După aceasta, se duse în strada Neuve-du-Luxembourg și o găsi pe Louise plecată.
— Ia masa la doamna marchiză d'Espard și o să se înapoieze târziu, îi spuse Albertine.
Lucien se duse să mănânce într-un birt ieftin de la Palais-Royal, și se culcă devreme. Duminică, se înființă la Louise acasă de la unsprezece dimineața; dânsa nu se deșteptase încă. La două reveni.
— Doamna nu primește încă, îi zise Albertine, dar mi-a lăsat un bilețel pentru dumneavoastră.
— Nu primește încă, repetă Lucien; dar eu nu sunt un oarecare…
— Nu știu, răspunse pe un ton foarte obraznic Albertine.
Lucien, mai puțin mirat de răspunsul Albertinei decât de faptul că primește o scrisoare de la doamna de Bargeton, luă biletul și citi pe stradă rândurile acestea deznădăjduite:
Doamna d'Espard nu se simte bine și nu va putea să te primească luni; eu însămi sunt cam bolnavă, totuși mă voi îmbrăca spre a mă duce să-i țin de urât. Îmi pare foarte rău de această mică supărare, dar am încredere în talentul tău și sunt sigură că vei răzbate și fără înșelătorii.
„Și nici nu iscălește!” își zise Lucien, care se pomeni în Tuilleries fără să știe cum.
A doua vedere, darul oamenilor de talent, îl făcu să bănuie catastrofa pe care o vestea acest bilet rece. Umbla pierdut în gânduri, drept înainte, privind monumentele din piața Ludovic al XV-lea. Era timp frumos. Trăsuri scumpe treceau mereu pe sub ochii lui îndreptându-se spre marea alee Champs-Elysées. Se ținu și el după mulțimea ce se plimba și văzu atunci cele trei-patru mii de trăsuri care se îmbulzesc acolo în duminicile cu soare, ca la Longchamp. Zăpăcit de luxul cailor, al rochiilor și al livrelelor, mergea tot înainte și ajunse astfel în fața Arcului de Triumf încă neterminat[126]. Cum se simți el când, la înapoiere, le văzu venind spre dânsul pe doamna d'Espard și pe doamna de Bargeton într-o caleașcă trasă de niște cai strașnici și la spatele căreia se unduiau penele valetului îmbrăcat în verde cu broderii de aur, după care îl și recunoscu. Șirul se opri din pricina înghesuielii la o întretăiere de străzi. Lucien putu s-o vadă pe Louise sub noua ei înfățișare: era de nerecunoscut. Culorile rochiei erau alese ca să-i scoată în evidență tenul; rochia îi era minunată; părul potrivit cu grație îi ședea bine, iar pălăria, de un gust desăvârșit, atrăgea privirile, cu toate că sta alături de a doamnei d'Espard, care dădea tonul modei. Există un fel de a purta pălăria greu de explicat: dacă pui pălăria prea pe ceafă, arăți obraznic; prea pe frunte, dai de bănuit; pe-o parte, pare bărbătește; femeile din lumea bună își pun pălăriile cum vor și arată totdeauna bine. Doamna de Bargeton rezolvase ușor această problemă. O centură de gust îi încingea mijlocul subțire. Luase gesturile și felul de a se purta ale verișoarei; așezată în aceeași poză, se juca cu o elegantă casoletă prinsă de unul dintre degetele mâinii drepte cu un lănțișor, arătându-și astfel mâna fină și bine înmănușată, fără să aibă aerul că ar vrea s-o arate. Într-un cuvânt, o copia întocmai pe doamna d'Espard, fără s-o maimuțărească însă; era demna verișoară a marchizei, care la rându-i părea mândră de eleva ei. Femeile și bărbații care se plimbau pe șosea se uitau la trăsura elegantă purtând stemele familiei d'Espard și Blamont-Chauvry zugrăvite la spate. Lucien se miră de marele număr de persoane care le salutau pe cele două verișoare; el nu știa că tot Parisul nobil, care constă din vreo douăzeci de saloane, aflase de rudenia doamnei de Bargeton cu doamna d'Espard. Mai mulți tineri călare, printre care Lucien îi recunoscu pe de Marsay și pe Rastignac, se apropiară de caleașcă pentru a le însoți pe cele două verișoare în Bois. Lui Lucien îi fu ușor să vadă, după gesturile celor doi încrezuți, că o complimentau pe doamna de Bargeton pentru metamorfoza ei. Doamna d'Espard strălucea de farmec și de sănătate; așadar, boala ei era doar un pretext ca să nu-l primească pe Lucien, deoarece nu amânase masa pentru o altă dată. Furios, poetul se apropie de caleașcă fără grabă și, când fu în fața celor două femei, le salută; doamna de Bargeton nu vru să-l vadă, iar marchiza îl privi prin lornion și nu-i răspunse la salut. Disprețul aristocrației pariziene nu semăna cu cel al „suveranilor” din Angoulême: silindu-se să-l jignească pe Lucien, boiernașii îi recunoșteau totuși puterea și-l socoteau om; pe când, pentru doamna d'Espard, el nici nu exista. Nu era o sentință judecătorească, ci un refuz de a-i face dreptate. Un frig de moarte îl cuprinse pe poet când de Marsay îl privi prin lornionul, pe care îl lăsă apoi să cadă, după cum i se păru lui Lucien, ca un cuțit de ghilotină. Caleașca trecu. Furia, dorul de răzbunare puseră stăpânire pe omul acesta disprețuit; dacă doamna de Bargeton s-ar fi aflat atunci lângă el, ar fi strâns-o de gât; ar fi vrut să fie Fouquier-Tinville[127] numai pentru plăcerea de-a o trimite pe doamna d'Espard la eșafod; iar pe de Marsay l-ar fi supus unuia din acele chinuri rafinate, născocite de sălbatici. Îl văzu trecând călare pe Canalis, elegant cum i se cade celui mai dezmierdător dintre poeți, și salutându-le pe femeile cele mai frumoase.
— Doamne! dă-mi aur! dă-mi aur cu orice preț! își spunea Lucien, aurul e singura putere în fața căreia îngenunche lumea asta. (Ba nu! îi striga conștiința, e gloria, și gloria înseamnă muncă! Muncă! așa spunea și David.) Doamne! ce caut eu aici? Voi izbândi totuși! Mă voi plimba pe aici cu caleașcă și valeți! Voi avea și eu marchize d'Espard!
Zvârlind aceste vorbe furioase, mânca până una-alta de doi franci la birtul lui Hurbain. A doua zi, la nouă, se duse la Louise cu gândul să-i ceară socoteală pentru purtarea ei neomenoasă; nu numai că doamna de Bargeton nu era acasă pentru el, dar portarul nici nu-l lăsă înăuntru. Stătu afară în stradă, de strajă, până la prânz. La prânz, du Châtelet ieși de la doamna de Bargeton, îl zări pe poet cu coada ochiului și se feri de el. Lucien, mușcat ca de șarpe, se ținu scai de rivalul său; du Châtelet, nemaiaflând scăpare, se întoarse și-l salută cu vădită intenție de a-și vedea de drum după această politețe.
