În țările bântuite de sentimentul insubordonării sociale ascuns sub cuvântul de egalitate, orice triumf este unul dintre acele miracole care nu se produc, ca și anumite alte miracole de altminteri, fără ajutorul unor sforari dibaci. Din zece ovații obținute de zece oameni în viață și decernate în sânul patriei, nouă au cauze străine gloriosului încununat. Triumful lui Voltaire pe scena Teatrului Francez nu era oare acela al întregii filosofii a veacului său? În Franța, nu poți triumfa până când toată lumea nu se vede încununată odată cu triumfătorul. De aceea, cele două femei aveau dreptate în presimțirile lor. Succesele geniului de provincie erau prea antipatice moravurilor nestrămutate din Angoulême, ca să nu fi fost puse în scenă de anumite interese sau de un sforar pătimaș, colaborări deopotrivă de primejdioase. Ève, ca multe dintre femei, era bănuitoare din instinct, fără a-și putea justifica sie înseși bănuiala. Adormind, își zise: „Cine oare să țină aici atâta la fratele meu încât să fi stârnit lumea?… Margaretele nici n-au apărut încă și cum pot să-l felicite pentru un succes ce urmează să vină?…”
Triumful acesta era, într-adevăr, opera lui Petit-Claud. În ziua în care preotul din Marsac îi aduse vestea înapoierii lui Lucien, avocatul lua masa de seară pentru întâia oară la doamna de Senonches, căreia trebuia să-i ceară oficial mâna pupilei. A fost una dintre acele mese de familie a căror solemnitate se vădește mai mult prin toalete decât prin numărul oaspeților. Deși se află în familie, cei de față știu că joacă teatru, și intențiile se întrevăd în purtarea fiecăruia. Françoise era îmbrăcată de parc-ar fi fost scoasă în vânzare. Doamna de Senonches își pusese pe dânsa tot ce avea mai ales. Domnul du Hautoy era în frac. Domnul de Senonches, căruia soția îi scrisese că doamna du Châtelet sosise la Angoulême și avea să apară în casa lor pentru întâia oară, precum și că se arătase un ginere pentru Françoise, se întorsese de la domnul de Pimentel. Cointet, îmbrăcat cu mândru-i frac castaniu de croială bisericească, lua ochii cu un diamant de șase mii de franci prins în guleru-i de dantelă: răzbunarea negustorului bogat pe aristocrația săracă. Petit-Claud, ferchezuit, pieptănat, săpunit, era tot atât de țeapăn ca de obicei. Nu se putea să nu-l asemuiești pe avocățelul subțiratic, strâns în chingile costumului său, cu o viperă înghețată; speranța însă îi sporea până-ntr-atâta vioiciunea ochilor săi coțofenești, pe față își puse atâta gheață, făcu atâta pe seriosul, încât ajunse până la demnitatea unui mic procuror ambițios. Doamna de Senonches îi rugase într-atât pe prietenii casei să nu scoată vreo vorbă despre vederea ce urma să aibă loc, precum nici despre apariția soției prefectului, încât se aștepta să-și vadă saloanele pline. În adevăr, prefectul și soția își făcuseră până atunci vizitele oficiale cu cărți de vizită, rezervându-și onoarea vizitelor personale ca un mijloc de acțiune. De aceea, aristocrația Angoulême-ului fu frământată de o curiozitate fără margini, care îi făcu chiar pe câțiva din tabăra Chandour să vie și ei în casa Bargeton, căci se îndărătniceau a nu-i zice casa Senonches. Dovezile creditului contesei du Châtelet deșteptaseră numeroase ambiții; și, pe lângă toate, se spunea că ea însăși e atât de schimbată în bine, încât fiecare voia s-o aprecieze cu propriii săi ochi. Aflând pe drum de la Cointet marea favoare pe care soția prefectului i-o făcea Zéphirinei, acceptând să-i fie prezentat logodnicul Françoisei, Petit-Claud se hotărî să tragă foloase de pe urma situației false în care o punea pe Louise de Nègrepelisse înapoierea lui Lucien.
Domnul și doamna de Senonches făcuseră atâtea datorii cumpărând casa, încât, ca niște adevărați provinciali, nici nu se gândiră să-i aducă vreo schimbare. Astfel că primul cuvânt al Zéphirinei adresat Louisei, ieșindu-i în întâmpinare, fu:
— Dragă Louise, uită-te… ești tot la tine acasă!… arătându-i candelabrul cu cristale, lemnăria și mobilierul ce-l vrăjise în trecut pe Lucien.
— Scumpa mea, e tocmai ceea ce vreau să-mi amintesc mai puțin, zise cu grație doamna prefect, rotindu-și privirea ca să-i cerceteze pe cei de față.
Fiecare își mărturisi că Louise de Nègrepelisse nu mai semăna cu femeia pe care toți o cunoscuseră. Lumea pariziană în mijlocul căreia petrecuse optsprezece luni, întâile bucurii ale căsătoriei ce o transformau pe soție, după cum Parisul o transformase pe provincială, un fel de demnitate pe care ți-o dă vaza în lume, toate făceau din contesa du Châtelet o femeie ce semăna cu doamna de Bargeton tot pe atâta cât seamănă o fată de douăzeci de ani cu mamă-sa. Pe cap purta o pălărioară de dantelă și flori prinsă ușor într-un ac cu diamant. Părul pieptănat englezește îi ședea bine și o întinerea, ascunzându-i liniile feței. Rochia, croită de vestita Victorine, îi punea de minune în valoare talia. Umerii acoperiți de un mic șal de dantelă abia se vedeau de sub o eșarfă de voal subțire, iscusit aruncată în jurul gâtului prea lung. În sfârșit, se juca cu tot felul de nimicuri de efect cu a căror mânuire nu se deprind niciodată femeile din provincie: o casoletă drăgălașă, prinsă cu un lănțișor, îi atârna de brățară, într-o mână ținea un evantai, precum și batista răsucită, fără a se arăta stingherită de ele. Gustul ales pentru cele mai mici podoabe, poza și manierele copiate după doamna d'Espard dovedeau din plin că Louise studiase îndelung lumea mare din cartierul Saint-Germain. În schimb, pe bătrânul fante de pe vremea Imperiului căsătoria îl schimbase dintr-odată, așa precum pepenii, încă verzi în ajun, se fac galbeni peste noapte. Văzând pe chipul fericit al soției tinerețea pe care Sixte o pierduse, invitații se porniră în șoaptă pe nelipsitele glume provinciale, cu atât mai mult, cu cât toate femeile mureau de ciudă pe noua superioritate a fostei regine a Angoulême-ului; astfel că perseverentul intrus trebui să plătească ponoasele în locul soției sale. În afară de domnul de Chandour și de soția lui, de răposatul Bargeton, de domnul de Pimentel și de familia Rastignac, salonul era aproape tot atât de populat ca și în ziua când Lucien citise versuri, căci sosi și episcopul, urmat de marii săi vicari. Petit-Claud, la vederea aristocrației din Angoulême, în mijlocul căreia nici nu se visa măcar cu patru luni înainte, simți cum i se domolește ura împotriva clasei de sus. Contesa du Châtelet i se păru fermecătoare și își zise: „Iată femeia ce mă poate face substitut!”
Pe la mijlocul seratei, după ce stătuse câte puțin de vorbă cu fiecare din femei, schimbându-și tonul după importanța persoanei și după purtarea avută în legătură cu fuga ei cu Lucien, Louise se retrase în budoar împreună cu episcopul. Zéphirine îl luă atunci de braț pe Petit-Claud, căruia inima îi bătea să se spargă, și îl duse înspre budoarul în care începuseră nenorocirile lui Lucien și aveau apoi să se desăvârșească.
— Îți prezint pe domnul Petit-Claud, draga mea; și mi-am luat această îngăduință, întrucât tot ce vei face pentru dânsul va fi spre binele pupilei mele.
— Ești avocat, domnul meu? îl întrebă de sus augusta descendentă a familiei Nègrepelisse.
— Vai! da, doamnă contesă. (Niciodată până atunci fiul croitorului din Houmeau nu avusese prilejul să întrebuințeze aceste două cuvinte, ce îi umplură acum gura.) Dar, reluă el, depinde de doamna contesă să mă aducă la parchet. Domnul Milaud, din câte se aude, pleacă la Nevers…
— Mi se pare, observă contesa, că sunt două clase de substitut. Aș vrea să te văd dintr-odată prim substitut… Dar, ca să mă ocup de dumneata și să-ți capăt postul, aș vrea să am și eu o dovadă a devotamentului dumitale pentru dinastie, pentru religie și mai ales pentru domnul de Villèle[335].
