Timp de o lună, Lucien își văzu timpul furat de fel de fel de mese, serate, petreceri, și se simți târât de un curent, căruia nu-i putea rezista, într-un adevărat vârtej de plăceri și de munci ușoare. Nu mai chibzuia deloc. Puterea chibzuielii în mijlocul complicațiilor vieții este pecetea marilor voințe pe care poeții, oamenii slabi sau numai spirituali nu sunt în stare a o simula. Ca mai toți ziariștii, Lucien trăi de la zi la zi, cheltuindu-și banii pe măsură ce-i câștiga, negândindu-se câtuși de puțin la greutățile periodice ale vieții pariziene, atât de necruțătoare pentru acești boemi, îmbrăcămintea și purtarea lui rivalizau cu ale celor mai vestiți dandy-i. Ca tuturor fanaticilor, Coraliei îi plăcea să-și gătească idolul; cheltui o avere ca să-i dea poetului iubit mărunțișurile elegante râvnite cu atâta foc de el pe când se plimbase întâia oară prin Tuilerii. Lucien căpătă astfel bastonașe felurite, o încântătoare lornietă, butoni cu diamante, agrafe pentru cravatele de dimineață, inele cu blazon, în fine veste originale și multe ca să se asorteze la orice costum. În curând fu socotit și el un dandy. În ziua în care dădu urmare invitației diplomatului german, metamorfoza lui stârni un fel de invidie reținută printre tinerii ce se aflau acolo, și care dețineau primele locuri în regatul eleganței, ca de Marsay, Vandenesse, Ajuda-Pinto, Maxime de Trailles, Rastignac, ducele de Maufrigneuse, Beaudenord, Manerville etc. Bărbații eleganți sunt geloși între ei întocmai ca femeile. Contesa de Montcornet și marchiza d'Espard, în cinstea căreia se dădea masa, îl așezară pe Lucien între ele și-l copleșiră cu cochetăriile.
— De ce ai fugit de lumea bună? îl întrebă marchiza, era gata să te primească bine, să te sărbătorească. Știi că sunt puțin supărată pe dumneata? Îmi datorezi o vizită, și o aștept încă. Te-am zărit zilele trecute la Operă, și n-ai binevoit să vii să mă vezi sau măcar să mă saluți.
— Vara dumneavoastră, doamnă, mi-a arătat atât de limpede că eram de prisos…
— Nu cunoști femeile, răspunse doamna d'Espard întrerupându-l pe Lucien. Ai jignit inima cea mai îngerească și sufletul cel mai nobil pe care le cunosc. Nici nu știi tot ce voia Louise să facă pentru dumneata, și câtă iscusință punea în planul ei. O! și ar fi reușit, făcu ea la o mută negare a lui Lucien. Soțul ei, care a murit de curând, cum era și de așteptat să moară, de o indigestie, n-avea oare să-i redea, mai devreme ori mai târziu, libertatea? Crezi dumneata că i-ar fi convenit să se cheme doamna Chardon? Titlul de contesă de Rubempré merita osteneala să fie cucerit. Vezi dumneata, iubirea e o mare vanitate care trebuie să se pună de acord, mai ales în căsnicie, cu toate celelalte vanități. Dacă eu te-aș iubi nebunește, adică destul ca să mă căsătoresc cu dumneata, mi-ar veni foarte greu să mă numesc doamna Chardon. Spune și dumneata! Acum, ai văzut toate greutățile vieții de Paris, știi câte ocoluri trebuie să faci până ajungi la țintă; ei bine! mărturisește și dumneata că, pentru un necunoscut fără avere, Louise dorea o favoare aproape imposibilă, și că deci era nevoită să țină seama chiar și de cel mai mic lucru. Dumneata ai mult spirit; noi, femeile, însă, când iubim, avem și mai mult chiar decât cel mai spiritual bărbat. Vara mea voia să se folosească de caraghiosul de Châtelet… Îți rămân datoare cu multe clipe plăcute; articolele dumitale împotriva lui m-au făcut să râd cu poftă! zise ea întrerupându-se.
Lucien nu știa ce să mai creadă. Inițiat în trădările și vicleșugurile ziaristicei, pe cele ale lumii bune nu le cunoștea încă; de aceea, cu toată agerimea lui, avea să primească lecții crunte.
— Cum! doamnă, spuse poetul aprins de curiozitate, adică dumneavoastră nu-l protejați pe Cocostârc?
— Hei, în lume ești nevoit să fii politicos chiar cu cei mai cruzi dușmani, să arăți că te distrezi cu cei mai plicticoși, și adeseori îți sacrifici în aparență prietenii ca să-i servești mai bine. Dumneata, prin urmare, n-ai băgat încă de seamă aceasta? Cum? dumneata, care vrei să scrii, nu cunoști înșelătoriile de fiecare zi ale lumii? Dacă vara mea a părut că te sacrifică pe dumneata Cocostârcului, nu era oare silită să facă astfel ca să poată trage foloase pentru dumneata din influența lui? deoarece omul nostru e foarte bine văzut de guvern; de aceea i-am și demonstrat că, până la un punct, atacurile dumitale îl servesc, spre a putea să vă împăcăm într-o zi pe amândoi. Châtelet a fost despăgubit de prigoana dumitale. Cum le spunea și des Lupeaulx miniștrilor: „Cât timp ziarele îl fac de râs pe Châtelet, guvernul e lăsat în pace”.
