Toți patru ieșiră și găsiră două trăsuri așteptând la ieșirea actorilor ce dădea în strada Fossés-du-Temple. Coralie îl urcă pe Lucien în trăsura în care se și așezaseră Camusot și cu socru-său, bătrânelul Cardot. Dânsa îi făcu loc și lui du Bruel. Directorul plecă cu Florine, Matifat și Lousteau.
— Proaste mai sunt și trăsurile astea! spuse Coralie.
— Pentru ce nu ai un echipaj al dumitale? sări du Bruel.
— Pentru ce? strigă ea cu ciudă. Nu vreau să spun de față cu domnul Cardot, care probabil și-a învățat ginerele cum să se poarte. Poate că nu-ți vine să crezi că, mic și bătrân cum e, domnul Cardot nu-i dă Florentinei decât cinci sute de franci pe lună, tocmai cât i-ajunge să-și plătească chiria, mâncarea și pingelele? Bătrânul marchiz de Rochegude, care are o rentă de șase sute de mii de franci, îmi oferă de două luni de zile un cupeu. Dar eu sunt artistă, nu femeie de stradă.
— Poimâine ai o trăsură, domnișoară, zise curtenitor Camusot; însă până acum nu mi-ai cerut-o niciodată.
— Ce? Trebuia s-o cer? Și cum adică? dacă iubești o femeie, o lași să umble prin noroi și să-și rupă picioarele mergând pe jos? Numai negustorilor de stambă le poate plăcea să vadă noroi pe fustele femeilor.
Spunând aceste vorbe cu o asprime ce îi sfâșia inima lui Camusot, Coralie întâlni piciorul lui Lucien și i-l strânse între ale sale, îi luă mâna și i-o apăsă. Atunci tăcu și păru cufundată într-o plăcere nespusă care le răsplătește pe aceste biete făpturi de toate necazurile din trecut, de nefericirile lor, și care le revarsă în suflet o poezie necunoscută celorlalte femei, cărora, spre norocul lor, aceste contraste violente le lipsesc.
— Până la urmă, ai jucat la fel de bine ca domnișoara Mars, îi spuse du Bruel Coraliei.
— Da, zise Camusot, la început domnișoara a avut ceva care o cam necăjea; dar, de pe la mijlocul actului al doilea, a fost grozavă! Jumătate din succesul dumitale i-l datorezi dumneaei.
— Și dânsa îmi datorează mie jumătate din al dumneaei, spuse du Bruel.
— Vindeți pielea ursului din pădure! zise ea cu un glas schimbat.
Actrița se folosi de un moment de întuneric ca să ducă la buze mâna lui Lucien, și o sărută udând-o cu lacrimi. Lucien fu mișcat până în măduva oaselor. Umilința curtezanei îndrăgostite are măreții de la care au de învățat și îngerii.
— Domnul va face cronica, zise du Bruel vorbind lui Lucien, poate că scrie un paragraf drăguț despre scumpa noastră Coralie.
— O! fă-ne serviciul ăsta, spuse Camusot cu glasul unui om în genunchi în fața lui Lucien, și vei găsi totdeauna în mine un servitor gata la orice pentru dumneata.
— Lăsați-l în pace pe domnul, strigă actrița furioasă, să scrie cum vrea. Papa Camusot, dumneata să-mi cumperi trăsuri, nu elogii.
— Le vei avea și pe acestea foarte ieftin, răspunse politicos Lucien. N-am scris nimic până acum în ziare, nu le cunosc obiceiurile, vei avea virginitatea penei mele…
— Ce nostim! zise du Bruel.
— Am ajuns în strada Bondy, spuse bătrânelul Cardot, pe care izbucnirea Coraliei îl speriase.
— Dacă tu îmi dăruiești virginitatea penei tale, eu ți-o dăruiesc pe-a inimii mele, zise Coralie în scurta clipă cât rămase singură cu Lucien în trăsură.
Coralie se duse după Florine în dormitorul acesteia, ca să-și pună rochia pe care o trimisese acolo din vreme. Lucien nu cunoștea luxul desfășurat acasă la actrițe sau la amante de către negustorii îmbogățiți, care vor să se mai bucure de plăcerile vieții. Deși Matifat, care n-avea o avere atât de mare ca a lui Camusot, aranjase lucrurile cu destulă zgârcenie, Lucien fu uimit de sufrageria decorată artistic cu mătase verde bătută în cuie cu capete de aur, luminată de lămpi elegante, împodobită cu vase pline de flori, și de salonul îmbrăcat în mătase galbenă cu ornamente castanii, în care străluceau mobilele pe atunci la modă, un policandru de Thomire[202], un covor cu desene persane. Pendula, candelabrele, focul, toate erau de bun-gust. Matifat lăsase totul în seama lui Grindot, un tânăr arhitect care îi clădea o casă, și care, cunoscând destinația acestui apartament, pusese o deosebită grijă în amenajarea lui. De aceea, Matifat, ca negustor, atingea cele mai mici lucruri cu toată băgarea de seamă: părea să aibă mereu în față devizul cheltuielilor și privea aceste minunății ca pe niște bijuterii scoase cu nesocotință dintr-o casetă.
— Poftim ce-o să fiu și eu silit să-i dau Florentinei! era gândul ce i se citea în ochi bătrânelului Cardot.
Lucien înțelese de îndată că Lousteau nu avea de ce să se sinchisească de starea camerei în care locuia el, atâta vreme cât era iubitul Florinei. Rege într-ascuns al acestei inaugurări, Étienne se bucura de folosința tuturor acestor lucruri frumoase. De aceea se și umfla în pene ca stăpân al casei, stând de vorbă, în fața sobei, cu directorul, care îl felicita pe du Bruel.
— Copia! copia! strigă Finot intrând. La ziar n-a sosit încă nimic. Zețarii culeg articolul meu și o să-l isprăvească repede.
— Gata! gata! zise Étienne. O să găsim noi masă și foc în odaia Florinei. Dacă domnul Matifat e bun să ne dea hârtie și cerneală, umplem noi doi ziarul până se îmbracă Florine și Coralie.
Cardot, Camusot și Matifat ieșiră în grabă să aducă tot ce le trebuia celor doi scriitori. Tocmai atunci, Tullia, una dintre cele mai frumoase dansatoare ale vremii, dădu buzna în salon.
— Dragul meu, îi zise ea lui Finot, ți se dau cele o sută de abonamente și direcția nu va avea de suportat nimic, căci abonamentele au fost băgate pe gât cântăreților, orchestrei și corpului de balet. Ziarul tău e atât de nostim, încât nimeni n-o să se plângă. O să-ți capeți și lojile. Uite și prețul primului trimestru, spuse ea întinzându-i două bilete de bancă. Și acum, poți să ne dai pace!
— Sunt pierdut, exclamă Finot. Nu mai am articol de prima pagină pentru mâine, căci iată-mă silit să scot pamfletul meu…
— Ce mișcare minunată! zeiță, exclamă Blondet, care sosi în urma dansatoarei împreună cu Nathan, Vernou și Claude Vignon adus de el. Rămâi să stai la masă cu noi, dragostea mea, sau te strivesc ca pe un fluture ce ești. Fiind dansatoare, n-ai să stârnești aici nici o rivalitate de talent. Cât despre frumusețe, sunteți toate prea inteligente ca să fiți geloase în public.
— Dumnezeule mare! dragii mei du Bruel, Nathan, Blondet, salvați-mă, strigă Finot. Am nevoie de cinci coloane.
— Eu o să umplu două cu piesa, zise Lucien.
— Și eu încă una cu subiectul meu, adăugă Lousteau.
— Bun. Nathan, Vernou, du Bruel, găsiți-mi glumele pentru ultima pagină. Blondet o să aibă grijă de cele două mici coloane din prima. Dau fuga la tipografie. Noroc că ai venit cu trăsura, Tullia.
— Da, dar ducele e în ea cu un ministru neamț.
— Să-i poftim pe duce și pe ministru aici, spuse Nathan.
