Teatrul Panorama-Dramatique, pe locul căruia se ridică astăzi o casă particulară, era o încântătoare sală de spectacol, situată în fața străzii Charlot, pe Bulevardul Temple, și în care două conduceri succesive dădură faliment, fără să obțină nici măcar un singur succes, deși au jucat acolo Vignol, unul dintre actorii care au moștenit rolurile lui Potier, și Florine, actrița care, cinci ani mai târziu, deveni atât de celebră. Teatrele, ca și oamenii, sunt conduse de hazard. Panorama-Dramatique avea de luptat cu concurența Teatrelor Ambigu, Gaieté, Porte-Saint-Martin[194] și a celor de vodevil, așa că nu putu rezista manevrelor acestora, restricțiilor impuse pentru prelungirea autorizației, precum și lipsei unui repertoriu de calitate. Autorii nu voiau să se certe cu teatrele cu existență sigură pentru un teatru cu o existență problematică. Totuși, actuala conducere își pusese toate speranțele în noua piesă, un fel de melodramă comică a unui autor tânăr, anume du Bruel, care colaborase până atunci cu mai mulți dramaturgi celebri și care pretindea că pe aceasta a scris-o singur. Piesa fusese compusă în mod special pentru debutul Florinei, până atunci figurantă la Gaieté, unde juca de un an mici roluri în care se remarcase, fără să obțină însă un angajament permanent, astfel că acum Panorama o răpise vecinului. Coralie, o altă actriță, urma să debuteze și ea tot acolo. Când cei doi prieteni ajunseră la teatru, Lucien rămase încremenit văzând de câtă trecere se bucura presa:
— Domnul e cu mine, îi spuse Étienne controlorului, care se înclină până la pământ.
— Veți găsi cu greu locuri, le zise controlorul-șef. Nu mai e liberă decât loja directorului.
Étienne și Lucien pierdură câtva timp, rătăcind pe culoare și târguindu-se cu plasatoarele.
— Hai în culise, vorbim cu directorul și o să ne ia în loja lui. Cu ocazia asta o să-ți prezint și pe Florine, eroina din astă-seară.
La un semn al lui Lousteau, plasatorul de la fotoliile de orchestră alese o cheie mică și descuie o ușă pierdută într-un perete înalt. Lucien își urmă prietenul și trecu dintr-odată, din coridorul luminat, într-o hrubă întunecoasă care, în mai toate teatrele, slujește de comunicație între sală și culise. Apoi, urcând câteva trepte umede, poetul din provincie se trezi în culise, unde îl aștepta o priveliște din cele mai ciudate. Îngustimea rivaltelor, înălțimea scenei, scărițe luminate cu opaițe, decorurile atât de urâte văzute de aproape, actorii boiți, costumele pestrițe și făcute numai din stofe proaste, lucrătorii cu haine unsuroase, frânghiile care spânzură de sus, regizorul care umblă cu pălăria dată pe ceafă, figuranții stând jos, fundalurile ridicate, pompierii, în sfârșit, toată adunătura asta caraghioasă, jalnică, murdară, hâdă, de o strălucire ieftină, semăna atât de puțin cu ceea ce văzuse Lucien de pe locul său din sală, încât uimirea lui nu mai cunoscu margini. Era tocmai pe sfârșite o melodramă intitulată Bertram, piesă imitată după o tragedie de Maturin, pe care o prețuiau nespus de mult Nodier, lordul Byron și Walter Scott, dar care la Paris nu obținu nici un succes.
— Țin-te mereu de brațul meu ca să nu cazi în vreo trapă, să nu te pomenești cu vreo pădure în cap, să nu răstorni vreun palat sau să te agăți în vreo colibă, îi spuse Étienne lui Lucien. Florine e la ea în cabină, păpușo? o întrebă el pe o actriță care tocmai se pregătea să intre în scenă, trăgând cu urechea la actori.
— Da, iubitule. Îți mulțumesc pentru ce ai scris despre mine. Ești cu atât mai drăguț, cu cât Florine joacă acum aici.
— Haide, ai grijă de rolul tău, fetițo, îi spuse Lousteau. Ia, dă buzna, ridică mâna în sus și strigă: Oprește-te, nenorocitule! căci ați făcut astă-seară o rețetă de două mii de franci.
Lucien uluit o văzu pe actriță luând poza potrivită și strigând: Oprește-te, nenorocitule! să te înghețe de spaimă, nu altceva! Nu mai era aceeași femeie.
— Ăsta e teatrul! îi spuse el lui Lousteau.
— E ca taraba din Galeriile de Lemn și ca un ziar literar: o adevărată bucătărie, îi răspunse noul său prieten.
Apăru și Nathan.
— Pentru cine vii aici? îl întrebă Lousteau.
— Mi s-a dat să scriu despre teatrele mici la Gazeta, până ce voi găsi ceva mai bun, răspunse Nathan.
— Atunci, vino să iei masa cu noi după spectacol, și în schimb scrie frumos despre Florine, îi zise Lousteau.
— La ordinele dumitale, răspunse Nathan.
— Știi, acum locuiește în strada Bondy.
— Cine e tânărul ăsta frumos cu care ai venit, Lousteau, drăguțule? întrebă actrița revenind din scenă în culise.
— A! draga mea, un mare poet, un om care va fi celebru. Fiindcă o să luați masa împreună, domnule Nathan, îți prezint pe domnul Lucien de Rubempré.
— Aveți un nume frumos, îi zise Raoul lui Lucien.
— Lucien! Domnul Raoul Nathan, zise Étienne, către noul său prieten.
— Pe legea mea, domnule, am citit opera dumneavoastră acum câteva zile și nu înțeleg cum se poate, când scrieți asemenea carte și asemenea poezii, să vă arătați atât de umil în fața unui ziarist.
— Să te văd și pe dumneata la prima carte, răspunse Nathan cu un zâmbet fin.
— Ia te uită! ultraregaliștii și cu liberalii își dau mâna! exclamă Vernou văzându-i pe cei trei.
— Dimineața sunt de părerea ziarului la care lucrez, zise Nathan; însă seara, gândesc cum îmi place: noaptea, și pisicile și redactorii sunt fără culoare.
— Étienne, spuse Félicien adresându-i-se lui Lousteau, Finot a venit cu mine, te caută. A! Uite-l…
— Ce-nseamnă asta? nu mai e nici un loc? întrebă Finot.