— Domnul Blondet m-a lăsat să sper că voi avea plăcerea să te văd la mine în casă, zise contesa de Montcornet când marchiza îl lăsă pe Lucien să cugete. Vei întâlni acolo câțiva artiști, scriitori și o femeie care are cea mai vie dorință să te cunoască, domnișoara des Touches, unul dintre rarele talente feminine și la care vei fi invitat, desigur, și acasă. Domnișoara des Touches, Camille Maupin, dacă vrei, are unul dintre saloanele cele mai de seamă din Paris, e grozav de bogată! I s-a spus că ești la fel de frumos pe cât ești de spiritual și abia așteaptă să te vadă.
Lucien nu putu decât să se piardă în mulțumiri și îi aruncă lui Blondet o privire de invidie. Era tot atâta deosebire între o femeie de felul și de calitatea contesei de Montcornet și Coralie, ca între Coralie și o fată de stradă. Contesa, tânără, frumoasă și spirituală, avea ca frumusețe specială tenul excesiv de alb al femeilor din Nord; mama ei era născută principesă Sherbellof, de aceea ministrul, înainte de masă, îi arătase toate atențiile sale. Marchiza tocmai isprăvise de supt disprețuitor o aripă de pui.
— Biata Louise, îi zise ea lui Lucien, ținea atât de mult la dumneata! Îmi mărturisise mărețul viitor ce-l visa pentru dumneata; ar fi îndurat multe, dar ce dispreț i-ai arătat, trimițându-i înapoi scrisorile! Noi iertăm cruzimile care dovedesc că suntem încă iubite spre a merita să fim jignite; însă indiferența!… indiferența e ca gheața de la pol, înăbușă totul. Haide, recunoaște câte comori ai pierdut din vina dumitale! Ce nevoie aveai s-o rupi? Chiar dacă ai fost disprețuit, n-aveai oare o carieră de făcut, un nume de redobândit? Louise se gândea la toate acestea.
— Pentru ce să nu-mi spună nimic? răspunse Lucien.
— Ei, Doamne! eu am sfătuit-o să nu-ți destăinuiască nimic. Uite, între noi fie vorba, văzându-te atât de puțin făcut pentru lume, mă temeam de dumneata: mi-era teamă ca lipsa de experiență, oarba dumitale înflăcărare să nu dărâme sau să nu încurce planurile ei și ale noastre. Îți mai aduci acum aminte de dumneata, cel de pe vremea aceea? Spune dacă n-ai fi de părerea mea, văzându-te azi așa cum erai pe atunci? Nu-ți mai semeni. Asta e singura noastră vină. Dar spune și dumneata: dintr-o mie, poți găsi oare un singur om care să unească la atâta spirit o atât de uimitoare aptitudine de a se pune la unison? N-am crezut că erai o excepție așa de surprinzătoare. Te-ai metamorfozat atât de repede, te-ai inițiat atât de ușor în felul de viață parizian, încât în Bois de Boulogne, acum o lună, nu te-am recunoscut.
Lucien o asculta pe doamna din lumea mare cu o plăcere nespusă; dânsa își îmbrăca vorbele în atâta încredere, vioiciune, naivitate, părea să se intereseze atât de îndeaproape de el, încât poetul crezu într-o minune ca aceea din prima lui seară la Panorama-Dramatique. Din seara aceea fericită, toată lumea îi surâdea, el credea într-o putere talismanică a tinereții lui și voi atunci s-o pună la încercare pe marchiză, hotărî să nu se lase tras pe sfoară.
— Și care erau, doamnă, planurile acelea ajunse astăzi niște himere?
— Louise voia să obțină de la rege o ordonanță care să-ți îngăduie să porți numele și titlul de Rubempré. Voia să-l îngroape pe Chardon. Acest prim succes, atât de ușor de obținut atunci, și pe care astăzi opiniile dumitale îl fac aproape imposibil, era pentru dumneata un noroc considerabil. Poate să ți se pară fleacuri ideile acestea; noi însă cunoaștem viața și știm tot ce e trainic într-un titlu de conte purtat de un tânăr elegant și fermecător. Ia anunță aici, în fața câtorva englezoaice tinere și milionare sau în fața unor moștenitoare bogate: Domnul Chardon ori Domnul conte de Rubempré și vei observa două atitudini deosebite. Chiar plin de datorii, contele ar găsi inimile deschise, iar frumusețea lui pusă în lumină ar fi ca un diamant într-o montură bogată. Pe când domnul Chardon nici n-ar fi luat în seamă. N-am creat noi aceste idei, le întâlnim peste tot, chiar printre burghezi. În momentul acesta, ai întors spatele norocului. Uită-te la tânărul acela încântător, vicontele Félix de Vandenesse, e unul dintre secretarii particulari ai regelui. Regele ține destul de mult la tinerii de talent, și acesta pe care-l vezi, când a sosit din provincie de la el, n-avea un bagaj atârnând mai greu ca al dumitale, iar dumneata ai de o mie de ori mai mult spirit decât el; însă dumneata ești dintr-o familie mare? ai un nume? Îl cunoști pe des Lupeaulx; numele lui seamănă cu al dumitale, se numește Chardin; dar el nu și-ar vinde pentru nimic în lume ferma des Lupeaulx, într-o zi va ajunge conte des Lupeaulx, iar fiul fiului său va ajunge poate un mare senior. Dacă vei continua să mergi pe calea greșită pe care ai apucat-o, ești pierdut. Uită-te la domnul Émile Blondet, cu cât e mai înțelept decât dumneata? Lucrează la un ziar care susține guvernul, e bine văzut de toți puternicii zilei, el poate să se amestece fără nici o grijă printre liberali, gândirea lui nu se lasă amăgită; în felul acesta, într-o zi sau alta, va parveni; însă el a știut să-și aleagă opiniile și protecțiile. Frumoasa dumitale vecină de masă e o domnișoară de Troisville cu doi pairi de Franța și doi deputați în familie, s-a căsătorit cu un bogătaș datorită numelui ei; primește lume multă în casă, o să aibă influență și va răscoli toată lumea politică pentru domnul Émile Blondet. Unde o să ajungi dumneata cu Coralie? În câțiva ani, vei fi doborât de datorii și istovit de plăceri. Ți-ai încredințat inima greșit și ți-ai rânduit viața greșit. Iată ceea ce îmi spunea zilele trecute, la Operă, femeia pe care ai jignit-o cu o plăcere atât de sadică. Regretând abuzul pe care-l faci cu talentul și cu tinerețea-ți minunată, dânsa nu se gândea la sine, ci la dumneata.
