CHINURI DE INVENTATOR.

Prefață la prima ediție („Chinuri de inventator”)

Lucrarea de față reprezintă a treia parte a Iluziilor pierdute: cea dintâi a apărut sub acest titlu, cea de-a doua se intitulează Un Geniu provincial la Paris; această ultimă parte încheie opera destul de întinsă în care viața din provincie e înfățișată în contrast cu viața pariziană; tocmai ceea ce trebuia ca să facă din această carte ultima Scenă din Scene din viața de provincie.

Există trei cauze, cu o acțiune perpetuă, care leagă provincia de Paris: ambiția nobilului, ambiția negustorului îmbogățit, ambiția poetului. Spiritul, banii și faima își caută sfera ce le e proprie. Salonul cu vechituri și Iluzii pierdute prezintă istoria ambiției tânărului nobil și a tânărului poet. Mai rămâne de făcut istoria burghezului îmbogățit căruia provincia începe să-i displacă, care nu mai vrea să trăiască printre martorii începuturilor sale și speră să ajungă om de vază la Paris.

Cât despre mișcarea politică, despre ambiția deputatului, aceasta este o Scenă ce aparține Scenelor din viața politică, și e aproape gata; ea este intitulată Deputatul la Paris (Deputatul de Arcis).

După zugrăvirea burghezului provincial care simte că nu mai are destul loc în casa lui nu va mai lipsi decât prea puțin pentru ca Scenele din viața de provincie să fie complete, și, chiar de pe acum, e ușor de întrezărit lacunele ce urmează a fi împlinite. În primul rând, este vorba de tabloul unui oraș de garnizoană de frontieră, de acela al unui port la mare, de acela al unui oraș în care teatrul este o pricină de dezmăț, și în care actorii și actrițele din Paris vin să culeagă roadele. În sfârșit, provincia n-ar fi încă pe deplin zugrăvită, dacă n-am înfățișa și efectul produs de parizienii inovatori care se stabilesc aici cu intenția de a face binele.

Aceste patru sau cinci Scene nu reprezintă decât amănunte, dar ele permit zugrăvirea câtorva figuri tipice omise.

În această vastă operă, o omisiune ar compromite toate străduințele făcute mai înainte. Urmărind să copieze societatea în ansamblul ei și vrând s-o reproducă, dacă autorul ar neglija un singur detaliu, ar fi acuzat că s-a oprit anume numai la unele dintre ele. Astfel, unii critici i-ar spune: „Ai o predilecție pentru personajele imorale, ori pentru tablourile scandaloase, de vreme ce ne înfățișezi numai cutare sau cutare figură, trecând cu vederea contrastul ce l-ar produce în sufletul nostru portretul demn de laudă al cutărei sau cutărei alteia.”

Reproșul acesta nu mai poate fi astăzi adresat Iluziilor pierdute, căci viața lui David Séchard și a soției sale, în fundul provinciei, este o violentă opoziție față de moravurile pariziene.

De asemeni, nu-i de prisos să atragem atenția că David Séchard, deși încheie o lucrare ce cuprinde aproape șase volume, oferă prin el însuși un tot care, deși legat de lucrările precedente, se desprinde într-atâta de ele, încât nu face indispensabilă cunoașterea evenimentelor anterioare.

Au fost necesare imense eforturi literare spre a putea încadra mișcarea literară a vieții pariziene în două tablouri ale vieții din provincie, unul care începe și celălalt care încheie Iluzii pierdute. Dar poate că interesul social este aici destul de puternic, căci se arată – autorul, cel puțin, o speră – cum se capătă experiența în viață, iar punctul de legătură între viața de provincie și viața pariziană era tocmai locul unde trebuia plasat acest mare învățământ. Din ansamblul acestei lucrări, până în prezent cea mai considerabilă dintre toate Studiile de moravuri[292], reies preceptele și morala sa. De aceea ea nici nu poate fi pe deplin înțeleasă decât citită în întregime și sub această formă, așa cum se află integrată în Comedia umană.

Partea întâi, Iluzii pierdute, a apărut în 1835, Un Geniu provincial la Paris a fost publicată în 1839, și abia în 1843 se publică ultima parte. Puțini vor binevoi să creadă că acești opt ani au fost necesari, nu atât pentru a se executa propriu-zis lucrarea, ci mai ales pentru a i se stabili părțile mai importante și a i se găsi incidentele. Astăzi, dintre operele care l-au reținut timp mai îndelungat pe autor la masa de lucru, aceasta este de pe acum preferată de câteva persoane; însă tot de pe acum i se pot vedea și greutățile.

Una ar fi în suprapunerea caracterului lui Rastignac care izbutește în viață, peste acela al lui Lucien care se duce la fund, zugrăvirea de mari proporții a unui fapt capital în epoca noastră: ambiția care izbândește, ambiția care se prăbușește, ambiția tinerească, ambiția la începuturile vieții.

Parisul este ca o fortăreață fermecată, pentru cucerirea căreia tot tineretul din provincie se pregătește, fără deosebire; iată de ce, în această istorie a moravurilor noastre în acțiune, personaje ca tânărul viconte de Portenduère (Ursule Mirouët), ca tânărul conte d'Esgrignon, și ca Lucien, sunt paralelele necesare ale altora, ca Émile Blondet, Rastignac, Lousteau, d'Arthez, Bianchon etc. Din compararea mijloacelor, a voințelor, a succesului, se desprinde istoria tragică a tineretului din ultimii treizeci de ani. De aceea autorul n-a contenit să repete că, în ceea ce privește chestiunea morală, e mai curând vorba de o parte decât de un tot, de o figură decât de un grup.

E în David Séchard o melancolie profundă pe care autorul a neglijat s-o sublinieze. Athanase Granson (în Fata bătrână) se aruncă în apă, nu se resemnează; David Séchard, iubit de o soție cu un caracter simplu și mândru, acceptă însă viața calmă și curată din provincie, renunțând pentru totdeauna la sceptrul speranțelor sale, la sceptrul îmbogățirii. Autorul a șovăit să-l înfățișeze, la zece ani după abdicare, cu vreun regret în suflet, în mijlocul avidei sale fericiri! Oamenii inteligenți vor completa singuri, în sinea lor, această figură, pe câtă vreme ceilalți vor fi socotind-o drept o ingratitudine față de Ève Chardon. În paralelismul dintre aceste două figuri ale Scenelor din viața de provincie se ascunde o pledoarie în favoarea familiei. Acesta este, de altfel, și sensul general al Iluziilor.

Numai spiritelor alese, numai oamenilor înzestrați cu o forță herculeană le este îngăduit să părăsească acoperișul protector al familiei, pentru a porni să lupte în imensa arenă a Parisului.

Dacă atâtea acuzații stupide nu s-ar repeta zi de zi, și dacă nu s-ar găsi atâția vrednici și virtuoși burghezi prea necunoscători în materie ca să le proclame la tribună și în fața țării întregi, autorul s-ar fi lipsit foarte bucuros să mai scrie această prefață.

Energia protestului va fi totdeauna egală aici cu violența atacurilor.

Cei patru sute de legiuitori pe care îi are Franța trebuie neapărat să știe că literatura e mai presus de ei; că Teroarea, Napoleon, Ludovic al XIV-lea, Tiberiu, puterile cele mai violente, ca și instituțiile cele mai puternice, dispar în fața scriitorului care se preschimbă în vocea veacului său. Acest fapt se numește Tacit, se numește Luther, se numește Calvin, se numește Voltaire, Jean-Jacques; se numește Chateaubriand, Benjamin Constant, Staël, se numește astăzi Presa. Voltaire și enciclopediștii i-au zdrobit pe iezuiți, care ținteau să ia locul templierilor[293], și care erau cea mai mare putere parazită a timpurilor moderne. Dacă cincisprezece oameni de talent s-ar coaliza în Franța, și ar avea un șef de talia unui Voltaire, gluma care poartă numele de guvern constituțional, și care are ca bază doar permanenta promovare a mediocrității[294], ar înceta neîntârziat.

Una dintre cele mai mari erori ale timpului acesta este urmărirea judiciară în materie de presă. Puteți suprima, cu mare greutate, un ziar, dar nu veți suprima niciodată scriitorul. Cuvântul scriitor este luat aici într-o accepțiune colectivă (vă rog să nu vă înșelați!). Puteți cenzura operele, ele renasc; scriitorul răzbate cu gândirea sa prin mii de publicații. Cu alte cuvinte, un guvern nu are decât două căi de ales: să accepte lupta, sau s-o facă imposibilă. Carta lui Ludovic-Filip a creat lupta.

Aceste câteva cuvinte constituie un răspuns îndestulător legiuitorilor care, într-o chestiune privitoare la o sumă de câțiva franci, s-au apucat să judece, de la înălțimea tribunei, niște cărți pe care nu le înțeleg, și să treacă de la meseria de legiuitor la aceea, infinit mai amuzantă, de academicieni. Să nu li se ia cuvântul, în interesul desfătării noastre!

Cândva, senatul roman dezbătu marea chestiune de a se ști în ce zeamă trebuie gătit calcanul; constatăm acuma că, într-una dintre ședințele sale din luna iunie 1843, Camera deputaților a fost sezisată de chestiunea de a se stabili dacă Misterele Parisului[295] sunt sau nu un aliment sănătos ori nesănătos pentru abonații de la Journal des Débats.

Când Carol Cvintul comitea vreo greșeală, îi trimitea un lanț de aur lui Arétin[296], Voltaire-ul acelui timp; dar, într-o bună zi, Arétin zise, primind un astfel de lanț: „E cam ușor pentru o greșeală atât de grea!” Literatura a pierdut mult prin instituirea celor două Camere; avem astăzi prea mulți suverani.

Vom repeta aici, pentru onorabilul deputat care s-a pornit să discute literatura pe chestia celor două sute de mii de franci pe care acest deputat crede că îi donează literaturii, că literatura nu se alege nici măcar cu două parale, și că, chiar dacă literatura s-ar alege cu ceva, ea iar socoti aceste încurajări mult prea scumpe, dacă trebuie să fie însoțite și de discursuri. Și vom încheia aceste prea umile mustrări cu o simplă observație care, prin importanța ei, este de natură a-l izbi până și pe austerul cenzor al literaturii contemporane. Dumnealui, ca și cei patru sute de colegi ai domniei-sale, este produsul imediat al Contractului social și al lui Émile[297], care au fost arse de mâna călăului în virtutea unei hotărâri a parlamentului din Paris.