— Vă rog, domnule, îi zise Lucien, acordați-mi o secundă, vreau să vă spun două vorbe. Mi-ați arătat cândva prietenie; în numele ei, vă cer cel mai ușor serviciu. Ați ieșit de la doamna de Bargeton; lămuriți-mi și mie pricina dizgrației mele, cu ce am greșit față de dânsa și de doamna d'Espard?
— Domnule Chardon, răspunse du Châtelet cu o bunătate prefăcută, știi pentru ce te-au lăsat doamnele acestea singur la Operă?
— Nu, zise bietul poet.
— Ei bine, află atunci că domnul de Rastignac ți-a încurcat de la început socotelile. Întrebat asupra dumitale, tânărul dandy a spus pur și simplu că te cheamă Chardon și nu de Rubempré, că mama dumitale făcea pe moașa, că tatăl dumitale, pe când trăia, era spițer în Houmeau, o mahala din Angoulême; că sora dumitale era o fată încântătoare, care călca minunat cămășile, și că s-a măritat cu un tipograf din Angoulême, anume Séchard. Așa e lumea. De cum te arăți puțin, începe să te și bârfească. Domnul de Marsay a venit să râdă de dumneata cu doamna d'Espard, și numaidecât cele două persoane au fugit, socotindu-se compromise alături de dumneata. Nu încerca să te duci pe la vreuna dintre ele. Doamna de Bargeton n-ar mai fi primită în casa verișoarei dacă ar continua să te vadă. Dumneata ai geniu, caută să-ți iei revanșa. Lumea te disprețuiește, disprețuiește-o și dumneata. Retrage-te într-o mansardă, compune acolo capodopere, dobândește o putere oarecare și vei vedea lumea la picioarele dumitale; numai atunci îi vei putea plăti jignirile ce ți le aduce acum. Pe cât de multă prietenie ți-a arătat altădată doamna de Bargeton, pe atâta va fugi de dumneata de azi încolo. Așa e inima femeilor. Dar nu e vorba acum de a recuceri prietenia Naïdei, ci de a nu ți-o face dușmancă, și am să-ți arăt eu în ce fel. Dânsa ți-a scris în mai multe rânduri, trimite-i înapoi toate scrisorile; procedeul acesta o va îmbuna, iar mai târziu, dacă vei avea nevoie de ea, n-o să-ți stea împotrivă. În ceea ce mă privește, eu am o părere atât de bună despre viitorul dumitale, încât ți-am luat pretutindeni apărarea și, chiar din clipa asta, dacă îți pot fi de vreun folos, voi fi oricând gata să te ajut.
Lucien era atât de încruntat, de palid și de descompus, încât nu răspunse la salutul scurt, de simplă politețe, al bătrânului crai întinerit de aerul Parisului. Se întoarse la hotel, unde îl găsi pe Staub, venit în persoană, nu atât ca să-i încerce hainele, cât ca să afle de la patronul hotelului cum stătea cu banii noul său client. Lucien sosise din provincie, iar doamna de Bargeton îl adusese acasă, joia trecută, cu trăsura de la teatru. Informațiile erau bune. Staub îi zise lui Lucien „domnule conte” și-i arătă cu cât talent îi pusese în valoare preafrumosu-i trup.
— Un tânăr îmbrăcat așa, îi zise el, n-are decât să se plimbe prin Tuilleries, că în două săptămâni s-a și însurat cu o englezoaică bogată.
Gluma croitorului neamț, ca și perfecțiunea hainelor, finețea stofei, mulțumirea ce o simțea privindu-se în oglindă, toate mărunțișurile astea îl făcură pe Lucien mai puțin trist. „La urma urmelor, Parisul e capitala norocului”, își zise el, și o clipă crezu în noroc. N-avea oare un volum de poezii și un roman minunat, Arcașul lui Carol al IX-lea, în manuscris? Putea deci nădăjdui în steaua lui. Staub îi promise redingota și celelalte pentru a doua zi. Și, în adevăr, a doua zi, cizmarul, lenjereasa și croitorul se prezentară, toți cu facturile în mână. Lucien care nu cunoștea încă meșteșugul de a se descotorosi de datornici, și stăpânit încă de obiceiurile din provincie, îi plăti; dar, după aceea constată că nu-i mai rămâneau decât trei sute șaizeci de franci din două mii cu care venise la Paris; și era acolo abia de o săptămână! Totuși se îmbrăcă și se duse să dea o raită prin Tuilleries, unde își luă o mică revanșă. Era atât de bine îmbrăcat, de fermecător, de frumos, încât destule femei se uitară la el, iar vreo două-trei, impresionate de frumusețea lui, întoarseră chiar capul după dânsul. Lucien studie felul de a umbla și de a se purta al tinerilor, și făcu astfel școala manierelor frumoase, gândindu-se în același timp și la cei trei sute șaizeci de franci. Seara, stând singur în odaie, îi veni ideea să limpezească și problema șederii lui la hotelul Gaillard-Bois, unde lua mâncărurile cele mai ieftine, crezând că face economie. Ceru nota, ca unul care vrea să se mute, și află că datora vreo sută de franci. A doua zi dădu fuga în Cartierul Latin, pe care David i-l recomandase ca fiind mai ieftin. După multă alergătură, găsi în cele din urmă o cameră mobilată lângă Sorbona, în strada Cluny, la un preț mic. Își plăti numaidecât nota la hotelul Gaillard-Bois și în aceeași zi, se mută în strada Cluny. Mutarea nu-l costă decât o cursă cu trăsura.