— A! dacă ar fi așa, doamnă! exclamă Lucien.
— Ce interes crezi că aș avea să te mint? făcu marchiza aruncându-i lui Lucien o privire semeață și rece care îl cufundă din nou în nimicnicia lui.
Înmărmurit, Lucien nu mai reluă convorbirea, iar marchiza jignită nu-i mai vorbi. Cuprins de ciudă, recunoscu totuși că făcuse o prostie și se hotărî s-o îndrepte. Se întoarse către doamna de Montcornet și îi vorbi despre Blondet, ridicându-l în slavă. Contesa îl ascultă cu plăcere și îl pofti, la un semn al doamnei d'Espard, la viitoarea ei serată, întrebându-l dacă n-ar revedea-o cu plăcere pe doamna de Bargeton, care, cu tot doliul, avea să vină; nu era o serată mare, ci numai o reuniune obișnuită, doar între prieteni.
— Doamna marchiză, zise Lucien, pretinde că eu port toată vina; nu-i așa că vara dânsei ar trebui să se arate bună față de mine?
— Încetează atacurile ridicole îndreptate contra ei – ea e nespus de compromisă de omul acela, de care ea însăși își bate joc – și vei face numaidecât pace cu dânsa. Dumneata te-ai crezut înșelat de dânsa, mi s-a spus; eu însă, am văzut-o foarte întristată de retragerea dumitale. E adevărat că a plecat din provincie cu dumneata și pentru dumneata?
Lucien o privi zâmbind pe contesă, fără să îndrăznească a răspunde.
— Cum ai putut să n-ai încredere într-o femeie care făcea asemenea sacrificii pentru dumneata? De altfel, frumoasă și spirituală cum e, trebuia iubită oricum. Doamna de Bargeton te iubea mai puțin pentru dumneata decât pentru însușirile dumitale. Crede-mă pe mine, femeile iubesc spiritul înainte de a iubi frumusețea, zise ea uitându-se pe furiș la Émile Blondet.
Lucien recunoscu în casa ministrului deosebirile ce există între lumea mare și lumea specială în care trăia el de câtva timp. Nici o asemănare, nici un punct de contact nu erau între ele. Înălțimea și împărțirea încăperilor acestui apartament, unul dintre cele mai bogate din cartierul Saint-Germain; aurăriile vechi din salon, mulțimea podoabelor, bogăția gravă a lucrurilor mai mici, totul îi era străin, nou; însă deprinderea câștigată atât de iute cu obiectele de lux îl opri pe Lucien să se arate uimit. Purtarea lui nu trădă nici siguranță și îngâmfare, nici umilință și slugărnicie. Poetul fu pe placul celor care n-aveau nici un motiv să-i fie dușmănoși, cum erau tinerii ce deveniră geloși de brusca lui pătrundere în lumea mare, de succesele și frumusețea lui. Ridicându-se de la masă, îi oferi brațul doamnei d'Espard, care îl acceptă. Văzându-l pe Lucien răsfățat de marchiza d'Espard, Rastignac veni să-i amintească de orașul lor natal și de prima lor întrevedere la doamna du Val-Noble. Tânărul nobil arătă că vrea să se împrietenească cu tânărul geniu din provincie poftindu-l într-una dintre zile la el acasă la prânz și oferindu-se să-i prezinte pe câțiva tineri la modă. Lucien îi primi propunerea.
— O să fie și scumpul Blondet, zise Rastignac.
Diplomatul se alătură grupului format de marchizul de Ronquerolles, ducele de Rhétoré, de Marsay, generalul de Montriveau, Rastignac și Lucien.
— Foarte bine, îi zise el lui Lucien cu sfătoșenia lui germană sub care își ascundea istețimea-i de temut, ai făcut pace cu doamna d'Espard, dânsa e încântată de dumneata, și știm noi, cu toții, zise el uitându-se roată împrejur, cât e de greu să-i fii pe plac.
— Da, însă dânsa adoră spiritul, spuse Rastignac, iar ilustrul meu compatriot are de dăruit și altora.
— Dânsul n-o să întârzie să recunoască greșitele legături pe care le are, zise aprins Blondet; va veni în rândurile noastre și chiar foarte curând.
În jurul lui Lucien, toată lumea fu de aceeași părere. Oamenii serioși rostiră câteva fraze profunde pe un ton autoritar, iar tinerii câteva glume pe socoteala partidului liberal.
— Sunt sigur, adăugă Blondet, că la început a dat cu banul, pentru stânga ori pentru dreapta; acum însă o să aleagă.
Lucien începu să râdă amintindu-și de scena din Luxembourg cu Lousteau.
— Și-a luat călăuză, urmă Blondet, pe un oarecare Étienne Lousteau, un mic spadasin de la un ziar mărunt care nu vede decât o monedă de cinci franci într-o coloană de ziar, care în politică crede în întoarcerea lui Napoleon, și, ceea ce mi se pare și mai prostesc, crede în recunoștința, în patriotismul domnilor de stânga. În calitate de Rubempré, simpatiile lui Lucien se cade să fie aristocratice; iar în calitate de ziarist, se cade să fie cu guvernul, altfel nu va fi niciodată nici Rubempré, nici secretar general.