Martie 1844

Chinuri de inventator

A doua zi, Lucien își viză pașaportul[298], cumpără un baston gros, luă din piața străzii d'Enfer o trăsură hodorogită care, pentru o jumătate de franc, îl duse până la Longjumeau. La primul popas, dormi în grajdul unei ferme, la două leghe de Arpajon. Când ajunse la Orléans, obosise de tot; însă, cu trei franci, un luntraș îl lăsă la Tours, iar pe hrană cheltui doar doi franci. De la Tours la Poitiers făcu cinci zile pe jos. Dincolo de Poitiers, nu mai avea decât cinci franci, dar își adună un rest de forțe ca să-și urmeze drumul. O dată, Lucien, surprins de noapte pe câmp, se hotărî să și doarmă acolo, când, într-o vâlcea, zări o caleașcă suind coasta. Fără știrea vizitiului, a călătorilor și a valetului de pe capră, se cuibări la spate între două baloturi, și, așezându-se astfel ca să nu cadă la hopuri, adormi. Dimineața, trezit de soarele care-i bătea în ochi și de un zgomot de voci, recunoscu Mansle, orășelul în care, cu optsprezece luni mai înainte, se dusese s-o aștepte pe doamna de Bargeton, cu inima plină de iubire, de speranță și de bucurie. Văzându-se plin tot de praf, în mijlocul unui cerc de curioși și de vizitii, pricepu că trebuie să fie învinovățit de ceva; sări în picioare și era gata să deschidă gura, când doi călători coborâți din caleașcă îi tăiară vorba: îi văzu pe noul prefect al Charentei, contele Sixte du Châtelet, și pe soția sa, Louise de Nègrepelisse.

— De unde să știm noi ce tovarăș ne dăduse întâmplarea!… zise contesa. Urcă-te lângă noi, domnul meu.

Lucien salută cu răceală perechea, aruncându-i o privire umilă și amenințătoare totodată, și o apucă pe un drum mai de-a dreptul, ocolind Mansle, ca să ajungă mai repede la vreo fermă unde să capete o bucată de pâine și lapte, să se odihnească și să se gândească la viitorul lui. Mai avea doar trei franci. Autorul Margaretelor, biciuit de friguri, goni multă vreme; coborî în josul apei, cercetând împrejurimile ce deveneau tot mai pitorești. Către amiază, ajunse la un loc unde întinderea de apă, înconjurată de sălcii, forma un fel de lac. Se opri ca să privească acest crâng răcoros și stufos, de un nespus farmec câmpenesc. O casă de lângă o moară, aflată pe un braț al apei, își sălta de deasupra crestelor copacilor acoperișul de paie și buruieni. Fațada simplă avea, ca singure podoabe, câteva tufe de iasomie, de caprifoi și de hamei, iar primprejur se zăreau, puternic colorate, florile de brustur și de alte splendide plante grase. Pe malul sprijinit pe butuci înalți, ca să fie la adăpost de creșterea apelor, zări niște plase de pescuit întinse la soare. Un cârd de rațe înota în iazul limpede din spatele morii, între cele două curente de apă ce mugeau la stăvilar. Se auzea huietul sâcâitor al morii. Pe o bancă de țară, poetul văzu o gospodină blajină împletind la niște ciorapi și urmărind cu ochii un copil ce alerga după găini.

— Mătușă, zise Lucien apropiindu-se, sunt mort de oboseală, mă scutură frigurile și n-am decât trei franci; vrei să-mi dai niște pâine neagră și lapte și să mă lași să dorm pe paie o săptămână? O să le scriu părinților; ei or să-mi trimită bani sau or să vină după mine aici.

— Cu dragă inimă, răspunse ea, dacă vrea și bărbatu-meu. Hei! bărbate!

Morarul ieși afară, se uită la Lucien și-și scoase pipa din gură ca să spună:

— Trei franci pentru o săptămână? mai bine nu-ți iau nimic.

„Poate că voi ajunge băiat la moară”, își zise poetul cu ochii la priveliștea încântătoare, înainte de a se culca în patul ce i-l făcu morăreasa și în care dormi buștean atâta vreme, încât le sperie și pe gazde.

— Courtois, ia du-te și vezi ce-i cu tânărul ăla, mai trăiește sau a murit? Doarme de paisprezece ceasuri; mie mi-e frică să mă duc, spuse morăreasa a doua zi către amiază.

— Cred că băiatul ăsta, răspunse morarul, isprăvind de întins plasele și năvoadele pentru prins pește, trebuie să fie vreo pușlama de comediant, fără o para chioară în buzunar.

— De unde până unde crezi așa ceva, bărbate? zise morăreasa.

— Naiba să mă ia, nu e nici prinț, nici ministru, nici deputat, nici vlădică; de ce îi sunt mâinile albe ca ale oamenilor care nu fac nici o treabă?

— E de mirare atunci că nu-l trezește foamea, spuse morăreasa care-i pregătise un prânz oaspelui picat în ajun. Un comediant? reluă ea. Unde să se ducă? N-a venit încă vremea bâlciului de la Angoulême.

Nici morarul, nici morăreasa n-aveau cum să știe că, pe lângă actori, prinți și episcopi, mai există un soi de om, prinț și comediant totodată, un om învestit cu o menire măreață, Poetul, ce pare că nu face nimic și care totuși domnește peste întreaga omenire, când s-a priceput s-o zugrăvească.

— Ce-ar putea să fie? o întrebă Courtois pe nevastă-sa.

— Crezi că e vreo primejdie că l-am primit în casă? întrebă morăreasa.

— Aș! hoții sunt mai iuți, ne-ar fi jefuit până acuma, reluă morarul.

— Nu sunt nici prinț, nici hoț, nici episcop, nici comediant, spuse amărât Lucien, arătându-se pe neașteptate, și care auzise desigur, pe fereastra deschisă, discuția dintre bărbat și nevastă. Sunt un biet tânăr obosit, venit pe jos de la Paris până aici. Mă numesc Lucien de Rubempré și sunt fiul lui Chardon, spițerul din Houmeau, cel de dinainte de Postel. Sora mea s-a măritat cu David Séchard, tipograf în piața du Mûrier din Angoulême.

— Ia stai! zise morarul. Tipograful ăsta nu-i cumva băiatul pungașului ăluia bătrân care are moșia ceea de la Marsac?

— Chiar el, răspunse Lucien.

— Ce mai tată! reluă Courtois. Îl lasă pe fiu-său să i se scoată toate lucrurile la mezat, și el are o avere de peste două sute de mii de franci, fără să mai vorbim de cât a strâns la ciorap.

Când sufletul și trupul se simt sleite de o luptă prea lungă și chinuitoare, momentul în care puterile omului sunt înfrânte e urmat fie de moarte, fie de o sfârșeală asemeni morții, dar în care firile capabile să reziste își recapătă forțele. Lucien, pradă unei crize de acest fel, păru gata să fie doborât în clipa când află, deși în chip nedeslușit, vestea nenorocirii lui David Séchard, cumnatul său.

— Vai! surioară dragă! exclamă el, ce-am făcut, Dumnezeule? Sunt un ticălos.

Apoi se prăbuși pe o bancă de lemn, galben și fără putere ca un muribund; morăreasa se repezi să-i aducă o strachină de lapte, pe care îl sili s-o bea; el însă îl rugă pe morar să-l ajute să se urce în pat, cerându-i iertare pentru supărarea ce i-o face cu moartea lui, căci era sigur că-i sunase ceasul. Zărind năluca morții, gingașul poet fu cuprins de idei religioase: dori să i se aducă un preot, să se spovedească și să se împărtășească. Tânguirile unui băiat frumos cum era Lucien o înduioșară pe coana Courtois.

— Știi ce, bărbate? Ia calul și du-te după domnul Marron, doctorul din Marsac; să vadă el ce are tânărul ăsta, că prea arată rău, și îl aduci și pe preot. Poate ei știu mai bine decât tine ce e cu tipograful din piața du Mûrier, pentru că Postel e ginerele lui domnu Marron.

După plecarea lui Courtois, morăreasa, pătrunsă, ca toți oamenii de la țară, de ideea că boala cere hrană, îl îndopă pe Lucien, care nu se împotrivi, cuprins de puternice remușcări ce-l treziră însă din moleșeală prin zguduirea pricinuită de acest leac moral.

Moara lui Courtois se afla la o leghe de Marsac, reședință de plasă, situat la jumătatea drumului dintre Mansle și Angoulême; astfel că morarul se întoarse curând cu doctorul și cu preotul din Marsac. Ajunsese până și la urechea celor doi câte ceva despre legătura dintre Lucien și doamna de Bargeton, și, cum tot departamentul Charentei vorbea în momentul acela despre căsătoria acestei doamne și întoarcerea ei la Angoulême cu noul prefect, contele Sixte du Châtelet, auzind că Lucien era la morar acasă, doctorul și preotul doriră nespus de mult să cunoască motivele ce o opriseră pe văduva domnului de Bargeton să-l ia în căsătorie pe tânărul poet cu care fugise, și să afle dacă el nu cumva se înapoia în provincie ca să-i vină în ajutor cumnatului său, David Séchard. Curiozitatea, omenia, toate îi îmboldeau să dea ajutor poetului muribund. Și astfel, la două ceasuri după plecarea lui Courtois, Lucien auzi pe șoseaua pietruită a morii larma de fiare vechi a cabrioletei doctorului de țară. Domnii Marron se înfățișară de îndată, căci doctorul era nepotul preotului. În acest fel, Lucien îi vedea acuma pe niște oameni cunoscuți cu tatăl lui David Séchard atât cât pot fi vecinii dintr-un târguleț de podgoreni. După ce doctorul îl cercetă pe bolnav, îi luă pulsul și se uită la limbă, se întoarse către morăreasă cu un zâmbet menit să risipească orice îngrijorare.