— În inima noastră, ai totdeauna un loc, îi spuse actrița, aruncându-i un zâmbet din cele mai fermecătoare.
— A! Uite-o pe Florville! Ți-a și trecut dragostea cea mare? Auzisem că te-a răpit un prinț rus.
— Parcă mai răpește cineva astăzi vreo femeie? răspunse Florville, actrița cu Oprește-te, nenorocitule! Am stat împreună zece zile la Saint-Mandé și prințul a scăpat cu o despăgubire plătită teatrului. Directorul, reluă Florville râzând, se roagă să aibă parte tot de prinți ruși: despăgubirile lor i-ar face rețete fără cheltuieli.
— Dar tu, fetițo, îi spuse Finot unei țărăncuțe drăguțe care îl asculta, de unde te-ai învârtit de cerceii ăștia cu diamante? Ai jumulit vreun prinț indian?
— Nu, doar pe un negustor de cremă de ghete, un englez care a și plecat! N-are oricine, ca Florine și Coralie, negustori milionari sătui de neveste: norocul lor!
— Îți scapi „intrarea”, Florville, exclamă Lousteau, vaxul colegei tale te-a zăpăcit.
— Dacă vrei să ai succes, îi zise Nathan, în loc să strigi ca o furie: E salvat!, intră drept, mergi până la rampă și spune cu o voce plină: E salvat, așa cum spune Pasta: O, patrie! în Tancred[195]. Hai, du-te odată! adăugă el împingând-o.
— Nu mai e timp, o să dea chix! zise Vernou.
— Ce-a făcut? întrebă Lousteau; sala aplaudă nebunește.
— Le-a arătat sânii când s-a așezat în genunchi, numai atâta știe să facă, spuse actrița văduvită de văxuitor.
— Directorul ne dă loja lui, mă găsești acolo, îi zise Finot lui Étienne.
Lousteau îl duse atunci pe Lucien în spatele teatrului, prin labirintul culiselor, coridoarelor și scărilor, până la etajul al treilea, la o cămăruță la care ajunseră urmați de Nathan și de Félicien Vernou.
— Bună ziua sau bună seara, domnilor, zise Florine.
— Domnule, mai zise ea întorcându-se către un om scund și gras care stătea într-un colț, domnii ăștia sunt stăpânii sorții mele, viitorul meu e în mâinile lor; dar și dumnealor vor fi, sper, sub masa noastră mâine în zori, dacă domnul Lousteau n-a uitat nimic…
— Cum era să uit? o să-l ai pe Blondet de la Débats, îi spuse Étienne, pe adevăratul Blondet, pe Blondet în persoană, pe scurt: pe Blondet!
— O! dragul meu Lousteau! poftim: trebuie să te sărut, îi zise ea sărindu-i de gât.
La această demonstrație, Matifat, grăsanul, luă un aer serios. La șaisprezece ani cât avea, Florine era slabă. Frumusețea ei, ca un boboc neînflorit, nu putea să placă decât artiștilor care preferă schițele, tablourile. Încântătoarea actriță avea pe atunci în trăsăturile feței toată finețea care o caracteriza, și semăna cu Mignon a lui Goethe[196]. Matifat, un droghist bogat din strada des Lombards, crezuse că o mică actriță de pe bulevarde o să fie puțin costisitoare; însă, în unsprezece luni, Florine îl costase șaizeci de mii de franci. Nimic nu i se păru lui Lucien mai extraordinar decât negustorul acesta cumsecade și cuminte, stând ca un zeu Terminus într-un colț al încăperii de zece picioare pătrate, frumos tapisată, împodobită cu o oglindă mare, cu un divan, două scaune, un covor, un cămin, și plină de dulapuri. O cameristă isprăvea tocmai s-o îmbrace pe actriță într-un costum spaniol. Piesa era o comedie de intrigă, în care Florine juca rolul unei contese.
— Peste cinci ani, ființa asta o să fie cea mai frumoasă actriță din Paris, îi zise Nathan lui Félicien.
— Iubiților, spuse Florine întorcându-se către cei trei ziariști, aveți grijă de mine mâine; până una-alta, am angajat trăsuri pentru la noapte, o să vă trimit acasă beți-turtă; Matifat a făcut rost de niște vinuri, o! niște vinuri cum bea numai regele. Și a pus mâna și pe bucătarul ministrului Prusiei.
— Din partea domniei-sale, nu ne așteptăm decât la lucruri mari, zise Nathan.
— Știe că a invitat pe cei mai primejdioși parizieni, răspunse Florine.
Matifat se uita cu oarecare neliniște la Lucien, căci marea frumusețe a acestuia îi stârnea gelozia.
— Dar e cineva aici pe care nu-l cunosc, spuse Florine dând cu ochii de Lucien. Care din voi l-a adus pe Apollo din Belvedere[197]? Domnul e drăguț ca o pictură de-a lui Girodet[198].
— Domnișoară, îi zise Lousteau, domnul e un poet din provincie. Am uitat să ți-l prezint. Ești așa de frumoasă în astă-seară, că-l faci pe om să uite și de cea mai elementară politețe.
— E bogat, de face poezii? întrebă Florine.
— E ca Iov de sărac, răspunse Lucien.
— Asta e foarte ispititor pentru noi, femeile, adăugă actrița.
Du Bruel[199], autorul piesei, un tânăr în redingotă, mic, dezghețat, care semăna și cu un conțopist, și cu un arendaș, și cu un agent de schimb, la un loc, intră brusc pe ușă.
— Dragă Florine, îți știi rolul, da? Vezi să nu te încurci. Ai grijă de scena din actul al doilea: fii usturătoare, dar fină! Spune: Nu te iubesc, așa cum ne-am înțeles.
— De ce iei roluri cu asemenea fraze? o întrebă Matifat pe Florine.
Un râs general izbucni la observația droghistului.
— Ce te supără pe tine, îi zise ea, de vreme ce nu ți le spun ție, prostuțule? Ah! fericirea mea o fac gugumăniile lui, adăugă ea uitându-se la cei din jur. Pe cuvântul meu, dacă i-aș plăti ceva de fiecare prostie, ar însemna să mă ruinez.
— Da, dar ai să te uiți la mine când o să spui așa, cum faci când îți repeți rolul, și asta mă îngrozește, răspunse droghistul.