— O! doamnă, spuse Petit-Claud apropiindu-se de urechea ei, sunt omul care ascultă orbește de rege.
— Este tocmai ceea ce ne trebuie astăzi, replică ea, trăgându-se îndărăt ca să-i dea de înțeles că nu mai voia să audă nimic spus la ureche. Dacă vei fi mereu pe placul doamnei de Senonches, bizuie-te pe mine, adăugă ea cu un gest regesc de evantai.
— Doamnă, zise Petit-Claud, zărindu-l pe Cointet în ușa budoarului, Lucien e la Angoulême.
— Și ce-i cu asta, domnul meu?… răspunse contesa cu un ton ce ar fi oprit orice fel de vorbă în gâtlejul unui om obișnuit.
— Doamna contesă nu mă înțelege, reluă Petit-Claud, servindu-se de formula cea mai respectuoasă, vreau să-i dau o dovadă de devotamentul meu pentru persoana dânsei. Cum dorește doamna contesă ca tânărul geniu, pe care dânsa l-a făcut, să fie primit în Angoulême? Nu există o cale de mijloc: trebuie ori să fie disprețuit ori ridicat în slavă.
Louise de Nègrepelisse nu se gândise la această dilemă, în care era de-a dreptul interesată, mai mult datorită trecutului decât prezentului. Însă de sentimentele actuale ale contesei față de Lucien depindea reușita planului făurit de avocat ca să ajungă la arestarea lui Séchard.
— Domnule Petit-Claud, zise ea de sus și cu demnitate, dumneata dorești să treci de partea guvernului. Află că cel dintâi principiu trebuie să fie că acesta n-a greșit niciodată și că femeile au încă și mai mult decât guvernele instinctul puterii și sentimentul demnității.
— Tot așa gândeam și eu, doamnă, răspunse el cu grabă, uitându-se la contesă cu o atenție pe cât de adâncă, pe atât de puțin vădită. Lucien a sosit aci în cea mai neagră mizerie. Însă, dacă trebuie întâmpinat cu ovații, pot să-l și constrâng, tocmai din pricina ovațiilor, să plece din Angoulême, unde sora și cumnatul său David Séchard sunt urmăriți fără cruțare…
Louise de Nègrepelisse arătă pe chipu-i semeț o ușoară plăcere repede înăbușită. Mirată de a fi fost atât de bine ghicită, îl privi pe Petit-Claud, în timp ce-și desfășura evantaiul, căci Françoise de la Haye tocmai intra în odaie, ceea ce îi dădu timp să găsească un răspuns.
— Domnule, zise ea cu un zâmbet semnificativ, vei fi foarte curând procuror regal…
Nu însemna oare că spusese tot, fără să se compromită?
— O! doamnă, exclamă Françoise repezindu-se să-i mulțumească soției prefectului, vă voi datora fericirea vieții mele! Iar la ureche îi spuse, aplecându-se către protectoarea ei cu un gest de fetiță:
— M-aș fi prăpădit de inimă rea, rămânând soția unui simplu avocat de provincie.
Zéphirine se azvârlise astfel asupra Louisei, îndemnată fiind de Francis, care avea oarecare cunoștință a lumii birocratice.
— În primele zile ale oricărei numiri, fie că e vorba de un prefect, de o dinastie, sau de vreo funcție la o nouă întreprindere, îi zisese fostul consul general prietenei sale, oamenii sunt gata să te servească. Curând însă, își dau seama de neajunsurile protecției și te refuză scurt. Astăzi, Louise va face pentru Petit-Claud demersurile pe care, peste trei luni, nu le-ar mai face pentru soțul tău.
— Doamna contesă s-a gândit, zise Petit-Claud, la toate îndatoririle ce decurg din triumful poetului? Va trebui să-l primiți pe Lucien în casă tot timpul celor zece zile cât va dura entuziasmul nostru.
Contesa făcu un semn din cap spre a-l concedia pe Petit-Claud și se ridică, îndreptându-se spre doamna de Pimentel care se arătase în ușa budoarului. Mirată de vestea înălțării bătrânului de Nègrepelisse la rangul de pair, marchiza socotise necesar s-o lingușească pe femeia ce fusese destul de dibace ca să-și mărească trecerea, deși aproape că săvârșise o greșeală față de societate.
— Draga mea, spune-mi te rog, de ce te-ai ostenit să-i faci tatălui tău un loc în Camera pairilor? întrebă marchiza în mijlocul unei convorbiri confidențiale, în care ea cedă terenul în fața superiorității scumpei sale Louise.
— Draga mea, mi s-a acordat cu atât mai ușor această favoare, cu cât tatăl meu n-are copii și va vota totdeauna pentru coroană; însă, dacă eu voi avea băieți, nădăjduiesc că cel mare va fi substituit în titlul, stema și rangul bunicului…
Doamna de Pimentel văzu cu durere că nu poate fi ajutată în realizarea dorinței sale de a-l ridica pe domnul de Pimentel la rangul de pair de către o mamă a cărei ambiție se întindea și asupra copiilor ce nu se născuseră încă.
— O am în mână pe contesă, îi spunea Petit-Claud lui Cointet, plecând de la serată, iar dumneavoastră veți avea, vă făgăduiesc, actul de asociație… Peste o lună, eu sunt prim-substitut, iar dumneavoastră veți fi stăpânul lui Séchard. Căutați-mi acum un succesor pentru biroul meu de avocat, care în cinci luni a ajuns cel dintâi din Angoulême…
— Nu-i trebuie omului decât să-ți dea nițel brânci, zise Cointet, gelos parcă de opera sa.
Oricine poate înțelege acum cauza triumfului lui Lucien în orașul natal. Întocmai ca acel rege al Franței care nu-l mai răzbuna pe ducele d'Orléans[336], Louise nu voia să-și amintească de insultele primite la Paris de doamna de Bargeton. Pe Lucien voia să-l patroneze, să-l copleșească cu protecția ei și să se scape de el în mod onorabil. Aflând toată intriga de la Paris din gura oamenilor, Petit-Claud ghicise bine ura vie pe care femeile i-o poartă bărbatului ce nu s-a priceput să le iubească în momentul când avuseseră ele chef să fie iubite.
A doua zi de la ovația ce justifica trecutul Louisei de Nègrepelisse, Petit-Claud, ca să-l dea gata de tot pe Lucien și să-l aibă în mână, se prezentă la doamna Séchard, în fruntea a șase tineri din oraș, toți foști colegi de liceu cu Lucien la Angoulême.
Delegația era trimisă acasă la autorul Margaretelor și al Arcașului lui Carol al IX-lea de către condiscipolii săi, ca să-l roage să ia parte la banchetul ce voiau să-l ofere marelui om ieșit din rândurile lor.
— A! tu ești, Petit-Claud! exclamă Lucien.
— Întoarcerea ta, zise Petit-Claud, ne-a stimulat mândria, am pus mână de la mână și îți pregătim o masă măreață. Directorul și profesorii noștri vin și ei; și, după cum merg lucrurile, vor asista și autoritățile.
— Și în ce zi? întrebă Lucien.
— Duminică.
— Mi-ar fi cu neputință, răspunse poetul, nu pot să primesc decât peste zece zile… Dar atunci, cu toată plăcerea…
— Bine, fie, zise Petit-Claud; suntem la ordinele tale: peste zece zile.
Lucien se purtă foarte frumos cu foștii săi colegi, care îi arătară o admirație aproape respectuoasă. Stătu de vorbă cu ei o jumătate de oră, cu mult spirit, căci se vedea așezat pe un soclu și voia să îndreptățească părerea localnicilor; punându-și mâinile în buzunarele vestei, vorbi întocmai ca un om care privea lucrurile de la înălțimea unde l-au așezat concetățenii săi. Se arătă modest, băiat de treabă, ca un geniu în halat și papuci. Se jelui ca un atlet ostenit de luptele de la Paris, dezamăgit mai ales; îi ferici pe colegi că nu plecaseră din provincie etc. Îi lăsă pe toți încântați de el. Apoi îl luă pe Petit-Claud deoparte și îi ceru să-i spună adevărul asupra afacerilor lui David, învinovățindu-l pe el de starea în care se afla cumnatul său.