— Coană Courtois, zise el, dacă ai, după cum nu mă îndoiesc, în pivniță o sticlă bună de vin, și la bucătărie vreun pește bun, dă-i-le bolnavului, care n-are altceva decât că e mort de oboseală și de foame. Și, după asta, geniul nostru o să se înzdrăvenească numaidecât.

— A! domnule, spuse Lucien, boala mea nu e în trup, ci în suflet. Oamenii aceștia de treabă mai-mai că m-au ucis vorbindu-mi de nenorocirile din casa surorii mele, doamna Séchard! Dumneavoastră care, după cum zicea doamna Courtois, v-ați măritat fata cu Postel trebuie să știți ceva despre treburile lui David Séchard!

— Păi, cred că e la închisoare, răspunse doctorul; tatăl său n-a vrut să-l ajute…

— La închisoare! reluă Lucien, și pentru ce?

— Pentru niște polițe venite de la Paris și de care o fi uitat, pentru că se spune că nu prea știe unde-i capul, răspunse domnul Marron.

— Lăsați-mă, vă rog, cu părintele, zise poetul schimbându-se deodată la față.

Doctorul, morarul și nevastă-sa ieșiră. Când Lucien se văzu singur cu bătrânul preot, exclamă:

— Părinte, merit moartea ce simt că se apropie; sunt un mare păcătos care nu mai are altceva de făcut decât să se arunce în brațele credinței. Eu sunt, părinte, călăul surorii și fratelui meu, căci David Séchard e un adevărat frate pentru mine! Eu am semnat polițele pe care David n-a putut să le plătească… L-am ruinat. În sărăcia îngrozitoare în care m-am zbătut, uitasem de acest păcat. Scăpat de urmăririle pricinuite de aceste polițe, prin intervenția unui milionar, am crezut că le plătise el; și uite că n-a fost așa!

Și Lucien își povesti nefericirile. După ce-și sfârși poemul printr-o povestire înfrigurată, cu adevărat vrednică de un poet, îl rugă din tot sufletul pe preot să se ducă la Angoulême și să afle de la Ève, sora lui, și de la maică-sa, doamna Chardon, adevărata situație, pentru ca să-și dea seama dacă mai poate îndrepta ceva.

— Până la întoarcerea dumitale, părinte, zise el plângând în hohote, o să mai pot trăi. Dacă mama, sora și David nu mă alungă, nu voi muri.

Elocința parizianului, lacrimile acestei căințe înfricoșătoare, tânărul cel palid și frumos, aproape prăpădit de deznădejde, povestirea unor nenorociri ce depășeau puterile omenești, toate stârniră mila și interesul preotului.

— În provincie, ca și la Paris, domnule, îi răspunse el, nu trebuie să crezi decât jumătate din ceea ce se spune; nu te speria de un zvon care, la trei leghe de Angoulême, trebuie să fie foarte departe de adevăr. Bătrânul Séchard, vecinul nostru, a plecat din Marsac de câteva zile; așa că pesemne se îngrijește să îndrepte treburile feciorului său. Mă duc la Angoulême și voi veni să te înștiințez dacă poți să te întorci în familie, pe care voi căuta s-o înduioșez cu mărturisirile și căința dumitale.

Preotul nu știa că, de optsprezece luni, Lucien se căise de atâtea ori, încât pocăința lui, oricât de vie ar fi fost, n-avea altă valoare decât aceea a unei scene jucate desăvârșit și încă de bună-credință! După preot, trecu la rând doctorul. Găsindu-i bolnavului o criză nervoasă care se apropia de sfârșit, nepotul se arătă la fel de încurajator ca și unchiul, și până la urmă îl hotărî să se hrănească.

Preotul, care cunoștea locurile și obiceiurile, se dusese la Mansle, pe unde trebuia să treacă diligența de Ruffec-Angoulême și în care găsi un loc. Bătrânul preot își pusese în gând să ceară lămuriri despre David Séchard de la nepotul său Postel, spițerul din Houmeau, fostul rival al tipografului la mâna frumoasei Ève. Văzând grija micului spițer de a-l ajuta pe moșneag să coboare din hodoroaga ce făcea pe atunci cursa între Ruffec și Angoulême, până și privitorul cel mai greu de cap ar fi ghicit că domnul și doamna Postel așteptau de la moștenirea acestuia viitoarea lor bunăstare.

— Ai mâncat? Vrei să guști ceva? Nu ne așteptam, e o surpriză foarte plăcută…

Îi puseră astfel o puzderie de întrebări dintr-odată. Doamna Postel era parcă făcută să ajungă soția unui spițer din Houmeau. De statura micului Postel, avea fața rumenă a fetelor crescute la țară; arăta ca o femeie de rând, toată frumusețea fiindu-i prospețimea obrajilor. Părul, foarte roșcat, începând foarte de jos, aproape de sprâncene, portul și graiul potrivite cu sărăcia de duh care i se citea pe față, toate dovedeau că fusese luată în căsătorie numai pentru averea ce urma s-o moștenească. Ca urmare, după un an de căsnicie, ea poruncea în casă și părea a fi stăpâna deplină a lui Postel, preafericit că nimerise peste această moștenitoare. Doamna Léonie Postel, născută Marron, alăpta un fiu, bucuria bătrânului preot, a doctorului și a lui Postel, un copil hidos care semăna și cu tatăl și cu mama.

— Păi, atunci, unchiule, ce cauți la Angoulême, zise Léonie, dacă nu vrei să guști nimic și dacă vorbești de plecare, abia sosit?

De îndată ce vrednicul slujitor al bisericii rosti numele Èvei și al lui David Séchard, Postel roși, iar Léonie îi aruncă omulețului obligatoria privire de gelozie, pe care o femeie pe deplin stăpână asupra bărbatului ei nu scapă nici un prilej să i-o arate, referitor la trecut și în interesul viitorului.

— Ce ți-au făcut oamenii ăștia, unchiule, ca să te amesteci în treburile lor? întrebă Léonie cu vădită acrime.

— Sunt niște nefericiți, draga mea, răspunse preotul, descriindu-i lui Postel halul în care se afla Lucien în casă la Courtois.

— Aha! vasăzică așa s-a întors de la Paris? exclamă Postel. Bietul băiat. Era isteț totuși, și ambițios – nevoie mare! S-a dus să facă avere și se întoarce gol-pușcă. Dar ce mai caută pe aici? Soră-sa se zbate în cea mai cumplită mizerie, căci toate geniile astea, David ca și Lucien, nu se pricep la negoț. A fost vorba de el la tribunal, și, ca judecător, a trebuit să-i semnez și eu sentința… M-a durut grozav! Nu știu dacă Lucien, în împrejurările de azi, mai poate să tragă acasă la soră-sa; dar, în orice caz, odăița pe care o avea aici e liberă, și eu i-o dau cu dragă inimă.

— Bine, Postel, zise preotul punându-și pălăria și pregătindu-se să plece din prăvălie, după ce sărutase copilul ce dormea în brațele Léoniei.

— Iei masa deseară cu noi, unchiule, spuse doamna Postel, fiindcă n-o să isprăvești cu una-cu două, dacă vrei să le descurci dumneata treburile oamenilor acelora. Bărbatu-meu o să te ducă înapoi cu trăsurica lui cu un cal.

Cei doi soți se uitau la scumpul lor unchi, cum se îndreaptă spre Angoulême.

— Se ține bine totuși, pentru vârsta lui, zise spițerul.

Pe când slujitorul bisericii urcă dealul ce duce la Angoulême, nu e de prisos să explicăm rețeaua de interese în care urma să pășească.

După plecarea lui Lucien la Paris, David Séchard, curajos și inteligent, asemeni vitei pe care pictorii i-o dau ca tovarăș evanghelistului, voi să facă repede marea avere pe care și-o dorise, nu atâta pentru el cât pentru Ève și pentru Lucien, într-o seară, pe malul Charentei, lângă stăvilar, când Ève îi dăruise mâna și inima ei. Să-i procure soției traiul bogat și elegant la care avea dreptul, să sprijine cu brațu-i puternic ambiția fratelui, acesta era programul scris cu litere de foc în fața ochilor lui. Ziarele, politica, uriașa dezvoltare a editurilor și a literaturii, a științelor, tendința spre o discutare publică a tuturor intereselor țării, întreaga mișcare socială ce se declară când Restaurația păru așezată pe temelii trainice aveau să ceară o producție de hârtie aproape înzecită, în comparație cu cantitatea asupra căreia specula vestitul Ouvrard[299], la începutul revoluției, mânat de motive asemănătoare. În 1821, fabricile de hârtie erau însă prea numeroase în Franța, pentru ca un singur om să poată trage nădejde de a le poseda pe toate, cum făcuse Ouvrard, care pusese mâna și pe principalele uzine după ce pusese mâna mai întâi pe produsele lor. David, de altminteri, nu avea nici îndrăzneala, nici capitalurile cerute de asemenea speculații. Pe vremea aceea, fabricarea hârtiei de orice format începea să se și ivească în Anglia. Astfel că nimic nu era mai necesar ca adaptarea papetăriei la nevoile civilizației franceze, care amenința să cuprindă în discuție toate domeniile și să se întemeieze pe o perpetuă manifestare a gândirii individuale (o adevărată pacoste! căci popoarele care discută mult realizează prea puțin). Astfel, ca o ciudățenie, în timp ce Lucien intra în marea mașinărie a gazetăriei, cu riscul de a-și terfeli onoarea și inteligența, David Séchard, din fundul tipografiei sale, îmbrățișa mișcarea presei periodice în consecințele ei materiale. Intenția lui era să armonizeze mijloacele cu rezultatul spre care tindea spiritul vremii. Evenimentele ulterioare au arătat câtă dreptate avusese el căutând să se îmbogățească de pe urma fabricării de hârtie ieftină. În ultimii cincisprezece ani, biroul însărcinat cu cererile de brevete de invenție a primit peste o sută de cereri de pretinse descoperiri a diferite substanțe de introdus în fabricația hârtiei. Mai mult ca oricând, convins de folosul acestei descoperiri, care nu putea stârni vâlvă dar putea procura câștiguri uriașe, David se cufundă deci, după plecarea cumnatului său la Paris, în continua preocupare pe care această problemă nu putea să n-o pricinuiască oricui ar fi urmărit s-o rezolve. Deoarece își prăpădise toate economiile cu căsătoria precum și cu cheltuielile călătoriei lui Lucien la Paris, se văzu la începutul căsniciei în cea mai neagră mizerie. Își pusese deoparte o mie de franci pentru nevoile tipografiei și datora aceeași sumă lui Postel, spițerul. Astfel, pentru acest gânditor profund, problema era dublă: trebuia să inventeze o hârtie ieftină și s-o inventeze repede; trebuia apoi să adapteze profitul descoperirii la nevoile căsniciei și ale negoțului său. De aceea, cum să caracterizăm un creier în stare să alunge cumplitele preocupări pricinuite și de o sărăcie ce trebuia ascunsă, și de vederea unei familii fără pâine, și de îndatoririle zilnice ale unei meserii atât de migăloase ca aceea de tipograf, străbătând în același timp și spațiile necunoscutului cu avântul și îmbătarea savantului în urmărirea unui secret ce zi de zi scapă celor mai iscusite cercetări? Din păcate, după cum se va vedea, inventatorii mai au și alte rele de îndurat, ca să nu mai vorbim de nerecunoștința oamenilor, cărora leneșii și incapabilii le spun despre un geniu: „Era născut să ajungă inventator, nu putea fi altceva. N-avem de ce să-i fim recunoscători, după cum nu-i putem fi recunoscători unui om că s-a născut prinț! își exercită aptitudinile firești! și de altminteri, răsplata și-a găsit-o în chiar munca lui.”