— Atunci, o să mă uit la Lousteau, ca să-ți fac plăcere, i-o întoarse ea.
Un clopoțel răsună pe sală.
— Acum plecați cu toții, zise Florine, lăsați-mă să recitesc rolul și să caut să-l înțeleg.
Lucien și Lousteau plecară cei din urmă. Lousteau îi sărută umerii Florinei și Lucien o auzi pe actriță zicând:
— Cu neputință astă-seară. Babalâcul ăsta tâmpit i-a spus neveste-și că pleacă la țară.
— Nu-i așa că e drăguță? îl întrebă Étienne pe Lucien.
— Dar, dragul meu, Matifat ăsta… exclamă Lucien.
— Ehei, copilule, ce știi tu din viața de la Paris? răspunse Lousteau. Aici trebuie să te-nveți să „înghiți” uneori! E ca și cum ai iubi o femeie măritată, asta-i tot. Cauți să găsești o modalitate de a trăi.
Étienne și Lucien intrară într-o lojă de avanscenă, la rangul întâi, unde îl găsiră pe directorul teatrului și pe Finot. În loja din fața lor, era Matifat cu unul dintre prietenii lui, anume Camusot, un negustor de mătăsuri care o proteja pe Coralie și care era însoțit de un moșneag de treabă, socrul lui. Cei trei burghezi își ștergeau sticlele ochelarilor, oarecum îngrijorați de agitația galeriei. Lojile adăposteau publicul bizar de premiere: ziariști cu amantele lor, femei întreținute cu amanții lor, câțiva bătrâni obișnuiți ai teatrelor, amatori de premiere, persoane din lumea bună cărora le plac asemenea emoții. Într-o lojă de lângă scenă, se afla directorul general cu familia, care-i găsise un loc lui du Bruel într-o administrație financiară, de unde autorul de vodeviluri primea o leafă de sinecură. De la prânz încoace, totul îi părea lui Lucien din ce în ce mai uimitor. Viața literară, în ultimele două luni atât de săracă, de goală pentru el, atât de înfricoșătoare în camera lui Lousteau, atât de umilă și de sfruntată totodată în Galeriile de Lemn, se desfășura acum cu stranii splendori și sub aspecte nebănuite. Amestecul acesta de înălțări și coborâri, de compromisuri cu conștiința, de supremații și de lașități, de trădări și de plăceri, de măreții și de umilințe, îl făcea să rămână cu gura căscată, ca un om buimăcit de un spectacol nemaipomenit.
— Crezi că piesa lui du Bruel o să prindă? îl întrebă Finot pe director.
— E o piesă de intrigă, în care du Bruel a vrut să facă ceva à la Beaumarchais. Publicului bulevardier nu-i prea place genul ăsta, el vrea să fie îndopat cu emoții tari. Spiritul nu e apreciat aici. În seara asta, totul depinde de Florine și de Coralie, de farmecul și de frumusețea lor. Le-am dat niște fuste foarte scurte, fac un dans spaniol, s-ar putea să cucerească publicul. Am încercat o lovitură cu reprezentația asta, ca la jocul de cărți. Dacă ziarele dau câteva articole scrise cu spirit, în caz de reușită, pot câștiga vreo trei sute de mii de franci.
— M-am lămurit atunci, n-o să fie decât un succes de stimă, zise Finot.
— Avem de luptat cu o intrigă pusă la cale de cele trei teatre vecine, o să se și fluiere; dar am luat măsuri ca să le zădărnicesc planurile mârșave. I-am plătit eu mai mult pe cei trimiși contra mea, așa că vor fluiera fără convingere. Uite colo doi negustori care, pentru a le asigura Coraliei și Florinei un triumf, au cumpărat fiecare câte o sută de bilete și le-au împărțit unor cunoștințe în stare să-i dea afară pe cei care ar încerca să huiduiască. Iar aceștia, plătiți din două părți, se vor lăsa scoși afară. Asemenea execuție e totdeauna pe placul publicului.
— Trei sute de bilete! ce oameni prețioși! exclamă Finot.
— Da, cu încă două actrițe drăguțe și la fel de gras întreținute ca Florine și Coralie, aș scoate-o bine la capăt.
De două ceasuri încoace, în urechile lui Lucien totul se rezolva în bani. În teatru ca în editură, în editură ca în gazetărie. De artă și de glorie, nici pomeneală! Pendulările astea ale balanțierului Monedei le simțea mereu în cap și în inimă ca pe niște lovituri de ciocan. În vreme ce orchestra cânta uvertura, el nu se putu împiedica să nu opună aplauzelor și fluierăturilor galeriei înfierbântate scenele de poezie calmă și curată pe care le gustase în tipografia lui David, când amândoi se îmbătau de minunile artei, de mărețele izbânzi ale geniului, de gloria cu aripile albe. Amintindu-și de serile cenaclului, o lacrimă scânteie în ochii poetului.
— Ce ai? îl întrebă Étienne Lousteau.
— Văd poezia căzută în mocirlă, îi spuse el.
— Hei, dragul meu, mai ai încă iluzii!
— Oare, nu se poate altfel decât să te bălăcești în noroi și să-i suporți aici pe grăsanii ăștia de Matifat și de Camusot, așa cum actrițele îi suportă pe ziariști și cum noi îi suportăm pe editori?
— Uite, drăguțule, îi șopti Étienne arătând înspre Finot, îl vezi pe băiatul ăsta greoi, fără pic de deșteptăciune sau de talent, dar lacom, dornic să facă avere cu orice preț și priceput în afaceri, care în prăvălia lui Dauriat mi-a luat patruzeci la sută, prefăcându-se că-mi face un serviciu?… ei, bine, are niște scrisori în care câteva genii în devenire se târâie în genunchi în fața lui pentru o sută de franci.
O tresărire bruscă, pricinuită de scârbă, și împunse inima lui Lucien, care își aminti: Finot, ce s-a ales cu suta mea de franci? desenul lăsat pe biroul din redacție.
— Mai bine moartea, izbucni Lucien.
— Mai bine viața, replică Étienne.
Când cortina se ridică, directorul ieși din lojă ca să dea câteva ordine în culise.