Lucien voia să facă pe șiretul cu Petit-Claud. Acesta se strădui să-i sugereze fostului său coleg părerea că el, Petit-Claud, era un biet avocățel de provincie, lipsit de orice fel de iscusință. Alcătuirea actuală a societății, infinit mai complicată în mecanismul ei decât cea a societății antice, a avut ca efect subdivizarea facultăților omului. Altădată, oamenii de seamă, siliți să fie universali, apăreau în număr mic și străluceau ca niște torțe în mijlocul națiunilor din vechime. Mai târziu, cu toate că facultățile se specializară, valoarea era încă legată de cunoașterea în ansamblu a lucrurilor. Astfel, un om bogat în vicleșuguri, cum s-a spus despre Ludovic al XI-lea[337], putea să se folosească de șiretenia lui în orice domeniu; dar, astăzi și valoarea s-a subdivizat. De pildă, câte profesiuni, tot atâtea șiretenii deosebite. Un diplomat iscusit poate fi foarte ușor păcălit, în vreo afacere, în fundul unei provincii, de un avocat mediocru sau de un țăran. Cel mai isteț ziarist poate fi foarte nepriceput în materie de interese comerciale, și Lucien trebui să fie și fu într-adevăr tras pe sfoară de Petit-Claud. Viclean, avocatul scrisese el însuși articolul în care Angoulême-ul, în întrecere cu Houmeau, se vedea silit să-l sărbătorească pe Lucien. Concetățenii lui Lucien, veniți în piața du Mûrier, erau lucrătorii tipografiei și fabricii de hârtie Cointet, împreună cu secretarii lui Petit-Claud, ai lui Cachan și cu câțiva colegi de liceu. Redevenit pentru poet prietenul de școală, avocatul își făcea pe bună dreptate socoteala că fostului său coleg o să-i scape, la un moment dat, secretul ascunzătorii lui David. Iar, dacă David pierea din vina lui Lucien, acesta nu mai putea rămâne în Angoulême. De aceea, ca să fie mai sigur de influența sa, făcu el pe inferiorul față de Lucien.
— Cum poți crede că n-am întreprins tot ce era cu putință? îl întrebă Petit-Claud pe Lucien. Era doară vorba de sora prietenului meu de școală; la tribunal însă, sunt unele situații în care trebuie să te dai bătut. David mi-a cerut, la 1 iunie, să-i asigur liniștea pe trei luni; nu e în primejdie decât în septembrie și am reușit să-i sustrag toată averea din mâinile creditorilor; căci voi câștiga procesul la curte; vor decide acolo, așa cum vreau eu, că privilegiul soției e absolut, că, în speță, nu acoperă nici o fraudă… Iar în ceea ce te privește pe tine, te întorci tu nefericit, dar ești un om de geniu… (Lucien făcu un gest ca omul căruia îi dai cu tămâierea prea în nas). Da, dragă, reluă Petit-Claud, am citit Arcașul lui Carol al IX-lea și e mai mult decât o simplă carte, e o carte mare! Prefața n-ar fi putut-o scrie decât doi oameni: Chateaubriand sau tu!
Lucien primi lauda, fără să spună că prefața era de d'Arthez. Din o sută de scriitori francezi, nouăzeci și nouă ar fi făcut la fel.
— Știi că aici aveau aerul că nici nu te cunosc? reluă Petit-Claud, prefăcându-se indignat. Când am văzut nepăsarea tuturor, mi-am pus în cap să revoluționez toată lumea asta. Am scris articolul pe care l-ai citit…
— Cum, tu erai?… exclamă Lucien.
— Da, eu!… Am creat o rivalitate între Angoulême și Houmeau, i-am adunat pe tineri, foștii tăi colegi, și am organizat serenada de ieri; apoi, după ce i-am înflăcărat, am lansat subscripția pentru banchet. „Dacă David stă ascuns, măcar să-l încununăm pe Lucien!” mi-am zis. Ba ceva mai mult, reluă Petit-Claud, am văzut-o pe contesa du Châtelet și i-am dat a înțelege că era datoare să-l scoată pe David din încurcătură; ea poate și trebuie s-o facă. Dacă David a găsit într-adevăr secretul de care mi-a vorbit, guvernul n-o să sărăcească sprijinindu-l, și ce onoare pentru un prefect să i se datoreze întrucâtva o atât de mare descoperire prin fericita protecție acordată inventatorului! își face faimă de administrator luminat… Sora ta s-a speriat de focul artileriei judecătorești! i-a fost frică de fum… Războiul la tribunal costă tot atât de scump, ca și cel de pe câmpul de bătălie; David însă și-a păstrat poziția, e stăpân pe secretul lui: nu poate fi arestat și nici nu va fi.
— Îți mulțumesc, dragul meu, și văd că-ți pot încredința planul meu, o să-mi ajuți să-l înfăptuiesc. (Petit-Claud îl privi pe Lucien, și nasul său ascuțit luă parcă un aer întrebător.) Vreau să-l salvez pe Séchard, continuă Lucien cu oarecare îngâmfare; eu sunt pricina nenorocirii lui, eu trebuie să îndrept totul… Am mai multă putere asupra Louisei…
— Care Louise?…
— Contesa du Châtelet!… (Petit-Claud făcu o mișcare.) Am asupra ei mai multă putere decât crede ea însăși, reluă Lucien; numai că, dragul meu, am putere, dar n-am haine… (Petit-Claud mai făcu o mișcare de parcă ar fi vrut să-i ofere punga lui.) Îți mulțumesc, zise Lucien, strângându-i mâna lui Petit-Claud. Peste zece zile, îi voi face o vizită doamnei prefect și trec și pe la tine.
Și se despărțiră cu strângeri prietenești de mână.
„Trebuie să fie poet, își zise Petit-Claud, pentru că e nebun.” „Orice s-ar spune, gândea Lucien, întorcându-se către sora lui, numai colegii de școală îți sunt prieteni adevărați.”
— Dragă Lucien, îi spuse Ève, ce ți-a făgăduit Petit-Claud, ca să-i arăți atâta prietenie? Păzește-te de el!
— De el? exclamă Lucien. Ascultă Ève, reluă el, părând că se gândește la ceva, tu nu mai crezi în mine, nu mai ai încredere în mine, poți să n-ai încredere nici în Petit-Claud; însă peste doisprezece-cincisprezece zile, o să-ți schimbi părerea, adăugă el cu oarecare îngâmfare…
Lucien se urcă în odaia lui și îi scrise această scrisoare lui Lousteau.
Dragă prietene, din noi doi, doar eu pot să-mi amintesc de hârtia de o mie de franci ce ți-am împrumutat-o: însă cunosc prea bine, din nenorocire, situația în care te afli când îmi deschizi scrisoarea, ca să nu adaug îndată că nu ți-i cer în aur sau argint; nu, ți-i cer în credit, cum i-aș cere Florinei în plăceri. Avem amândoi același croitor, așa că poți să-l pui să-mi facă în cel mai scurt timp posibil un costum de haine. Fără să fiu aici chiar în costumul lui Adam, totuși nu pot să ies în lume. Onorurile departamentale datorate celor ce s-au ilustrat la Paris mă așteptau aici, spre marea mea surprindere. Sunt eroul unui banchet, nici mai mult, nici mai puțin ca un deputat de stânga[338]; înțelegi acum nevoia unui frac? Făgăduiește plata; ai grijă tu, dă-i cu gura; în sfârșit, joacă o scenă inedită din Don Juan cu domnul Dimanche[339], căci trebuie să mă înțolesc cu orice preț! N-am decât niște zdrențe pe mine; așa că pricepi! Suntem în august, e o vreme minunată; ergo, ai grijă să primesc, pe la sfârșitul săptămânii, un costum frumușel de dimineață: o mică redingotă verde-bronz închis, trei veste, una galbenă, alta fantaisie, a treia albă; pe urmă, trei perechi de pantaloni de sucit capul tuturor femeilor, o pereche albă de stofă englezească, alta de nanghin, a treia de un postav subțire negru, în sfârșit, un frac negru și o vestă de satin negru pentru seară. Dacă ți-ai găsit vreo Florine oarecare, mă las în grija ei pentru două cravate fantaisie. Asta nu-i nimic, căci mă bizui pe tine, pe dibăcia ta: de croitor nu-mi pasă. Dragă prietene, de atâtea ori am regretat-o însă împreună: inteligența mizeriei, care este desigur cea mai activă otravă ce-l chinuie pe omul prin excelență, pe parizian! inteligența aceasta, care o întrece și pe-a diavolului, n-a găsit încă mijlocul de a avea pe credit o pălărie! Când vom fi reușit să lansăm moda pălăriilor de o mie de franci, atunci pălăriile or să ne fie și nouă accesibile; dar, până atunci, suntem siliți să avem mult aur în buzunare ca să ne putem plăti o pălărie. Ah! cât rău ne-a făcut Comedia Franceză cu vorba asta: Lafleur, să-mi pui aur în buzunare[340]! Îmi dau seama prin urmare de greutatea executării cererii mele: mai pune deci o pereche de ghete, una de pantofi de lac, o pălărie, șase perechi de mănuși, la ceea ce trimite croitorul! înseamnă să cer imposibilul, știu. Dar asta-i viața oamenilor de litere… Nu-ți spun decât un lucru: fă minunea asta încropind vreun articol mare sau vreo infamie mică, te socotesc achitat și te descarc de datorie. Și e o datorie de onoare, dragul meu, stă de douăsprezece luni pe carnet: te-ai rușina și tu, dacă ai putea să te rușinezi. Dragă Lousteau, lăsând gluma la o parte, mă aflu aici în niște împrejurări foarte grele. Dă-ți seama numai după atâta: Scoica s-a îngrășat, e nevasta Cocostârcului, iar Cocostârcul e prefect la Angoulême. Perechea asta poate face mult pentru cumnatul meu, pe care l-am pus într-o situație îngrozitoare, stă ascuns, creditorii îl urmăresc pentru cambia mea!… Sunt nevoit să mă arăt în fața doamnei prefect și să-mi recapăt ascendentul asupra ei cu orice preț. E groaznic când te gândești că soarta lui David Séchard atârnă de o pereche bună de ghete, de niște ciorapi cenușii de mătase cu baghetă (vezi să nu-i uiți) și de o pălărie nouă!… O să-l fac pe bolnavul pentru moment, o să mă bag în pat, cum a făcut Duvicquet[341], ca să scap de graba concetățenilor mei de a mă sărbători. Ieri mi-au făcut o serenadă. Încep să mă întreb câți proști trebuie puși laolaltă ca să alcătuiască acest cuvânt: concetățenii mei, de când am aflat că entuziasmul localnicilor se datorează câtorva dintre foștii mei colegi de școală.