Căsătoria îi aduce unei fete adânci perturbații morale și fizice; însă, măritându-se în condițiile burgheze ale clasei de mijloc, fata mai trebuie să înceapă a cunoaște temeinic și niște interese absolut noi pentru dânsa, precum și a se iniția în afaceri; de aici, o fază în care stă doar în observație, fără să facă nimic. Dragostea lui David pentru soția sa, din nenorocire, îi întârzie acesteia educarea, și el nu se încumetă să-i spună cum stăteau lucrurile, nici a doua zi după nuntă, nici în zilele următoare. Cu toată lipsa cruntă în care îl ținea zgârcenia tatălui său, nu se putu hotărî să-și întunece luna de miere cu prozaica ucenicie a meseriei sale migăloase și cu învățătura ce i se cuvenea unei soții de negustor. În felul acesta, cei o mie de franci, singura lor avere, fură înghițiți mai mult de nevoile casei decât de ale atelierului. Nepăsarea lui David și nepriceperea soției sale ținură patru luni! Deșteptarea fu îngrozitoare. La scadența poliței subscrise de David lui Postel, gospodăria se trezi fără bani, iar pricina acestei datorii îi era prea cunoscută Èvei ca să nu-și sacrifice pentru achitarea ei giuvaerurile de mireasă și argintăria. Chiar în seara plății acelei polițe, Ève voi să-l pună fără întârziere pe David să-i explice tainele meseriei, căci ea băgase de seamă că el își neglija tipografia pentru problema despre care îi vorbise altădată. Din chiar a doua lună a căsniciei, David își petrecea mai toată vremea în clădirea din fundul curții, într-o odăiță ce-i slujea la topitul sulurilor. După nici trei luni de la sosirea lui la Angoulême, înlocuise șomoioagele de tamponat literele cu călimara cu masă și cilindru, în care cerneala se distribuie cu ajutorul sulurilor fabricate din clei întărit și melasă. Această primă perfecționare tipografică se impuse numaidecât, astfel că, de îndată ce-i cunoscură rezultatele, o adoptară și frații Cointet. David instalase, la cuptorul de lângă zidul despărțitor al acestui soi de bucătărie, un cazan de aramă, sub pretextul de a consuma mai puțini cărbuni pentru topitul sulurilor, ale căror tipare vechi zăceau însă de-a lungul peretelui, căci el nu le retopi niciodată. Nu numai că îi puse acestei încăperi o ușă zdravănă de stejar, căptușită pe dinăuntru cu fier, dar înlocui și geamurile murdare, pe unde venea lumina, cu sticlă mată, ca să nu se vadă de afară ce făcea el înăuntru. De la primul cuvânt pe care îl rosti Ève despre viitorul lor, David se uită la ea îngrijorat și o opri cu aceste vorbe:

— Draga mea, știu ce gânduri îți dau vederea unui atelier pustiu și nepăsarea mea față de meserie; însă, vezi tu, reluă el aducând-o la fereastra camerei lor și arătându-i colțișorul misterios, norocul nostru e acolo… Mai avem de îndurat câteva luni; dar să le îndurăm cu răbdare. Dă-mi răgaz să rezolv problema industrială pe care o cunoști și vom scăpa de toate lipsurile.

David era atât de bun, devotamentul lui inspira atâta încredere, încât biata femeie, grijulie ca toate soțiile pentru cheltuiala de toate zilele, se hotărî să ia asupră-și necazurile casei; părăsi deci plăcuta ei cameră alb-albastră în care se mulțumea să se îndeletnicească cu vreun lucru de mână sporovăind cu maică-sa și coborî într-una dintre cuștile de lemn așezate în fundul atelierului, ca să învețe mecanismul comercial al tipografiei. Era un act de eroism, din partea unei femei însărcinate. În ultima vreme, lucrătorii trebuincioși lucrului plecaseră unul câte unul din acest atelier inactiv. Copleșiți de comenzi, frații Cointet îi întrebuințau nu numai pe lucrătorii din departament, momiți de câștig bun, ci și pe câțiva din Bordeaux, de unde veneau mai ales ucenicii care se credeau destul de îndemânatici ca să nu mai aibă nevoie de stagiul greu de ucenicie. Cercetând forțele de care mai dispunea tipografia Séchard, Ève nu află decât trei persoane. Întâi pe Cérizet, ucenicul pe care David îl adusese cu el de la Paris; apoi pe Marion, credincioasă casei ca un câine de pază; în fine, pe Kolb, un alsacian, fost om de serviciu la Didot. Luat în armată, Kolb nimeri la Angoulême, unde David îl recunoscu la o defilare, tocmai când i se apropia liberarea. Kolb veni să-l vadă pe David și se îndrăgosti de grasa Marion descoperind la ea toate calitățile ce i le cere un om de teapa lui unei femei: o sănătate zdravănă care rumenește obrajii, o forță aproape bărbătească ce îi îngăduia Marionei să ridice cu ușurință de jos o formă de litere, o purtare cinstită la care țin atâta alsacienii, devotamentul către stăpânii care arată o fire bună, și, în fine, înverșunatul spirit de economie datorită căruia ea pusese deoparte o mică sumă de o mie de franci, rufărie, rochii și haine de o curățenie cum numai în provincie se mai întâlnește. Marion, groasă și grasă, în vârstă de treizeci și șase de ani, destul de măgulită văzându-se curtată de un roșior de un metru și optzeci, voinic cât șapte, îi dădu ideea să se facă tipograf. Când alsacianul se liberă definitiv, Marion și David făcuseră din el un urs destul de bun, care totuși nu știa nici să citească, nici să scrie. Lucrările zise particulare care trebuiau culese nu erau atât de multe în acest trimestru, încât Cérizet să nu le fi putut face față singur. Cérizet înfăptuia ceea ce Kant numește o triplicitate fenomenală: culegea, își corecta probele și înregistra comenzile întocmind și facturile; dar, cele mai adesea, neavând de lucru, citea romane în cușca din fundul atelierului, așteptând comanda unui afiș sau a unui anunț. Marion, după cum o învățase Séchard-tatăl, fasona hârtia, o uda, îl ajuta pe Kolb s-o tipărească, o întindea, o tăia și, pe deasupra, mai făcea și bucătăria, ducându-se cu noaptea în cap la piață.