Lucien, căruia diplomatul îi propuse o partidă de whist, stârni cea mai mare surprindere când mărturisi că nu cunoaște acest joc.
— Dragul meu, îi spuse Rastignac la ureche, vino devreme la mine în ziua când o să-ți servesc un prânz fără pretenții, și te voi învăța whist; dumneata dezonorezi regescul nostru oraș Angoulême, și îți voi repeta o vorbă de-a domnului de Talleyrand spunându-ți că, dacă nu știi jocul acesta, îți pregătești o bătrânețe foarte nefericită.
Fu anunțată sosirea lui des Lupeaulx[256], membru în Consiliul de stat, bine văzut pentru serviciile ascunse aduse guvernului, om isteț și ambițios, care se strecura peste tot. Îl salută pe Lucien, cu care se mai întâlnise și la doamna du Val-Noble, și puse în salutul său o prietenie prefăcută care avea să-l înșele pe Lucien. Întâlnindu-l acolo pe tânărul ziarist, acest om, care se făcea în politică prieten cu toată lumea ca să nu fie luat prin surprindere de nimeni, înțelese că Lucien va obține în lumea bună aceleași succese ca și în literatură. Își dădu seama că poetul e un ambițios și îl copleși cu asigurări și manifestări de prietenie, de atenție, în așa fel încât cunoștința lor să pară mai veche, și să-l înșele pe Lucien asupra prețului făgăduielilor și vorbelor sale. Des Lupeaulx avea ca principiu de a-i cunoaște bine pe aceia de care ar fi vrut apoi să se descotorosească, în cazul că ar descoperi în ei niște rivali. În felul acesta, Lucien fu bine primit de toată lumea, și el pricepu tot ce datora ducelui de Rhétoré, diplomatului, doamnei d'Espard, doamnei de Montcornet. Înainte de a pleca, se duse să mai stea de vorbă timp de câteva momente cu fiecare din aceste două femei și desfășură pentru ele tot farmecul spiritului său.
— Ce îngâmfare! îi spuse des Lupeaulx marchizei, după ce se depărtă Lucien.
— O să se strice înainte de a se coace, îi zise de Marsay zâmbind marchizei. Trebuie să aveți motive ascunse ca să-i suciți capul până-ntr-atât.
Lucien o găsi pe Coralie în fundul trăsurii în curte: venise să-l aștepte. Fu mișcat de atenția aceasta și îi povesti cum își petrecuse seara. Spre marea lui mirare, actrița aprobă noile idei ce începuseră să-i umble lui Lucien prin cap și-l îndemnă cu hotărâre să se înroleze sub stindardul guvernamental.
— De la liberali nu te poți aștepta decât la rele; conspiră, l-au ucis pe ducele de Berry[257]. Sunt ei în stare să răstoarne guvernul? Niciodată! Prin ei, n-ai să ajungi nimic; pe când, de cealaltă parte, ai să fii conte de Rubempré. Poți să le fii folositor, să te numească pair de Franța, să iei o femeie bogată. Fii deci ultraregalist. Asta e și la modă, adăugă ea, zâmbind, cuvântul care pentru dânsa reprezenta rațiunea supremă. De la Val-Noble, la care am luat masa, am aflat că Théodore Gaillard înființează în mod sigur un mic ziar regalist căruia îi zice Deșteptarea, ca să răspundă la glumele voastre și la cele din Oglinda. După el, domnul Villèle și partidul lui vor fi la putere în mai puțin de un an. Caută să profiți de această schimbare punându-te bine cu ei câtă vreme nu sunt încă nimic; dar nu-i spune nici o vorbă lui Étienne și prietenilor tăi; ar fi în stare cine știe ce renghi să-ți joace.
Peste opt zile, Lucien se prezentă la doamna de Montcornet, unde fu foarte mișcat de revederea femeii pe care o iubise atâta și căreia gluma lui îi străpunsese inima. Și Louise era metamorfozată! Redevenise ceea ce ar fi fost fără șederea în provincie: o doamnă din lumea mare. În doliul ei era un farmec și o îngrijire ce trădau o văduvă fericită. Lucien își închipui că i se datora și lui ceva din cochetăria asta și nu se înșela; însă, ca un căpcăun, gustase carne fragedă, astfel că rămase toată seara nehotărât între frumoasa, iubitoarea, voluptuoasa Coralie și uscata, trufașa, cruda Louise. Nu izbuti să aleagă, adică să o sacrifice pe actriță pentru doamna cea mare. Doamna de Bargeton, care resimțea atunci iubire pentru Lucien văzându-l așa de spiritual și de frumos, așteptă toată seara acest sacrificiu; dar se alese doar cu vorbele ei insinuante, cu tot felul de gesturi cochete, și plecă din salon cu o nestrămutată hotărâre de răzbunare.
— Ei, dragă Lucien, zise ea cu o bunătate plină de grație pariziană și de noblețe, în loc să fii mândria mea, ai făcut din mine prima ta victimă. Te-am iertat, copilule, socotind că era un rest de iubire într-o asemenea răzbunare.