După ce își luă în primire odăița sărăcăcioasă, strânse toate scrisorile doamnei de Bargeton, le făcu pachet, le puse pe masă și, înainte de a-i scrie, începu să se gândească la săptămâna ce trecuse. Nu-și zise că el, cel dintâi, ca un nechibzuit, își renegase iubirea, fără să se gândească ce s-ar fi făcut Louise a lui la Paris; nu-și văzu greșelile, nu se gândi decât la situația lui din acel moment; doamna de Bargeton era singura vinovată: în loc să-i călăuzească pașii, îl lăsase în drum, rătăcind. Îl cuprinse mânia și, în culmea furiei, așternu pe hârtie următoarea scrisoare:
Ce-ați spune, doamnă, de o femeie căreia i-a plăcut un biet copil sfios, plin de acele credințe nobile pe care mai târziu omul le numește iluzii, și care s-a slujit de farmecele cochetăriei, de finețea spiritului ei și de o prefăcută dragoste maternă pentru ca să-l abată pe copil din drumul lui? Dânsa nu și-a precupețit nici făgăduielile cele mai ademenitoare, nici castelele din cărți de joc care îl vrăjeau pe el; îl răpește, pune stăpânire pe el, îl ceartă că n-are încredere în ea, îl măgulește în toate felurile; iar când copilul își părăsește familia și o urmează orbește, ea îl duce până la marginea unei mări nemărginite, cu un zâmbet îl suie într-o bărcuță slabă și-i dă drumul singur, fără vreun ajutor, în mijlocul furtunilor; apoi, de pe stânca pe care stă, începe să râdă și-i urează noroc. Femeia ești dumneata; copilul sunt eu. În mâinile copilului se află însă o amintire ce ar putea cândva dezvălui crimele de a-i fi făcut binele și hatârul de a-l fi părăsit. S-ar putea întâmpla ca să roșiți întâlnind copilul în luptă cu valurile, gândindu-vă că l-ați ținut la piept. Când veți citi scrisoarea aceasta, amintirea o veți avea în mâini și veți putea uita totul, dacă veți voi. După minunatele speranțe pe care mi le arătați în cer, mă izbesc acum în mocirla Parisului de adevărata mizerie. În vreme ce dumneavoastră veți străbate, strălucită și adorată, splendorile acestei lumi, până în pragul căreia m-ați adus, eu voi tremura de frig în beciul întunecos în care m-ați azvârlit. Dar, poate, o remușcare vă va cuprinde în mijlocul petrecerilor și al plăcerilor, poate vă veți aminti de copilul pe care l-ați împins în prăpastie. Ei bine, doamnă, amintiți-vă de el fără nici o remușcare! Din adâncul mizeriei, copilul vă întinde, într-o ultimă privire, singurul lucru ce-i mai rămâne, iertarea. Da, doamnă, datorită dumneavoastră nu-mi mai rămâne nimic. Nimic? Oare nu din aceasta s-a făcut lumea? Geniul trebuie să-l imite pe Dumnezeu; deocamdată sunt milostiv ca el, neștiind însă dacă voi fi și tot atât de puternic. Nu veți avea a vă teme decât dacă mă voi îndrepta spre rău; căci atunci ați fi părtașă la greșelile mele. Dar vai! vă plâng că nu veți fi avut nici o parte din gloria spre care voi năzui călăuzit de muncă.
După ce scrise aceste rânduri emfatice, dar pline de demnitatea încrâncenată pe care artistul de douăzeci și unu de ani o exagerează adesea, Lucien se transportă cu gândul în mijlocul familiei: revăzu apartamentul pe care David i-l împodobise jertfind o parte din averea sa, i se înfățișară bucuriile domoale, modeste, burgheze, din care gustase și el; mama, sora și David se adunară din nou în jurul lui, în chip de năluci, auzi lacrimile ce le plânseseră aceștia la plecarea lui, și plânse și el, căci era singur la Paris, fără prieteni, fără sprijin.
Câteva zile mai târziu, iată ce-i scrise Lucien surorii sale:
Dragă Ève, surorile au jalnicul privilegiu de a se alege mai mult cu necazuri decât cu bucurii împărtășind viața fraților sortiți Artei, și încep să mă tem că-ți devin și ție o adevărată povară. N-am cerut, oare, și așa prea mult de la voi toți, care v-ați jertfit pentru mine? Amintirea trecutului, plin de bucuriile gustate în sânul familiei, m-a susținut împotriva singurătății prezentului. Cu iuțeala vulturului care se întoarce la cuib, am străbătut distanța ce ne desparte, ca să regăsesc dragostea voastră, după ce am cunoscut întâile mizerii și dezamăgiri ale lumii pariziene, flăcările lumânărilor n-au pâlpâit cumva pe-acolo? Tăciunii din vatră n-au trosnit? Nu v-au țiuit urechile? Mama n-a spus: „Lucien se gândește la noi”? și David n-a răspuns: „Se luptă cu oamenii și cu lucrurile”? Scrisoarea asta, Ève, n-o scriu decât pentru tine. Numai ție aș îndrăzni să-ți spun binele și răul ce mi se vor întâmpla, rușinându-mă și de unul și de celălalt; căci aici binele este tot atât de rar pe cât ar trebui să fie răul. Vei afla multe lucruri în cuvinte puține: doamnei de Bargeton i-a fost rușine și s-a descotorosit de mine a noua zi de la sosire. S-a făcut că nu mă vede și că nu mă mai cunoaște, iar eu, ca să mă prezint cum trebuie în lume, cheltuisem o mie șapte sute șaizeci de franci din cei două mii aduși de la Angoulême și căpătați cu atâta greutate. „Pe ce?” o să mă întrebi. Dragă surioară, Parisul e un abis uluitor: găsești de mâncare cu mai puțin de un franc, dar masa cea mai simplă într-un restaurant elegant costă cincizeci de franci: există veste și pantaloni cu patru franci și jumătate, dar croitorii la modă nu ți-i fac fără o sută de franci. Trebuie să plătești și când vrei să treci peste gârla străzilor pe vreme de ploaie. În sfârșit, cel mai mic drum cu trăsura te costă un franc și jumătate. După ce am locuit într-un cartier frumos, astăzi stau la hotelul Cluny de pe strada Cluny, una dintre ulițele cele mai sărace și mai întunecoase din Paris, gâtuită între trei biserici și vechile clădiri ale Sorbonei. Locuiesc într-o cameră mobilată, la etajul al patrulea, și, deși foarte murdară și aproape goală, o plătesc totuși cincisprezece franci pe lună. La prânz mă mulțumesc cu o pâine de doi gologani și cu puțin lapte de un gologan: iar seara mănânc bine cu un franc la restaurantul unui anume Flicoteaux, chiar în piața Sorbonei. Până la iarnă, cheltuielile mele n-or să depășească șaizeci de franci pe lună, în care intră toate, cel puțin așa sper. În felul acesta, cei două sute patruzeci de franci ce mi-au mai rămas îmi vor ajunge pe viitoarele patru luni. Până atunci voi vinde desigur Arcașul lui Carol al IX-lea și Margaretele. Deci nu fiți îngrijorați în privința mea. Dacă prezentul e rece, gol, mărunt, viitorul e azuriu, bogat și strălucitor. Mulți dintre oamenii mari au trecut prin greutățile de care mă izbesc și eu acum, dar fără să mă doboare. Plaut, un mare poet comic[128], a fost muncitor într-o moară. Macchiavelli[129] își scria Principele seara, după ce stătuse ziua întreagă cot la cot cu lucrătorii. În sfârșit, marelui Cervantes, care-și pierduse mâna în bătălia de la Lepanto, luând parte la câștigarea ei, poreclit ciung bătrân și nerușinat de scriitorașii din vremea lui, i-au trebuit, din lipsă de editor, zece ani interval, între întâia și a doua parte a minunatului său Don Quijote[130]. Din fericire, vremurile astea au trecut. Necazurile și lipsurile nu mai rod decât talentele necunoscute; dar, câți au apucat să iasă la iveală, scriitorii se îmbogățesc, și mă voi îmbogăți și eu. De altminteri, nu-mi văd decât de carte, petrec jumătate din zi la Biblioteca Sfânta Genoveva, unde îmi completez învățătura ce-mi lipsește și fără de care n-aș ajunge departe. Astăzi mă simt aproape fericit. În câteva zile m-am obișnuit cu noua mea viață. De cum se luminează de zi mă apuc de muncă, un lucru ce-i pe placul meu; viața materială mi-e asigurată; cuget mult, studiez, nu văd cum aș mai putea fi jignit, de vreme ce am renunțat la lumea în care mândria îmi putea fi rănită în fiece clipă. Oamenii iluștri ai vremii noastre trebuie să trăiască deoparte. Nu seamănă ei cu păsările codrului? Cântă și încântă firea întreagă, dar ascunzându-se de privirile lumii. Așa voi face și eu, de-mi va fi dat să înfăptuiesc planurile ambițioase ce le port în minte. Nu-mi pare rău după doamna de Bargeton. O femeie care se poartă astfel nu merită nici o aducere-aminte. Nu-mi pare rău nici că am plecat din Angoulême. Femeia aceea avea dreptate să mă arunce în viitoarea Parisului, lăsându-mă numai în seama puterilor mele. Aici e patria scriitorilor, a gânditorilor, a poeților. Numai aici se respectă gloria și acuma știu cum îi poți culege roadele. Numai aici scriitorii pot găsi, în muzee și în colecții, operele vii ale geniilor din vremurile apuse care înfierbântă închipuirile și le stimulează. Numai aici biblioteci imense, deschise tot timpul, îi pun minții la îndemână învățăminte și hrană. Într-un cuvânt, la Paris, până și în văzduh sau în cele mai mici fleacuri, există un spirit ce se respiră și se răsfrânge și în creațiile literare. Stând de vorbă într-o cafenea sau la teatru, afli într-o jumătate de oră mai multe lucruri decât în zece ani petrecuți în provincie. Aici, într-adevăr, totul e spectacol, comparație și învățătură. O nemaipomenită ieftinătate alături de o scumpete nemaipomenită, acesta e Parisul, în care orice albină își află fagurele, în care orice suflet își găsește hrana după care tânjește. Așa că, dacă acum sufăr, nu mă căiesc de nimic. Dimpotrivă, un viitor minunat mi se înfățișează ochilor și-mi încălzește inima, abia o clipă îndurerată. Adio, scumpă surioară, nu te aștepta să-mi primești regulat scrisorile: una dintre ciudățeniile Parisului e că nu știi niciodată cum trece timpul. Viața se desfășoară aici cu o iuțeală înspăimântătoare. Sărutări mamei, lui David, iar ție, mai cu drag ca oricând.