Când Ève îi ceru lui Cérizet socoteala asupra primului semestru, găsi că rețeta fusese de opt sute de franci. Cheltuiala, socotită la trei franci pe zi cu Cérizet și Kolb, care aveau pe zi, unul doi franci, iar celălalt un franc, se ridica la șase sute de franci. Și, cum prețul furniturilor trebuitoare lucrărilor fabricate și livrate se urca la o sută și câțiva franci, Ève văzu limpede că, în primele șase luni ale căsniciei ei, David nu-și scosese nici chiria, nici dobânda capitalurilor reprezentate de materialul și brevetul său, nici leafa lui Marion, nici cerneala și, în sfârșit, nici beneficiile pe care le dă oricare tipografie, lucrurile acelea mărunte, cunoscute în limbaj tipografic prin cuvântul peticele, expresie datorată postăvurilor, mătăsurilor întrebuințate pentru a amortiza întrucâtva presiunea exercitată asupra caracterelor tipografice și așezate între platina presei și hârtia care se tipărește. După ce află în mare felul de lucru al tipografiei și rezultatele pe care le dădea, Ève ghici cât de puține perspective oferea atelierul acesta, sleit de concurența hrăpăreață a fraților Cointet, fabricanți de hârtie, directori de ziar, tipografi brevetați ai episcopiei, furnizori și ai primăriei și ai prefecturii. Ziarul pe care, cu doi ani înainte, Séchard-tatăl și fiul li-l vânduseră pe douăzeci și două de mii de franci, le producea pe vremea aceea optsprezece mii de franci pe an. Ève înțelese atunci calculele ascunse sub aparenta generozitate a fraților Cointet, care îi lăsau tipografiei Séchard destul lucru ca să viețuiască, dar nu destul ca să le facă lor concurență. Luând conducerea întreprinderii, ea purcese mai întâi la întocmirea unui inventar exact al tuturor bunurilor. Îi puse pe Kolb, pe Marion și pe Cérizet să deretice atelierul, să-l curețe și să-l pună în ordine. Apoi, într-o seară când David se întorcea dintr-o excursie pe câmp, urmat de o babă ce-i ducea o legătură mare înfășurată într-o pânză, Ève îi ceru părerea dacă poate folosi rămășițele ce le mai lăsase bătrânul Séchard, făgăduindu-i să conducă ea singură afacerile. După ce își consultă soțul, doamna Séchard întrebuință toată hârtia ce o mai aveau, găsită de ea și rânduită pe sorturi, ca să tipărească, pe două coloane și pe o singură foaie, legende populare colorate pe care țăranii le lipesc pe pereți: povestea Jidovul rătăcitor, Robert Diavolul[300], Frumoasa Maguelonne[301], povestirea câtorva minuni. Ève îl trimise pe Kolb să le vândă. Cérizet nu pierdu nici o clipă, culese de dimineață până seara aceste pagini naive împreună cu ornamentele lor grosolane. Marion se ocupă singură de tiraj. Doamna Chardon văzu de toate grijile casei, căci Ève colora gravurile. În două luni, mulțumită hărniciei lui Kolb și cinstei lui, doamna Séchard vându, pe o rază de douăsprezece leghe în jurul Angoulême-ului, trei mii de foi a căror fabricație o costă treizeci de franci și care îi aduseră, la prețul de zece centime bucata, trei sute de franci. Însă, când toate colibele și cârciumile fură pline de aceste legende, trebui să găsească altceva, căci alsacianul nu avea voie să treacă dincolo de hotarul departamentului. Ève, care cotrobăia prin tot atelierul, dădu peste colecția de figuri necesare tipăririi unui almanah zis al Ciobanilor, în care lucrurile sunt reprezentate prin semne, prin poze, gravuri roșii, negre sau albastre. Bătrânul Séchard, care nu știa citi sau scrie, câștigase pe vremuri mulți bani tipărind o asemenea carte, hărăzită tocmai acelora ce nu știu să citească. Almanahul acesta, care se vinde cu cinci centime, constă dintr-o coală de hârtie îndoită de șaizeci și patru de ori, ceea ce constituie un volumaș de o sută douăzeci și opt de pagini. Încântată de succesul foilor volante, industrie la care se dedau mai ales tipografiile mici din provincie, doamna Séchard purcese la tipărirea Almanahului Ciobanilor pe scară mare, folosind și beneficiile realizate înainte. Hârtia Almanahului Ciobanilor, din care se vând anual în Franța câteva milioane de exemplare, este de o calitate inferioară celei pentru Almanahul de Liège și costă cam patru franci topul. Tipărit, acest top, care conține cinci sute de foi, se vinde deci, la prețul de cinci centime foaia, cu douăzeci și cinci de franci. Doamna Séchard hotărî să întrebuințeze o sută de topuri la primul tiraj, ceea ce făcea cincizeci de mii de almanahuri de plasat, cu două mii de franci câștig net. Deși distrat, cum e firesc să fie un om atât de ocupat, David fu foarte mirat când aruncă o privire înspre atelier și auzi scârțâind o presă, apoi îl văzu pe Cérizet, în picioare, culegând sub conducerea doamnei Séchard. În ziua când veni și el să cerceteze mai îndeaproape lucrările organizate de Ève, aceasta se simți foarte mândră de aprobarea soțului, care socoti că afacerea cu almanahul este foarte rentabilă. David făgădui să le dea sfaturi în privința diferitelor cerneluri de felurite culori întrebuințate la această tipăritură făcută numai pentru ochi. Se mai obligă să topească el însuși sulurile în misteriosu-i atelier, ca să-și ajute, pe cât îi stătea în putință, soția într-o asemenea mare întreprindere mică.

La începutul acestei activități însuflețite, sosiră scrisorile lui Lucien prin care îi încunoștința de insuccesul și de sărăcia lui de la Paris. Se înțelege acum că, trimițându-i copilului răsfățat cei trei sute de franci, Ève, doamna Chardon și David își rupseseră de la gură. Copleșită de aceste știri și desperată să câștige atât de puțin muncind atât de mult, Ève primi cu oarecare spaimă evenimentul ce umple de bucurie tinerele căsnicii. Văzându-se pe punctul de a fi mamă, ea își zise: „Dacă scumpul meu David nu ajunge la ținta cercetărilor lui până când nasc, ce-o să ne facem?… Și cine o să vadă de tipografie?”

Almanahul Ciobanilor trebuia să fie neapărat gata înainte de 1 ianuarie; însă Cérizet, care urma să-i culeagă, înainta în lucru atât de încet, încât doamna Séchard, care nu cunoștea îndeajuns tipografia ca să-l poată dojeni cum se cuvenea, se mulțumi să-l observe pe tânărul parizian. Orfan de la azilul de copii găsiți din Paris, Cérizet fusese dat ca ucenic la tipografia Didot. De la paisprezece la șaptesprezece ani, fu protejatul lui Séchard, care îl trecu în seama unuia dintre cei mai destoinici lucrători, făcând din el pajul lui de tipografie; căci David avu grijă de Cérizet, văzându-l deștept, și îi câștigă dragostea dându-i când dulciuri, când bani să-și împlinească unele nevoi. Cu o înfățișare destul de atrăgătoare în șiretenia ei, cu părul roșcat, cu ochii de un albastru tulbure, Cérizet adusese cu el la Angoulême năravurile ștrengarului de la Paris. Vioiciunea și răutățile, vicleniile lui îl făceau aici de temut. Mai puțin supravegheat de David la Angoulême, fie pentru că vârsta îi inspira șefului său mai multă încredere și fiindcă tipograful își punea nădejdile în influența binefăcătoare a provinciei, Cérizet ajunsese, fără știrea tutorelui său, don Juanul a trei-patru mici lucrătoare și se stricase de tot. Moralitatea lui, formată în cârciumile din Paris, își luă ca unică lege interesul personal. De altfel, Cérizet, căruia, după o expresie populară, îi venea rândul anul următor să tragă sorții, știind că trebuia să-și părăsească un timp meseria, făcu datorii socotind că peste șase luni, când avea să fie luat în armată, nici un creditor nu-i va mai putea da de urmă. David mai păstra oarecare autoritate asupra băiatului, nu din pricina titlului său de stăpân, nu pentru că avusese grijă de el, ci pentru că fostul ștrengar de la Paris îi recunoștea lui David o mare inteligență. Cérizet intră curând în legături strânse cu lucrătorii de la Cointet, atras de costumul de lucrător și de spiritul de grup, mai puternic poate în clasele de jos decât în cele de sus. În cârdășie cu ei, Cérizet își pierdu și restul de bune obiceiuri însușite cu ajutorul lui David; totuși, când îl luau în râs pe socoteala rablelor din atelierul lui, termen disprețuitor pe care urșii îl foloseau pentru presele vechi de la Séchard, arătându-i minunatele prese de fier, în număr de nouăsprezece, din atelierul Cointet, unde singura presă de lemn care mai exista slujea pentru tragerea corecturilor, el îi mai ținea încă partea lui David și le azvârlea cu mândrie aceste vorbe zeflemiștilor:

— Cu rablele lui, fraierul meu o să facă mai mulți bani decât ai voștri, cu chestiile lor de fier care tipăresc numai cărți de rugăciuni! Umblă să descopere un secret cu care o să întreacă toate tipografiile din Franța și Navara[302]!…

— Până una-alta, prostule plătit cu doi franci pe zi, ai jupân o călcătoreasă de rufe! i se răspundea.

— Da, dar e drăguță, replică Cérizet și e mai plăcută la vedere decât mutrele jupânilor voștri.

— Și ce te îngrașă pe tine că o vezi pe nevastă-sa?

Din ușa cârciumii sau din pragul tipografiei unde aveau loc certurile astea amicale, câteva vorbe ajunseră și la urechile fraților Cointet; ei aflară astfel despre speculația plănuită de Ève și socotiră necesar să pună bețe-n roate acestei încercări ce-i putea aduce bietei femei o oarecare îmbelșugare.

— Trebuie s-o lovim, să-i piară cheful de negustorie, își ziseră cei doi frați.

Unul dintre cei doi Cointet, care conducea tipografia, îl întâlni pe Cérizet și îi propuse să facă pentru ei câteva corecturi, ca să-l mai ușureze pe corectorul lor, care nu mai dovedea. Lucrând câteva ceasuri pe noapte, Cérizet câștigă mai mult la frații Cointet decât la David Séchard într-o zi întreagă. Urmară de aici legături între Cointet și Cérizet, căruia aceștia îi recunoscură mari însușiri și îl plânseră că se afla într-o situație atât de puțin potrivită pentru el.

— Ai putea, îi zise într-o zi unul dintre frații Cointet, să ajungi șef de atelier într-o tipografie mare, unde să câștigi șase franci pe zi, iar cu inteligența dumitale, într-o bună zi, n-ar fi exclus să ai partea dumitale în afacere.

— La ce-mi folosește că pot fi un bun șef de atelier? răspunse Cérizet; sunt orfan, fac parte din contingentul viitor și, dacă voi cădea la sorți, cum am să scap?

— Dacă i-ai fi de folos cuiva, răspunse bogatul tipograf, poate că ți-ar plăti acela suma de care ai nevoie ca să scapi.

— Asta n-o s-o facă fraierul meu! zise Cérizet.

— Cine știe? poate că până atunci o să descopere secretul pe care îl caută.

Vorbele acestea fură spuse în așa fel, încât să trezească cele mai rele gânduri în mintea celui care le asculta; și atunci Cérizet zvârli fabricantului de hârtie o privire echivalentă cu cea mai pătrunzătoare întrebare.

— Nu știu cu ce se ocupă, răspunse el cu prudență, văzând că proprietarul tace, dar nu e el om să umble după litere prin lăzile din odăița în care nu știu ce tot meșterește!

— Uite, amice, zise tipograful luând șase foi din Enoriașul diocezei și întinzându-i-le lui Cérizet, dacă poți să corectezi astea până mâine, capeți optsprezece franci. Noi nu suntem oameni răi; îi dăm să câștige bani chiar și șefului de atelier al concurentului nostru! Mai mult, am putea s-o lăsăm pe doamna Séchard să se apuce de Almanahul Ciobanilor și s-o sărăcim; totuși, îți dăm voie să-i spui că am început și noi un Almanah al Ciobanilor și că, prin urmare, n-o să ajungă dumneaei cea dintâi pe piață…

Se înțelege acum pentru ce Cérizet mergea atât de încet cu culegerea almanahului.