Doamna de Bargeton recâștiga terenul favorabil ei, cu această frază însoțită de un aer regesc. Lucien, care credea a fi avut de mii de ori dreptate, se descoperea vinovat. Nu fu vorba nici de groaznica scrisoare de despărțire, nici de motivele rupturii. Femeile din lumea mare au un talent nemaipomenit ca să-și micșoreze vinile luându-le în râs. Ele pot și știu să șteargă totul cu un surâs, cu o întrebare prefăcută de uimire. Nu-și amintesc de nimic, lămuresc totul până în cele mai mici amănunte, se miră, întreabă, comentează, umflă, mustră, și sfârșesc prin a se curăța de vină, cum cureți o pată spălând puțin locul: le știai negre, și într-o clipită devin albe și nevinovate. Iar despre tine, ești foarte fericit că nu te-au scos vinovat de cine știe ce crimă de neiertat. Într-o clipă, Lucien și Louise își reluaseră iluziile unul despre celălalt, vorbeau limbajul prieteniei; numai că Lucien, amețit de vanitatea-i satisfăcută, amețit de Coralie, care, trebuie s-o spunem, îi făcea viața ușoară, nu se pricepu să răspundă scurt la întrebarea pe care i-o puse Louise cu un oftat de șovăială: „Ești fericit?” Un nu melancolic i-ar fi asigurat viitorul. El se crezu spiritual explicând-o pe Coralie; spuse că ea îl iubește pentru el însuși, în fine toate prostiile omului îndrăgostit. Doamna de Bargeton își mușcă buzele. Asta a fost tot. Doamna d'Espard veni lângă verișoară, împreună cu doamna de Montcornet. Lucien se văzu, ca să zicem așa, eroul zilei: fu alintat, lingușit, dezmierdat de cele trei femei, care îl îmbrobodiră cu o artă desăvârșită. Succesul lui în lumea aceasta strălucită fu deci tot atât de mare ca și în gazetărie.
Frumoasa domnișoară des Touches, celebră sub numele de Camille Maupin, și căreia doamnele d'Espard și de Bargeton i-l prezentară pe Lucien, îl pofti într-una dintre miercurile sale la cină și păru tulburată de frumusețea lui, pe drept cuvânt faimoasă. Lucien încercă să-i dovedească atunci că era și mai spiritual decât frumos. Domnișoara des Touches își arătă admirația cu acea naivitate jucăușă și cu o pornire de prietenie superficială care îi păcălesc pe toți aceia ce nu cunosc îndeajuns viața pariziană în care obișnuința și continuitatea plăcerilor îi fac pe oameni atât de doritori de noutăți.
— Dacă i-aș plăcea și eu pe cât îmi place ea mie, le spuse Lucien lui Rastignac și lui de Marsay, am scurta romanul…
— Vă pricepeți și unul și altul prea bine să le scrieți ca să mai vreți să le și faceți, răspunse Rastignac. Oare scriitorii între ei se pot iubi? Tot vine până la urmă un moment când încep să-și arunce unele înțepături.
— N-ai face o afacere proastă, îi zise râzând de Marsay. Fata asta încântătoare are treizeci de ani, e drept; însă are aproape optzeci de mii de franci rentă. E fermecător de capricioasă, și frumusețea ei e din acelea care se păstrează multă vreme. Coralie e o gâsculiță, dragul meu, care-ți servește ca să faci puțin pe grozavul, pentru că nu se cade ca un băiat drăguț să n-aibă o amantă; însă, dacă nu faci vreo cucerire mare în lume, actrița îți va fi până la sfârșit o piedică în cale. Hai, dragul meu, ia locul lui Conti, care tocmai o să cânte cu Camille Maupin. Poezia, de când lumea, a trecut înaintea muzicii.
Când Lucien îi auzi pe domnișoara des Touches și pe Conti, speranțele i se spulberară.
— Conti cântă prea bine, îi zise el lui des Lupeaulx.
Lucien reveni la doamna de Bargeton, care îl duse în salonul unde se afla doamna d'Espard.
— Ce zici, verișoară, n-ai vrea să ai grijă de el? o întrebă doamna de Bargeton.
— Dar nu trebuie decât ca domnul Chardon, răspunse marchiza cu obrăznicie și cu blândețe totodată, să facă tot ce se cuvine spre a fi patronat fără neajunsuri pentru protectori. Dacă vrea într-adevăr să obțină ordonanța care îi va permite să schimbe nefericitul nume al tatălui pe cel al mamei, nu s-ar cuveni să fie măcar de-ai noștri?
— În mai puțin de două luni, voi aranja totul, zise Lucien.
— Bine, spuse marchiza, mă voi duce la tatăl și la unchiul meu, care sunt în serviciul regelui, și ei vor vorbi despre dumneata cu cancelarul.
Diplomatul și aceste două femei ghiciseră bine punctul sensibil al lui Lucien. Poetul, fermecat de minunățiile aristocratice, încerca umilințe îngrozitoare auzindu-se numit Chardon, când vedea intrând în saloane numai oameni cu nume sonore, însoțite de titluri de noblețe. Durerea aceasta se repetă în toate locurile pe unde călcă timp de câteva zile. Aceeași neplăcere o resimțea de altfel și când se întorcea la treburile meseriei, după ce în ajun fusese în lumea mare, cu echipajul și servitorii Coraliei. Învăță să călărească spre a putea galopa pe lângă portiera trăsurilor doamnei d'Espard, domnișoarei des Touches și contesei de Montcornet, privilegiu după care râvnise atâta când sosise la Paris. Finot fu încântat să-i facă rost redactorului său, ce se bucura de atâta trecere, de un permis de favoare la Operă, unde Lucien pierdu multe seri. Dar, începând de atunci, făcu parte din lumea aparte a eleganților acelei epoci. Dacă poetul înapoie lui Rastignac și prietenilor săi din lumea bună un prânz splendid, săvârși totuși greșeala de a-l da la Coralie acasă: era prea tânăr, prea poet și prea încrezător ca să cunoască anumite nuanțe în ceea ce privește purtarea față de societate; o actriță, fată bună, dar fără educație, putea ea oare să-l învețe cum să se poarte în lume? Provincialul dovedi în chipul cel mai evident acelor tineri, porniți și așa împotriva lui, acordul secret de interese dintre actriță și el, pe care orice tânăr e gelos într-ascuns și pe care fiecare îl veștejește pe față. Cel care, în aceeași seară, făcu cele mai multe glume pe socoteala lor fu Rastignac, cu toate că și el în lume se susținea prin aceleași mijloace, dar având atâta grijă să păstreze aparențele, încât putea oricând să califice bârfeala drept calomnie. Lucien învățase repede whistul. Jocul ajunse o patimă la el. Coralie, ca să îndepărteze orice rivalitate, în loc să-l dezaprobe pe Lucien, îi încuraja risipa cu orbirea proprie simțămintelor atotstăpânitoare care nu văd niciodată decât prezentul și care sacrifică totul, chiar și viitorul, plăcerii de moment. Caracterul iubirii adevărate are multe asemănări cu copilăria: necugetarea, imprudența, risipa, râsul și plânsul sunt aidoma.