— Un neamț bea zdravăn, stă cuminte și ascultă, iar noi o să-i spunem atâtea lucruri nemaiauzite, încât o să aibă ce scrie la el la curte, exclamă Blondet.
— Care din noi e mai serios să se ducă să-l poftească? întrebă Finot. Hai, du Bruel, tu ești birocrat, adu-l pe ducele de Rhétoré, pe ministru, și dă-i brațul Tulliei. Doamne, Tullia, frumoasă mai ești astă seară!…
— O să fim treisprezece! zise Matifat îngălbenindu-se
— Nu, o să fim paisprezece! exclamă Florentine, am venit și eu ca să nu-l slăbesc din ochi pe milord Cardot (pronunțat de ea: mailord Kerdot).
— De altminteri, zise Lousteau, Blondet venise cu Claude Vignon.
— L-am adus să bea, răspunse Blondet luând o călimară. Ei, domnilor, căutați să aveți spirit ca pentru cele cincizeci și șase de sticle de vin pe care le vom bea, le zise el lui Nathan și lui Vernou. Mai ales, stimulați-l pe du Bruel: el e vodevilist și e în stare să facă glume proaste; nu-l slăbiți până nu scoate una bună.
Lucien, însuflețit de dorința de a da o probă de ceea ce poate, în fața atâtor persoane de seamă, își scrise întâiul articol pe masa rotundă din odaia Florinei, la lumina lumânărilor roz aprinse de Matifat:
PANORAMA-DRAMATIQUE.
Întâia reprezentație cu „Alcadele în încurcătură”, comedie în trei acte.
Debutul domnișoarei Florine.
— Domnișoara Coralie.
— Bouffé.
Toată lumea intră, iese, vorbește, se plimbă, caută ceva și nu găsește nimic, toată lumea e în fierbere. Alcadele și-a pierdut fiica și-și găsește scufia; dar scufia nu-i vine pe cap, trebuie să fie scufia unui hoț. Unde-i hoțul? Toată lumea intră, iese, vorbește, se plimbă, caută mai cu foc. Până la urmă, alcadele dă peste un bărbat dar fără fiica lui, și peste fiică-sa fără nici un bărbat, ceea ce e pe placul magistratului, dar nu și pe al publicului. Lucrurile se domolesc, alcadele vrea să-l interogheze pe bărbat. Bătrânul alcade se așază într-un jilț de alcade și-și potrivește manșetele de alcade. Spania e singura țară din lume unde există alcazi atârnați de manșete mari, unde se văd la gâtul alcazilor gulerele înfoiate, care pe scenele din Paris reprezintă jumătate din funcția lor. Acest alcade, care s-a foit atâta cu pași mărunți de bătrân neastâmpărat, este Bouffé, Bouffé, urmașul lui Potier[203], un actor tânăr care îi joacă atât de bine pe bătrâni, încât i-a făcut să râdă și pe cei mai bătrâni dintre bătrâni. E viitorul a o sută de bătrâni pe fruntea aceea cheală, în vocea aceea tremurătoare ca de capră, în scoabele acelea slăbănoage de sub un trup de Géronte[204]. Tânărul actor e atât de bătrân, încât te înfioară, ți-e teamă ca bătrânețea lui să nu fie cumva molipsitoare. Și ce admirabil alcade! Ce încântător surâs îngrijorat! ce prostie îngâmfată! ce demnitate prostească! ce șovăială judecătorească! Ce bine mai știe omul acesta că totul poate fi pe rând când minciună, când adevăr! Cât de vrednic e să fie ministrul unui rege constituțional! La fiecare din întrebările alcadelui, necunoscutul îl interoghează; Bouffé răspunde în așa fel, încât, întrebat de răspuns, alcadele lămurește totul prin întrebările sale. Scena aceasta, comică la culme, în care respiră un parfum de Molière, a înveselit toată sala. Toată lumea de pe scenă părea să se fi lămurit; eu însă nu sunt în stare să vă spun ce era limpede și ce nu: căci fiica alcadelui era acolo, jucată de o adevărată andaluză, o spaniolă cu ochii spanioli, cu mijlocul spaniol, cu umbletul spaniol, o spaniolă din cap până în picioare, cu pumnalul la ciorap, cu patima iubirii în suflet, cu crucea legată de o panglică la gât. La sfârșitul actului, cineva m-a întrebat cum merge piesa, i-am spus: „Are ciorapi roșii cu baghetă verde, un picior numai atâtica, pantofi de lac și cele mai frumoase picioare din Andaluzia!” Ah! fiica alcadelui te face să râvnești dragostea, îți aprinde dorințe năstrușnice, îți vine să sari pe scenă și să-i dăruiești cocioaba și inima, sau treizeci de mii de franci rentă și condeiul. Andaluza asta este cea mai frumoasă actriță din Paris. Coralie, ca să-i spunem pe nume, poate fi și contesă și fată din popor. Nu știi cum i-ar sta mai bine. Fie ce-o dori, e născută să facă de toate. Nu e asta oare tot ce se poate spune mai de bine despre o actriță de pe bulevard?
În actul al doilea, a sosit o spaniolă din Paris, cu figura-i de camee și cu ochii ucigași. Am întrebat la rându-mi de unde venea, și mi s-a răspuns că ieșea din culise și se numea domnișoara Florine; însă, pe cuvântul meu, n-am putut crede, atâta foc avea în mișcări și atâta patimă în dragoste. Rivala aceasta a fiicei alcadelui e soția unui senior croit din mantia contelui d'Almaviva[205], în care e stofă pentru o sută de seniori de bulevard. Dacă Florine n-avea nici ciorapi roșii cu baghetă verde, nici pantofi de lac, în schimb avea o mantilă și un văl de care se slujea în chip minunat ca o doamnă din lumea bună ce este, și ne-a arătat de minune că tigroaica se poate preschimba și în pisicuță! Am priceput că era vorba acolo de vreo dramă de gelozie, după cuvintele înțepătoare ce și le spuneau cele două spaniole. Apoi, când totul era gata să se împace, prostia alcadelui a încurcat iar lucrurile. Toată lumea aceea de torțe, de bogați, de valeți, de Figaro, de seniori, de alcazi, de fete și femei s-a pus iar pe căutat, pe umblat, pe sucit și răsucit. Intriga s-a înnodat din nou, iar eu am lăsat-o să se înnoade, căci cele două femei, geloasa Florine și norocoasa Coralie, m-au înfășurat iarăși în cutele fustelor și mantilelor lor, și mi-au scos iar ochii cu piciorușele lor.
Am putut ajunge la actul al treilea fără să fi săvârșit vreo nenorocire, fără să fi provocat intervenția comisarului de poliție, sau să fi scandalizat sala, și de atunci cred în puterea moralei publice și religioase despre care se vorbește atâta în Camera deputaților, încât s-ar părea că nu mai există morală în Franța. Am putut înțelege că e vorba de un om care iubește două femei fără să fie iubit, sau e iubit de ele fără ca el să le iubească, căruia nu-i plac alcazii sau pe care alcazii nu-l plac; dar care, cu siguranță, e un senior de treabă și iubește pe cineva, pe el însuși sau pe Dumnezeu, în cazul cel mai rău, căci se călugărește. Dacă vreți să aflați mai mult, dați fuga la Panorama-Dramatique. Sunteți acuma avertizați că trebuie să mergi o dată ca să te obișnuiești cu ciorapii roșii și cu bagheta verde, cu piciorușul plin de făgăduieli, cu ochii prin care se cerne o rază de soare, cu finețele de pariziană deghizată în andaluză, și de andaluză deghizată în pariziană; apoi, a doua oară, ca să asculți piesa, care te face să mori de râs în chip de bătrân, și să plângi în chip de senior îndrăgostit. Piesa a avut succes sub ambele aspecte. Autorul, cu care, zice-se, a colaborat unul dintre marii noștri poeți, a țintit succesul cu câte o fată iubitoare în fiecare mână; de aceea era cât pe-aci să ucidă de plăcere publicul înfierbântat. Picioarele celor două fete păreau să aibă mai mult haz decât autorul. Totuși, când cele două rivale ieșeau din scenă, găseai că și dialogul e spiritual, ceea ce dovedește cu prisosință meritul piesei. În ropotele de aplauze, care au îngrijorat pe arhitectul sălii, s-a aflat numele autorului; acesta însă, obișnuit cu izbucnirile Vezuviului din sală, nu s-a pierdut cu firea: e domnul de Cursy. Iar cele două actrițe au dansat faimosul bolero din Sevilla, care a aflat îndurare în fața sfinților părinți din conciliu pe vremuri, și pe care cenzura l-a îngăduit în ciuda primejdioasei lascivități a mișcărilor, boleroul ajunge ca să atragă pe toți bătrânii care nu mai știu cum să folosească restul lor de căldură, și cărora din milă le spun să-și țină foarte curate sticlele ochelarilor.