Dacă ai putea strecura în vreun ziar câteva rânduri despre primirea mea aici, m-ai înălța cu câteva tocuri de ghete. Aș face-o astfel pe Scoica să simtă că am, dacă nu prieteni, măcar oarecare credit în presa pariziană. Cum nu renunț la niciuna dintre speranțele mele, o să te răsplătesc pentru serviciul acesta. Dacă ai cumva nevoie de un articol de fond despre vreo carte nouă, am timp aici să reflectez în voie. Nu-ți mai spun decât atât, dragă prietene: mă bizui pe tine, după cum și tu poți să te bizui pe acela care, cu drag, te îmbrățișează;
Lucien de R.
P. S. Trimite-mi totul la post-restant.”
Scrisoarea aceasta, în care Lucien își reluă tonul superiorității pe care succesul i-o reda, îi reaminti de Paris. Cufundat de șase zile în calmul absolut din provincie, gândul i se întoarse spre necazurile îndurate, încântătoare totuși, resimți anumite păreri de rău, o săptămână întreagă stătu preocupat de contesa du Châtelet; în sfârșit, acordă atâta importanță reapariției sale în lume, încât, când coborî, la căderea serii, în Houmeau să vadă la biroul diligentelor dacă i-au sosit pachetele de la Paris, era frământat de nesiguranță și nerăbdare, ca o femeie care și-a pus ultimele speranțe într-o toaletă și ar fi nemângâiată să n-o aibă.
— Ah! Lousteau! îți iert toate trădările, își zise el văzând după forma pachetelor că trebuie să-i fi trimis tot ceea ce ceruse.
În cutia de pălării găsi scrisoarea următoare:
Din salonul Florinei.
Dragul meu, Croitorul s-a purtat ca un om de treabă; însă, după cum cu istețimea ta presimțiseși, procurarea cravatelor, a pălăriei, a ciorapilor de mătase ne-a tulburat mințile, căci pungile n-aveau de ce să fie tulburate. Vorbeam și cu Blondet: ar fi avere de făcut deschizând o casă în care tinerii să găsească ceea ce costă puțin. Pentru că, până la urmă, plătim foarte scump ceea ce nu plătim. Însuși marele Napoleon, oprit din goana lui spre Indii de lipsa unei pereche de cizme, a spus-o: Afacerile ușoare nu reușesc niciodată! Așadar, toate mergeau, afară de încălțămintea ta… Te vedeam încălțat, dar fără pălărie! cu vestă, dar fără pantofi, și mă gândeam să-ți trimit niște încălțăminte americănească, pe care a primit-o Florine ca o curiozitate de la un american. Florine ne-a dat un pumn de patruzeci de franci să-i jucăm pentru tine. Nathan, Blondet și cu mine am fost atât de norocoși nejucând pentru noi, încât am fost destul de bogați ca s-o luăm la supeu și pe Torpila, fosta fetiță a lui des Lupeaulx. Frascati ne datora atâta lucru. Florine s-a îngrijit de cumpărături: a mai adăugat trei cămăși bune. Nathan îți oferă un baston. Blondet, care a câștigat trei sute de franci, îți trimite un lanț de aur. Fetița a pus și ea un ceas de aur, pe care i l-a dat un „client”, și care nu merge: „E o rablă ca și el!” ne-a spus ea. Bixiou, care ne-a găsit la Rocher-de-Cancale, ți-a pus o sticlă de apă de Colonia în pachetul ce ți-l trimite Parisul. Primul-comic de la teatrul nostru a rostit: „Dacă asta îl poate face fericit, fie…” cu tonul acela de bas și cu îngâmfarea burgheză pe care o imită așa de strașnic. Toate astea îți dovedesc, dragă copile, cât ținem noi la prietenii noștri când sunt la ananghie. Florine, pe care am avut slăbiciunea s-o iert, te roagă să ne trimiți un articol despre ultima carte a lui Nathan. Adio, fiule! Nu pot decât să te plâng că te-ai întors în scorbura din care ieșiseși când ți-ai făcut un adevărat camarad din prietenul tău, Étienne L.
— Bieții băieți, au jucat pentru mine! își zise el mișcat.
Din locurile nesănătoase sau din cele în care am suferit mai mult se ridică niște duhori ce ni se par adieri din paradis. Într-o viață monotonă, amintirea durerilor e ca o bucurie de neînțeles. Ève rămase fără grai, când fratele coborî din camera lui cu hainele cele noi; nu-l mai recunoștea.
— Acum pot să mă plimb pe Beaulieu, exclamă el; n-o să se mai zică despre mine: „S-a întors acasă în zdrențe.” Uite un ceas pe care o să ți-l dau ție; seamănă cu mine: e stricat.
— Ce copil ești!… zise Ève. Nu poate cineva să fie supărat pe tine.
— Crezi tu, fată dragă, că am cerut toate astea prostește, ca să fac pe grozavul față de lumea din Angoulême, de care nu-mi pasă nici atâtica? zise el tăind aerul cu bastonul lui cu mânerul de aur cizelat. Vreau doar să îndrept răul pe care l-am făcut și m-am echipat de luptă.
Succesul pe care-l obținu Lucien cu eleganța lui fu singurul triumf adevărat, dar fu nemărginit. Invidia dezleagă limbile, după cum admirația le amuțește. Femeile se înnebuniră după el, bărbații îl bârfiră, iar Lucien putu să spună, vorba cântecului: îți mulțumesc, o! haină-a mea![342] Lăsă două cărți de vizită la prefectură și îi făcu o vizită și lui Petit-Claud, pe care nu-l găsi acasă. A doua zi, ziua banchetului, ziarele din Paris conțineau toate, la rubrica Angoulême-ului, rândurile următoare:
ANGOULÊME. Întoarcerea poetului, al cărui debut s-a bucurat de un succes atât de răsunător, a autorului Arcașului lui Carol al IX-lea, singurul roman istoric scris în Franța fără a-l imita pe Walter Scott, și a cărui prefață e un eveniment literar, a fost întâmpinată cu o ovație deopotrivă de măgulitoare pentru oraș cât și pentru domnul Lucien de Rubempré. Orașul natal s-a grăbit să-i ofere un banchet patriotic. Noul prefect, abia instalat, s-a alăturat manifestației publice preamărindu-l pe autorul Margaretelor, al cărui talent fu mult încurajat la început de doamna contesă du Châtelet.
