi țin gura, dar să nu mai umbli pe aici! îi spuse Marion amenințându-l cu degetul, că altfel te spun în tot orașul.
Cum plecă moșneagul, Marion sui la stăpână.
— Poftiți, coniță, i-am șterpelit doisprezece franci socrului dumneavoastră… luați-i…
— Și cum ai făcut asta?
— Voia să vadă cazanele și lucrurile adunate de conașul, ca să-i afle taina. Știam eu că nu mai era nimica în bucătăria mică; însă l-am speriat ca și cum ar fi vrut să-l fure pe fecioru-său, și el mi-a dat banii ăștia ca să-mi țin gura…
În momentul acesta, Basine, veselă, îi aduse prietenei sale o scrisoare de la David, scrisă pe o hârtie minunată, și pe care i-o dădu în taină:
Scumpa mea Ève, îți scriu ție celei dintâi pe cea dintâi foaie de hârtie obținută după procedeele mele. Am izbutit să rezolv problema încleierii în cazan! Kilogramul de pastă costă acum, chiar presupunând că ar trebui să dau o deosebită îngrijire unor terenuri bune pentru produsele de care mă folosesc, cam vreo cincizeci de centime. Cu modul acesta, topul de șase kilograme va întrebuința pastă încleiată de trei franci. Sunt sigur că voi reduce la jumătate greutatea cărților. Plicul, scrisoarea, eșantioanele sunt de diferite fabricații. Te îmbrățișez; vom fi fericiți fiind bogați, singurul lucru care ne mai lipsea.
— Uite, îi zise Ève socrului, întinzându-i eșantioanele, dă-i fiului dumitale banii de pe struguri și ajută-l să se îmbogățească. O să-ți dea înapoi de zece ori cât îi vei da, căci a izbutit…
Bătrânul Séchard alergă îndată la frații Cointet. Acolo, fiecare eșantion fu încercat, cercetat cu amănunțime; unele erau cu clei, altele fără, erau etichetate de la trei franci până la zece franci topul; unele erau de o puritate metalică, altele moi ca hârtia chinezească, erau de toate nuanțele posibile de alb.
Niște cămătari, cercetând niscaiva diamante, și tot n-ar fi avut ochii mai aprinși decât ai fraților Cointet și ai bătrânului Séchard!
— Fiul dumitale e pe drumul cel bun, zise Cointet cel gras.
— Păi atunci, plătiți-i datoriile, spuse bătrânul tescuitor.
— Cu toată plăcerea, dacă vrea să ne ia ca asociați, răspunse Cointet cel mare.
— V-am priceput acuma! exclamă fostul urs, îl urmăriți pe fiu-meu sub numele lui Métivier și vreți ca să vă plătesc eu, asta e! Nu se prinde, domnilor!…
Cei doi frați se uitară unul la altul, dar știură să-și ascundă mirarea pricinuită de perspicacitatea zgârcitului.
— Noi nu suntem încă destul de milionari ca să ne putem îngădui să facem afaceri de scont, replică Cointet cel gras; ne-am socoti îndeajuns de fericiți să ne putem plăti măcar hârtia de tipar cu bani gheață, căci și acuma tot polițe îi dăm negustorului nostru.
— Trebuie încercată o experiență în mare, răspunse rece Cointet, pentru că ceea ce reușește într-o oală de fiert dă greș într-o fabricare întreprinsă pe o scară mai mare. Liberează-l dumneata pe fiul dumitale.
— Da, dar fiul meu, pus în libertate, o să mă mai vrea asociat? întrebă bătrânul Séchard.
— Asta nu ne privește, zise Cointet cel gras. Crezi cumva că, dacă îi vei da feciorului dumitale zece mii de franci, s-a isprăvit cu greutățile? Un brevet de invenție costă două mii de franci, trebuie să meargă în mai multe rânduri la Paris; pe urmă, înainte de a da bani, e nevoie să fabrice, cum spune fratele meu, o mie de topuri, să strice multe fierturi ca să ne putem da seama. Vezi dumneata, în nimic nu trebuie să te încrezi mai puțin decât în inventatori.
— Mie, spuse Cointet cel mare, îmi place pâinea gata, scoasă din cuptor.
Bătrânul petrecu noaptea rumegând această dilemă: „Dacă îi plătesc datoriile lui David, el e liber, și o dată liber, nu mai are nevoie să mă ia ca asociat. Știe că l-am tras pe sfoară în prima noastră asociație și n-o să vrea să mai facă încă una. Interesul meu ar fi deci să-l țin la închisoare, nenorocit…”
Cei doi Cointet îl cunoșteau îndeajuns pe Séchard-tatăl ca să știe că li se va alătura lor. Deci, cei trei își ziceau: „Ca să facem o societate bazată pe secretul lui David, e nevoie de experiențe; și, ca să facă experiențe, e nevoie să-l liberăm pe David Séchard. Liberându-l pe David, îl scăpăm din mână.”