În timp ce Lucien scria pagina aceasta, care făcu revoluție în gazetărie descoperind o manieră nouă și originală, Lousteau scria un articol, zis de moravuri, intitulat Fostul Fante, și care începea astfel:
Fantele de pe vremea Imperiului e întotdeauna un om înalt și subțire, bine conservat, purtând corset și crucea Legiunii de onoare. Se numește Potelet, sau cam așa ceva; și, ca să se pună bine astăzi cu curtea, baronul Imperiului s-a gratificat cu un du: își zice du Potelet, gata să redevină Potelet în caz de revoluție. Om cu două fețe, ca și numele, dă târcoale cartierului Saint-Germain, după ce a fost falnicul, folositorul și plăcutul purtător de trenă al uneia din surorile aceluia căruia pudoarea mă oprește să-i pomenesc numele. Dacă du Potelet își reneagă slujba de pe lângă alteța imperială, în schimb mai cântă încă romanțele intimei sale binefăcătoare…
Articolul era un amestec destul de prostesc de personalități, așa cum se făcea pe vremea aceea, căci, din păcate, genul a fost în mod straniu perfecționat de atunci încoace, în special de Figaro[206]. Lousteau imagina între doamna de Bargeton, căreia baronul du Châtelet îi făcea curte, și o scoică, o comparație caraghioasă care plăcea chiar dacă nu cunoșteai persoanele luate în râs, iar Châtelet era asemuit cu un cocostârc. Scenele de dragoste cu cocostârcul, care nu era în stare să înghită scoica, ce se spărgea în trei dacă o lăsa să cadă jos, stârneau de îndată râsul. Gluma asta, întinsă pe mai multe articole, avu, după cum se știe, un răsunet formidabil în cartierul Saint-Germain și fu una dintre cele o mie și una de cauze de înăsprire a legislației presei. După un ceas, Blondet, Lousteau și Lucien se înapoiară în salon, unde invitații stăteau de vorbă: ducele, ministrul și cele patru femei, cei trei negustori, directorul teatrului și Finot. Un ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, venise să ia copia pentru ziar.
— Lucrătorii pleacă dacă nu le aduc nimic, zise el.
— Uite, na zece franci, și să aștepte, răspunse Finot.
— Dacă le dau banii ăștia, domnule, fac bețiografie, și atunci adio ziar!
— Bunul-simț al acestui copil mă uimește, zise Finot.
Tocmai când ministrul îi prezicea un viitor strălucit acestui ștrengar, intrară și cei trei scriitori. Blondet citi un articol foarte spiritual contra romanticilor. Articolul lui Lousteau îi făcu pe toți să râdă. Ducele de Rhétoré îl povățui, pentru ca să nu-i supere prea tare pe nobilii din cartierul Saint-Germain, să strecoare printre rânduri un elogiu la adresa doamnei d'Espard.
— Hei, ia citește-ne și dumneata ce-ai scris, îi spuse Finot lui Lucien.
După ce Lucien, care tremura de frică, isprăvi de citit, salonul răsună de aplauze, actrițele îl îmbrățișară, cei trei negustori îl strângeau în brațe să-i scoată sufletul, du Bruel îi luă mâna cu o lacrimă în ochi, în fine directorul îl invită la masă.
— Nu mai există copii, zise Blondet. Deoarece domnul de Chateaubriand a folosit cuvântul de copil sublim pentru Victor Hugo, eu mă văd silit să-ți spun fără înconjur că ești un bărbat de spirit, de inimă și de stil.
— Domnul lucrează la ziarul nostru, spuse Finot mulțumindu-i lui Étienne și aruncându-i o privire de cunoscător și de exploatator.
— Dar voi, ce glume ați făcut? îi întrebă Lousteau pe Blondet și pe du Bruel.
— Uite ce-a scris du Bruel, zise Nathan:
— Văzând cât se ocupă publicul de domnul viconte d'A… domnul viconte Démostène[207] zicea ieri:
— Poate că așa or să mă lase în pace pe mine.
— O doamnă îi spunea deunăzi unui ultraregalist care dezaproba discursul domnului Pasquier pe motivul că ar continua sistemul lui Decazes[208]:
— Da, dar acesta se sprijină pe picioare foarte monarhice!
— Dacă începe așa, nu vă cer să citiți mai departe; totul merge bine, zise Finot. Dă fuga și du-le astea, îi spuse el ucenicului. Ziarul o să fie cam peticit, dar o să fie cel mai bun număr, zise el întorcându-se către grupul de scriitori, care începuse să-l și privească pe Lucien cu oarecare invidie.
— E dezghețat băiatul! zise Blondet.
— Articolul e bun, adăugă Claude Vignon.
— La masă! strigă Matifat.
Ducele îi dădu brațul Florinei, Coralie îl luă pe al lui Lucien, iar dansatoarea fu încadrată într-o parte de Blondet și în cealaltă de diplomatul german.
— Nu înțeleg de ce atacați pe doamna de Bargeton și pe baronul du Châtelet, care, după cum se vorbește, e numit prefect de Charente și membru în Consiliul de stat.
— Doamna de Bargeton l-a dat afară pe Lucien ca pe un om de nimic, zise Lousteau.
— Un băiat așa de frumos! făcu diplomatul.
Masa, servită în tacâmuri noi de argint și de porțelan de Sèvres, pe o față de masă de Damasc, dovedea că era oferită de cineva cu dare de mână. Meniul îl întocmise Chevet, vinurile fuseseră alese de cel mai faimos negustor de pe cheiul Saint-Bernard, prieten cu Camusot, Matifat și Cardot. Lucien, care vedea pentru întâia oară luxul parizian în desfășurarea lui, trecea din surpriză în surpriză, dar își ascundea mirarea ca un bărbat de spirit, de inimă și de stil ce era, după cum îl numise Blondet.
Traversând salonul, Coralie îi șoptise Florinei:
— Îmbată-l pe Camusot atât de tare, încât să adoarmă și să fie nevoit să rămână aici la tine.
— Vrei să-l dai gata pe ziarist? o întrebă Florine, folosind o expresie proprie vocabularului acestor femei.
— Nu, draga mea, îl iubesc! replică atunci Coralie ridicând cu mândrie din umeri.
Cuvintele răsunaseră în urechea lui Lucien, purtate de cel de-al cincilea păcat capital. Coralie era minunat îmbrăcată, iar rochia îi scotea în relief cu multă artă tot ce avea mai frumos, căci fiecare femeie are perfecțiuni care îi sunt proprii. Rochia ei, ca și aceea a Florinei, avea meritul de a fi dintr-o minunată stofă originală numită muselină de mătase, lansată abia de câteva zile de către Camusot care, în calitatea lui de patron al Firului de aur, juca pe piața Parisului rolul de providență pentru fabricile din Lyon.
În acest chip, dragostea și toaleta, care sunt fardul și parfumul femeii, o făceau și mai seducătoare pe fericita Coralie. O plăcere așteptată, și de care ești sigur, e o ispită de neînfrânt pentru tineri. Poate că siguranța constituie pentru ei toată atracția locurilor rău famate, poate că e și secretul statorniciei lor. Dragostea curată, sinceră, prima dragoste în fine, împreună cu o pornire din acelea năvalnice care pun stăpânire pe aceste biete făpturi, precum și admirația pricinuită de marea frumusețe a lui Lucien îi dădură Coraliei spirit.