Pe vremea aceea se ivise o societate de tineri, bogați sau săraci, toți fără nici o ocupație, numiți băieți de viață și care duceau într-adevăr o viață de o nepăsare de necrezut, mâncăi strașnici și băutori și mai și. Mari tocători de bani cu toții și ținându-se de ghidușiile cele mai crunte în toată această viață, nu nebunească, ci turbată, nu dădeau înapoi din fața nici unei imposibilități, se făleau cu fărădelegile lor, care nu depășeau totuși o anumită margine: spiritul cel mai original le acoperea ștrengăriile, încât era cu neputință să nu-i ierți. Nici un fapt nu subliniază cu mai multă tărie robia la care Restaurația osândise tineretul. Tinerii, care nu mai știau la ce să-și folosească forțele, nu le prăpădeau numai în gazetărie, în conspirații, în literatură și în artă, ci le risipeau și în dezmățurile cele mai năstrușnice, atâta sevă și atâtea luxuriante potențe erau în tinerii francezi de pe vremea aceea! Muncitor, tineretul acela râvnea puterea și plăcerea; artist, voia comori; leneș, voia să-și învioreze pasiunile; în toate chipurile, voia un loc, iar politica nu i-l făcea nicăieri. Băieții de viață erau aproape toți înzestrați cu însușiri mari; câțiva le-au irosit în acest trai moleșitor, alți câțiva au rezistat. Cel mai vestit dintre acești băieți, cel mai spiritual, Rastignac, a pășit până la urmă, condus de de Marsay, într-o carieră serioasă în care s-a remarcat. Glumele acestor tineri au făcut atâta vâlvă, încât au servit de subiect mai multor vodeviluri. Lucien, lansat de Blondet în această societate de risipitori, străluci alături de Bixiou, unul dintre spiritele cele mai răutăcioase și cel mai neobosit zeflemist al epocii. Toată iarna, viața lui Lucien fu o lungă beție, întreruptă doar de muncile ușoare ale ziaristicii; își continuă seria de articolașe și făcu mari sforțări ca să producă din când în când câteva pagini de critică înaltă, bine gândită. Dar studiul era excepția, poetul nu i se mai deda decât constrâns de nevoi; prânzurile, cinele, petrecerile, seratele din lumea mare, jocul îi răpeau aproape tot timpul, iar Coralie îi mânca restul. Lucien își interzicea să se gândească la ziua de mâine. De altfel, îi vedea pe așa-zișii lui prieteni făcând la fel, scoțându-și cheltuielile cu prospecte de editură plătite scump, cu prime acordate unor articole necesare speculațiilor îndrăznețe, mâncând tot ce aveau și foarte nepăsători de viitor. O dată primit în gazetărie și în literatură pe picior de egalitate, Lucien își dădu seama cât de mari greutăți ar avea de învins în cazul că ar voi să se ridice deasupra celorlalți: fiecare consimțea să-l aibă egal, niciunul nu-l admitea superior. Pe nesimțite, renunță deci la gloria literară, socotind că succesele politice sunt mai ușor de obținut.
— Intriga stârnește mai puține patimi potrivnice decât talentul, uneltirile ei tainice nu trezesc atenția nimănui, îi zise într-o zi Châtelet, cu care Lucien se împăcase. Intriga de altfel este superioară talentului: din nimic ea face ceva; pe când, de cele mai multe ori, resursele imense ale talentului nu slujesc decât la nenorocirea omului.