Aflând că frații Cointet îi tulburau mica ei speculație, Ève fu cuprinsă de spaimă și socoti că înștiințarea destul de vicleană primită prin Cérizet era o dovadă a credinței lui; în curând însă surprinse la el unele semne de prea vie curiozitate, pe care ea le puse pe seama vârstei.

— Cérizet, îi spuse ea într-o dimineață, totdeauna stai lângă ușă și îl aștepți pe domnul Séchard când trece ca să bagi de seamă ce ascunde, te uiți în curte de câte ori iese din atelierul de topit sulurile, în loc să-ți isprăvești de cules almanahul. Nu-i frumos ce faci, mai ales când mă vezi pe mine, soția lui, respectându-i tainele și trudindu-mă atâta ca să-l las pe el liber să-și caute de treabă. Dacă nu ți-ai pierde vremea, almanahul ar fi gata, Kolb l-ar și vinde acuma, iar frații Cointet nu ne-ar mai sta în cale.

— Ei, cucoană, răspunse Cérizet, pentru doi franci pe zi, cât câștig eu aici, nu crezi că e destul dacă vă culeg de cinci franci? Păi, de n-aș avea de făcut corecturi seara pentru frații Cointet, aș muri de foame!

— De tânăr ești nerecunoscător, ai să ajungi departe, răspunse Ève, lovită în inimă nu atât de tânguielile lui Cérizet, cât de grosolănia glasului și de privirile-i amenințătoare.

— Oricum o fi, n-o să ajung prea departe când am ca jupân o femeie, pentru că atunci luna nu are totdeauna treizeci de zile.

Jignită în demnitatea ei de femeie, Ève îl fulgeră pe Cérizet cu o privire și se urcă la ea în cameră. Când David veni la masă, îi spuse:

— Dragul meu, tu ai încredere în secătura asta de Cérizet?

— Cérizet! răspunse el. Ehei! e doar copilul meu, eu l-am crescut și eu l-am învățat meseria. Mulțumită mie a ajuns ce este. E ca și cum l-ai întreba pe tată dacă are încredere în copilul lui…

Ève îi spuse soțului că Cérizet făcea corecturi pentru Cointet.

— Bietul băiat! trebuie să trăiască și el, răspunse David cu umilința unui patron aflat în culpă.

— Da; însă, dragul meu, uite care e deosebirea dintre Kolb și Cérizet: Kolb bate zilnic douăzeci de leghe, cheltuiește mai puțin de un franc și ne aduce șapte, opt, și uneori nouă franci de pe urma foilor vândute, dar nu-mi cere decât francul lui, cheltuiala.

Kolb și-ar tăia mai curând o mână, decât să apese mânerul vreunei prese de la Cointet, și nici nu ar cotrobăi prin lucrurile pe care le arunci tu în curte, chiar de i s-ar da și trei mii de franci; pe câtă vreme Cérizet le adună și le cercetează.

Sufletele curate ajung cu greu să creadă în răutate, în nerecunoștință; iar apoi, când își dau în sfârșit seama de toată stricăciunea omenească, se ridică la o îngăduință care e ultima treaptă de dispreț.

— Hei! simplă curiozitate de ștrengar din Paris, exclamă deci David.

— Atunci, dragul meu, fă-mi plăcerea să vii în atelier, ca să vezi și tu cât a lucrat ștrengarul tău de o lună încoace și să-mi spui dacă, în luna asta, n-ar fi putut să isprăvească almanahul.

După masă, David recunoscu că almanahul ar fi trebuit să fie cules într-o săptămână; apoi, aflând că frații Cointet pregăteau unul la fel, veni în ajutorul soției sale: îl opri pe Kolb să mai vândă foile cu poze și conduse el însuși tot lucrul din atelier; pregăti cu mâna lui o formă pe care Kolb trebui s-o tragă împreună cu Marion, în vreme ce el însuși o trase pe cealaltă cu Cérizet, supraveghind tirajele cu cerneluri de diferite culori. Fiecare culoare cere câte o tipărire. Patru cerneluri deosebite cer deci patru tiraje. Tipărit de patru ori în loc de o singură dată, Almanahul Ciobanilor costă deci atât de mult, încât se fabrică numai în atelierele din provincie, unde mâna de lucru și dobânzile capitalului din tipografie sunt aproape nule. Acest produs, oricât ar fi el de grosolan, este prin urmare interzis tipografiilor care scot lucrări frumoase. Pentru întâia oară de la plecarea bătrânului Séchard, se putu vedea în atelierul acela vechi două prese lucrând deodată. Deși almanahul era, în genul lui, o capodoperă, totuși Ève fu silită să-l dea cu două centime jumătate, deoarece frații Cointet îl dădură pe al lor cu trei centime revânzătorilor; cheltuielile și le scoase de la revânzători și câștigă doar din vânzările directe făcute de Kolb; totuși speculația nu izbuti.

Văzându-se bănuit de frumoasă-i stăpână, Cérizet îi deveni în sinea sa vrăjmaș: „Mă bănui tu, dar o să mă răzbun eu!” își zise el. Așa-i făcut ștrengarul din Paris. Cérizet primi deci de la domnii Cointet câștiguri vădit prea mari pentru corecturile pe care le lua de la biroul lor în fiecare seară și pe care le aducea înapoi în fiecare dimineață. Întârziind tot mai mult la vorbă cu dânșii, se împrieteni cu ei și începu să întrevadă posibilitatea de a scăpa de armată, cu care mereu îl momeau; și, în loc să aibă ei nevoie să-l corupă, frații Cointet auziră din partea lui primele vorbe despre spionarea și exploatarea secretului după care umbla David.

Îngrijorată, văzând cât de puțin se putea bizui pe Cérizet și în imposibilitate de a găsi un alt Kolb, Ève se hotărî să-l dea afară pe singurul lor culegător în care instinctul ei de soție iubitoare presimțea un trădător; însă, cum aceasta însemna pieirea tipografiei, ea luă o hotărâre bărbătească: îl rugă în scris pe domnul Métivier, corespondentul lui David Séchard, al firmei Cointet și al aproape tuturor fabricanților de hârtie din departament, să publice în Ziarul Librarilor, la Paris, anunțul următor:

Cedăm tipografie în plină activitate, cu material și brevet, situată în Angoulême. A se adresa, pentru condițiuni, la domnul Métivier, în strada Serpente.

După ce citiră numărul de ziar în care se afla acest anunț, frații Cointet își ziseră:

— Femeiușca asta nu-i lipsită de cap, a venit vremea să punem mâna pe tipografia ei, dându-i cât îi trebuie ca să trăiască; altfel, s-ar putea să avem de înfruntat un adversar puternic în urmașul lui David, iar interesul nostru e să știm ce se petrece în atelierul acela.

Mânați de acest gând, frații Cointet veniră să-i vorbească lui David Séchard. Ève, căreia cei doi frați i se adresară, simți o mare bucurie văzând efectul rapid al șiretlicului ei, deoarece concurenții nu-i ascunseră intenția de a-i propune domnului Séchard să facă tipărituri în contul lor: erau aglomerați de lucrări, presele lor nu mai pridideau, mai ceruseră lucrători și de la Bordeaux și se făceau forte să dea de lucru și celor trei prese ale lui David.

— Domnilor, le spuse ea celor doi frați Cointet în timp ce Cérizet se duse să-i anunțe lui David sosirea confraților, soțul meu a cunoscut la firma Didot lucrători foarte buni, cinstiți și muncitori; își va alege, de bună seamă, un urmaș dintre cei mai destoinici… Nu-i mai bine să-ți vinzi întreprinderea pe douăzeci de mii de franci, care ne asigură o rentă de o mie de franci, decât să pierzi o mie de franci pe an cu meseria la care ne obligați dumneavoastră? De ce ați fost geloși pe mica noastră speculație cu almanahul, care aparținea de altfel acestei tipografii?

— Hei, doamnă, pentru ce nu ne-ați spus-o dinainte? Ne-am fi ferit să vă facem concurență în această afacere, răspunse curtenitor acela dintre frați căruia i se zicea Cointet cel mare.

— Haida-de, domnilor! dumneavoastră n-ați început să faceți almanahul decât după ce ați aflat de la Cérizet că tipăresc eu o asemenea lucrare.

Spunând aceste vorbe cam repezit, ea îl privi pe Cointet cel mare și îl făcu să-și plece privirea. Dobândi astfel dovada trădării lui Cérizet.