Flicoteaux e un nume întipărit în amintirile multora. Sunt puțini studenți care, locuind în Cartierul Latin în primii doisprezece ani ai Restaurației, să nu fi intrat deseori în acest templu al foamei și al mizeriei. Masa, compusă din trei feluri, costa nouăzeci de centime cu un pahar de vin sau cu o sticlă de bere, și un franc și zece centime cu o sticlă de vin. Ceea ce l-a împiedicat, cu siguranță, pe acest prieten al tineretului să facă o avere uriașă a fost faptul că cele trei cuvinte, care făceau parte din programul său, și anume: PÂINE LA DISCREȚIE, adică până la indiscreție, fuseseră tipărite cu litere mari și în afișele concurenților săi. Câte glorii nu l-au avut pe Flicoteaux ca dădacă! Fără îndoială că inima multor oameni celebri mai tresaltă și azi de bucuria a mii de amintiri de tot soiul când revede fațada cu gemulețe care dă în piața Sorbonei și în strada Neuve-de-Richelieu, pe care Flicoteaux II sau III o respectaseră încă mai înainte de evenimentele din iulie[131], lăsându-i petele cafenii, aerul vechi și respectabil care dovedeau un adânc dispreț pentru fațada frumoasă, dar înșelătoare, constituind un fel de anunț înfățișat numai pentru ochi, dar spre paguba consumatorului, de către mai toate restaurantele de astăzi. În locul grămezilor de vânat împăiat din care nu se va prepara niciodată nimic, în locul peștilor năzdrăvani care îndreptățesc vorba măscăriciului de la bâlci: „Am văzut azi un crap frumos, sper să-l cumpăr peste vreo săptămână”, în locul trufandalelor ofilite expuse într-o așezare amăgitoare spre bucuria căprarilor și a consătenelor lor, cinstitul Flicoteaux expunea în vitrine salatiere pline de grămezi de prune coapte care înveseleau privirea consumatorului, sigur că acest cuvânt, foarte răspândit pe afișele altor restaurante, desert, nu era o vorbă în vânt. Pâinile de șase livre, tăiate în patru, asigurau clientul de respectarea promisiunii de „pâine la discreție”. Acesta era luxul pe care și-l permitea o întreprindere pe care Molière, pe vremea lui, ar fi făcut-o celebră, atât e de hazliu numele ce-l poartă. Flicoteaux dăinuiește și va dăinui cât timp vor exista și studenții. Acolo se mănâncă și nimic mai mult; dar se mănâncă după cum se și muncește, cu o mutră încruntată sau veselă, după felul de a fi al fiecăruia sau după împrejurări. Acest local vestit cuprindea pe atunci două săli așezate în unghi drept, lungi, strâmte și joase, dând una în piața Sorbonei, cealaltă în strada Neuve-de-Richelieu; amândouă mobilate cu mese aduse din vreo sală de mâncare mănăstirească, căci prea erau lungi, iar tacâmurile erau rânduite cu șervetele abonaților strânse într-un inel de metal cu câte un număr. Flicoteaux I nu schimba fețele de masă decât duminica; însă Flicoteaux II le-a schimbat, zice-se, de două ori pe săptămână, de îndată ce concurența i-a pus în primejdie dinastia. Restaurantul acesta pare a fi un atelier cu uneltele sale și nu o sală elegantă pentru ospățuri și plăceri: nici un client nu stă mult. Înăuntru mișcările sunt iuți. Chelnerii umblă încoace și încolo, și toți fac treabă. Felurile de mâncare sunt puține la număr. Cartofii îi întâlnești veșnic; chiar dacă n-ar mai exista cartof în Irlanda, sau pe tot globul, la Flicoteaux tot s-ar mai găsi. Cartoful se prepară acolo de treizeci de ani în culoarea gălbuie iubită de Tizian[132], e presărat cu verdeață tocată și se bucură de un privilegiu foarte invidiat de femei: așa cum l-ai văzut în 1814, tot așa îl vei găsi și în 1840. Cotletele de berbec sau mușchiul de vacă sunt pe lista acestui local ceea ce sunt cocoșii sălbatici sau nisetrul pe lista lui Véry, lucruri rare ce trebuie comandate de dimineață. Soția boului e atotputernică, iar fiul ei mișună sub aspectele cele mai ingenioase. Când merlanul sau scrumbiile năvălesc pe coasta oceanului, se îmbulzesc și la Flicoteaux. La el totul e în funcție de starea semănăturilor și de capriciile anotimpurilor în Franța. Studentul care ia masa acolo învață lucruri de care habar n-au bogătașii, leneșii sau nepăsătorii față de schimbările din natură; el știe dacă s-a făcut fasole sau mazăre, dacă piața e plină de varză, ce salată se găsește mai mult și dacă recolta de sfeclă e slabă. Gurile rele ziceau, pe vremea când Lucien mânca acolo, că apariția fripturilor pe lista de bucate coincidea cu apariția vreunei mortalități în rândurile cailor. Puține restaurante pariziene oferă o priveliște atât de frumoasă. Întâlnești acolo numai tinerețe și încredere în viitor, numai sărăcie suportată cu voie bună, deși fețele aprinse și grave, posomorâte și neliniștite nu lipsesc. Îndeobște, clienții sunt îmbrăcați cum dă Dumnezeu. De aceea, când obișnuiții localului vin mai înțoliți, se observă numaidecât. Toți știu ce înseamnă o îmbrăcăminte deosebită: întâlnire cu iubita, spectacol sau vizită în societatea înaltă. Aici s-au legat, zice-se, câteva prietenii între unii studenți ajunși apoi celebri, după cum se va vedea și în povestirea noastră. Totuși, afară de tinerii de pe aceleași meleaguri, strânși la același colț de masă, de obicei mesenii păstrează o gravitate care cu greu dispare, poate și din pricina vinului care nu îndeamnă la veselie. Acei care au frecventat restaurantul Flicoteaux își pot aminti de multe personaje întunecate și misterioase, învăluite în ceața celei mai reci mizerii, care, după ce au mâncat acolo timp de doi ani, au dispărut fără ca nici cei mai curioși dintre obișnuiții localului să poată afla ce s-a mai întâmplat cu acești spiriduși parizieni. Prieteniile începute la Flicoteaux se pecetluiau în cafenelele vecine, la flacăra unui punci sau la aburii unei cești de cafea stropită cu rom.