Fiecare mai avea și câte un gând ascuns. Petit-Claud își zicea: „Abia după nuntă am scăpat de frații Cointet; până atunci, însă, depind de ei”.
Cointet cel mare își zicea: „Mai bine să-l știu pe David sub cheie; așa, voi fi eu stăpânul”.
Bătrânul Séchard își zicea: „Dacă-i plătesc datoriile, fiu-meu îmi mulțumește și spală putina”.
Ève, încolțită, amenințată de podgorean că o gonește din casă, nu voia nici să dezvăluie adăpostul soțului, nici măcar să-i propună acestuia să accepte un salv-conduct[323]. Nu era sigură că l-ar mai putea ascunde pe David tot atât de bine ca întâia oară. Deci socrului îi răspundea:
— Plătește datoriile feciorului și afli tot.
Niciunul dintre cei patru interesați, care se găseau cu toții ca în fața unei mese pline de bunătăți, nu se încumeta să se atingă de ospăț, de teamă să nu-i ia celălalt înainte; și se priveau între ei neîncrezători.
După câteva zile de la ascunderea lui Séchard, Petit-Claud venise la Cointet cel mare, la fabrica de hârtie.
— Am făcut tot ce mi-a stat în putință, îi zise el; David s-a vârât de bunăvoie într-o închisoare pe care n-o cunoaștem și își vede în liniște acolo de vreo nouă perfecționare. Dacă nu v-ați atins scopul, nu-i vina mea; o să vă țineți făgăduiala, nu-i așa?
— Da, dacă reușim, răspunse Cointet cel mare. Bătrânul Séchard e aici de câteva zile, a venit să ne pună întrebări despre fabricarea hârtiei; zgârcitul a mirosit invenția fiului, vrea să profite. Avem prin urmare o oarecare speranță să ajungem la o asociație. Dumneata ești avocatul și al tatălui și al fiului…
— Trebuie să am și sfântul Duh de a vi-i da pe mână? reluă Petit-Claud zâmbind.
— Da, răspunse Cointet. Dacă reușești sau să-l bagi pe David la închisoare, sau să ni-l dai pe mână printr-un act de asociație, vei fi soțul domnișoarei de la Haye.
— Acesta e ultimatum-ul dumneavoastră? întrebă Petit-Claud.
— Yes! făcu Cointet, dacă vorbim limbi străine.
— Să vi-l dau și eu pe al meu, dar în franțuzește, reluă Petit-Claud scurt.
— Da? ia să-l vedem! replică Cointet curios.
— Prezintă-mă mâine doamnei de Senonches, ca să mă aleg și eu cu ceva pozitiv, în fine, îndeplinește-ți făgăduiala, sau altfel plătesc eu datoria lui Séchard și mă asociez eu cu el. Nu vreau să ies păcălit. Dumneata mi-ai vorbit pe față, la fel îți vorbesc și eu. Eu am arătat ce pot, arată și dumneata. Dumneavoastră aveți tot, pe când eu n-am nimic. Dacă nu-mi dovedești în vreun fel că ești sincer, iau afacerea pe seama mea.
Cointet cel mare își luă pălăria, umbrela, înfățișarea-i de iezuit și ieși, spunându-i lui Petit-Claud să-l urmeze.
— Ai să vezi, dragul meu, cum am avut eu grijă de dumneata!… îi zise avocatului negustorul.
Istețul și șiretul fabricant de hârtie își dăduse numaidecât seama de primejdia situației în care se afla și văzuse în Petit-Claud pe omul cu care trebuie să joci cinstit. Până atunci, sub pretextul că îi înfățișează situația financiară a domnișoarei de la Haye, mai aruncase el câte o vorbă în urechea fostului consul general.
— Am tocmai ceea ce-i trebuie Françoisei, căci, în ziua de azi, cu treizeci de mii de franci zestre, zisese el zâmbind, o fată nu are dreptul să fie prea mofturoasă.
— O să mai vorbim noi, răspunsese Francis du Hautoy. De la plecarea doamnei de Bargeton, poziția doamnei de Senonches s-a schimbat mult în lume: am putea s-o dăm pe Françoise după vreun gentilom bătrân de la țară.
— Și ea o să-nceapă să calce pe de lături, zisese fabricantul, făcând pe nepăsătorul. Hei, hei! mărit-o mai bine cu un tânăr capabil, ambițios, pe care îl veți proteja dumneavoastră, și care îi va face soției o situație frumoasă.
— Să mai vedem, repetase Francis; trebuie s-o întrebăm mai întâi pe nașă.