Acest Cointet, conducătorul fabricii de hârtie și al întregii afaceri, era mult mai iscusit negustor decât fratele său Jean, care, de altminteri, conducea tipografia cu mare pricepere, dar a cărui capacitate se putea asemui cu a unui colonel, pe câtă vreme Boniface era un general căruia Jean îi lăsa comandamentul suprem. Boniface, om uscat și slab, cu fața buboasă și galbenă ca ceara, cu gura strânsă, cu ochi ca de pisică, nu se înfierbânta niciodată; asculta cu o liniște smerită cele mai mari injurii și răspundea cu glas domol. Se ducea la biserică, se spovedea și se împărtășea. Își ascundea sub o purtare fățarnică, sub o înfățișare aproape molatică, îndărătnicia, ambiția de preot și lăcomia de negustor însetat de bogăție și onoruri. Încă din 1820, Cointet cel mare își dorea tot ceea ce burghezia a căpătat după aceea prin revoluția din 1830[303]. Urând aristocrația, indiferent în materie religioasă, era bisericos la fel cum Bonaparte a fost montaniard[304]. Șira spinării i se pleca în fața nobilimii și a cârmuirii cu o uimitoare mlădiere, omul făcându-se mic, umil și supus. În sfârșit, ca un ultim amănunt, foarte prețios pentru cei obișnuiți să trateze afaceri, Boniface purta ochelari cu sticle albastre, îndărătul cărora își ascundea privirea, sub pretextul de a-și apăra vederea de strălucirea luminii dintr-un oraș expus mult la soare datorită altitudinii sale și în care străzile și casele sunt orbitor de albe. Deși de o statură cu puțin peste mijlocie, părea înalt totuși din cauza slăbiciunii lui care dovedea muncă intensă precum și o gândire în veșnică fierbere. Înfățișarea-i iezuitică era completată de un păr lins, cărunt, lung, tuns preoțește și de un costum care, de șapte ani încoace, se compunea din pantaloni negri, o vestă neagră și o levită (termen meridional pentru redingotă) dintr-un postav de culoare castanie. I se zicea Cointet cel mare, ca să se deosebească de fratele său, căruia i se spunea Cointet cel gras, zugrăvindu-se astfel contrastul existent atât între statura, cât și între însușirile celor doi frați, la fel de primejdioși, de altminteri. Într-adevăr, Jean Cointet, gras ca un flamand, cu fața arsă de soare, mic și scurt, pântecos ca Sancho[305], cu zâmbetul pe buze, lat în spate, contrasta izbitor cu fratele său mai mare. Jean nu se deosebea de acesta numai la înfățișare și la inteligență, ci avea și păreri aproape liberale, era de centru-stânga, nu se ducea la biserică decât duminica și se înțelegea de minune cu negustorii liberali. Unii dintre comercianții din Houmeau susțineau că deosebirea aceasta de păreri era doar o prefăcătorie a celor doi frați. Cointet cel mare exploata cu dibăcie aparenta simplitate a fratelui său și se slujea de Jean ca de o măciucă. În sarcina lui Jean cădeau cuvintele grele, execuțiile ce nu se potriveau cu blândețea celuilalt frate. Jean avea dreptul să se înfurie, să zbiere, să vie cu propuneri inacceptabile, care le făceau pe acelea ale fratelui să pară mai blânde; și amândoi ajungeau în felul acesta, mai devreme sau mai târziu, să-și atingă scopul.

Ève, cu tactul propriu femeilor, ghici repede caracterul celor doi frați; așa că se ținu în defensivă în fața unor adversari atât de periculoși. David, pus în curent de soție, ascultă foarte distrat propunerile dușmanilor.

— Înțelegeți-vă cu soția mea, le zise el celor doi Cointet ieșind din biroul atelierului ca să se întoarcă în micu-i laborator; ea cunoaște tipografia mai bine decât mine. Eu mă ocup de altceva, de un lucru care mă va face să câștig mai mult decât cu întreprinderea asta nenorocită și să-mi răscumpăr pierderile pricinuite de dumneavoastră…

— Cum așa? întrebă râzând Cointet cel gras.

Ève îi aruncă o privire, vrând să-i recomande prudență.

— Veți fi tributarii mei, dumneavoastră și toți cei care consumă hârtie, răspunse David.

— Și după ce umbli dumneata? întrebă Benoit-Boniface Cointet.

Când Boniface dădu drumul întrebării, cu glas blând și insinuant, Ève se uită iar la soțul ei, îndemnându-l din priviri să nu răspundă nimic sau să răspundă ceva care să nu însemne nimic.

— Umblu să fabric hârtie cu cincizeci la sută mai ieftină decât cea de azi…

Și plecă fără să vadă privirea schimbată de cei doi frați și prin care își ziceau: „Omul ăsta era făcut să fie inventator; nu poți să plesnești de sănătate și să stai de pomană! Să-l exploatăm!” zicea Boniface. – „Dar cum?” întreba Jean.

— David se poartă cu dumneavoastră cum se poartă și cu mine, spuse doamna Séchard. Probabil că numele meu nu-i inspiră încredere, și când mă arăt curioasă îmi aruncă fraza asta, care la urma urmei e doar un program.

— Dacă soțul dumneavoastră poate realiza acest program, desigur că va face avere mult mai repede decât cu tipografia, și nu mă mai mir că nu-și vede de atelier, reluă Boniface întorcându-și privirea înspre atelierul pustiu în care Kolb, stând pe o scândură, își ungea pâinea cu mujdei de usturoi; nouă însă ne-ar încurca socotelile dacă tipografia asta ar cădea pe mâinile unui concurent harnic, neastâmpărat și ambițios, și poate că împreună, dumneavoastră și cu noi, am ajunge la o învoială. Dacă, de pildă, ați primi să-i închiriați pe o sumă oarecare utilajul dumneavoastră unuia din lucrătorii noștri, care ar lucra pentru noi, sub firma dumneavoastră (se obișnuiește la Paris), i-am da îndeajuns de lucru băiatului aceluia ca să-și îngăduie să vă plătească o chirie foarte bună, iar dumneavoastră să realizați un oarecare profit…

— Asta depinde de sumă, răspunse Ève Séchard. Cât vreți să dați? adăugă ea uitându-se la Boniface, în așa fel încât să-și dea și el seama că îi înțelesese prea bine planul.

— Păi, ce pretenții ați avea dumneavoastră? sări Jean Cointet.

— Trei mii de franci pe șase luni, zise ea.

— Heei! dragă cuconiță, spuneai adineauri că ți-ai vinde tipografia pe douăzeci de mii de franci, replică blând de tot Boniface. Dobânda la douăzeci de mii de franci nu se ridică decât la o mie două sute de franci, cu șase la sută.

Ève rămase câteva momente fără grai și recunoscu atunci cât de prețioasă e discreția în afaceri.

— Vă veți servi de presele noastre, de literele noastre, cu care v-am dovedit că știu încă să mai fac mici afaceri, reluă ea, și, pe deasupra, mai avem și chirii de plătit domnului Séchard bătrânul, care nu ne copleșește cu darurile lui.

După o luptă de două ore, Ève obținu două mii de franci pentru șase luni, din care o mie să fie plătiți înainte. Când învoiala se făcu, cei doi frați o înștiințară că aveau de gând să facă contractul de închiriere pe numele lui Cérizet. Ève nu-și putu ascunde un gest de surprindere.

— Nu-i mai bine să luăm pe cineva care cunoaște atelierul? zise Cointet cel gras.

Ève îi salută pe cei doi frați, fără să răspundă, și-și puse în gând să-l supravegheze ea însăși pe Cérizet.

— Ei, vasăzică, dușmanii ne-au intrat în casă! îi zise râzând David soției sale când, așezându-se la masă, ea îi arătă actele ce trebuiau semnate.

— Oho! spuse ea, răspund eu de Kolb și de Marion; ei doi or să îngrijească de toate. Și, pe urmă, ne-am făcut o rentă de patru mii de franci de pe urma unui inventar industrial care ne costa bani, iar tu ți-ai asigurat un an ca să-ți realizezi speranțele!

— Erai făcută, așa cum mi-ai spus atunci pe malul apei, să fii soția unui inventator! zise Séchard strângând cu dragoste mâna soției sale.

Dacă gospodăria lor avu o sumă îndestulătoare ca să treacă iarna, în schimb se găsi sub supravegherea lui Cérizet, și fără să știe, depinzând de Cointet cel mare.

— Am pus mâna pe ei! îi zise, ieșind, directorul fabricii de hârtie fratelui său tipograful. Bieții oameni se vor deprinde să primească chiria tipografiei; se vor bizui pe asta și vor face datorii. Peste șase luni, nu mai reînnoim închirierea și o să vedem atunci ce ascunde acolo geniul nostru, căci îi vom propune să-l scoatem din încurcătură numai dacă ne asociază și pe noi la exploatarea descoperirii sale.

Dacă vreun negustor șiret l-ar fi putut vedea pe Cointet cel mare rostind: dacă ne asociază și pe noi, ar fi priceput că primejdia unirii a doi soți la primărie este mai mică decât unirea a doi asociați la Tribunalul de comerț. Nu era oare de ajuns că acești vânători aprigi se și aflau pe urmele vânatului lor? David și soția sa, ajutați numai de Kolb și de Marion, vor fi în stare să lupte cu vicleșugurile unui Boniface Cointet?

Când sosi vremea ca doamna Séchard să nască, hârtia de cinci sute de franci trimisă de Lucien, împreună cu a doua rată a lui Cérizet, le îngăduiră să facă față tuturor cheltuielilor. Ève, maică-sa și David, care se credeau uitați de Lucien, simțiră atunci o bucurie la fel cu aceea ce le-o dădeau primele succese ale poetului, al cărui debut în gazetărie făcu la Angoulême încă și mai multă vâlvă decât la Paris.

Moleșit de o siguranță înșelătoare, David se clătină pe picioare când primi de la cumnatu-său acest bilet crud:

Dragă David, am negociat la Métivier trei polițe semnate de tine, la ordinul meu, cu scadența de una, de două și de trei luni. Între această negociere și sinuciderea mea, am ales acest mijloc dezgustător care, de bună seamă, îți va pricinui multe necazuri, îți voi explica eu în ce nevoi mă zbat și voi căuta de altfel să-ți trimit banii la scadență.

Arde-mi scrisoarea, nu le spune nimic surorii și nici mamei, căci îți mărturisesc că m-am bizuit pe eroismul tău, binecunoscut de fratele tău disperat, Lucien de Rubempré

— Bietul tău frate, îi zise David soției, care tocmai se dădea jos din patul de lăuză, se zbate în niște groaznice încurcături; i-am trimis trei polițe de câte o mie de franci, pe o lună, două și trei; ia notă de ele.