În primele zile după ce se mutase la hotelul Cluny, Lucien, ca orice neofit, era sfios și la locul lui. După jalnica încercare de a duce o viață elegantă, încercare ce-i înghițise aproape tot capitalul, el se puse pe lucru cu acea primă înfocare ce se stinge așa de repede când vine în contact cu greutățile și cu petrecerile pe care Parisul le oferă tuturor existențelor, celor mai luxoase ca și celor mai sărace, și care nu pot fi învinse decât de energia sălbatică a talentului adevărat sau de dârzenia ambiției. Lucien pica la Flicoteaux pe la patru și jumătate, fiindcă observase că e mai bine să sosești printre primii; felurile de mâncare erau mai numeroase și mai puteai găsi ce-ți plăcea. Ca toate sufletele poetice, îndrăgise și el un loc anume, care dovedea că băiatul știa să aleagă. Din prima zi de când intrase la Flicoteaux, deosebise, lângă tejghea, o masă la care figurile mesenilor, ca și vorbele lor prinse din zbor, îi arătară că fac parte din breasla literară. De altfel, un soi de instinct îl făcu să ghicească ușor că, așezându-se lângă casă, va putea sta de vorbă cu patronii restaurantului. Cu vremea vor face cunoștință și, în zilele de criză financiară, va căpăta cu siguranță creditul necesar. Luase deci loc lângă casă, la o măsuță de două tacâmuri cu șervete albe, fără inel, rezervate desigur celor numai în trecere. În fața lui Lucien ședea de obicei un tânăr slab și palid, sărac ca și el după cât se vedea, cu o față frumoasă dar de pe acum ofilită, ce arăta că speranțe pierdute îi osteniseră fruntea și îi săpaseră în suflet brazde adânci în care semințele zvârlite nu mai rodeau. Lucien se simți atras către necunoscutul ce înfățișa aceste vestigii de poezie, printr-un avânt de simpatie nestăvilit.
Tânărul acela, cel dintâi cu care poetul din Angoulême putu schimba câteva cuvinte, după vreo săptămână de atenții, de vorbe și de observații schimbate, se numea Étienne Lousteau. Ca și Lucien, Étienne își părăsise locul de naștere, un oraș din Berry, cu doi ani în urmă. Gesturile lui însuflețite, privirea tăioasă, vorba scurtă uneori trădau o amară cunoaștere a vieții literare. Étienne venise din Sancerre cu o tragedie în buzunar, atras de ceea ce îl zgândărea și pe Lucien: gloria, puterea și banii. Tânărul acesta, care luă la început masa acolo câteva zile în șir, foarte curând nu se mai arătă decât rar de tot. După cinci-șase zile de lipsă, întâlnindu-se iar cu poetul, Lucien spera să-l revadă și a doua zi; însă a doua zi locul era ocupat de un necunoscut. Între tineri, când te-ai văzut în ajun, focul convorbirii de ieri se răsfrânge și asupra celei de azi; dar aceste întreruperi îl obligau pe Lucien să spargă de fiecare dată gheața, și întârziau astfel o intimitate care, în primele săptămâni, înaintă prea puțin. Întrebând-o pe cucoana de la casă, Lucien află că viitorul lui prieten era redactor la un mic ziar, unde scria articole despre cărțile noi și despre piesele jucate la teatrele Ambigu-Comique, Gaieté sau Panorama-Dramatique. Tânărul ajunse dintr-odată un personaj în ochii lui Lucien, care-și puse în gând să lege cu el o conversație mai intimă și să facă chiar unele sacrificii bănești ca să obțină o prietenie atât de folositoare unui debutant. Ziaristul însă lipsi vreo cincisprezece zile. Lucien nu știa că Étienne lua masa la Flicoteaux numai atunci când era „pe drojdie”, ceea ce îi dădea înfățișarea posacă, dezamăgită și rece pe care Lucien o înfrunta cu zâmbete lingușitoare și cu cuvinte dulci. Totuși, legătura aceasta cerea multă chibzuială, căci ziaristul necunoscut părea să ducă o viață costisitoare, presărată cu păhărele de vin, cu cești de cafea, cu punciuri, cu spectacole și supeuri. Or, purtarea lui Lucien, în primele zile ale instalării lui în cartier, fu aceea a unui copil sărman, zăpăcit de întâiul contact cu viața pariziană. Așa că, după ce cercetase prețurile și după ce-și cântărise punga, Lucien nu îndrăzni să se poarte ca Étienne, temându-se să nu facă iar vreo prostie din acelea boacăne de care se căia încă. Mereu stăpânit de învățăturile sacre primite în provincie, Ève și David, cei doi îngeri păzitori, i se iveau în față la cel mai mic gând rău, și-i aminteau de nădejdile puse într-însul, de fericirea pe care era dator să i-o dăruiască maică-și, precum și de tot ceea ce așteptau ei de la geniul său. Diminețile și le petrecea la Biblioteca Sfânta Genoveva, studiind istoria. De la primele cercetări descoperise erori grave în romanul său Arcașul lui Carol al IX-lea. De cum se închidea biblioteca, se întorcea în cămăruța lui umedă și rece și se apuca să-și refacă lucrarea, tot adăugând sau scoțând capitole întregi.