— Te-aș iubi și urât și bolnav! îi șopti ea lui Lucien așezându-se la masă.
Ce cuvânt pentru un poet! Camusot se șterse din mintea tânărului, Lucien nu-l mai văzu, privind-o pe Coralie. Ar fi putut oare un om dornic de plăceri și senzații, sătul de cenușiul provinciei, ispitit de mocirla Parisului, ros de mizerie, de înfrânarea-i silită, sătul de viața-i de călugăr din strada Cluny, de munca-i fără nici un rezultat să se retragă de la ospățul acesta sclipitor? Lucien era cu un picior în patul Coraliei și cu altul în viața mârșavă de ziar, după care alergase atâta fără a izbuti să pătrundă acolo. După atâta gardă zadarnică făcută de el în strada du Sentier, întâlnea aici toată redacția ziarului strânsă în jurul mesei, bând strașnic, și zâmbindu-i cu veselie și bunăvoință. Se răzbunase de toate suferințele cu un articol ce avea, chiar de a doua zi, să străpungă două inimi în care voise, în zadar până atunci, să picure otrava și durerea ce-i fuseseră vărsate lui. Uitându-se la Lousteau își zicea: „Iată un prieten adevărat!” nebănuind că Lousteau se și temea de el ca de un rival periculos. Lucien făcuse greșeala de a-și dezvălui tot spiritul: un articol șters l-ar fi slujit de minune. Blondet contrabalansă invidia ce-l rodea pe Lousteau spunându-i lui Finot că trebuia să capituleze în fața talentului când era de o asemenea forță. Sentința aceasta dictă purtarea lui Lousteau, care se hotărî să rămână prieten cu Lucien și să se înțeleagă cu Finot pentru exploatarea noului-venit atât de primejdios, menținându-l în nevoie. Învoiala se făcu repede, pe șoptite, între cei doi oameni:
— Are talent.
— O să aibă pretenții.
— O!
— Bine!
— Nu stau niciodată la masă cu ziariștii francezi fără să nu-mi fie frică, zise diplomatul german cu calm și cu demnitate, uitându-se la Blondet, pe care îl văzuse în casă la contesa de Montcornet. E o vorbă de-a lui Blücher[209] pe care dumneavoastră v-ați însărcinat s-o aduceți la îndeplinire.
— Ce vorbă? întrebă Nathan.
— Când Blücher a ajuns pe înălțimile din Montmartre împreună cu Saacken, în 1814 (scuzați-mă, domnilor, că vă reamintesc de această zi fatală pentru dumneavoastră), Saacken, care era un om grosolan, zise: „În fine, o să-i dăm foc și Parisului!
— Nici nu te gândi, pieirea Franței n-o să i se tragă decât de aici!” răspunse Blücher arătându-i buboiul cel mare, întins la picioarele lor, și care ardea și fumega în valea Senei. Mulțumesc lui Dumnezeu că, în țară la noi, nu există ziare! reluă ministrul după o pauză. Nu mi-am revenit încă din fiorul pe care mi l-a dat adineaori omulețul cu coif de hârtie pe cap, care, la vârsta de zece ani, are judecata unui diplomat. De aceea, astă-seară, îmi pare că iau masa cu niște lei și cu niște pantere care îmi fac cinstea de a-și ascunde ghearele pentru mine.
— Este clar, spuse Blondet, că noi am putea acum să spunem și să dovedim Europei întregi că Excelența Voastră a dat drumul astă-seară unui șarpe, gata s-o otrăvească pe domnișoara Tullia, cea mai frumoasă dintre dansatoarele noastre, și, de aici, să ne pornim pe niște comentarii strașnice asupra Èvei, a Bibliei, a primului și ultimului păcat! Dar liniștiți-vă, sunteți doară oaspetele nostru.
— Ar fi nostim, zise Finot.
— Am da la tipar niște adevărate disertații științifice asupra tuturor șerpilor găsiți în inima și în corpul omenesc, pentru a ajunge și la corpul diplomatic, spuse Lousteau.
— Am putea să-i arătăm un șarpe și în borcanul ăsta cu vișinată, interveni Vernou.
— Și, până la urmă, ați crede și dumneavoastră înșivă, îi zise Vignon diplomatului.
— Domnilor, lăsați-vă ghearele să doarmă, exclamă ducele de Rhétoré.
— Influența și puterea ziarelor e de abia în fașă, zise Finot, gazetăria e doar în vârsta copilăriei, o să crească. Peste zece ani, totul o să fie supus publicității, gândirea o să lumineze totul, o să…
— O să dezonoreze totul, îl întrerupse Blondet.
— Așa se spune, interveni și Claude Vignon.
— O să urce regii pe tron, zise Lousteau.
— O să răstoarne monarhiile, spuse diplomatul.
— De aceea, zise Blondet, dacă presa n-ar exista, n-ar trebui s-o inventăm; dar, pentru că există, trăim și noi de pe urma ei.
— Veți muri de pe urma ei, spuse diplomatul. Nu vedeți că ridicarea maselor, presupunând că le veți lumina, va face și mai anevoioasă ridicarea personalității, nu vedeți că, semănând puterea de a judeca printre clasele de jos, veți culege răscoala, și că dumneavoastră veți fi primele victime? Ce se sparge la Paris când e vreo răscoală?
— Felinarele, zise Nathan; noi însă suntem prea modești ca să ne fie teamă, o să fim atinși de cioburi doar în treacăt.
— Sunteți un popor prea spiritual ca să dați voie unui guvern, oricare ar fi el, să devină prea puternic, spuse diplomatul. Și pe lângă asta ați reîncepe cu condeiul cucerirea Europei pe care n-ați știut-o păstra cu sabia.
— Ziarele sunt un rău, spuse Claude Vignon. Ar putea folosi la ceva și răul acesta, dar guvernul vrea să-l combată. De aici o să iasă o luptă. Cine va fi răpus? Iată-ntrebarea!
— Guvernul! zise Blondet, am răgușit de când strig asta. În Franța, spiritul e mai tare decât orice, iar ziarele au, pe lângă tot spiritul tuturor oamenilor de spirit, și fățărnicia lui Tartufe.
— Blondet, Blondet, făcu Finot, mergi prea departe! sunt și abonați de față.
— Tu ești proprietarul uneia dintre tarabele astea de otravă, se cuvine să-ți fie teamă; eu însă îmi bat joc de negustoriile voastre, deși trăiesc de pe urma lor!
— Blondet are dreptate, zise Claude Vignon. Ziarul, în loc să fie un sacerdoțiu, a ajuns o unealtă a partidelor; din unealtă a ajuns negustorie; și, ca toate negustoriile, n-are nici cuvânt, nici lege. Orice ziar, cum spune Blondet, este o tarabă unde se vând publicului vorbele care-i sunt pe plac. Dacă ar exista un ziar al cocoșaților, ar dovedi de dimineață până seara frumusețea, minunăția, necesitatea cocoșaților. Un ziar nu mai e făcut ca să lumineze lumea, ci ca să-i susțină părerile. În chipul acesta, toate ziarele vor fi, la un moment dat, lașe, fățarnice, ticăloșite, mincinoase, ucigașe; vor călca în picioare ideile, sistemele, oamenii, și, prin aceasta chiar, vor înflori. Vor trage profit de pe urma tuturor ființelor cugetătoare, și răul se va face fără ca nimeni să aibă vreo vină. Iar noi toți, eu, Vignon, tu, Lousteau, tu, Blondet, tu, Finot, vom fi socotiți niște adevărați Aristizi, Platoni, Catoni, eroi de-ai lui Plutarh[210]; vom fi cu toții nevinovați și ne vom putea spăla pe mâini de orice infamie. Napoleon a explicat cauza acestui fenomen moral sau imoral, cum vreți s-o luați, cu o vorbă strașnică, dictată de observațiile lui asupra Convențiunii: „De crimele colective, nimeni nu poate fi făcut răspunzător”. Oricât de mârșavă ar fi purtarea unui ziar, nimeni nu se socoate murdărit personal.