Ducând această viață, în care ziua de mâine mergea necontenit pe urmele celei din ajun, într-o neîntreruptă orgie, fără să-și înfăptuiască lucrul plănuit, Lucien își urmări deci gândul principal: era nelipsit din lumea bună, îi făcea curte doamnei de Bargeton, marchizei d'Espard, contesei de Montcornet și nu scăpa niciuna dintre seratele domnișoarei des Touches; se arăta în lume fie înaintea unui chef, fie după vreo masă oferită de scriitori sau de editori; pleca din saloane la câte un supeu, prețul vreunui rămășag; îndatoririle conversației pariziene și jocul de cărți îi absorbeau puținele idei și forțe ce i le mai lăsau excesele. Poetul nu mai avu limpezimea de spirit și chibzuința necesare pentru a observa ceea ce se petrece în jurul lui, pentru a desfășura tactul desăvârșit de care parveniții trebuie să se slujească în fiece clipă; îi fu cu neputință să-și dea seama de momentele în care doamna de Bargeton se reîntorcea la el, se depărta jignită, îl ierta sau îl osândea iarăși. Châtelet pricepu șansele ce-i mai rămâneau rivalului său și deveni prietenul lui Lucien spre a-l menține în dezmățul în care-și istovea energia. Rastignac, gelos pe compatriotul său și găsind, de altminteri, în baron un aliat mai sigur și mai folositor decât Lucien, trecu de partea lui Châtelet. De aceea, după câteva zile de la întrevederea dintre Petrarca și Laura din Angoulême, Rastignac îi împăcase pe poet și pe bătrânul fante al Imperiului, cu ocazia unui supeu îmbelșugat, oferit la Rocher-de-Cancale. Lucien, care se întorcea acasă dimineața și se deștepta la amiază, nu era în stare să se împotrivească unei iubiri la domiciliu și oricând la dispoziția sa. În acest chip, voința lui, moleșită de o trândăvie ce-l făcea nepăsător la hotărârile frumoase luate în momentele când își întrezărea poziția în lumina ei adevărată, se fărâmiță, și curând nu mai reacționă la puternicele apăsări ale mizeriei. După ce fusese foarte fericită să-l vadă pe Lucien petrecând, după ce-l încurajase, văzând în această risipă dovezi de trăinicia iubirii lor, căci lipsurile îi apropiau și mai mult, blânda și iubitoarea Coralie avu curajul să-i recomande iubitului să nu uite munca, și de mai multe ori fu silită să-i spună că în acea lună câștigase prea puțin. Îndrăgostiții făcură datorii cu o repeziciune spăimântătoare. Cei o mie cinci sute de franci rămași din prețul Margaretelor, ca și primii cinci sute de franci câștigați de Lucien, fuseseră repede tocați. În trei luni, articolele nu-i aduseră poetului nici o mie de franci, și lui i se păru că se spetise muncind. Dar Lucien începuse să adopte ideile zeflemiste despre datorii ale băieților de viață. Datoriile sunt simpatice la tinerii de douăzeci și cinci de ani; mai târziu însă, nimeni nu-i mai iartă. Se poate observa că anumite spirite cu adevărat poetice, dar în care voința slăbește, preocupate să simtă spre a-și reda sentimentele în imagini, sunt cu totul lipsite de simțul moral ce trebuie să întovărășească orice observație. Poeților le place mai mult să primească impresii decât să pătrundă în alții spre a studia mecanismul sentimentelor. Astfel că Lucien nu-i întreba pe băieți ce se întâmplă cu aceia dintre ei care dispăreau, nu văzu viitorul ce-i așteaptă pe acești pretinși prieteni dintre care unii moșteneau, alții sperau, unii aveau talente recunoscute, iar alții încrederea cea mai curajoasă în steaua lor, precum și planul premeditat de a ocoli legile. Lucien crezu în viitorul său, având încredere în axiomele lui Blondet: „Toate se aranjează până la urmă.
— Cei care n-au nimic nu pot pierde nimic.
— Nu putem pierde decât averea după care alergăm.
— Mergând cu puhoiul, tot ajungi undeva.
— Un om deștept, dacă și-a croit drum în lume, face avere când vrea!”
Iarna aceea, petrecută numai în plăceri, le folosi însă lui Théodore Gaillard și lui Hector Merlin pentru a face rost de capitalurile trebuitoare la înființarea Deșteptării, al cărei prim număr apăru abia în martie 1822. Afacerea se trata în casa doamnei du Val-Noble. Această curtezană elegantă și isteață, care spunea când își arăta splendidu-i apartament: Iată ce produc cele o mie și una de nopți! avea oarecare influență în lumea bancherilor, a marilor seniori și a scriitorilor din partidul regalist, obișnuiți cu toții să se întrunească în salonul ei ca să trateze unele afaceri ce nu se puteau trata decât acolo. Lucien, căruia i se făgăduise și o rubrică permanentă la un ziar guvernamental, urma să fie mâna dreaptă a lui Hector Merlin, ce avea să devină la rându-i redactor-șef la Deșteptarea. Trecerea dintr-o tabără în alta Lucien o pregătea în ascuns, printre petrecerile de fiece zi. Copilul se credea grozav de dibaci tăinuind lovitura de teatru și se bizuia mult pe dărnicia cârmuirii ca să-și mai întremeze punga și să risipească necazurile tăcute ale Coraliei. Actrița, veșnic cu zâmbetul pe buze, i le ascundea; Bérénice însă, mai îndrăzneață, i le spunea lui Lucien în față. Ca toți poeții, geniul acesta în fașă se înduioșa o clipă de nenorocire, făgăduia să lucreze, apoi își uita făgăduiala și-și îneca grijile trecătoare în desfrâu. Când Coralie observa nori pe fruntea iubitului său, o ocăra pe Bérénice și-i spunea poetului că toate începeau să meargă bine.
Doamna d'Espard și doamna de Bargeton așteptau numai convertirea lui Lucien, ziceau ele, ca să-l pună pe Châtelet să-i ceară ministrului mult dorita ordonanță pentru schimbarea numelui. Lucien făgăduise să-i dedice Margaretele doamnei d'Espard, ce se arăta foarte măgulită de o distincție ajunsă rară de când scriitorii au devenit o putere. Când Lucien se ducea seara la Dauriat și-l întreba ce mai e cu cartea lui, editorul îi opunea motive temeinice spre a-i întârzia punerea sub tipar. Ba Dauriat avea cutare sau cutare lucrare în curs de tipărire care-i răpea toată vremea; ba tocmai se publica un nou volum de Canalis, de concurența căruia trebuia să se ferească; ba Noile Meditații ale domnului de Lamartine[258] erau sub presă, și două culegeri importante de poezie nu trebuie să se întâlnească: ba autorul să aibă, mă rog, încredere în dibăcia editorului. Între timp, nevoile lui Lucien se făceau tot mai urgente, încât recurse la Finot, care îi dădu câteva avansuri asupra unor articole. Când seara, la supeu, poetul-ziarist își explica tovarășilor de viață situația, aceștia îi înecau neliniștile în valuri de șampanie servită cu o sumedenie de glume. Datorii! nu există oameni tari fără datorii! Datoriile reprezintă nevoi împlinite sau vicii satisfăcute. Un om nu parvine decât încolțit de nevoi.