— Dragul meu, îi zise atunci Finot lui Étienne, Dauriat mi-a dat cuvântul că mă ia tovarăș la o treime din proprietatea ziarului cumpărat. M-am învoit la treizeci de mii de franci, cu condiția să fiu eu redactor-șef și director. E o afacere strașnică. Blondet mi-a spus că se pregătesc legi restrictive contra presei, nu vor mai fi permise decât ziarele existente atunci. Peste șase luni, o să fie nevoie de un milion ca să înființezi un ziar nou. Așa că am încheiat târgul, cu toate că n-am decât zece mii de franci. Ascultă-mă. Dacă îl faci pe Matifat să cumpere jumătate din partea mea cu treizeci de mii de franci, te fac redactor-șef la ziarul meu cel mic, cu două sute cincizeci de franci pe lună. Ai să fii omul sub care mă voi ascunde eu. Vreau să pot conduce înainte redacția, să-mi păstrez interesele acolo și să nu se vadă că am vreun amestec. Toate articolele or să-ți fie plătite ție cu cinci franci coloana; astfel că poți realiza un beneficiu de cincisprezece franci pe zi plătindu-le celorlalți doar cu trei franci și profitând de articolele gratuite. Asta înseamnă încă patru sute cincizeci de franci pe lună. Vreau însă să pot ataca sau apăra oamenii și afacerile după cheful meu în ziar, lăsându-te bineînțeles pe tine să-ți slujești prieteniile și urile care nu-mi vor stingheri mie interesele. Poate c-o să fiu cu guvernul sau chiar ultraregalist, nu știu încă; însă vreau să-mi păstrez într-ascuns și legăturile cu liberalii. Tu ești un băiat bun și ție îți spun totul pe față. Poate c-o să-ți dau să faci dezbaterile din Cameră în ziarul unde le fac eu acum; probabil că n-am să le mai pot ține pentru mine. Întrebuințeaz-o, prin urmare, pe Florine la samsarlâcul ăsta și spune-i să-l îmbrobodească bine pe droghist; n-am decât patruzeci și opt de ore ca să-l anunț, în caz că nu-mi pot ține învoiala. Dauriat a vândut cealaltă treime cu treizeci de mii de franci tipografului și furnizorului lui de hârtie. Lui îi rămâne partea gratis, ba câștigă și zece mii de franci, pentru că totul nu-l costă decât cincizeci de mii. Peste un an, afacerea o să facă însă două sute de mii de franci de vândut curții regale, dacă aceasta, cum se pretinde, o să aibă bunul-simț să cumpere ziarele.
— Ești plin de noroc, exclamă Lousteau.
— Dacă ai fi trecut și tu prin mizeria pe care am cunoscut-o eu, n-ai spune asta. Chiar și astăzi, mă roade o durere fără leac: eu sunt fiul unui pălărier care vinde și acum pălării în strada du Coq. Numai o revoluție m-ar putea face să parvin; iar în lipsa unei răsturnări sociale, trebuie să ai milioane. Și, din aste două lucruri, nu știu, zău! dacă revoluția nu e lucrul cel mai ușor. Dacă aș purta numele prietenului tău, aș fi un om fericit astăzi. Sst, vine directorul. La revedere, zise Finot ridicându-se de pe scaun. Mă duc la Operă, s-ar putea să am mâine un duel: scriu și semnez cu F un articol crunt contra a două dansatoare care trăiesc cu doi generali. O să atac zdravăn și Opera.
— Nu mai spune! făcu directorul.
— Da, toată lumea se târguiește cu mine, răspunse Finot. Unul nu-mi mai dă loji, altul refuză să-mi ia cincizeci de abonamente. I-am dat un ultimatum Operei: vreau acum o sută de abonamente și patru loji pe lună. Dacă mi se primesc condițiile, o să am opt sute de abonați cărora li se trimite ziarul, dintr-o mie de plătitori. Și cunosc mijloacele de a mai face încă două sute de abonamente; o să ajung la o mie două sute în ianuarie…
— O să ne ruinați, zise directorul.
— Că tare îți mai atârnă greu zece abonamente! Ți-am făcut rost de două articole bune la Constituționalul.
— O! nu mă plâng de dumneata, spuse repede directorul.
— Pe mâine seară, Lousteau, reluă Finot. Îmi aduci răspunsul la Théâtre-Français, unde e o premieră; și, cum n-o să pot scrie eu cronica, o să iei tu loja de la ziar. Te prefer pe tine oricărui altuia: lucrezi și tu pentru mine, îți sunt și eu recunoscător. Félicien Vernou îmi oferă să renunțe pe un an la leafa lui de la ziar și îmi propune și douăzeci de mii de franci pentru o treime din proprietatea ziarului; dar vreau să rămân stăpân absolut. La revedere.
— Nu degeaba se numește ăsta Finot, îi spuse Lucien lui Lousteau.
— O! e un specimen care o să ajungă, îi răspunse Étienne fără să se sinchisească dacă îl aude sau nu vulpoiul care tocmai închidea ușa lojii.
— Asta?… spuse directorul, o să-l vezi milionar, o să se bucure de stima tuturor, și poate c-o să aibă și prieteni…
— Dumnezeule sfinte, ce cloacă! Și dumneata vrei s-o faci pe fata asta minunată să trateze o asemenea afacere? întrebă Lucien arătând înspre Florine care le arunca ocheade.
— Și va și reuși. Nu cunoști devotamentul și îndemânarea acestor făpturi neprețuite, răspunse Lousteau.
— Își răscumpără toate defectele, își șterg toate greșelile, prin nemărginirea dragostei lor când iubesc, zise directorul. Iubirea unei actrițe e cu atât mai frumoasă, cu cât produce un contrast mai izbitor cu ceea ce o înconjoară.
— E ca și cum ai găsi în noroi un diamant vrednic de coroana cea mai mândră, replică Lousteau.
— Dar, reluă directorul, Coralie e distrată. Amicul nostru a cucerit-o pe Coralie fără măcar să bănuie, și asta o s-o facă să greșească; nu e atentă când îi vine rândul, de două ori n-a auzit suflerul. Domnule, te rog, stai aici în colț, îi spuse el lui Lucien. Dacă e îndrăgostită de dumneata, mă duc să-i spun că ai plecat.
— Ba nu, sări Lousteau, spune-i că domnul vine cu noi după spectacol, că o să-i stea la dispoziție, și o să vezi că va juca mai bine ca domnișoara Mars[200].
Directorul plecă.