— Dar cârmuirea va veni cu legi represive, zise du Bruel, și le și pregătește.
— Aș! făcu Nathan, ce, putere are legea împotriva spiritului francez, cel mai subtil și mai puternic dizolvant din câte există?”
— Ideile nu pot fi neutralizate decât tot de idei, reluă Vignon. Numai teroarea, despotismul pot înăbuși geniul francez, a cărui limbă se pretează de minune la aluzie, la vorbe cu două înțelesuri. Cu cât va fi mai represivă legea, cu atât spiritul va țâșni mai puternic, ca aburii dintr-o mașină fără supapă. Așa că regele procedează bine: dacă ziarul va fi contra lui, ministrul e responsabil, și reciproca. Dacă ziarul inventează o calomnie, spune că i s-a impus. Față de individul care se plânge, iese basma curată cerându-i iertare în numele marii libertăți. Dacă e adus în fața tribunalelor, se plânge că nu i s-a cerut o rectificare; dar ia cere-i-o, că o refuză râzând, prezentându-și crima drept o glumă. În sfârșit, își bate joc de victimă atunci când iese cumva învingătoare. Dacă e pedepsit, dacă trebuie să plătească vreo amendă prea mare, îl demască pe Reclamant ca pe un dușman al libertăților, al țării și al progresului. Afirmă că domnul Cutare este în realitate un hoț, explicând cum se face că e socotit cel mai cinstit om din țară. Astfel, crimele lui sunt fleacuri, pe când agresorii săi sunt niște monștri! și, într-un timp dat, îi poate face pe cei ce-l citesc zilnic să creadă tot ce vrea el. Apoi, tot ce nu-i e pe plac nu e patriotic, și astfel niciodată nu va fi prins cu mița în sac. Se va sluji de religie împotriva religiei, de Chartă[211] împotriva regelui; va beșteli magistratura, când magistratura îi va sta în cale, și o va lăuda când aceasta va sluji pasiunile poporului. Ca să-și câștige abonați, va scorni poveștile cele mai înduioșătoare, va face pe scamatorul de bâlci. Ar născoci glumele cele mai usturătoare până și pe socoteala tatălui său, mai degrabă, decât să n-aibă cu ce-i interesa și distra pe cititori. Va face ca actorul care își aduce cenușa fiului într-o urnă ca să plângă cu lacrimi adevărate, sau ca amanta ce sacrifică totul pentru iubitul ei.
— Ce mai tura-vura, e glasul poporului, exclamă Blondet întrerupându-l pe Vignon.
— Al poporului fățarnic și lipsit de generozitate, reluă Vignon, care gonește din sânul său talentul, așa cum Atena l-a izgonit pe Aristide. O să vedem ziarele, conduse la început de oameni de onoare, căzând mai apoi pe mâna unor indivizi din cei mai josnici, care vor avea răbdarea și lașitatea unui gumilastic, calități ce lipsesc oamenilor de geniu, sau pe mâna unor băcani care au bani să cumpere condeie. Lucrurile astea au și început să se vadă. Dar peste zece ani, primul mucos ieșit din liceu se va crede om mare, se va cățăra pe prima pagină a unui ziar ca să-și înjure înaintașii și îi va trage în jos de picioare ca să le ia locul. Napoleon avea dreptate să-i pună botniță presei. Pun rămășag că, sub un guvern adus de ele, fițuicile de opoziție – cu aceleași argumente și cu aceleași articole ce se scriu azi contra regelui – ar ataca noul guvern, de îndată ce acesta le-ar refuza cel mai neînsemnat lucru. Cu cât se vor face mai multe concesii ziariștilor, cu atât ziarele vor fi mai pretențioase. Ziariștii ajunși vor fi înlocuiți cu ziariști flămânzi și săraci. Plaga n-are leac. Va fi din ce în ce mai primejdioasă, din ce în ce mai obraznică; și cu cât răul va fi mai mare, cu atât va fi mai tolerat, până în ziua când înmulțirea ziarelor le va încurca limbile, ca în Babilon. Știm cu toții, cei care lucrăm la ziar, că ziarele vor merge mai departe decât regii cu nerecunoștința, mai departe decât cea mai murdară speculație negustorească, că ne vor roade și măcina inteligențele numai ca să-și vândă marfa celebrată în fiecare dimineață; însă continuăm cu toții să scriem, ca aceia care exploatează o mină de argint viu știind totuși că vor muri din cauza ei. Uitați-vă colo, lângă Coralie, un tânăr… Cum îl cheamă? Lucien! e frumos, e poet, și, ceea ce e și mai bine pentru el, e deștept; ei bine, o să intre și el într-una dintre aceste cloace ale gândirii, numite ziare, o să-și risipească acolo ideile cele mai frumoase, o să-și secătuiască creierul, o să-și corupă sufletul, o să săvârșească lașitățile anonime care, în războiul ideilor, înlocuiesc stratagemele, jafurile, incendiile, retragerile din război ale condottierilor[212]. Și, după ce-și va fi cheltuit geniul ca alții, ca alții mii, în folosul acționarilor, negustorii ăștia de otravă îl vor lăsa să moară de foame când îi va fi sete, și de sete când îi va fi foame.
— Mulțumesc, spuse Finot.
— Păi, doamne sfinte, zise Claude Vignon, parcă eu nu știam asta? Și eu sunt în ocnă, iar sosirea unui nou ocnaș îmi face plăcere. Blondet și cu mine suntem mai tari decât domnii Cutare și Cutare care ne speculează talentele, și totuși noi vom fi totdeauna exploatați de ei. Noi suntem oameni inteligenți, dar suntem și oameni de inimă, nouă ne lipsesc calitățile crude ale exploatatorului. Suntem leneși, contemplativi, meditativi, analiști; o să ni se sugă inteligența, pentru ca apoi să fim învinuiți de lipsă de moralitate!
— Credeam că o să fiți mai veseli, exclamă Florine.
— Florine are dreptate, zise Blondet: să lăsăm vindecarea bolilor publice pe seama șarlatanilor de politicieni. Vorba lui Charlet[213]: „Să scuipi pe ceea ce-ai cules? Niciodată!”
— Știți cu cine mi se pare că seamănă Vignon când ține predica asta? spuse Lousteau arătând înspre Lucien. Cu o matroană a unei case de toleranță care îi spune unui licean: „Micule, ești prea tânăr ca să intri aici…”
Gluma stârni râsul tuturor, și Coraliei îi plăcu. Negustorii beau și mâncau ascultând.
— Ce națiune și asta, unde întâlnești atâta bine și atâta rău! zise ministrul către ducele de Réthoré.
— Domnilor, sunteți niște risipitori care nu puteți sărăci.