În Franța, când se apucă lumea cu avânt de ceva, nimeni n-o mai poate opri. Colonelul regimentului din garnizoană oferi muzica. Directorul restaurantului Clopotul, ale cărui expediții de curcani umpluți ajung până în China și se trimit în porțelanuri scumpe, însărcinat cu organizarea banchetului, își decorase sala cea mare cu perdele pe care niște cununi de laur și buchete de flori făceau un efect măreț. Pe la orele cinci, patruzeci de persoane adunaseră acolo, în ținută de ceremonie. O mulțime de peste o sută de locuitori, atrași mai ales de muzica din curte, îi reprezenta pe concetățeni.
— Tot Angoulême-ul a venit! zise Petit-Claud, uitându-se pe fereastră.
— Nu înțeleg nimic, îi spunea Postel nevesti-și, care venise să asculte muzica. Cum! prefectul, administratorul financiar, colonelul, directorul pulberăriei, deputatul nostru, primarul, directorul liceului, președintele tribunalului, procurorul, domnul Milaud, toate autoritățile s-au adunat aici!…
Când se așezară la masă, muzica își începu programul cu niște variații pe aria Trăiască regele, trăiască Franța, care n-a putut deveni populară. Erau orele cinci. La opt, un tort de șaizeci și cinci de porții, cu o Franță de ciocolată pe deasupra, dădu semnalul toasturilor.
— Domnilor, zise prefectul ridicându-se, pentru rege!… pentru dinastie! Nu datorăm oare păcii instaurate de Bourboni generația de poeți și de gânditori care păstrează în mâna Franței sceptrul literaturii?
— Trăiască regele! strigară mesenii, printre care partizanii guvernului erau în număr mai mare.
Bătrânul director al liceului se ridică.
— În cinstea tânărului poet, zise el, eroul zilei, care a știut, într-un gen socotit atât de dificil de către Boileau[343], să unească grația și poezia lui Petrarca cu talentul de prozator!
— Bravo! Bravo!
Colonelul se sculă în picioare.
— Domnilor, în cinstea regalistului! căci eroul acestei sărbătoriri a avut curajul să apere principiile cele bune!
— Bravo! făcu prefectul, care dădu tonul aplauzelor.
Petit-Claud se ridică și el.
— Toți colegii lui Lucien închină în cinstea liceului din Angoulême, în cinstea venerabilului nostru director, care ne e atât de drag și căruia avem datoria a-i recunoaște toată partea ce i se cuvine din succesele noastre!
Bătrânul director, care nu se aștepta la acest toast, își șterse ochii înlăcrămați. Lucien se ridică de pe scaun: orice zgomot încetă, iar poetul se făcu la față alb ca varul. În momentul acela, bătrânul director, care se afla la stânga lui, îi puse pe cap o cunună de laur. Toți bătură din palme. Lucien avu lacrimi în ochi și în glas.
— E amețit, îi spuse lui Petit-Claud viitorul procuror din Nevers.
— Dar nu de vin, răspunse avocatul.
— Scumpi compatrioți, dragi colegi, zise în fine Lucien, aș vrea ca Franța întreagă să fie martoră la această scenă. În felul acesta se înalță oamenii și se obțin în țara noastră operele și acțiunile de seamă. Dar, văzând puținul pe care l-am făcut și marea cinste ce mi se decerne, nu pot decât să mă simt rușinat și să las în seama viitorului îndreptățirea sărbătoririi de azi. Amintirea acestei clipe îmi va da puteri în luptele ce le voi mai duce. Îngăduiți-mi să semnalez omagiilor dumneavoastră pe aceea care a fost și prima mea muză și protectoarea mea, și să beau și în cinstea orașului meu natal: deci, în cinstea frumoasei contese Sixte du Châtelet și în cinstea nobilului oraș Angoulême!
— N-a scos-o rău la capăt, zise procurorul, care dădu din cap aprobator; căci toasturile noastre erau pregătite, pe când al lui e improvizat.
La orele zece, mesenii plecară în pilcuri. David Séchard, auzind acea muzică neobișnuită, o întrebă pe Basine:
— Ce se întâmplă în Houmeau?
— Îl sărbătoresc, îi răspunse ea, pe cumnatul dumitale, Lucien.
— Desigur, zise el, i-a părut tare rău că nu mă vede și pe mine acolo!
La miezul nopții, Petit-Claud îl conduse pe Lucien până în piața du Mûrier. Acolo, Lucien îi spuse avocatului:
— Dragul meu, de aici înainte suntem ca frații.
— Mâine, zise avocatul, se semnează contractul meu de căsătorie, la doamna de Senonches acasă, cu domnișoara Françoise de la Haye, pupila dânsei; fă-mi plăcerea să vii și tu; doamna de Senonches m-a rugat să te aduc, o s-o vezi și pe contesă, care va fi foarte măgulită de toastul tău, de care cu siguranță că i se va vorbi.
— Am știut eu ce fac, spuse Lucien.
— O! tu ai să-l salvezi pe David!
— Sunt sigur, răspunse poetul.
În momentul acela, David răsări lângă cei doi ca prin minune. Iată de ce el se afla într-o situație destul de grea: soția îi interzicea cu desăvârșire și să-l primească pe Lucien, și să-i spună acestuia locul ascunzătorii, în timp ce Lucien îi scria scrisorile cele mai călduroase, asigurându-l că în câteva zile va îndrepta răul făcut. Acum, domnișoara Clerget tocmai îi dăduse lui David următoarele două scrisori, spunându-i și pricina muzicii care îi ajungea la ureche:
Dragul meu, fă ca și cum Lucien n-ar fi aici; nu te îngriji de nimic și întipărește-ți bine în minte lucrul acesta: siguranța noastră vine doar din neputința dușmanilor tăi de a afla unde te ascunzi. Nenorocirea mea e că am mai multă încredere în Kolb, în Marion, în Basine, decât în fratele meu. Din păcate, bietul Lucien nu mai e nevinovatul și iubitorul poet pe care l-am cunoscut noi. Tocmai pentru că vrea să se amestece în treburile noastre și că are pretenția să ne plătească datoriile (din mândrie, dragă David!…), mă tem de el. A primit de la Paris niște haine frumoase și cinci monede de aur într-o pungă frumoasă. Mi le-a dat mie, și acum trăim din banii ăștia. În sfârșit, avem un dușman mai puțin: tatăl tău a plecat și aceasta i-o datorăm lui Petit-Claud, care i-a descoperit intențiile și i le-a spulberat îndată, spunându-i că tu n-o să faci nimic fără el, adică fără Petit-Claud, care n-o să te lase să cedezi nimic din descoperirea ta până nu obții o despăgubire prealabilă de treizeci de mii de franci: cincisprezece mii ca să-ți plătești datoriile, și cincisprezece mii pe care o să-i primești în orice caz, fie că reușești, fie că nu. Pe Petit-Claud nu izbutesc să-l înțeleg. Te îmbrățișez cum își îmbrățișează o soție bărbatul nefericit. Micul nostru Lucien e bine. Cât rău îmi face să văd floricica asta căpătând culori și crescând în mijlocul furtunilor din casa noastră! Mama, ca de obicei, se roagă lui Dumnezeu și te îmbrățișează aproape tot atât de călduros ca și soția ta, Ève. Petit-Claud și frații Cointet, înspăimântați de șiretenia țărănească a bătrânului Séchard, scăpaseră de el, după cum se vede, cu atât mai ușor, cu cât se apropia și culesul care îl chema la vie.
Scrisoarea lui Lucien, primită odată cu a Èvei, era concepută astfel:
Dragă David, toate merg bine. M-am echipat din creștet până în tălpi: pornesc la luptă începând chiar de astăzi; În două zile, voi ajunge departe. Cu câtă bucurie te voi îmbrățișa când vei fi liber și scăpat de datoriile mele! Însă sunt jignit pe veci în inimă de neîncrederea ce mi-o arată mereu sora și mama. Parcă nu știu eu că te ascunzi la Basine acasă? De câte ori vine la noi Basine, am vești de la tine și răspuns la scrisorile mele. Era, de altminteri, lesne de înțeles că sora mea nu se putea încrede decât în tovarășa ei de atelier. Astăzi, voi fi cu gândul alături de tine, și nespus de întristat că nu iei și tu parte la sărbătorirea mea. Mândria Angoulême-ului mi-a adus un mic triumf care, peste câteva zile, va fi cu desăvârșire uitat, dar la care bucuria ta ar fi fost singura sinceră. În sfârșit, încă vreo câteva zile și îi vei ierta totul aceluia care socotește mai presus de orice altă glorie pe aceea de a fi fratele tău.
Lucien.