— Dragă prietene, îi zise Lucien lui Étienne, cum îți vine s-o pui pe domnișoara Florine să-i ceară treizeci de mii de franci droghistului pe un lucru ce-l costă numai jumătate pe Finot?
Lousteau nu-i dădu răgaz lui Lucien să-și isprăvească raționamentul.
— Dar de unde ai picat, copile? Droghistul ăsta nu-i un om, e o casă de bani adusă de Amor.
— Dar conștiința dumitale?
— Conștiința, dragul meu, e un băț pe care fiecare îl ia ca să dea în vecinul lui, însă de care nu se servește niciodată pentru sine. Ce te-a apucat? Întâmplarea face pentru dumneata, într-o singură zi, o minune pe care eu am așteptat-o doi ani de zile, și mai stai să discuți mijloacele? Cum! pari să fii băiat deștept, în stare să ajungi la independența de idei ce trebuie s-o aibă aventurierii intelectuali în lumea în care trăim, și te mai încurci în șovăieli de călugăriță care se mustră că a mâncat dulce în zi de post?… Dacă Florine izbutește, eu ajung redactor-șef, câștig două sute de franci în mod sigur și regulat, capăt cronica teatrelor mari, îi las lui Vernou teatrele de vodeviluri, și pui și dumneata piciorul în gazetărie luându-mi locul la teatrele de bulevard. Vei avea trei franci de coloană și vei scrie una pe zi, treizeci pe lună îți vor aduce nouăzeci de franci; vei avea cărți de vândut lui Barbet de șaizeci de franci și mai poți cere de la teatrele dumitale zece bilete pe lună, în total patruzeci de bilete, pe care le vei vinde cu patruzeci de franci unui Barbet al teatrelor, un speculant cu care îți voi face tot eu cunoștință. În felul acesta, te văd cu două sute de franci pe lună; dacă vei fi pe placul lui Finot, vei putea plasa un articol de o sută de franci în noul lui săptămânal, în caz că dovedești un talent deosebit; pentru că acolo se semnează, nu merge să „dai rasol” ca la ziar. Vei avea atunci trei sute de franci pe lună. Dragul meu, există oameni de talent ca, de pildă, bietul d'Arthez, care mănâncă în fiecare zi numai la Flicoteaux; lor le trebuie zece ani până să câștige trei sute de franci. Dumneata vei avea patru mii de franci pe an de pe urma scrisului, fără să mai socotim și ceea ce vei câștiga de la editori în caz că mai scrii și pentru ei. Pe câtă vreme un subprefect n-are decât trei mii de franci în arondismentul lui, unde se plictisește de moarte! Nu-ți vorbesc de plăcerea de a te duce la spectacole pe gratis, căci plăcerea asta îți va deveni curând o corvadă, dar vei putea pătrunde oricând în culisele a patru teatre. Fii aspru și spiritual timp de o lună, două și or să te copleșească invitațiile, curtea actrițelor și a amanților lor; n-o să mai iei masa la Flicoteaux decât în zilele când vei avea doar un franc și jumătate în pungă și, întâmplător, nici o invitație în oraș. Azi, la ora cinci, în Luxembourg, nu știai cum să te descurci, iar acum ești pe punctul de a deveni una dintre cele o sută de persoane privilegiate care își impun Franței opiniile lor. Peste trei zile, dacă izbutim, o să poți și dumneata, cu treizeci de snoave cu haz, tipărite câte trei pe zi, să faci un om să-și blesteme viața; o să-ți poți asigura grațiile tuturor actrițelor din teatrele dumitale; o să poți face o piesă bună să cadă și să fie tot Parisul la una proastă. Dacă Dauriat nu vrea să-ți tipărească Margaretele sau nu-ți dă nimic pe ele, îl poți face să vină, umilit și supus, la dumneata acasă, ca să ți le cumpere cu două mii de franci. Dacă ai talent și „trântești”, în trei ziare diferite, trei articole care amenință câteva din speculațiile lui Dauriat sau vreo carte pe care se bizuie el, îl vei vedea dând fuga în mansarda dumitale și ținându-se scai de dumneata. În privința romanului, editorii care, acuma, te-ar trimite la plimbare mai mult sau mai puțin politicos, vor face coadă la dumneata acasă, iar manuscrisul pe care bătrânul Doguereau ți-l plătea deunăzi cu patru sute de franci, va fi supralicitat până la patru mii! Astea sunt avantajele gazetăriei. De aceea nu-i lăsăm noi să se apropie de ziare pe toți noii-veniți; nu numai că-ți trebuie mult talent, dar încă și mai mult noroc pentru a putea pătrunde aici. Și dumneata te mai codești!… Vezi, dacă nu ne-am fi întâlnit azi la Flicoteaux, ai mai fi tras mâța de coadă încă trei ani de zile, sau ai fi murit de foame, ca d'Arthez, într-o magherniță. Până ce d'Arthez va ajunge savant ca Bayle[201] și mare scriitor ca Rousseau, noi ne vom fi făurit soarta și vom fi, de fapt, stăpâni și pe gloria lui. Finot va fi deputat, proprietarul unui mare ziar; iar noi vom fi ceea ce vom fi vrut să fim: pairi de Franța sau deținuți în închisoarea Sainte-Pélagie, pentru datorii.
— Iar Finot își va vinde ziarul cel mare miniștrilor care i-l vor plăti mai gras, la fel cum își vinde doamnei Bastienne laudele, ponegrind-o pe domnișoara Virginie, și dovedind că pălăriile primei sunt superioare acelora pe care ziarul le lăuda întâi! exclamă Lucien amintindu-și de scena la care fusese martor.