Astfel, spre norocul lui, nici o învățătură nu-i lipsea lui Lucien pe povârnișul ce-l ducea la prăpastia în care trebuia să se prăbușească. D'Arthez îl îndrumase pe poet pe calea sfântă a muncii, trezindu-i sentimentul care înlătură piedicile. Chiar și Lousteau căutase să-l îndepărteze, dintr-o socoteală egoistă, zugrăvindu-i gazetăria și literatura sub lumina lor adevărată. Lucien nu voise să creadă în atâtea corupții ascunse: însă acum îi auzea pe ziariști strigând în gura mare răul de care sufereau, îi vedea la lucru, spintecându-și doica spre a prezice viitorul. Văzu lucrurile, în seara aceea, așa cum sunt. Numai că, în loc să fie cuprins de groază la vederea a însuși miezului acestei stricăciuni pariziene atât de bine calificate de Blücher, se îmbăta de tovărășia acestei societăți spirituale. Pe oamenii aceștia extraordinari sub armura de Damasc a viciilor lor și sub casca strălucitoare a recii lor analize, îi găsea superiori oamenilor gravi și serioși din cenaclu. Pe urmă, gusta acum și din primele desfătări ale bogăției, se afla sub vraja luxului și a unei mese bune; instinctele lui capricioase se trezeau; pentru prima dată bea vinuri scumpe și făcea cunoștință cu mâncărurile alese ale bucătăriei rafinate; îi vedea pe un diplomat, pe un duce și pe dansatoarea lui, la cot cu ziariștii, admirându-le cumplita lor putere. Simți o poftă grozavă de a domina lumea asta de regi, fiind sigur că are puterea de a o înfrânge. În sfârșit, pe Coralie, pe care o făcuse fericită cu câteva fraze, o examinase la lumina luminărilor ospățului, prin aburii mâncărurilor și prin ceața beției, și i se părea dumnezeiască: iubirea o făcea atât de frumoasă! Fata era de altminteri chiar cea mai fermecătoare, cea mai frumoasă actriță din Paris. Cenaclul, acest cer al nobilei inteligențe, n-avu încotro și trebui să se retragă din fața valului copleșitor al ispitelor ce-l asaltau pe Lucien din toate părțile. Vanitatea proprie scriitorilor fusese măgulită la Lucien de niște cunoscători, fusese lăudat chiar de viitorii săi rivali. Succesul articolului și cucerirea Coraliei erau două triumfuri care ar fi zăpăcit și capete mai coapte decât acela al poetului nostru. În timpul discuției, toată lumea mâncase bine și băuse cu temei. Lousteau, vecin de masă cu Camusot, îi turnă de două-trei ori vișinată în vin, fără să se bage de seamă, și-l puse la ambiție să bea. Operația asta fu atât de bine executată, încât negustorul nu o observă; el se credea, în felul său, tot atât de șiret ca și ziariștii. Glumele usturătoare începură când apărură bunătățile desertului și vinurile alese. Diplomatul, cu iscusința ce-l caracteriza, le făcu un semn ducelui și dansatoarei, de cum auzi sforăind neroziile ce prevesteau și la acești oameni de spirit scenele grotești cu care se termină de obicei orgiile, și toți trei dispărură. De îndată ce Camusot nu mai știu de sine, Coralie și Lucien, care, în tot timpul mesei, se purtară ca doi îndrăgostiți de cincisprezece ani, se năpustiră pe scări și se aruncară într-o trăsură. Camusot fiind căzut sub masă, Matifat îl crezu plecat odată cu actrița; își lăsă musafirii fumând, bând, râzând, certându-se, și o urmă pe Florine când aceasta se duse la culcare. Ziua îi apucă pe combatanți, sau mai de grabă pe Blondet, băutor de soi și de nădejde, singurul care mai putea vorbi și care propunea celorlalți un toast pentru Aurora cu degete trandafirii.
Lucien nu avea deprinderea orgiilor pariziene; când coborî scara, își mai păstra, de bine de rău, mintea întreagă, dar aerul de afară îi grăbi beția care avu urmări urâte de tot. Coralie și fata ei din casă se văzură silite să-l urce ele pe poet la etajul întâi al casei frumoase din strada Vendôme, unde locuia actrița. Pe scară, lui Lucien îi veni rău și se făcu de rușine.
— Repede, Bérénice, strigă Coralie, ceai! fă ceai!
— Nu-i nimic, aerul e de vină, spunea Lucien, ce vrei? niciodată n-am băut atâta.
— Bietul copil, e nevinovat ca un mielușel, zise Bérénice, o normandă grasă, tot atât de urâtă pe cât de frumoasă era Coralie.
Cu chiu, cu vai, Lucien fu pus, fără cunoștință, în patul Coraliei. Cu ajutorul Bérénicei, actrița îl dezbrăcase pe poet cu grija și cu dragostea unei mame pentru copilașul său, care spunea mereu: „Nu-i nimic! aerul e de vină. Mulțumesc, mămico.”
— Ce frumos spune mămico! exclamă Coralie, sărutându-l pe păr.
— Ce plăcere să iubești un asemenea înger, domnișoară! De unde l-ați pescuit? N-aș fi crezut că poate fi și un bărbat atât de frumos cât sunteți dumneavoastră, zise Bérénice.
Lucien voia să doarmă, nu știa unde se află și nu vedea nimic. Coralie îi dădu să bea câteva cești de ceai, apoi îl lăsă adormit.
— Nu ne-o fi văzut portăreasa sau altcineva? întrebă Coralie.
— Nu, pentru că vă așteptam eu.
— Victoria nu știe nimic?
— Nici atât! răspunse Bérénice.
După zece ceasuri, către prânz, Lucien se trezi sub ochii Coraliei, care îl privise dormind! Poetul înțelese. Actrița purta încă rochia ei frumoasă, îngrozitor de murdărită, și pe care dânsa avea s-o păstreze ca pe o relicvă. Lucien pricepu devotamentul, gingășiile iubirii adevărate care-și cereau răsplata: se uită și el la Coralie. Coralie se dezbrăcă într-o clipită și se strecură ca o șopârlă lângă Lucien. La cinci, poetul dormea legănat de voluptăți divine. Întrezărise camera actriței, o înfăptuire fermecătoare a luxului, albă și trandafirie, o lume de minunății alese care întrecea tot ce Lucien admirase în ajun la Florine acasă. Coralie era în picioare. Ca să-și joace rolul de andaluză, trebuia să fie la șapte la teatru. Se mai uitase o dată la poetul răpus de plăceri, se îmbătase fără să se sature de iubirea cea nobilă, care unea simțurile cu inima și inima cu simțurile, ca să le ridice în înaltul cerului împreună. Divinizarea aceasta, care face să fim doi pe pământ ca să simțim, și unul singur în cer ca să iubim, însemna pentru dânsa iertarea păcatelor. De altminteri, frumusețea supraomenească a lui Lucien cui nu i-ar fi slujit de scuză? îngenuncheată lângă pat, fericită de iubirea în sine, actrița se simți sfințită. Desfătarea fu întreruptă de Bérénice.
— Vine Camusot! știe că sunteți acasă, strigă ea.
Lucien sări în picioare, gândindu-se cu generozitate să nu-i dăuneze Coraliei. Bérénice ridică o perdea, Lucien intră într-un cabinet fermecător, unde Bérénice și stăpâna ei aduseră cu o iuțeală uimitoare hainele lui Lucien. La ivirea negustorului, ghetele lui Lucien îi săriră în ochi Coraliei: Bérénice le pusese lângă foc să se încălzească după ce le lustruise într-ascuns. Și servitoarea și stăpâna uitaseră de ele. Bérénice ieși după ce schimbă o privire neliniștită cu stăpâna. Coralie se cufundă într-un fotoliu, și-l pofti pe Camusot să se așeze în fața ei. Sărmanul, care o adora pe Coralie, se uita la ghete și nu cuteza să-și ridice ochii spre amanta lui.
„Să fac pe supăratul pentru o pereche de ghete și s-o părăsesc pe Coralie? Ar însemna să mă supăr pentru prea puțin lucru. Ghete se găsesc peste tot. Astea ar fi, e drept, mai la locul lor în vitrina unui cizmar, sau pe bulevard, plimbându-se în picioarele unui bărbat. Totuși, aici, fără bărbat, vorbesc multe lucruri împotriva fidelității. Am cincizeci de ani, ce să fac? trebuie să fiu orb ca Amorul.”
Monologul acesta laș n-avea scuză. Perechea de ghete nu era dintre cele obișnuite astăzi, pe care până la un punct un om distrat ar putea să n-o observe: era, cum cerea moda pe atunci, o pereche de ghete înalte, foarte elegante și cu canaf, care sclipeau pe pantalonii lipiți de piele și mai totdeauna de culoare deschisă, și reflectau obiectele ca o oglindă. Astfel că ghetele îi scoteau ochii negustorului de mătăsuri și, putem s-o spunem, îi străpungeau inima.
— Ce ai? îl întrebă Coralie.
— Nimic, făcu el.
— Sună, zise Coralie zâmbind de slăbiciunea lui Camusot. Bérénice, îi spuse ea normandei când sosi, pune ghetele alea afurisite pe calapoduri. Să nu uiți să mi le aduci diseară la mine în cabină.
— Cum!… sunt ghetele tale?… întrebă Camusot, răsuflând mai ușurat.