David își simți inima împărțită între cele două forțe, deși inegale: căci pe soție o adora, pe când prietenia pentru Lucien scăzuse de când pierduse stima față de el. Dar, în singurătate, sentimentele capătă cu totul altă intensitate. Omul singur, și lăsat pradă unor preocupări ca acelea ce-l munceau pe David, cade înfrânt de unele gânduri împotriva cărora, în mediul vieții de toate zilele, ar găsi puncte de sprijin. Astfel, citind scrisoarea lui Lucien în mijlocul fanfarelor acelui triumf neașteptat, fu adânc mișcat, văzând exprimată în ea tocmai părerea de rău pe care el însuși o dorea. Sufletele duioase nu rezistă la aceste mici efecte de sentiment, pe care le cred la fel de puternice la alții ca și la dânșii. Nu-i oare tocmai picătura de apă ce se rostogolește din cupa plină?… De aceea, către miezul nopții, toate rugămințile Basinei nu-l putură opri pe David de a se duce să-l vadă pe Lucien.
— Nimeni, îi zise el, nu se plimbă la ceasul ăsta pe străzile Angoulême-ului, n-or să mă vadă, nu mă pot aresta noaptea; și, dacă mă întâlnește cineva, n-am decât să folosesc mijlocul născocit de Kolb ca să mă întorc la ascunzătoare. Pe urmă, e și multă vreme de când nu mi-am mai îmbrățișat soția și copilul.
Basine se dădu bătută și îl lăsă să iasă pe David, care striga: „Lucien!” în clipa când Lucien și Petit-Claud se despărțeau. Și cei doi frați se aruncară unul în brațele celuilalt plângând. Nu sunt multe clipe din acestea în viață. Lucien simțea căldura uneia din acele prietenii de care nu te poți niciodată îndoi și pe care-ți pare rău că ai înșelat-o. David simțea nevoia să ierte. Inventatorul, nobil și generos, voia mai ales să-i facă puțină morală lui Lucien, ca să risipească norii ce umbreau dragostea dintre frate și soră. În fața acestor considerații de sentiment, toate primejdiile născute din lipsa de bani pieriseră.
Petit-Claud îi spuse clientului său:
— Dă fuga acasă, alege-te măcar cu ceva de pe urma imprudenței, îmbrățișează-ți soția și copilul… și ferește-te să te vadă cineva!
„Ce nenoroc! își zise Petit-Claud, rămânând singur în piața du Mûrier. Ah! dacă ar fi aici Cérizet…”
Pe când avocatul își vorbea singur de-a lungul ulucilor ce îngrădeau locul pe care se înalță mândru astăzi Palatul de Justiție, auzi ciocănind în spatele lui într-o scândură, ca și cum ar fi ciocănit cineva într-o ușă.
— Sunt aici, zise Cérizet printre două uluci. L-am văzut pe David venind din Houmeau. Bănuiam eu unde se ascunde, dar acum sunt sigur, și știu de unde să-l iau; însă, ca să-i întindem o cursă, e nevoie să aflăm câte ceva din planurile lui Lucien, și dumneata, poftim! îl trimiți în casă! Măcar rămâi acum aici, sub un pretext oarecare. Când David și cu Lucien o să iasă, adu-i aici lângă mine; or să se creadă singuri, și o să aud ultimele cuvinte când se vor despărți.
— Ești un diavol și jumătate, îi zise în șoaptă Petit-Claud.
— Pe toți dumnezeii, izbucni Cérizet, ce n-aș face tot ce pot, ca să capăt ce mi-ai făgăduit!
Petit-Claud se depărtă de uluci și se plimbă prin piața du Mûrier uitându-se înspre ferestrele odăii unde era strânsă familia și gândindu-se la viitorul lui, ca spre a-și face curaj; căci dibăcia lui Cérizet îi îngăduia să dea lovitura din urmă. Petit-Claud era un om dintre aceia nespus de șireți și cu două fețe, care nu se lasă ademenit de prezent sau de vreo prietenie oarecare, căci studiase prea bine nestatornicia inimii omenești, ca și strategia intereselor. De aceea, la început nu se prea încrezuse în Cointet. În cazul când însurătoarea lui nu s-ar fi făcut, fără să poată avea totuși dreptul de a-l învinovăți pe Cointet cel mare de trădare, el își luase măsuri să-i facă mizerii; însă, începând cu succesul său din casa doamnei de Senonches, Petit-Claud juca într-adevăr cinstit. Planul de-al doilea, nemaifiindu-i folositor, devenea primejdios pentru situația politică spre care năzuia. Iată bazele pe care voise să-și clădească importanța-i viitoare: Gannerac și câțiva mari negustori începeau să formeze în Houmeau un comitet liberal care avea legături, datorită comerțului, cu șefii opoziției. Aducerea la putere a guvernului Villèle de către Ludovic al XVIII-lea, cu puțin înainte de a muri, fu semnalul unei schimbări în comportarea opoziției, care, de când murise Napoleon, renunța la periculoasa cale a conspirațiilor. Partidul liberal își organiza în fundul provinciei sistemul său de rezistență legală: năzuia să pună mâna pe „materia” electorală, spre a-și atinge scopul numai prin convingerea maselor. Liberal înverșunat și născut în Houmeau, Petit-Claud fu promotorul, sufletul și consilierul secret al opoziției constituite în orașul de jos, asuprit de aristocrația din orașul de sus. El, cel dintâi, le atrase atenția asupra pericolului de a-i lăsa pe cei doi Cointet să dispună singuri de toată presa din departamentul Charente-i, unde opoziția era datoare să-și aibă și ea organul, spre a nu rămâne mai prejos de celelalte orașe.
— Fiecare din noi să-i dea câte o hârtie de cinci sute de franci lui Gannerac, care va strânge astfel vreo douăzeci și ceva de mii de franci ca să cumpere tipografia Séchard, din care vom face ce vom vrea, după ce-l vom avea și pe proprietar la mână printr-un împrumut, zisese Petit-Claud.
Avocatul izbuti să-și vadă propunerea aprobată, pentru a-și întări cu acest mod dubla-i poziție față de Cointet și de Séchard, și își aruncă ochii, cum era și firesc, asupra unei lichele de teapa lui Cérizet ca să facă din el omul devotat al partidului.
— Dacă poți să-l descoperi pe fostul tău jupân și să ni-l dai pe mână, îi spuse el fostului șef de atelier de la Séchard, o să ți se dea cu împrumut douăzeci de mii de franci ca să-i cumperi tipografia, și foarte probabil să te punem în fruntea ziarului. Așa că, până atunci, fă treabă bună!…
Mai sigur de zelul unui om ca Cérizet, decât de cel al tuturor Doublon-ilor din lume, Petit-Claud îi făgăduise atunci lui Cointet cel mare arestarea lui Séchard. Însă, de când Petit-Claud nutrea speranța de a intra în magistratură, prevedea că va fi nevoit să le întoarcă spatele liberalilor, și întărâtase atât de bine spiritele din Houmeau, încât fondurile necesare achiziționării tipografiei erau strânse. Petit-Claud se hotărî atunci să lase lucrurile să-și urmeze drumul lor firesc.
— Eh, își zise el, Cérizet o să săvârșească cine știe ce delict de presă, de care mă voi folosi ca să-mi arăt talentele de procuror…
Se duse la ușa tipografiei și îi spuse lui Kolb, care făcea de strajă:
— Dă fuga sus la David și spune-i să profite de ora asta și să plece. Fiți cu ochii în patru; eu mă duc, e ora unu…
Când Kolb părăsi postul, Marion îi luă locul. Lucien și David coborâră. Kolb porni la o sută de pași înaintea lor, iar Marion la o sută de pași în urmă. Când cei doi frați trecură prin dreptul ulucilor, Lucien îi vorbea cu aprindere lui David.
— Dragul meu, îi zise el, planul meu e foarte simplu; dar cum să ți-l spun de față cu Ève care nu i-ar înțelege niciodată mijloacele? Sunt sigur că Louise are în fundul inimii o dorință pe care voi ști eu să i-o trezesc, numai așa, ca să mă răzbun pe neghiobul de prefect! Dacă ne iubim măcar o săptămână, o pun să-i ceară ministrului un ajutor de douăzeci de mii de franci pentru tine. Mâine, o revăd pe ființa asta în micul budoar unde a început dragostea noastră, și unde, după câte spune Petit-Claud, nimic nu s-a schimbat: o să joc teatru. Așa că, poimâine dimineața îți trimit prin Basine un bilet ca să-ți dau de veste dacă am reușit… Cine știe? poate că vei fi liber!… înțelegi acum pentru ce am vrut haine de la Paris? Nu poți juca în zdrențe rolul de june-prim.