— Ești un naiv, dragul meu, îi răspunse Lousteau scurt. Finot, acum trei ani, călca pe ștaifurile ghetelor, mânca la Tabar cu nouăzeci de centime, ticluia un prospect pentru zece franci, și haina îi stătea pe trup printr-un mister la fel de nepătruns ca și acela al Neprihănitei Zămisliri; acuma, Finot are ziarul lui personal, evaluat la o sută de mii de franci; cu abonamentele plătite, fără a trimite ziarul în schimb, cu abonamentele reale și cu „contribuțiile indirecte” încasate de unchiu-său, câștigă douăzeci de mii de franci pe an; ia zilnic cele mai îmbelșugate mese din lume, are de o lună cabrioletă personală, în sfârșit, iată-l mâine în fruntea unui săptămânal, cu o șesime din proprietatea acestuia obținută pe nimic, cu cinci sute de franci salariu pe lună, la care adaugă o mie de franci pentru articolele făcute de alții pe gratis, dar pe care el îi va pune pe asociați să i le plătească. Chiar dumneata cel dintâi, dacă Finot consimte să-ți plătească cincizeci de franci foaia, vei fi foarte fericit să-i aduci trei articole pe veresie. Când vei avea și dumneata poziția lui, îl vei putea judeca pe Finot, căci numai egalii se cuvine să te judece. Te așteaptă un viitor măreț, dacă vei asculta de îndemnurile urii, dacă vei ataca atunci când Finot îți va zice: „Atacă!” și dacă vei lăuda când el îți va spune: „Laudă!” Iar, când vei avea și dumneata să te răzbuni pe cineva, vei putea să-ți strivești prietenul sau dușmanul printr-o frază strecurată în fiecare dimineață în ziarul nostru, spunându-mi: „Lousteau, trebuie să-l facem praf pe ăsta!” Și îți vei mai ucide încă o dată victima printr-un articol mare publicat în săptămânal. În sfârșit, dacă chestiunea e capitală pentru dumneata, Finot, căruia îi vei fi devenit necesar, te va lăsa să-i dai o ultimă lovitură de măciucă în vreun ziar mare care are zece-douăsprezece mii de abonați.
— Vasăzică, dumneata crezi că Florine o să-l poată convinge pe droghist să facă târgul? întrebă Lucien uluit.
— Ba bine că nu! Acum, în pauză, mă duc să-i spun despre ce e vorba. Afacerea trebuie să se facă chiar în noaptea asta. După ce o voi dăscăli eu, o să aibă și spiritul meu și al ei.
— Și bietul om, care stă colo cu gura căscată, admirând-o pe Florine, nici nu bănuie că o să-l coste treizeci de mii de franci!…
— Poftim: altă prostie! Parcă l-ar fura cineva? exclamă Lousteau. Păi, dragul meu, dacă guvernul cumpără ziarul, peste șase luni droghistul va căpăta cincizeci de mii de franci pentru cei treizeci de mii ai lui de azi. Dar Matifat nu se uită la ziar, el se uită la interesele Florinei. Când se va afla că Matifat și Camusot (pentru că ei or să-și împartă afacerea între ei) sunt proprietarii unei reviste, în toate ziarele or să apară articole favorabile Florinei și Coraliei. Florine o să ajungă celebră, și o să capete un angajament de o mie două sute de franci la alt teatru. În sfârșit, Matifat va economisi o mie de franci pe lună cât l-ar costa cadourile și mesele date ziariștilor. Dumneata nu cunoști nici oamenii, nici afacerile.
— Săracul! zise Lucien, crede că va avea o noapte plăcută.
— Da, reluă Lousteau, n-o să aibă liniște din partea ei până nu îi va arăta dovada că a pus mâna pe șesimea lui Finot. Iar eu, a doua zi, voi fi redactor-șef și voi câștiga o mie de franci pe lună. Ceea ce înseamnă sfârșitul sărăciei mele! exclamă amantul Florinei.
Lousteau ieși lăsându-l pe Lucien năucit, pierdut într-un haos de gânduri, plutind departe de lumea înconjurătoare. După ce văzuse la Galeriile de Lemn sforăria editorilor și bucătăria gloriei, după ce se plimbase prin culisele teatrului, poetul întrezărea acuma goliciunea conștiințelor, șurubăria vieții pariziene, mecanismul fiecărui lucru. Râvnise la fericirea lui Lousteau, admirând-o pe Florine pe scenă. Câteva momente, uitase și de Matifat. Stătu așa un timp greu de măsurat, poate cinci minute. Dar pentru el fu o veșnicie. Gânduri arzătoare îi înflăcărau sufletul, iar simțurile îi erau pârjolite de spectacolul actrițelor cu ochii nerușinați și cu obrajii vopsiți, cu pieptul dezgolit, îmbrăcate în fuste înzorzonate, scurte, arătându-și picioarele, cu ciorapii roșii și baghetă verde, trași pe picior ca să ia ochii publicului. Ca două șuvoaie care, într-o inundație, caută să se împreune, două feluri de corupție, pe două linii paralele, veneau să-l hărțuie pe poetul din lojă, cu brațul atârnând pe catifeaua roșie a scaunului, cu ochii ațintiți asupra cortinei și cu atât mai accesibil vrăjii exercitate de această viață străbătută și de nori și de lumină, cu cât i se înfățișa strălucind ca un foc de artificii după noaptea adâncă a vieții sale trudite, obscure, monotone. Deodată, lumina învăpăiată de dragoste a unei priviri îl învălui pe Lucien, străpungând cortina teatrului. Poetul, trezit din toropeală, recunoscu privirea Coraliei care îl frigea; lăsă capul în jos și se uită la Camusot care tocmai se înapoia în loja lui. Amatorul acesta de teatru era un negustor de mătăsuri din strada Bourdonnais, gras și cumsecade, judecător la Tribunalul de comerț, tată a patru copii, însurat a doua oară, bogat, cu optzeci de mii de franci venit anual, dar în vârstă de cincizeci și șase de ani, cu un smoc de fire cărunte pe cap, cu mutra vicleană a celui ce se bucură de cât i-a mai rămas de trăit și care nu vrea să părăsească viața fără să soarbă și el din cupa plăcerilor, după ce înghițise cele o mie și una de mizerii ale negustoriei. Avea fruntea de culoarea untului proaspăt, iar în obrajii îmbujorați ca de călugăr părea să nu încapă toată bucuria unei fericiri fără seamăn. Camusot era acolo fără soție și înțelegea s-o aplaude nebunește pe Coralie, care reprezenta, întrunite într-însa, toate vanitățile lui de burghez bogat. La ea acasă, făcea și el pe marele senior de pe vremuri. În clipa aceea, socotea că succesul actriței i se datora lui pe jumătate, cu atât mai mult cu cât îl plătise. Purtarea aceasta era îndreptățită și de prezența socrului lui Camusot, un bătrânel cu părul pudrat, cu ochii pofticioși, și totuși foarte demn. Lucien se simți din nou dezgustat, își aminti de dragostea lui curată, înflăcărată, nutrită timp de un an pentru doamna de Bargeton. Numaidecât iubirea poetului își deschise aripile-i albe și mii de amintiri îl înconjurară pe tânărul geniu din Angoulême, care se cufundă iar în visare. Cortina se ridică. Coralie și Florine erau în scenă.