— Ei, ce-ți închipuiai? întrebă ea de sus. Cogeamite prostul! doar n-ai crezut cumva?… O! ar fi în stare să creadă! îi spuse Bérénicei. Joc un rol de bărbat în piesa unuia, și nu m-am îmbrăcat niciodată bărbătește. Cizmarul teatrului mi-a adus ghetele astea ca să mă deprind să umblu, până mi le face pe cele pentru care mi-a luat măsura; mi le-a încercat, dar mă strângeau așa de rău că le-am scos, și trebuie totuși să le pun iară.
— Nu le mai pune dacă te supără, zise Camusot, căci doară și pe el îl supăraseră atâta ghetele.
— Ar fi mai bine pentru domnișoara, spuse și Bérénice, în loc să se chinuie ca adineauri; îi venea să plângă, conașule! Să fiu eu bărbat, femeia pe care aș iubi-o eu n-ar plânge niciodată! I-ar trebui o pereche de ghete dintr-o piele moale de tot. Dar ăia de la teatru sunt niște cărpănoși! Conașule, s-ar cădea să-i comandați dumneavoastră o pereche…
— Da, da, zise negustorul. Te-ai deșteptat de mult? o întrebă pe Coralie.
— Adineauri; m-am întors la șase, după ce te-am căutat peste tot; m-ai făcut să țiu trăsura șapte ceasuri. Așa ai grijă de mine? Mă uiți pentru băutură. Am fost nevoită să văd singură de mine, eu care o să joc acum în fiecare seară, câtă vreme Alcadele o să țină afișul. N-am chef să nu fiu la înălțimea articolului acelui tânăr!
— E frumos băiatul, zise Camusot.
— Găsești? Mie nu-mi plac bărbații ăștia care seamănă prea mult cu femeile; și, afară de asta, nici nu știu să iubească așa ca voi, vulpoi bătrâni care vă ocupați cu negoțul. Ce plictiseală trebuie să fie pe voi, acolo!
— Conașul ia masa cu domnișoara? întrebă Bérénice.
— Nu, mi-e gura amară.
— Te-ai făcut turtă aseară. Ah! papa Camusot, știi că mie nu-mi plac oamenii care beau…
— Trebuie să-i faci un dar tânărului, spuse negustorul.
— A! da, mai bine să-i plătesc așa, decât să fac ceea ce face Florine. Hai, răule, du-te, sau dăruiește-mi o trăsură ca să nu mai pierd timpul.
— O s-o capeți mâine ca să te duci la masă cu directorul, la Rocher-de-Cancale. Piesa nouă nu se joacă duminică.
— Hai, vreau să mănânc, zise Coralie luându-l pe Camusot.
Peste un ceas, Lucien fu eliberat de Bérénice, tovarășa din copilărie a Coraliei, o făptură pe atât de sprintenă și de isteață, pe cât era de trupeșă.
— Stați aci. Coralie o să se întoarcă singură, ba vrea chiar să se descotorosească de tot de Camusot dacă vă plictisește, îi spuse Bérénice lui Lucien; însă dumneavoastră, iubirea vieții ei, sunteți prea bun ca s-o ruinați. Dânsa mi-a spus: e hotărâtă să lase toate baltă aici, să plece din raiul ăsta ca să trăiască în mansarda dumitale. O! geloșii, invidioșii cât i-au mai bătut capul că dumneata n-ai o para chioară, că locuiești în Cartierul Latin! Eu vin cu dumneavoastră, să știți, și o să văd de casă. A trebuit s-o îmbărbătez pe biata fată! Nu-i așa însă, conașule, că dumneavoastră aveți prea multă minte ca să faceți prostia asta? A! o să vedeți că celălalt n-are decât hoitul, pe când dumneata ești cel iubit, idolul căruia îi dăruie sufletul. Dacă ai ști cât de drăguță e Coralie când repetă cu mine rolurile! o drăgălășenie de copil! Merita să-i trimită Dumnezeu pe unul dintre îngerii săi, căci prea era scârbită de viață. Tare a mai fost nenorocită cu mama ei, care o bătea, care a vândut-o! Da, conașule, o mamă, pe propriul ei copil! Dacă aș avea eu o fată, aș sluji-o ca pe Coralie, pe care o consider copilul meu. Acum e întâia oară când o văd și eu fericită, întâia oară când a fost aplaudată din plin. Aud că, pentru ceea ce ați scris dumneavoastră, i s-a pregătit o galerie la a doua reprezentație. Pe când dormeați, a venit Braulard să stea de vorbă cu dânsa.
— Cine e Braulard ăsta? întrebă Lucien, căruia i se păru că mai auzise o dată numele lui.
— Șeful galeriei, care, în înțelegere cu dânsa, a ales părțile unde s-o aplaude, să-i facă galerie. Deși zice că-i e prietenă, Florine ar putea s-o tragă pe sfoară și să ia totul pentru ea. Bulevardul e în fierbere de când cu articolul dumneavoastră. V-am pregătit un pat ca de prinț!… adăugă ea punând o învelitoare de dantelă pe pat.
Aprinse lumânările. La lumina lor, Lucien, uluit, se crezu într-adevăr într-un palat din basme. Stofele cele mai bogate de la Firul de Aur fuseseră alese de Camusot pentru îmbrăcatul pereților și pentru perdele la ferestre. Poetul călca pe un covor împărătesc. Palisandrul mobilelor avea în ornamente sclipiri care îți luau ochii. Căminul, de marmură albă, strălucea de cele mai costisitoare nimicuri. Covorașul de la pat era făcut dintr-un puf tivit cu blană. Papucii de catifea neagră, căptușiți cu mătase roșie, îți vorbeau despre plăcerile ce-l așteptau acolo pe poetul Margaretelor. O lampă încântătoare atârna din tavanul îmbrăcat în mătase. În tot locul, flori alese odihneau în vase bogate, garoafe albe, camelii fără miros. În tot locul se vedeau semnele nevinovăției. Cum să-ți mai închipui că acolo locuia o actriță și cum, să te mai gândești la moravurile teatrale? Bérénice observă mirarea lui Lucien.
— Așa-i că-i drăguț aici? îi spuse ea răsfățându-se. Nu v-ar fi mai bine să vă iubiți aici decât într-un pod? N-o lăsa să facă vreo prostie din încăpățânare, reluă ea aducând în fața lui o măsuță cu bunătăți luate de la masa stăpânei, pentru ca bucătăreasa să nu bănuie prezența iubitului.
Lucien mâncă cu poftă, servit de Bérénice în farfurii de preț și în argintărie încrustată. Luxul își exercita asupra lui atracția, întocmai ca o fată de stradă care, cu goliciunile ei și cu ciorapii albi bine întinși pe picioare, îi sucește mințile unui licean.
— Fericit mai e Camusot! exclamă el.
— Fericit? reluă Bérénice. A! și-ar da cu dragă inimă toată averea numai să fie în locul dumitale, și să-și schimbe părul lui alb cu părul dumitale blond.
Ea îl făcu pe Lucien, căruia îi dădu să bea cel mai strașnic vin preparat la Bordeaux pentru cel mai bogat englez, să se culce din nou și să-i mai tragă un somn până se înapoia Coralie. Lucien râvnea într-adevăr să doarmă în patul pe care îl admira. Bérénice, care citise această dorință în ochii lui Lucien, era fericită pentru stăpâna ei. La zece și jumătate, Lucien se trezi sub o privire înduioșată de iubire. Coralie stătea în fața lui în cea mai voluptuoasă toaletă de noapte. Lucien dormise, Lucien nu mai era beat decât de iubire. Bérénice se retrase, întrebând:
— La ce oră, mâine?
— La unsprezece; ne dai masa în pat. Nu sunt acasă pentru nimeni până la două după prânz.
La două, a doua zi, actrița și iubitul ei erau îmbrăcați, stând ca și cum poetul ar fi venit în vizită la protejata sa. Coralie îl îmbăiase, îl pieptănase și-l îmbrăcase pe Lucien; trimisese să-i cumpere douăsprezece cămăși frumoase, douăsprezece cravate, douăsprezece batiste de la Calliau, o duzină de perechi de mănuși într-o cutie de cedru. Când auzi zgomotul unei trăsuri la poartă, alergă la fereastră împreună cu Lucien. Amândoi îl văzură pe Camusot scoborând dintr-un cupeu splendid.