După ce mânca la Flicoteaux, se ducea în pasajul du Commerce, citea în cabinetul literar al lui Blosse operele literaturii contemporane, ziarele, revistele, volumele de poezii, spre a se pune în curent cu mișcarea intelectuală, și se întorcea la hotelul său către miezul nopții, fără să fi consumat lemne și lumină. Lecturile acestea îi schimbau într-atâta ideile, încât își reciti și culegerea de sonete despre flori, scumpele sale Margarete, și le prelucră atât de mult, încât nu mai păstră nici o sută de versuri din cele vechi. În felul acesta, Lucien ducea viața nevinovată și curată a copiilor săraci din provincie, cărora li se pare că la Flicoteaux este lux când îl compară cu traiul lor din casa părintească, socotesc că se recreează plimbându-se agale pe aleile grădinii Luxembourg, uitându-se la femeile frumoase pieziș și cu inima zvâcnind, nu ies din cartier și se închină cu sfințenie muncii, cu gândul numai la viitorul lor. Dar Lucien, născut poet, pradă ușoară a dorințelor sale, se văzu slab în fața ademenitoarelor afișe de spectacole. Deși se ducea numai la galerie, Théâtre-Français[133], Vaudeville, Variétés, Opéra-Comique[134] îl ușurară de vreo șaizeci de franci. Ce student se putea împotrivi fericirii de a-l vedea pe Talma în rolurile pe care le-a făcut celebre? Teatrul, această dragoste dintâi a tuturor sufletelor de poet, îl vrăji și pe Lucien. Actorii și actrițele i se păreau personaje impunătoare; nu credea că ar fi cu putință să pătrundă în culise, ca să-i vadă în viața de toate zilele. Acești autori ai bucuriilor lui erau, pentru el, ființe miraculoase de care jurnalele se ocupau ca și de marile interese de stat. Să fii autor dramatic, să fii jucat, ce vis minunat! Visul acesta, câțiva îndrăzneți, ca de pildă Casimir Delavigne[135], și-l înfăptuiau! Gândurile, clipele de încredere în sine, urmate de deznădejde, îl frământară pe Lucien și-l ținură pe calea sfântă a muncii și a economiei, cu toate răbufnirile mute ale unor dorințe fanatice. Dintr-un exces de cumințenie, își interzisese să mai pătrundă la Palais-Royal, loc de perdiție unde, într-o singură zi, cheltuise cincizeci de franci la restaurantul Véry și aproape cinci sute de franci pe haine. De aceea, când se supunea ispitei de a-i vedea pe Fleury, pe Talma, pe cei doi Baptiste sau pe Michot[136], nu intra decât în galeria întunecoasă unde se făcea coadă de la cinci și jumătate dimineața și unde întârziații erau siliți să plătească cincizeci de centime pentru un loc mizerabil. Deseori, după ce stătuseră acolo două ceasuri, vorbele: Nu mai sunt bilete! răsunau în urechea atâtor studenți necăjiți. După spectacol, Lucien se întorcea cu ochii în pământ, neuitându-se nici în dreapta, nici în stânga, pe străzile la ora aceea pline de ispite vii. Poate că avu și el câteodată vreuna dintre aventurile acelea grozav de simple, dar care iau un loc nespus de însemnat în tinerele imaginații sfielnice. Spăimântat de scăderea capitalului, într-o zi în care își număra gologanii, pe Lucien îl trecură fiori reci gândindu-se că va trebui să-și caute un editor sau vreo muncă plătită. Tânărul ziarist, din care își făcuse un prieten, nu mai dădea pe la Flicoteaux. Lucien pândea vreo întâmplare fericită care nu mai venea. La Paris nu există întâmplări fericite decât pentru oamenii cu multe relații; cu cât numărul relațiilor se mărește, cu atât cresc și șansele succesului în orice domeniu, și chiar hazardul trece de partea rândurilor îngroșate. Lucien, în care mai stăruia ceva din prudența oamenilor din provincie, nu vru să aștepte chiar până în clipa când nu-i vor mai rămâne decât câțiva gologani: se hotărî deci să dea piept cu editorii.
Într-o dimineață rece de septembrie, porni pe strada de la Harpe cu cele două manuscrise sub braț. Merse până la cheiul des Augustins, se plimbă de-a lungul trotuarului, uitându-se când la apa Senei, când la vitrinele librăriilor, de parcă un geniu bun îl povățuia să se arunce mai bine în apă decât să se apuce de literatură. După șovăieli sfâșietoare, după o cercetare amănunțită a figurilor mai mult sau mai puțin duioase, deschise, posomorâte, vesele sau triste pe care le zărea prin geam sau în pragul ușilor, dădu peste o prăvălie în dreptul căreia niște băieți grăbiți împachetau cărți. Se făceau expediții, iar pereții erau acoperiți de afișe ca:
DE VÂNZARE:
SOLITARUL, de vicontele d'Arlincourt[137], ediția a treia.
LÉONIDE, de Victor Ducange[138]; cinci volume în 12, tipărite pe hârtie de lux. Prețul 12 franci.
INDUCȚIUNI MORALE, de Kératry[139]
— Ce fericiți sunt ăștia! exclamă Lucien.
Afișul, creație nouă și originală a faimosului Ladvocat[140], înflorea pe atunci, pentru întâia oară, pe toate zidurile. În scurt timp Parisul fu împestrițat de imitatorii acestui procedeu de anunțuri, sursă a unui nou venit public. În cele din urmă, cu inima strânsă, Lucien, cândva atât de celebru la Angoulême, iar la Paris atât de neînsemnat, se strecură pe lângă case și-și adună tot curajul ca să intre în prăvălia plină de vânzători, de clienți, de editori… „Și poate și de autori!” gândi Lucien.
— Aș vrea să vorbesc cu domnul Vidal sau cu domnul Porchon, îi zise el unui vânzător.
Citise pe firmă, cu litere mari: VIDAL și PORCHON, librari comisionari pentru Franța și străinătate.
— Amândoi au treabă acum, îi răspunse un vânzător în treacăt.
— O s-aștept.
Îl lăsară pe poet în prăvălie, unde stătu două ceasuri privind titlurile, deschizând cărțile, citind câte o pagină pe ici, pe colo. Până la urmă, Lucien se rezemă cu umărul de un geamlâc cu perdeluțe verzi, îndărătul căruia bănui că se afla sau Vidal sau Porchon, și auzi conversația următoare:
— Vreți să-mi cumpărați cinci sute de exemplare? Vi le trec atunci la cinci franci cu rabatul respectiv.
— La ce preț revin în cazul ăsta?
— Cu optzeci de centime mai puțin.
— La patru franci douăzeci? întrebă Vidal sau Porchon pe cel care își oferea cărțile.
— Da, răspunse vânzătorul.
— O trecem în cont? întrebă cumpărătorul.
— Șmechere! și m-ai deconta peste optsprezece luni, în polițe pe un an?
— Nu, decontate imediat, răspunse Vidal sau Porchon.
— Pe ce termen, nouă luni? îl întrebă pe librar editorul sau autorul care oferea desigur o carte.
— Nu, domnul meu, pe un an, răspunse unul dintre cei doi librari-comisionari.
Se făcu o clipă tăcere.
— Mă omorâți! exclamă necunoscutul.
— Dar parcă noi o să plasăm într-un an cinci sute de exemplare din Léonide? îi răspunse librarul-comisionar editorului lui Victor Ducange. Dacă s-ar vinde cărțile după cum ar voi editorii, am fi milionari, scumpe maestre; dar ele se vând după cum vrea publicul. Romanele lui Walter Scott se desfac cu un franc volumul și dumneata vrei să vând cărțile dumitale mai scump? Dacă vrei să-ți lansez romanul ăsta, fă-mi și mie avantaje. Vidal!