— Numai la tine nu îi e gândul, dragă, îi șopti Florine Coraliei care rostea o replică.
Lucien nu se putu opri să nu râdă și se uită la Coralie. Femeia aceasta, una dintre cele mai fermecătoare actrițe din Paris, rivala doamnei Perrin și a domnișoarei Fleuriet, cărora le semăna și a căror soartă avea s-o împărtășească, era tipul fetelor care îi încântă când vor pe bărbați. Coralie înfățișa tipul desăvârșit al figurii ebraice, cu fața ovală, prelungă, de o culoare alb-blondă, cu gura roșie ca o rodie, cu bărbia fină ca marginea unei cupe. Sub pleoapele arse de un ochi ca mărgeaua neagră, sub genele răsucite în sus, se ghicea privirea languroasă în care dogorea toată arșița deșertului. Deasupra ochilor, umbriți de un cerc vioriu, se desenau sprâncenele arcuite și stufoase. Fruntea, încununată de două șuvițe de abanos, în care lumina se reflecta ca într-un lemn lăcuit, avea o măreție ce te-ar fi îndemnat să crezi că e a vreunui geniu. Dar, ca multe actrițe, Coralie, fără inteligență, cu toată ironia ei de culise, fără carte, cu toată experiența ei de budoar, n-avea decât inteligența simțurilor și bunătatea femeilor îndrăgostite. De altminteri, cine se mai uita la virtutea ei, când îți lua ochii cu brațele ei rotunde și frumos sculptate, cu degetele subțiri și lungi, cu umerii aurii, cu pieptul cântat de Cântarea Cântărilor, cu un gât neastâmpărat și arcuit, cu picioare de o rară eleganță, prinse în mătase roșie? Farmecele acestea ale ei, de o poezie cu adevărat orientală, erau și mai reliefate de convenționalul costum spaniol folosit în toate teatrele noastre. Coralie înnebunise sala întreagă, de unde toți ochii îi cuprindeau talia bine prinsă în fota spaniolă, și-i mângâiau șoldurile andaluze care îi imprimau fustei răsuciri lascive. Veni o clipă când Lucien, uitându-se la această făptură ce juca numai pentru el, nemaisinchisindu-se câtuși de puțin de Camusot, puse dragostea senzuală deasupra dragostei curate, plăcerea deasupra dorinței, iar demonul desfrâului îi șopti gânduri amețitoare.
„Eu nu cunosc încă dragostea care se tăvălește în vin, în mâncăruri alese, în bucuriile materiale, își zise el. Am trăit mai mult în gând decât în fapt. Un om care trebuie să le zugrăvească pe toate trebuie să le cunoască pe toate. Iată acum primul meu supeu fastuos, prima mea orgie într-o societate stranie; de ce n-aș sorbi și eu o dată din desfătările faimoase în care se bălăceau marii seniori din secolul trecut trăind cu femei de rând? Chiar dacă n-ar fi decât spre a le transporta pe meleagurile înalte ale dragostei adevărate, și tot trebuie să cunoști bucuriile, perfecțiunile, imboldurile, resursele și vicleniile iubirii curtezanelor și actrițelor. Nu reprezintă ele oare, la urma urmelor, poezia simțurilor? Acum două luni, femeile astea mi se păreau niște zeițe păzite de balauri fioroși; și iată aici pe una dintre ele ce o întrece în frumusețe pe Florine pentru care îl invidiam pe Lousteau; de ce să nu profit de pornirea ei pentru mine, când cei mai mari seniori cumpără cu aur greu o noapte cu ele? Ambasadorilor, când calcă prin mocirla asta, nu le mai pasă nici de ziua de ieri, nici de cea de mâine. Aș fi un prost să fac eu unul mai multe nazuri decât un prinț, mai ales că nu iubesc încă pe nimeni.”
Lucien nu se mai gândea acum la Camusot. După ce își arătase față de Lousteau scârba de faptul că acesta își împărțea iubita cu un altul, cădea și el în aceeași groapă, era și el cuprins de pofte și târât de iezuitismul pasiunii.
— Coralie e nebună după dumneata, îi zise Lousteau intrând. Frumusețea dumitale, vrednică de cele mai vestite statui grecești, face ravagii în culise. Ești un om fericit, dragul meu. La optsprezece ani, Coralie poate avea peste câteva zile șaizeci de mii de franci pe an pentru frumusețea ei. E încă foarte cuminte. Vândută de mama ei, acum trei ani, cu șaizeci de mii de franci, n-a cules până azi decât necazuri, și caută fericirea. În teatru, a intrat din disperare, scârbită de de Marsay, întâiul ei cumpărător; și când acesta a părăsit-o, a dat peste Camusot pe care nu-l iubește; el, însă, îi e ca un părinte, ea îl suportă și se lasă iubită. A refuzat o grămadă de propuneri mai avantajoase și a rămas cu Camusot, pentru că el nu o chinuie. Așadar, dumneata ești prima ei dragoste. Da. De când te-a văzut, e lovită crunt, plânge de răceala dumitale, și Florine s-a dus s-o dăscălească în cabină. Piesa o să cadă, Coralie nu-și mai știe rolul, și adio angajamentul la Teatrul Gymnase pe care i-l pregătea Camusot!
— Nu mai spune!… Biata fată! zise Lucien, măgulit de aceste cuvinte. Dragul meu, într-o singură seară mi se întâmplă mai multe evenimente decât în primii mei optsprezece ani de viață.
Și Lucien își povesti iubirea cu doamna de Bargeton și ura lui contra baronului du Châtelet.