La șase dimineața, Cérizet se înfățișa lui Petit-Claud.
— Mâine, la prânz, Doublon să fie gata; o să pună mâna pe omul nostru, răspund eu, îi zise parizianul; sunt prieten bun cu una dintre lucrătoarele de la domnișoara Clerget, înțelegeți?…
După ce ascultă planul lui Cérizet, Petit-Claud alergă într-un suflet la Cointet.
— Faceți în așa fel încât, astă-seară, domnul du Hautoy să se hotărască a-i da Françoisei nuda proprietate a bunurilor sale, iar peste două zile, dumneavoastră iscăliți un act de asociație cu Séchard. Drept garanție, eu nu mă însor decât după o săptămână de la încheierea contractului; în felul acesta, rămânem în termenii învoielii noastre: dai, dau. Trebuie, însă, să iscodim bine ce se va petrece la doamna de Senonches între Lucien și contesa du Châtelet, aici e totul… Dacă Lucien speră să reușească cu ajutorul ei, David e al nostru.
— Ai să ajungi, cred, ministru de justiție, zise Cointet.
— Și de ce nu? Și domnul de Peyronnet[344] a ajuns! spuse Petit-Claud, care nu-și lepădase cu totul pielea de liberal.
Prezența celor mai mulți dintre nobilii din Angoulême la semnarea contractului se datora situației dubioase a domnișoarei de la Haye. Sărăcia viitoarei căsnicii sporea interesul pe care lumii îi place să-l arate în asemenea ocazii; căci se întâmplă cu binefacerile ca și cu triumfurile: lumii îi e pe plac o milostenie care îi satisface amorul propriu. De aceea, marchiza de Pimentel, contesa du Châtelet, domnul de Senonches și alți doi-trei obișnuiți de-ai casei îi făcură Françoisei câteva daruri de care se vorbea mult în oraș. Fleacurile acestea de efect, împreună cu trusoul pregătit de un an de către Zéphirine, cu bijuteriile nașului și cu darurile după datină ale ginerelui, o consolară pe Françoise și stârniră curiozitatea mai multor mame, care își aduseră și fiicele. Petit-Claud și Cointet observaseră că nobilii din Angoulême îi tolerau și pe unul și pe celălalt în Olimpul lor, ca pe o necesitate: unul era doară administratorul averii, subtutorele Françoisei; iar celălalt era indispensabil la semnarea actului, ca spânzuratul la execuție; dar, o dată căsătoria celebrată, dacă doamna Petit-Claud își păstra dreptul de a veni acasă la nașă, soțul își dădea seama că va fi primit anevoie și plănuia deci să se impună singur acestor oameni semeți. Rușinându-se de rudele sale prea de jos, avocatul îi trimise vorbă mamei lui la Mansle, unde ea se retrăsese, să spună că e bolnavă și să-și dea consimțimântul în scris. Destul de umilit că se înfățișează fără rude, fără protectori, fără semnături lângă a lui, Petit-Claud era deci foarte fericit să vină cu un om celebru, prieten de-al său, și pe care contesa dorea să-l revadă. De aceea se duse să-l ia pe Lucien de acasă cu trăsura. Pentru această serată de pomină, poetul își făcuse o toaletă ce avea să-i dea, fără nici o îndoială, o superioritate asupra tuturor bărbaților de acolo. Doamna de Senonches anunțase de altminteri că va veni și eroul momentului, iar întrevederea celor doi amanți certați era una dintre scenele de care provincia e foarte ahtiată. Lucien ajunsese un fante; se zvonea că e atât de frumos, de schimbat, de minunat, încât toate femeile din Angoulême ardeau de dorința de a-l revedea. După moda epocii de atunci, când s-a trecut de la pantalonii scurți de bal la urâții pantaloni de azi, el își pusese o pereche de pantaloni negri, lipiți de piele. Bărbații își arătau încă pe vremea aceea formele, spre marea desperare a celor slăbănogi sau schilozi; iar ale lui Lucien erau apoloniene. Ciorapii de mătase cenușie cu baghetă, pantofii de lac, vesta de satin negru, cravata, toate fură bine trase, întinse, lipite parcă pe el. Părul blond și bogat, bine ondulat, îi scotea în evidență fruntea albă, în jurul căreia i se vedeau buclele ridicate cu o grație căutată. Ochii-i scăpărau de mândrie. Mâinile lui mici, femeiești, nu aveau să se arate neînmănușate. Își copie ținuta după de Marsay, vestitul dandy parizian, ținând într-o mână bastonul și pălăria, pe care nu le lăsă deloc și se sluji de cealaltă ca să facă gesturi rare cu care își întovărășea frazele. Lucien ar fi vrut să se strecoare în salon, ca oamenii celebri care, dintr-o falsă modestie, își lasă capul în jos chiar când trec pe sub cea mai înaltă poartă. Petit-Claud însă, care n-avea decât un singur prieten, abuză de el. Îl duse pe Lucien aproape în triumf până la doamna de Senonches, printre invitați. În trecere, poetul auzi șoaptele care altădată l-ar fi făcut să-și piardă capul și care acum îl lăsară rece: era încredințat că, el singur, face cât tot Olimpul din Angoulême.
— Doamnă, îi spuse el doamnei de Senonches, l-am felicitat pe amicul meu Petit-Claud, pentru că are în el stofa din care se croiesc miniștrii de Justiție și pentru norocul de a vă aparține, oricât de slabe ar fi legăturile dintre nașă și fină. (Cuvintele din urmă fură spuse cu un aer ironic, prea bine simțit de toate femeile de față, care ascultau, fără să pară că-s atente.) În ce mă privește, însă, binecuvântez o împrejurare ce-mi îngăduie să vă prezint omagiile mele.
Vorbele fură spuse fără nici o tulburare și într-o poză de mare senior în vizită la niște oameni de rând. Lucien ascultă răspunsul întortocheat al Zéphirinei, rotind o privire prin salon, spre a-și prepara efectele. Astfel că îi putu saluta cu grație, și nuanțându-și surâsurile, pe Francis du Hautoy și pe prefect, care îl salutară și ei; apoi se apropie în sfârșit de doamna du Châtelet, prefăcându-se că abia atunci o zărește. Întâlnirea aceasta era până într-atât evenimentul serii, încât contractul de căsătorie, pe care oamenii de seamă aveau să-și pună semnătura, conduși în dormitor fie de notar, fie de Françoise, fu uitat. Lucien făcu câțiva pași înspre Louise de Nègrepelisse; și, cu acea grație pariziană, care pentru ea era numai o amintire de când se înapoiase în provincie, îi spuse destul de tare:
— Domniei-voastre, doamnă, datorez invitația ce-mi procură plăcerea de a lua masa poimâine seara la prefectură?
— N-o datorezi, domnul meu, decât gloriei dumitale, răspunse scurt Louise, puțin ofensată de întorsătura agresivă a frazei meditate de Lucien spre a jigni mândria fostei sale protectoare.
— Vai! doamnă contesă, spuse Lucien cu un aer deopotrivă de șiret și de încrezut, îmi e cu neputință să vă aduc persoana în cauză dacă are nenorocul de a nu vă mai fi pe plac.
Și, fără a aștepta răspunsul, se răsuci în călcâie, zărindu-l pe episcop, pe care îl salută cu multă noblețe.
— Preasfinția Ta a fost aproape profet, îi zise el cu un glas fermecător; și voi căuta să fie pe deplin. Mă fericesc de a fi venit aici, de vreme ce vă pot prezenta respectele mele.
Lucien îl amuză pe preasfântul într-o conversație ce ținu zece minute. Toate femeile se uitau la Lucien ca la o minune. Obrăznicia-i neașteptată o lăsase pe doamna du Châtelet fără grai și răspuns. Văzându-l pe Lucien ținta admirației tuturor femeilor; urmărind, din grup în grup, comentariul fiecăreia făcut în șoaptă asupra frazelor schimbate între ea și Lucien, cu care acesta parcă o turtise având aerul să o disprețuiască, simți o durere în inimă, socotindu-se jignită în amoru-i propriu.
„Dacă, după fraza asta, nu vine mâine la prefectură, ce scandal! gândi ea. De unde mândria asta pe el? Domnișoara des Touches să se fi îndrăgostit de Lucien?… E atât de frumos! Se zice că dânsa s-a dus acasă la el la Paris, a doua zi după moartea actriței!… Poate că n-a venit aici decât ca să-și salveze cumnatul, și s-a aflat la spatele trăsurii noastre, la Mansle, din cauza vreunui accident suferit pe drum. În dimineața aceea, Lucien s-a uitat foarte de sus la noi, la Sixte și la mine.”