— Nu credeam, zise ea, că poți urî atâta un om și luxul…
— Eu sunt prea sărac ca să accept să te ruinezi, zise Lucien trecând astfel pe sub furcile caudine.
— Bietul pisicuț, îi spuse ea strângându-l la piept, mă iubești mult?
— L-am poftit pe domnul, zise ea arătându-l pe Lucien lui Camusot, să treacă pe la mine azi de dimineață, cu gândul că vom merge la plimbare pe Champs-Elysées ca să inaugurăm trăsura.
— Duceți-vă singuri, spuse trist Camusot, nu iau masa cu voi; e ziua nevesti-mi astăzi, uitasem.
— Bietul Musot, ce-o să te mai plictisești! zise ea sărind de gâtul negustorului.
Era beată de fericire la gândul că va inaugura cupeul cel frumos singură cu Lucien, că se va duce singură cu el în Bois; și, de bucurie, păru că-l iubește pe Camusot, pe care-l alintă în toate felurile.
— Aș vrea să-ți pot dărui în fiecare zi câte o trăsură! zise bietul om.
— Haidem, domnule, e două, îi spuse actrița lui Lucien văzându-l rușinat și mângâindu-l cu un gest drăgălaș.
Coralie coborî scara ca o furtună, târându-l și pe Lucien, care îl auzi pe negustor suflând ca o focă în urma lor, fără să-i poată ajunge. Poetul gustă cea mai amețitoare dintre plăceri: Coralie, pe care fericirea o făcea și mai frumoasă, înfățișă tuturor privirilor o toaletă plină de gust și de eleganță. Parisul de pe Champs-Elysées îi admiră pe cei doi amanți. Pe o alee din Bois de Boulogne, cupeul lor se încrucișă cu caleașca doamnelor d'Espard și de Bargeton, care se uitară cu mirare la Lucien, ce le zvârli o privire disprețuitoare de poet care-și presimte gloria și se pregătește să-și folosească puterea. Clipa în care putu zvârli către cele două femei, într-o singură aruncătură de ochi, câteva din gândurile de răzbunare ce i le sădiseră ele în suflet ca să i-l roadă, fu una dintre cele mai dulci din viața lui și poate că-i hotărî soarta. Lucien fu iar stăpânit de furia mândriei: voi să reapară în lume, să-și ia o revanșă răsunătoare, și toate micimile sociale, disprețuite altădată de tânărul studios, prieten al cenaclului, puseră iar stăpânire pe sufletul său. Înțelese atunci tot răsunetul atacului pornit de Lousteau pentru dânsul: Lousteau slujise patimilor lui; în vreme ce cenaclul, acel mentor colectiv, părea să le strunească în folosul virtuților plicticoase și al muncii pe care Lucien începea s-o găsească de prisos. Munca! oare nu înseamnă ea moartea pentru sufletele dornice de plăceri? De aici ușurința cu care alunecă scriitorii în far niente, în plăcerile și desfătările vieții luxoase a actrițelor și a femeilor ușoare! Lucien simți o poftă nestăvilită de a continua viața din aceste două zile deșucheate.
Masa de la Rocher-de-Cancale fu o desfătare. Lucien îi întâlni acolo pe invitații Florinei, afară de ministru, afară de duce și de dansatoare, afară de Camusot, înlocuiți de doi actori celebri și de Hector Merlin însoțit de amanta lui, o femeie delicioasă care își zicea doamna du Val-Noble, cea mai frumoasă și mai elegantă dintre femeile ușoare de pe atunci din Paris, cărora astăzi li se zice în mod cuviincios Lorete. Lucien, care de patruzeci și opt de ore trăia într-un paradis, află de succesul articolului său. Văzându-se sărbătorit, invidiat, poetul își regăsi siguranța de sine: spiritul lui scânteie, fu adevăratul Lucien de Rubempré, ce străluci câteva luni în literatură și în lumea artistică. Finot, om de o necontestată dibăcie în a ghici talentul și a-l adulmeca așa cum adulmecă un căpcăun carnea fragedă, îl linguși pe Lucien încercând să-l atragă în tabăra de ziariști pe care o comanda. Lucien se lăsă ademenit. Coralie observă urzeala speculantului de spirit și vru să-l pună în gardă pe Lucien.
— Nu te învoi încă la nimic, puiule, îi zise ea poetului, așteaptă; vor să te exploateze, o să stăm de vorbă diseară despre asta.
— Aș! îi răspunse Lucien, mă simt destul de tare ca să fiu și eu rău și șiret ca ei.
Finot, care bineînțeles nu se certase cu Hector Merlin pentru spațiile neplătite, îl prezentă pe Merlin lui Lucien și pe Lucien lui Merlin. Coralie și doamna du Val-Noble se împăcară de minune și se copleșiră cu complimente și atenții. Doamna du Val-Noble îi pofti pe Lucien și pe Coralie la masă la dânsa. Hector Merlin, cel mai primejdios dintre toți ziariștii aflați acolo, era un omuleț uscat, cu buzele strânse, în care mocnea o ambiție nemăsurată, o gelozie fără margini, bucurându-se de toate răutățile ce se făceau în jurul lui, profitând de vrajba ce o semăna între ceilalți, având mult spirit dar puțină perseverență și înlocuind voința cu instinctul ce-i mână pe parveniți înspre culmile bogăției și puterii. Lucien și cu dânsul nu se plăcură. Nu e greu de înțeles pentru ce Merlin avu nenorocul să spună tare ceea ce Lucien gândea în sine. La desert, legăturile celei mai înduioșătoare prietenii păreau să-i unească pe acești oameni, care toți se credeau superiori unii altora. Lucien, noul-venit, era ținta bunăvoinței lor glumețe. Toată lumea vorbea cu inima deschisă. Numai Hector Merlin nu râdea. Lucien îl întrebă care era cauza rezervei sale.
— Te văd intrând în lumea literară și gazetărească plin de iluzii. Crezi în prieteni. Noi toți suntem prieteni sau dușmani, după împrejurări. Ne lovim unii pe alții cu arma ce ar trebui să ne slujească să-i lovim pe ceilalți. O să-ți dai foarte curând seama că nu obții nimic cu sentimente frumoase. Dacă ești bun, fă-te rău. Fii colțos cu bună-știință. Dacă nimeni nu te-a învățat încă legea asta supremă, ți-o spun eu și nu te voi fi învățat puțin lucru. Ca să fii iubit, nu pleca niciodată de la femeia iubită fără s-o fi făcut puțin să plângă; ca să ajungi cineva în literatură, jignește necontenit pe toată lumea, chiar pe prieteni, fă să sângereze amorul propriu al tuturor: toată lumea o să te răsfețe.
Hector Merlin fu fericit văzând pe chipul lui Lucien că vorbele-i îi intrau ca un pumnal în inimă. Lumea se așeză la joc. Lucien își pierdu toți banii. Coralie îl trase acasă și plăcerile iubirii îl făcură să uite de emoțiile jocului de noroc, care, mai târziu, avea să facă dintr-însul una dintre victimele sale. A doua zi, plecând de la ea de acasă și întorcându-se în Cartierul Latin, găsi în pungă banii pe care îi pierduse. Atenția aceasta mai întâi îl mâhni, vru să se înapoieze la actriță și să-i dea îndărăt un dar care îl umilea; însă, fiindcă ajunsese tocmai în strada de la Harpe, își urmă drumul spre hotelul Cluny. Pe drum, se gândea la grija Coraliei, văzu în ea o dovadă a dragostei de mamă pe care acest soi de femei îl amestecă cu pasiunile lor. La ele, pasiunea cuprinde toate sentimentele. Dintr-un gând într-altul, Lucien ajunse să găsească un motiv ca să primească, zicându-și:
— O iubesc, trăim ca soț și soție, și n-o voi părăsi niciodată!