Un omuleț gras se depărtă de casa de bani și se apropie de ei, cu un toc pe după ureche.
— Ultima dată când ai fost în provincie, câți Ducange ai plasat? îl întrebă Porchon.
— Două sute din Moșneagul din Calais; însă am fost nevoit, ca să le plasez pe astea, să depreciez în schimb alte două lucrări la care aveam o remiză mai mică, și care au ajuns privighetori.
Mai târziu Lucien avea să afle că porecla de privighetoare se dă de către librari cărților rămase cocoțate pe veci în rafturi, prin fundul prăvăliilor.
— De altminteri, reluă Vidal, știi că Picard pregătește niște romane[141]. Ni le dă cu douăzeci la sută rabat, ca să avem grijă să aibă succes.
— Bine, fie, pe un an, răspunse jalnic editorul fulgerat de vorbele din urmă ale lui Vidal către Porchon.
— S-a făcut târgul? îl întrebă lămurit Porchon pe necunoscut.
— Da.
Editorul ieși. Lucien îl auzi pe Porchon zicându-i lui Vidal:
— Ni se ceruseră trei sute de exemplare până acum, o să-i prelungim decontarea, o să vindem Léonide cu cinci franci bucata, o să ni-l decontăm în șase luni, și…
— Și, zise Vidal, am câștigat o mie cinci sute de franci.
— Am văzut eu că o duce greu.
— Se duce la fund! îi plătește lui Ducange patru mii de franci pe două mii de exemplare.
Lucien îl opri pe Vidal în ușa acelei mici încăperi.
— Domnilor, le spuse el celor doi asociați, am onoarea să vă salut.
Librarii de-abia îl salutară.
— Sunt autorul unui roman inspirat din istoria Franței, în genul lui Walter Scott, și care e intitulat Arcașul lui Carol al IX-lea; vi-l ofer spre cumpărare.
Porchon aruncă înspre Lucien o privire rece, punându-și pana pe pupitru. Iar Vidal se uită la autor cu răutate, răspunzându-i:
— Domnule, noi nu suntem librari-editori, ci librari-comisionari. Când tipărim cărți pe contul nostru, nu facem asta decât cu nume lansate. De altfel, nu cumpărăm decât cărți serioase, lucrări istorice sau rezumate.
— Păi, cartea mea e foarte serioasă, descrie sub adevărata ei lumină lupta dintre catolici, care țineau cu guvernarea absolută, și protestanți, care voiau să instaureze republica.
— Domnu' Vidal! strigă un băiat de prăvălie.
Vidal o șterse.
— Eu nu spun de cartea dumitale că n-o fi o capodoperă, reluă Porchon făcând un gest destul de nepoliticos, însă noi nu lucrăm decât cu cărți gata tipărite. Du-te dumneata la cei care cumpără manuscrise, la moș Doguereau de pildă, în strada du Coq, lângă Luvru, el se ocupă cu romane. Dacă spuneai mai devreme, te prezentam lui Pollet, concurentul lui Doguereau și al editorilor de la Galeries-de-Bois.
— Am și o culegere de poezii…
— Domnu' Porchon! strigă cineva.
— Poezii, exclamă Porchon înfuriat. Așa dobitoc mă crezi? adăugă el râzându-i în nas și dispărând în fundul prăvăliei.
Lucien trecu Pont-Neuf în pradă a mii de gânduri. Din câte înțelesese el din limbajul lor comercial, se putuse convinge că, pentru librarii aceștia, cărțile erau ca zarzavatul pentru zarzavagii, o marfă de vândut scump și de cumpărat ieftin.
„M-am înșelat”, își zise el, impresionat totuși de aspectul brutal și negustoresc pe care îl lua literatura.
Dădu în strada du Coq peste o prăvălioară modestă, deasupra căreia erau scrise cu litere galbene pe fond verde aceste cuvinte: DOGUEREAU, EDITOR. Își aduse aminte că le mai văzuse și în josul copertei mai multor romane pe care le citise în cabinetul literar al lui Blosse. Intră înăuntru cu acel neastâmpăr lăuntric ce li-l pricinuiește tuturor oamenilor cu imaginație siguranța unei lupte. În prăvălie găsi un moșneag ciudat, una dintre figurile originale de editori din timpul imperiului. Doguereau purta un frac negru cu cozile pătrate, pe când moda de-atunci cerea să fie ascuțite. Avea o vestă de stofă proastă, în carouri de felurite culori, din care spânzurau, în dreptul buzunarului, un lanț de nichel și o cheie de aramă, ce se legănau peste pantalonul negru, foarte larg. Ceasul trebuie să fi fost cam cât o ceapă. Costumul era completat de niște ciorapi încrețiți, de culoarea fierului, și de niște pantofi cu catarame de argint. Bătrânul era în capul gol; avea capul împodobit de păr cărunt și pieptănat destul de poetic. Moș Doguereau, cum îi zicea Porchon, avea ceva dintr-un profesor de literatură și ceva de negustor prin fracul, pantalonii și pantofii cu catarame de argint, prin vestă, ceas și ciorapii pestriți. Nici figura nu dezmințea această ciudată alianță; avea înfățișarea profesorală, dogmatică, și fața suptă a dascălului, dar și ochii vioi, gura bănuitoare și neliniștea ascunsă a editorului.
— Domnul Doguereau? întrebă Lucien.
— Da, domnule…
— Sunt autorul unui roman, spuse Lucien.
— Ești prea tânăr, zise librarul.
— Vârsta n-are nici un amestec aici.
— E drept, răspunse bătrânul librar luând manuscrisul. Aha! Arcașul lui Carol al IX-lea, un titlu bun. Hai, tinere, ia povestește-mi și mie, în două vorbe, subiectul romanului dumitale.
— Domnule, e o operă istorică în genul lui Walter Scott, în care caracterul luptei dintre protestanți și catolici e înfățișat ca un conflict între două forme de guvernământ și în care tronul era foarte amenințat. Eu am luat partea catolicilor.
— Dar știi că ești plin de idei, tinere! Bine, îți voi citi lucrarea, îți făgăduiesc. Mi-ar fi plăcut mai mult un roman în genul doamnei Radcliffe[142]; însă, dacă ești muncitor, dacă ai puțin stil, compoziție, idei, arta punerii în scenă, nu cer altceva decât să-ți fiu de folos. Noi, doară, ce căutăm?… manuscrise bune.
— Când aș putea să vin după rezultat?
— Diseară mă duc la țară și mă întorc poimâine. Până atunci îți citesc lucrarea și, dacă îmi convine, am putea să ne înțelegem chiar în ziua aceea.
Lucien, văzându-l atât de cumsecade, avu nefericita idee de a scoate și manuscrisul Margaretelor.
— Am făcut și niște poezii…
— Aha, vasăzică ești poet; nu-mi mai trebuie romanul dumitale, zise bătrânul întinzându-i manuscrisul. Versificatorii dau greș când vor să facă proză. În proză nu merge cu umpluturi, trebuie să spui neapărat ceva.
— Păi, domnule, și Walter Scott a făcut versuri!…
— E drept, răspunse Doguereau, care se îmblânzi ghicind sărăcia tânărului și păstră manuscrisul. Unde stai? O să vin să te văd.