Mii de gânduri îi trecură prin cap, și, din nefericire pentru Louise, ea se lăsă în voia lor, privindu-l pe Lucien, care stătea de vorbă cu episcopul ca și cum ar fi fost regele salonului; nu saluta pe nimeni și aștepta ca ceilalți să vină la el, plimbându-și privirea cu o varietate de expresie, cu o siguranță de sine demne de de Marsay, modelul său. Nu se depărtă de prelat nici ca să se ducă să-l salute pe domnul de Senonches, care se arătă la o mică distanță.
După zece minute, Louise nu se mai putu stăpâni. Se ridică, se duse la episcop și îl întrebă:
— Ce vă spune, preasfinte, că zâmbiți atât de des?
Lucien se dădu câțiva pași în urmă, ca s-o lase pe doamna du Châtelet cu prelatul.
— A! doamnă contesă, tânărul acesta e foarte spiritual!… îmi explica tocmai că dumneavoastră vă datorează toată forța…
— Eu nu sunt nerecunoscător, doamnă!… zise Lucien cu o privire de mustrare ce o încântă pe contesă.
— Să facem pace, spuse ea, chemându-l pe Lucien cu un gest al evantaiului, vino, cu preasfinția-sa, pe aici… prea-sfântul ne va judeca.
Și arătă înspre budoar, luându-l pe episcop într-acolo.
— Poftim ce rol îi dă preasfinției-sale! zise o cucoană din tabăra Chandour, destul de tare ca să fie auzită.
— Să ne judece?… întrebă Lucien, uitându-se când la prelat, când la contesă; există deci și un vinovat?
Louise de Nègrepelisse se așeză pe canapeaua din fostul său budoar. La invitația ei, Lucien și prelatul se așezară de o parte și de alta, iar dânsa începu să vorbească. Lucien îi făcu fostei sale iubite cinstea, surpriza și fericirea de a nu asculta. Se purtă întocmai ca Pasta în Tancred[345] când îi vine rândul să spună: O, patrie!… Pe chipu-i cânta faimoasa cavatină del Rizzo. În sfârșit, elevul Coraliei izbuti să-și aducă în ochi câteva lacrimi.
— Ah! Louise, cât te iubeam! îi spuse el la ureche fără să se sinchisească nici de prelat, nici de conversație când văzu că Louise îi observase lacrimile.
— Șterge-ți ochii, sau mă compromiți, aici, a doua oară, îi zise ea, aplecându-se la urechea lui, ceea ce îl jigni pe episcop.
— Și e destul o dată, reluă repede Lucien. Cuvântul acesta al verișoarei doamnei d'Espard ar usca toate lacrimile unei Magdalene. Doamne!… mi-am regăsit pentru o clipă toate amintirile, toate iluziile, cei douăzeci de ani ai mei de atunci, și dumneata mi-i…
Preasfântul se înapoie brusc în salon, pricepând că demnitatea îi putea fi compromisă rămânând între cei doi foști amanți. Toată lumea se prefăcea a le respecta singurătatea în budoar. Dar, după un sfert de ceas, Sixte, căruia vorbele, râsetele și plimbările prin fața ușii budoarului nu-i fură pe plac, intră acolo cu un aer mai mult decât îngrijorat și îi găsi pe Lucien și pe Louise foarte însuflețiți.
— Doamnă, îi zise Sixte soției la ureche, dumneata care cunoști Angoulême-ul mai bine decât mine, s-ar cuveni să te gândești că ești soția prefectului și că reprezentăm aici guvernul.
— Dragul meu, zise Louise, fulgerându-l din ochi pe girantul său responsabil, care începuse să tremure, stau de vorbă cu domnul de Rubempré despre lucruri importante pentru dumneata. E vorba de a salva un inventator pe punctul de a cădea victima unor uneltiri din cele mai ticăloase, și dumneata ne vei da o mână de ajutor… Cât despre ceea ce cucoanele de pe aici pot gândi despre mine, vei vedea cum am să mă port ca să le înghețe veninul pe buze.
Ieși din budoar sprijinindu-se de brațul lui Lucien și îl duse să semneze contractul, arătându-se tuturor cu îndrăzneala unei doamne din lumea mare.
— Să semnăm împreună, zise ea, întinzându-i lui Lucien pana, și îi arătă locul unde semnase ea, pentru ca semnăturile lor să fie alături.
— Domnule de Senonches, l-ai mai fi recunoscut pe domnul de Rubempré? întrebă contesa, silindu-l pe obraznicul vânător să-l salute pe Lucien.
Îl duse după aceea pe Lucien în salon și îl așeză între ea și Zéphirine, pe temuta canapea din mijloc. Apoi, ca o regină pe tron, începu, mai întâi în șoaptă, o conversație vădit ironică, la care se alăturară câțiva din vechii ei prieteni și mai multe femei care îi făceau curte. Lucien, devenit eroul grupului, fu îndemnat de contesă să vorbească despre viața din Paris. Satira improvizată de poet cu o vervă de necrezut și presărată cu anecdote despre oamenii celebri constitui un adevărat regal pentru curiozitatea lacomă a provincialilor. I se admiră spiritul, după cum i se admirase frumusețea. Doamna contesă Sixte se bucura atât de fățiș de prezența lui Lucien, jucă atât de bine pe femeia încântată de „sclavul” ei, îi servea replica atât de la timp și de potrivit, pândi aprobările celorlalți cu niște priviri atât de compromițătoare, încât unele femei începură să vadă în coincidența înapoierii Louisei și a lui Lucien o dragoste adâncă, victimă a vreunei neînțelegeri de care erau amândoi vinovați. Poate că numai ciuda a dus-o la această nefericită căsătorie cu Châtelet, față de care lumea încerca să manifesteze o împotrivire fățișă.
— Ei, îi spuse Louise pe la unu noaptea și în șoaptă lui Lucien înainte de a se ridica de pe canapea, poimâine, fă-mi plăcerea de a veni la timp.
Contesa se despărți de Lucien cu o mică înclinare din cap, ce părea foarte amicală, și se duse să-i spună câteva vorbe contelui Sixte, care-și căuta pălăria.
— Dacă ceea ce mi-a expus doamna du Châtelet este adevărat, dragul meu Lucien, poți să ai încredere în mine, zise prefectul, pornind după soția lui, care pleca fără el, ca la Paris. Chiar din astă-seară, cumnatul dumitale se poate socoti scos din cauză.
— Domnul conte îmi datorează atâta lucru, reluă Lucien zâmbind.
— Hei, ne-am ars!… șopti Cointet în urechea lui Petit-Claud, martor la această despărțire.
Petit-Claud, uluit de succesul lui Lucien, încremenit de strălucirea spiritului și a grației sale, se uită la Françoise de la Haye, care, plină de admirație pentru Lucien, părea că-i spune: „Fii și tu ca prietenul tău”.
O lucire de bucurie trecu pe chipul lui Petit-Claud.
— Dineul prefectului are loc abia poimâine; mai avem încă o zi întreagă la mijloc, răspund eu de toate.
— Ei, dragul meu, ce zici? îl întrebă Lucien pe Petit-Claud pe la două din noapte când se întorceau pe jos; am venit, am văzut, am învins! Peste câteva ceasuri, Séchard o să fie foarte fericit.
„Asta-i tot ce voiam să știu”, gândi Petit-Claud.
— Te credeam doar poet, dar tu ești și un Lauzun[346], asta înseamnă de două ori poet, răspunse el cu o strângere de mână, ce avea să fie cea din urmă.
— Dragă Ève, zise Lucien, trezindu-și sora, o veste bună! într-o lună, David n-o să mai aibă datorii!…
— Cum așa?
— Uite cum: doamna du Châtelet este tot vechea mea Louise; mă iubește mai mult ca oricând și o să-i facă un raport ministrului de interne, prin soțul ei, în favoarea descoperirii noastre!… În felul acesta, nu mai avem decât mai puțin de o lună de suferit, tocmai cât îmi trebuie ca să mă răzbun pe prefect și să-l fac cel mai fericit dintre soți. (Ève crezu că visează încă, ascultându-l pe Lucien.) Revăzând salonașul cenușiu în care tremuram ca un copil acum doi ani; uitându-mă la mobile, la picturi și la mutrele de acolo, mi se lua un văl de pe ochi! Cum îți schimbă Parisul ideile!
— Și asta e o fericire?… întrebă Ève, înțelegându-și în sfârșit fratele.
— Te las să dormi, o să vorbim noi mâine, zise Lucien.