— Trăiască muntele-de-pietate, salvatorul oamenilor mari! îi striga Blondet.
— Cine vrea totul datorează totul, zicea Bixiou.
— Ba nu, cine datorează tot înseamnă că a avut tot! răspundea des Lupeaulx.
Băieții de viață se pricepeau să-i dovedească acestui copil că datoriile îi vor servi ca pinten pentru a îmboldi caii înhămați la carul norocului. Și, pe urmă: iar Cezar cu cele patruzeci de milioane datorie, și iar Frédéric al II-lea primind de la taică-său un galben pe lună, și iarăși și iarăși vestitele și corupătoarele exemple ale oamenilor mari, înfățișați în viciile lor și nu în atotputernicia curajului și concepțiilor lor! Și astfel, trăsura, caii și mobila Coraliei fură puse sub sechestru de mai mulți creditori pentru niște sume al căror total se ridica la patru mii de franci. Când Lucien nu avu încotro și îi ceru lui Lousteau hârtia de o mie de franci pe care i-o împrumutase, Lousteau îi arătă niște hârtii cu ștampile ce instituiau și la Florine o situație asemănătoare cu a Coraliei; însă Lousteau, recunoscător, îi propuse să facă demersurile necesare editării Arcașului lui Carol al IX-lea.
— Cum de-a ajuns Florine aici? întrebă Lucien.
— Matifat s-a speriat, răspunse Lousteau, l-am pierdut amândoi; dar dacă vrea Florine, o să plătească scump trădarea! O să-ți povestesc eu.
La trei zile după încercarea fără roade făcută de Lucien pe lângă Lousteau, cei doi îndrăgostiți prânzeau amărâți la gura sobei în dormitorul cel frumos. Bérénice le făcuse niște ouă chiar acolo în sobă, căci bucătăreasa, vizitiul, servitorii plecaseră. De mobila sechestrată le era cu neputință să se folosească. Nu mai era în casă nici un obiect de aur sau de argint, și nimic altceva de preț, toate erau reprezentate prin bonuri de la muntele de pietate, alcătuind un volumaș in-octavo plin de învățăminte. Bérénice mai păstrase două tacâmuri. Ziarul cel mic le făcea mari servicii lui Lucien și Coraliei păstrându-le croitorul, modista și croitoreasa, care tremurau cu toții să nu supere un ziarist în stare să le atace reputația prăvăliilor. Lousteau veni în timpul mesei strigând:
— Ura! Trăiască Arcașul lui Carol al IX-lea! Am desfăcut cărți de o sută de franci, copii, zise el, să-i facem pe din două!
Îi dădu cincizeci de franci Coraliei și o trimise pe Bérénice să aducă un prânz să le umple burțile.
— Ieri, Hector Merlin și cu mine am luat masa cu niște editori și am pregătit cu multă îndemânare vânzarea romanului tău. Că ești în tratative cu Dauriat; că Dauriat se tocmește, că nu vrea să dea mai mult de patru mii de franci pentru două mii de exemplare, și că tu vrei șase mii. Te-am făcut mai mare decât Walter Scott. Că ai în pântece romane nemaipomenite! că oferi nu o carte, ci o afacere întreagă; că nu ești autorul unui roman mai mult sau mai puțin ingenios, ci al unei colecții! Cuvântul ăsta de colecție a făcut efect. Așa că nu-ți uita rolul, ai deci în tolbă: La Grande Mademoiselle sau Franța sub Ludovic al XIV-lea; – Cotillon I sau Primele zile ale lui Ludovic al XV-lea; – Regina și Cardinalul sau Parisul în timpul Frondelor; Fiul lui Concini sau O intrigă a lui Richelieu[259]!… Romanele astea vor fi anunțate pe copertă. Asta se cheamă a duce de nas publicul. Tot pui pe dosul copertei cărțile până ce ajung celebre, și atunci ești mai mare cu operele pe care nu le faci, decât cu cele făcute. Expresia Sub tipar este ipoteca literară! Haideți, să râdem puțin! Uite șampanie. Îți închipui, Lucien, indivizii noștri au căscat niște ochi ca niște farfurii adânci… Mai ai farfurii adânci?
— Sunt sechestrate, zise Coralie.
— Pricep, deci reîncep, reluă Lousteau. Editorii vor crede că ai toate manuscrisele, dacă văd unul singur. Ca la orice editură, ți se cere manuscrisul; ei pretind, doar, că-l citesc. Lasă-i să facă pe grozavii: niciodată nu citesc ei cărți; altfel n-ar mai publica atâtea! Hector și cu mine i-am lăsat să presimtă că, pentru cinci mii de franci, le-ai vinde trei mii de exemplare în două ediții. Dă-mi manuscrisul Arcașului, poimâine luăm masa la editori și îi dăm gata!
— Cine sunt? zise Lucien.
— Doi asociați, doi băieți de ispravă, destul de culanți în afaceri, pe nume: Fendant și Cavalier. Unul a lucrat multă vreme la firma Vidal și Porchon, iar celălalt e cel mai îndemânatic trepăduș de pe cheiul des Augustins; amândoi au înființat firma abia de vreun an. După ce au pierdut ceva bani, nu prea mulți, publicând romane traduse din englezește, flăcăii mei vor să exploateze acum romane indigene. Se zice că ăști doi negustori de hârtie mâzgălită lucrează cu capitalurile altora, însă cred că ție puțin îți pasă de unde vin banii ce ți se dau.