Lucien îi dădu adresa, nebănuindu-i moșneagului nici un gând ascuns; habar n-avea el că editorul era din școala veche, de pe vremea când editorii doreau să-i țină, în câte un pod și încuiați cu cheia, pe Voltaire sau pe Montesquieu lihniți de foame.
— Drumul meu spre casă trece prin Cartierul Latin, îi spuse bătrânul editor după ce-i citi adresa.
„Ce om de treabă!” gândea Lucien salutându-l pe editor. Am nimerit la un prieten al tineretului, la un cunoscător care se pricepe. Așa om, mai zic și eu! Cum îi spuneam și lui David: „La Paris, talentul își croiește cu ușurință drum”.
Lucien se întoarse acasă fericit și ușor ca un fulg, visând gloria. Uitând cu totul de sinistrele vorbe auzite în biroul lui Vidal și Porchon, se vedea bogat, cu cel puțin o mie două sute de franci. O mie două sute de franci însemnau un an de stat la Paris, în care timp va pregăti alte lucrări. Ce de planuri clădite pe speranța asta! Ce de visuri plăcute văzându-și existența întemeiată pe muncă! își găsi o casă, un rost, mai-mai să facă și câteva cumpărături! își amăgi nerăbdarea doar cu unele lecturi în cabinetul lui Blosse. Peste două zile, bătrânul Doguereau, surprins de stilul pe care-l vădea Lucien în prima lui operă, încântat de vigoarea caracterelor cerută de epoca în care se petrecea drama, impresionat de avântul imaginației cu care un autor tânăr își conturează totdeauna prima lui plăsmuire (nu prea era moș Doguereau obișnuit cu așa ceva!), se îndreptă spre casa în care locuia Walter Scott-ul în fașă. Era hotărât să plătească o mie de franci pe proprietatea deplină a Arcașului lui Carol al IX-lea și să-l lege pe Lucien printr-un contract pentru mai multe lucrări. Văzând însă clădirea, bătrânul vulpoi se răzgândi. „Un tânăr care locuiește aici are numai gusturi modeste, îi place învățătura, munca; nu pot să-i dau decât opt sute de franci.”
Gazda, pe care o întrebă de domnul Lucien de Rubempré, îi răspunse:
— La al patrulea!
Editorul, ridicând capul, nu zări deasupra etajului al patrulea decât cerul. „Tânărul acesta, gândi el, e băiat frumos, ba chiar foarte frumos; dacă o să câștige prea mulți bani, o să se apuce de chefuri, n-o să mai lucreze. În interesul nostru comun, îi voi oferi șase sute de franci; însă în bani, nu în polițe.” Sui scara, ciocăni la ușa lui Lucien, care veni să deschidă. Camera era de o sărăcie deznădăjduitoare. Pe masă se aflau o cană cu lapte și o chiflă de zece centime. Sărăcia asta a geniului îl izbi pe moșneag.
„E bine să-și păstreze, gândi el, obiceiurile astea simple, hrana ușoară, dorințe modeste.”
— Îmi face plăcere că te văd, îi zise el lui Lucien. Așa trăia și Jean-Jacques, cu care semeni mult. În astfel de locuințe arde focul geniului și se înfiripă operele de valoare. Așa ar trebui să trăiască toți oamenii de litere, în loc să facă chefuri prin restaurante, prin cafenele, unde irosesc timpul și talentul lor, odată cu banii noștri.
Se așeză pe un scaun.
— Tinere, romanul dumitale nu e rău. Am fost și eu profesor de literatură, cunosc și eu istoria Franței; am găsit în el lucruri foarte bune. Ești un tânăr de viitor.
— Adevărat, domnule?
— Da, îți spun; o să facem treabă bună împreună, îți cumpăr romanul…
Lucien se lumină la față, tremurând de bucurie; avea să intre în lumea literară, să fie și dânsul tipărit.
— Ți-l cumpăr cu patru sute de franci, spuse Doguereau cu un glas mieros și privindu-l pe Lucien ca și cum i-ar fi făcut un mare hatâr.
— Volumul? zise Lucien.
— Romanul, spuse Doguereau fără să se mire de uimirea lui Lucien. Dar, știi, adăugă el, bani peșin. Dumneata te angajezi să-mi faci două pe an, timp de șase ani. Dacă primul se epuizează în șase luni, ți le plătesc pe următoarele cu șase sute de franci. Așa că îți revine, cu câte două pe an, o sută de franci pe lună, vei avea viața asigurată, vei fi fericit. Am autori pe care nu-i plătesc decât cu trei sute de franci de roman. Pentru o traducere din englezește dau două sute de franci. Altădată, ăsta ar fi fost un preț nemaipomenit.
— Domnule, n-o să putem cădea la învoială, te rog să-mi dai manuscrisul înapoi, zise Lucien înghețat.
— Poftim, ia-l, spuse bătrânul librar. Nu te pricepi în afaceri, tinere. Când publică întâiul roman al unui autor, un editor riscă o mie șase sute de franci cu tiparul și hârtia. E mai ușor de scris un roman decât să faci rost de suma asta. Am acasă o sută de romane în manuscris, dar n-am o sută șaizeci de mii de franci în casa de bani. Din păcate, n-am câștigat suma asta în toți cei douăzeci de ani de când sunt editor. Nu se face avere tipărind romane. Vidal și Porchon nu ni le cumpără decât în condiții din zi în zi mai grele pentru noi. Pentru un lucru la care dumneata nu-ți pierzi decât vremea, eu trebuie să pun la bătaie două mii de franci. Dacă am făcut o socoteală greșită (căci habent sua fata libelli[143]), eu pierd două mii de franci, pe când dumneata n-ai decât să scrii o odă contra prostiei publice. După ce ai să cântărești mai bine ceea ce am avut cinstea să-ți spun, te vei întoarce la mine. Te vei întoarce la mine, repetă editorul mai apăsat, ca răspuns la un gest plin de mândrie al lui Lucien. Nu numai că nu vei găsi un editor care să riște două mii de franci pentru un tânăr necunoscut, dar nu vei găsi nici măcar un băiat de prăvălie care să vrea să-ți citească mâzgăleala. Eu, care am citit-o, aș putea să-ți arăt câteva greșeli de limbă. (Și bătrânul îi înșiră mai multe greșeli, care pe Lucien îl umiliră.) Când ne vom revedea, vei fi pierdut o sută de franci, adăugă editorul; căci atunci n-o să-ți mai dau decât trei sute.
Se ridică în picioare, salută, dar în prag mai zise:
— Dacă n-ai avea talent, viitor, dacă eu nu te-aș interesa de tinerii studioși, nu ți-aș fi propus condiții așa de avantajoase. O sută de franci pe lună! Gândește-te. La urma urmelor, un roman într-un sertar nu-i tocmai ca un cal în grajd: nu-ți mănâncă pâinea, dar, ca să fim drepți, nici nu ți-o dă!
Lucien își luă manuscrisul și-l trânti de pământ, strigând:
— Mai bine îl pun pe foc!
— Ai o minte de poet, zise bătrânul.