— Știi ceva? Ziarul tocmai duce lipsă de un cal de bătaie, o să-l luăm pe ăsta. Baronul e un fante de pe vremea imperiului, azi e omul guvernului, l-am văzut des la Operă; e tocmai ceea ce ne trebuie. Am zărit-o și pe cucoană, se arată des în loja marchizei d'Espard. Baronul îi face curte fostei dumitale amante. O scoică! Ia stai! Finot mi-a trimis chiar adineauri vorbă că ziarul n-are copie: e o festă pe care i-o joacă unul dintre ai noștri, o secătură, Hector Merlin, pentru că nu i s-au plătit și spațiile din articol. Finot, disperat, îi „trage” la repezeală un articol contra Operei. Știi ce, dragul meu? fă cronica piesei de aici, ascult-o, gândește-te la ea. Iar eu, mă duc în biroul directorului să pregătesc trei coloane despre perechea dumitale…
— Vasăzică, așa se scrie un ziar? întrebă Lucien.
— Numai așa, răspunse Lousteau. De zece ani de când sunt aici, ziarul e tot fără copie la opt seara.
În limbaj tipografic, i se zice copie manuscrisului de cules, de bună seamă pentru că se socotește că autorii își trimit numai copia operei lor. Ar putea fi și o traducere ironică a cuvântului latinesc copia (belșug), deoarece copia lipsește mereu.
— Idealul cel mare, care nu se înfăptuiește niciodată, e să ai dinainte vreo câteva numere gata, reluă Lousteau. Poftim, e zece și n-au nici măcar un rând. O să-i spun lui Vernou și lui Nathan, ca să se încheie cu bine numărul, să ne dea vreo douăzeci de epigrame despre deputați, despre cancelarul Cruzoé, despre miniștri, despre oricine, chiar și despre prietenii noștri. În cazuri de-astea, ți-ai ucide și tatăl, ești ca un corsar care-și încarcă tunurile cu monetele prăzii sale ca să nu piară. Fii spiritual în articol, și vei fi făcut un mare pas în prețuirea lui Finot: e recunoscător din interes. E cea mai bună și mai solidă dintre recunoștințe, după aceea a muntelui de pietate, bine-nțeles!…
— Ce oameni și ziariștii!… exclamă Lucien. Carevasăzică, trebuie să te așezi la o masă și să ai spirit?…
— Întocmai cum ai aprinde o candelă… până ce nu mai are untdelemn.
În clipa când Lousteau deschidea ușa lojii, intrară directorul și du Bruel.
— Domnule, îi zise lui Lucien autorul piesei, dă-mi voie, te rog, să-i spun din partea dumitale Coraliei că te duci la ea acasă după supeu, altfel piesa cade. Sărmana fată nu mai știe ce spune și ce face, o să plângă când va trebui să râdă, și va râde când va trebui să plângă. Lumea a și început să fluiere. Numai dumneata mai poți salva piesa. Și nici nu e chiar o nenorocire plăcerea ce te așteaptă.
— Domnul meu, nu sunt deprins să am rivali, răspunse Lucien.
— Să nu-i spui asta, exclamă directorul uitându-se înspre autor, Coralie e în stare să-l zvârle pe fereastră pe Camusot, și ar rămâne pe drumuri. Proprietarul Firului de Aur îi dă Coraliei două mii de franci pe lună, îi plătește costumele și aplauzele.
— Deoarece făgăduiala dumitale nu mă angajează cu nimic, salvează-ți piesa, îi zise Lucien în chip de sultan.
— Dar să nu te arăți aspru cu biata fată: e fermecătoare, spuse du Bruel rugător.
— Prin urmare, trebuie să scriu cronica piesei dumitale și să-i zâmbesc junei-prime. Bine, fie! exclamă poetul.
Autorul dispăru după ce-i făcu un semn Coraliei, care de atunci până la sfârșit jucă admirabil. Bouffé, care făcea pe un bătrân alcade, arătându-și pentru întâia oară talentul de a se grima în bătrân, spuse într-un tunet de aplauze:
— Domnilor, piesa pe care am avut cinstea s-o reprezentăm în fața domniilor-voastre este de domnii Raoul și de Cursy.
— Ia te uită! și Nathan a colaborat la piesă! zise Lousteau; nu mă mai mir că am dat peste el aici.
— Coralie! Coralie! striga sala în picioare.
Din loja în care erau cei doi negustori, izbucni un glas tunător:
— Și Florine!
— Florine și Coralie! repetară atunci câteva voci.
Cortina se ridică, Bouffé apăru din nou împreună cu cele două actrițe, cărora Matifat și Camusot le aruncară câte un buchet de flori; Coralie îl ridică pe al său și i-l întinse lui Lucien. Pentru Lucien, aceste două ceasuri petrecute la teatru fură ca un vis. Culisele, cu toate părțile lor urâte, începeau să-l vrăjească. Poetul, încă nevinovat, respirase acolo vântul desfrâului și aerul voluptății. Prin coridoarele murdare, pline de mașini și de fumul opaițelor, e ceva care parcă-ți mănâncă sufletul. Viața nu mai are acolo nimic sfânt sau real. Lucrurile serioase sunt luate în râs, iar cele imposibile par adevărate. Pentru Lucien, fu ca o băutură amețitoare, iar Coralie îl afundă într-o beție veselă. Candelabrul se stinse. În sală nu mai rămăseseră decât plasatoarele, care făceau un zgomot ciudat ridicând strapontinele și încuind lojile. Rampa, care fu stinsă ca o singură candelă, răspândi o duhoare grea. Cortina se ridică din nou. O lanternă coborî dinspre galerie. Pompierii își începură rondul împreună cu oamenii de serviciu. Feeriei de pe scenă, spectacolului lojilor pline de femei frumoase, luminilor orbitoare, farmecului decorurilor și costumelor noi le urmau acum frigul, urâțenia, întunericul și golul. Fu ceva groaznic.
Uimirea lui Lucien fu de nedescris.
— Hei, puștiule, nu vii? îl întrebă Lousteau de pe scenă. Sari din lojă aici.
Dintr-o săritură, Lucien fu pe scenă. Cu greu le mai recunoscu pe Florine și pe Coralie fără costumele de teatru, înfășurate în niște mantouri ca ale unor femei obișnuite, cu capul acoperit de pălării cu văluri negre, semănând în sfârșit cu niște fluturi reîntorși în larvele lor.
— Îmi faceți cinstea să-mi dați brațul? îl întrebă Coralie tremurând.
— Cu plăcere, zise Lucien, care simți inima actriței bătând să se spargă la pieptul lui, ca a unei păsări pe care ar fi prins-o.
Actrița, lipindu-se de poet, avu voluptatea unei pisici când se alintă alene de picioarele stăpânului.
— Vom supa deci împreună! îi zise ea.