Apoi o porni pe câmp ca să se ferească de lămuririle pe care soția voia să i le ceară. Dar, tălmăcind împreună cu mama ei fraza aceasta, izvor al celor mai negre presimțiri, Ève, de mai multă vreme îngrijorată de tăcerea fratelui, se hotărî să facă un pas la care altfel nici nu s-ar fi gândit. Rastignac venise să petreacă în familie câteva zile și spusese despre Lucien lucruri destul de urâte pentru ca veștile acestea de la Paris, comentate de toți cei ce și le treceau din gură în gură, să nu ajungă și până la urechile surorii și mamei ziaristului. Ève se duse la doamna de Rastignac, rugând-o să-i mijlocească o întrevedere cu fiul său, căruia îi încredință toate temerile, cerându-i să-i spună tot adevărul asupra situației lui Lucien la Paris. Ève află de legătura fratelui său cu Coralie, de duelul cu Michel Chrestien, pricinuit de trădarea lui față de d'Arthez, în sfârșit, toate circumstanțele vieții lui Lucien, înveninate de un dandy spiritual care se pricepu să-și îmbrace ura și invidia cu haina milei, cu forma prietenească a patriotismului îngrijorat de viitorul unui om mare, precum și în culorile unei admirații sincere pentru talentele unui fiu al Angoulême-ului, atât de crunt compromis. Vorbi despre greșelile săvârșite de Lucien și care îl costaseră pierderea protecției celor mai de vază persoane și a ordonanței ce-i conferea stema și numele de Rubempré.

— Doamnă, dacă fratele dumneavoastră ar fi fost bine povățuit, astăzi ar fi copleșit de onoruri și totodată soțul doamnei de Bargeton; dar, ce vreți? el a părăsit-o, a insultat-o. Iar dânsa a devenit contesa Sixte du Châtelet, spre marea ei părere de rău, pentru că îl iubea pe Lucien.

— E cu putință?… exclamă doamna Séchard.

— Fratele dumneavoastră e ca un pui de vultur orbit de întâile raze de lux și de glorie. Când cade un vultur, cine poate ști în ce fund de prăpastie se va opri? Prăbușirile unui om mare se măsoară totdeauna după înălțimea la care se ridicase.

Ève se întoarse acasă înspăimântată de această din urmă frază, care îi străpunse inima ca o săgeată. Rănită în adâncul sufletului, păstră cea mai adâncă tăcere, însă multe lacrimi i se prelinseră pe obraji, ca și pe fruntea copilului pe care îl alăpta. Ne vine atât de greu să ne despărțim de iluziile la care spiritul de familie ne dă dreptul și care se nasc odată cu viața, încât Ève nu-l crezu pe Eugène de Rastignac și voi să audă glasul unui prieten adevărat. Îi scrise deci o scrisoare înduioșătoare lui d'Arthez, a cărui adresă o avea de la Lucien, de pe timpul când acesta era entuziasmat de cenaclu, și iată răspunsul pe care-l primi:

Doamnă, Îmi cereți să vă scriu adevărul asupra vieții pe care o duce la Paris fratele dumneavoastră, vreți să fiți lămurită asupra viitorului său, și, spre a mă face să vă răspund cu sinceritate, îmi repetați ceea ce v-a spus domnul de Rastignac, întrebându-mă dacă acele fapte sunt adevărate. În ceea ce mă privește, doamnă, trebuie să rectific, spre lauda lui Lucien, destăinuirile domnului de Rastignac. Fratele dumneavoastră a avut remușcări, a venit acasă la mine să-mi arate critica lucrării mele, spunându-mi că nu se poate hotărî s-o publice, cu toată primejdia la care nesupunerea față de ordinele partidului său o expunea pe o persoană foarte dragă lui. Din nefericire, doamnă, datoria unui scriitor este să înțeleagă pasiunile, de vreme ce își face o glorie din a le exprima: am priceput așadar că, între o iubită și un prieten, prietenul trebuia jertfit, l-am ușurat fratelui dumneavoastră crima: i-am corectat eu însumi articolul libellicid[306] și i l-am aprobat pe de-a-ntregul. Mă mai întrebați dacă Lucien și-a păstrat prețuirea și prietenia mea. Aici, răspunsul e greu de dat. Fratele dumneavoastră a apucat o cale ce-l va duce la pierzanie. În clipa aceasta, îi plâng de milă; în curând însă îl voi fi uitat în chip voit, nu atât pentru ceea ce a făcut, cât pentru ceea ce are să mai facă. Lucien al dumneavoastră e un om de poezie și nu un poet, visează dar nu gândește, se frământă, dar nu creează. Într-un cuvânt, îngăduiți-mi să vă spun, e o femeiușcă din acelea cărora le place să pară a fi cineva, păcatul cel mare al francezilor. În felul acesta Lucien își va sacrifica întotdeauna pe cel mai bun prieten, plăcerii de a-și arăta spiritul. Ar iscăli chiar mâine un pact cu diavolul, dacă acest pact i-ar oferi pentru câțiva ani o viață de glorie și de lux. N-a mers el oare și mai departe când și-a schimbat viitorul pe desfătările trecătoare ale unui trai în văzul tuturor cu o actriță? În momentul acesta, tinerețea, frumusețea, devotamentul acelei femei, care îl adoră, îi ascund primejdiile unei situații pe care nici gloria, nici succesul, nici banii n-o fac să fie acceptată de lume. La fiecare nouă ispitire, fratele dumneavoastră n-o să țină seamă, întocmai ca și azi, decât de plăcerile momentului. Nu vă temeți, Lucien n-o să ajungă chiar până la crimă, n-ar avea tăria necesară; ar accepta însă în schimb o crimă gata făcută, s-ar împărtăși din foloasele ei fără să-i fi împărtășit primejdiile: ceea ce e socotit ca un lucru îngrozitor de către toată lumea, chiar și de către cei mai mari ticăloși. O să-i fie scârbă lui însuși de sine, se va căi; dar, nevoia revenind, o va lua de la început, căci voința îi lipsește; în fața ispitelor voluptății e fără putere, ca și în fața satisfacerii ambițiilor sale celor mai mărunte. Leneș ca toți oamenii de poezie, se crede dibaci ascunzându-și greutățile în loc să le înfrângă. La cutare oră, va avea curaj; dar la cutare alta, va fi slab. Și nu trebuie nici să-l lăudăm pentru curaj, nici să-l osândim pentru slăbiciune. Lucien e ca o harpă ale cărei corzi se întind sau se destind după cum se schimbă atmosfera. Ar putea să scrie o carte frumoasă într-o stare de mânie sau de fericire, și să nu-i mai pese de succes, după ce-l dorise. Din primele zile ale sosirii lui la Paris, a căzut pe mâinile unui tânăr fără moralitate, dar a cărui știință de a se descurca printre greutățile vieții literare l-a uluit. Acest scamator l-a cucerit pe de-a-ntregul pe Lucien, l-a târât într-o viață lipsită de demnitate, peste care, din nefericire pentru el, amorul și-a așternut mantia-i vrăjită. Prea repede acordată, admirația e un semn de slăbiciune: nu trebuie să plătim cu aceeași monedă pe saltimbanc și pe poet. Noi am fost cu toții necăjiți, jigniți chiar, de preferința acordată intrigii și neonestității literare asupra curajului și onoarei celor ce-l sfătuiau pe Lucien să primească lupta în loc de a sfeterisi succesul, să se arunce în arenă, în loc să cânte în fanfara de bilei. Lumea, doamnă, este, printr-o ciudățenie greu de deslușit, plină de îngăduință față de tinerii de acest soi; îi iubește; se lasă păcălită de aparența frumoasă a darurilor înșelătoare; de la ei, nu cere nimic, le scuză toate greșelile, le consideră firi desăvârșite, nevrând să le vadă decât părțile frumoase; îi răsfață necontenit. Dimpotrivă, față de firile puternice și desăvârșite, este de o severitate fără margini. Purtându-se astfel, lumea, atât de nedreaptă la prima vedere, este poate sublimă. Petrece pe seama măscăricilor fără să le ceară altceva decât plăcerea și îi uită cu repeziciune; pe câtă vreme, ca să-și plece genunchiul în fața măreției, îi cere virtuți dumnezeiești. Fiecare lucru cu legea lui: diamantul etern trebuie să fie fără pată; creația momentană a modei are dreptul să fie ușoară, bizară și fără miez. De aceea, cu toate greșelile lui, se poate întâmpla ca Lucien să izbândească; îi va fi de ajuns să se folosească de noroc sau să-și găsească o tovărășie bună; însă, dacă întâlnește în cale un înger rău, va coborî până în fundul iadului. E o strălucită îmbinare de calități frumoase brodate pe o pânză prea slabă; vârsta va destrăma florile nelăsând decât țesătura; iar dacă aceasta e rea, va părea o zdreanță. Câtă vreme Lucien e încă tânăr, va plăcea tuturor; dar, la treizeci de ani, ce se va alege de el? Aceasta e întrebarea pe care trebuie să și-o pună toți aceia ce-l iubesc sincer. Dacă aș fi singurul care gândesc astfel despre Lucien, poate că m-aș fi ferit să vă pricinuiesc atâta supărare cu sinceritatea mea; însă, în afară de faptul că a eluda cu banalități întrebările puse de dumneavoastră mi se părea nedemn și de dumneavoastră, a cărei scrisoare e un strigăt de spaimă, și de mine, căruia îmi faceți prea multă cinste, prietenii mei care l-au cunoscut pe Lucien sunt cu toții de aceeași părere: am socotit că-mi îndeplinesc deci o datorie arătându-vă adevărul, oricât de înfricoșător ar fi. De la Lucien te poți aștepta la orice, și în bine și în rău. Aceasta este, într-un cuvânt, părerea noastră, și la care se rezumă scrisoarea mea. Dacă întâmplarea va face ca poetul să se întoarcă la dumneavoastră, folosiți-vă de toată influența pe care o aveați asupra lui ca să-l rețineți în sinul familiei; deoarece, atâta vreme cât firea lui nu va căpăta fermitate, Parisul va fi mereu plin de primejdii pentru el. Pe dumneavoastră și pe soțul dumneavoastră, vă numea îngerii săi păzitori; acum, de bună seamă că vă va fi uitat; își va aminti însă de dumneavoastră în clipa în care, bătut de vânturi și de vijelii, nu-i va mai rămâne ca adăpost decât familia; păstrați-i deci inima dumneavoastră, doamnă; odată și odată, va avea nevoie de ea.

Primiți, doamnă, sincerele omagii ale unui om căruia îi sunt cunoscute prețioasele dumneavoastră calități și care respectă prea mult îngrijorările dumneavoastră părintești pentru a nu vă oferi serviciile sale, numindu-se sluga dumneavoastră devotată, D'Arthez.