Pe vremea aceea, Galeriile de Lemn erau una dintre curiozitățile cele mai vestite ale Parisului[175]. Nu poate fi de prisos a zugrăvi aci bazarul acesta infect; căci, timp de treizeci și șase de ani, el a jucat în viața pariziană un rol atât de important, încât sunt puțini oameni de patruzeci de ani cărora această descriere, de necrezut pentru cei tineri, să nu le facă plăcere. Pe locul fostei galerii d'Orléans, rece, înaltă și lată, un soi de seră fără flori, se ridicau niște barăci sau mai degrabă niște cocioabe de scânduri, destul de prost acoperite, mici, rău luminate dinspre curte și dinspre grădină de niște gemulețe denumite ferestre și care semănau cu ale celor mai murdare cârciumi de la marginea orașului. Trei rânduri de prăvălii alcătuiau două galerii, înalte de vreo douăsprezece picioare. Prăvăliile aflate la mijloc dădeau pe cele două Galerii, în care aerul era greu de tot, iar lumina slabă din pricina acoperișului de sticlă totdeauna murdară. Chichinețele astea dobândiseră, pe măsură ce se înmulțise și numărul celor care veneau să caște gura acolo, un preț atât de mare, încât chiria unora, deși nu aveau mai mult de doi metri pe trei, ajunsese la cinci mii de franci. Dughenele, luminate numai dinspre grădină și curte, erau împrejmuite cu niște gărdulețe verzi, menite, pesemne, să împiedice mulțimea de a dărâma, prin atingere, zidurile din moloz prost care alcătuiau partea de dindărăt a prăvăliilor. Se formase astfel acolo un spațiu de două-trei picioare în care vegetau produsele cele mai neașteptate ale unei botanici necunoscute științei, de-a valma cu acelea ale unor diferite industrii nu mai puțin înfloritoare. Ziare vechi acopereau câte o tufă de trandafir, astfel că florile de stil erau parfumate de florile lăsate în paragină ale acestei grădini neîngrijite, dar stropite cu necurățenii. Panglici de toate culorile sau prospecte înfloreau prin tufișuri. Resturi de cârpe pestrițe înăbușeau vegetația; întâlnind un ghemotoc de panglici pe o tufă de verdeață, rămâneai dezamăgit de floarea pe care te pregăteai s-o admiri, observând că, în realitate, o bucată de mătase ținea locul unei dalii. Dinspre curte ca și dinspre grădină, acest palat năzdrăvan oferea vederii tot ceea ce murdăria pariziană a produs mai ciudat: văruieli țipătoare, tencuieli scorojite, firme vechi, anunțuri uluitoare. Pe deasupra, și publicul parizian murdărea groaznic gărdulețele verzi, fie prin grădină, fie din curte. Astfel, de amândouă părțile, un șanț scârbos și puturos părea că îi oprește pe oamenii simandicoși să se apropie de aceste galerii; numai că oamenii simandicoși nu se dădeau înapoi din fața acestor urâțenii, după cum nici feți-frumoșii din povești nu dau înapoi în fața balaurilor sau a stavilelor ridicate de vrăjitorul cel viclean în calea spre fetele de împărat. Aceste galerii erau, ca și astăzi, străbătute de un pasaj, și, ca și astăzi, se mai putea pătrunde acolo și prin cele două peristiluri actuale începute înainte de revoluție și lăsate în părăsire din lipsă de fonduri. Frumoasa Galerie de Piatră, care duce astăzi la Théâtre-Français, era pe atunci un pasaj strâmt, foarte înalt, și cu un acoperiș atât de stricat, încât deseori ploua înăuntru.
I se zicea Galeria de Sticlă, ca s-o deosebească de Galeria de Lemn. Acoperișul acestei maghernițe era într-o stare de plâns, încât Casa d'Orléans a fost dată în judecată de un faimos negustor de covoare și stofe căruia, într-o noapte, i se stricaseră mărfuri de o valoare considerabilă. Procesul a fost câștigat de negustor. Pe alocuri, niște pânză dublu-gudronată servea de acoperământ. Pardoseala Galeriei de Sticlă, unde s-a pricopsit vestitul Chevet, ca și aceea a Galeriilor de Lemn, nu era altceva decât pământul natural al Parisului, sporit de pământul întâmplător, cărat de ghetele și pantofii trecătorilor. La tot pasul, picioarele călcau pe munți și văi de glod întărit, și neîncetat măturat de negustori, astfel că noilor-veniți le trebuia un anume timp până să se învețe a umbla pe acolo.
Mormanele astea de necurățenii, geamurile mânjite de ploaie și de praf, maghernițele scunde și acoperite cu zdrențe, murdăria zidurilor neterminate, toată adunătura de lucruri care aducea a șatră de țigani, a bâlci, a uluci cu care se înconjoară la Paris monumentele ce nu se mai construiesc, înfățișarea asta tragicomică se potrivea de minune cu diferitele negoțuri care foiau pe sub șopronul necuviincios, nerușinat, plin de gălăgie și de veselie, în care, de la revoluția din 1789 și până la revoluția din 1830, s-au făcut afaceri ce depășesc orice închipuire. Timp de douăzeci de ani, bursa s-a ținut peste drum, la parterul Palatului. În acest chip, acolo se crea opinia publică, se puneau la cale și se năruiau reputațiile ca și afacerile politice și financiare. Galeriile erau locul de întâlnire înainte și după bursă. Bancherii și negustorii din Paris umpleau ades curtea Palatului și se adăposteau pe sub aceste acoperișuri la vreme de ploaie. Natura acestei clădiri, ivită în acel loc fără să știi cum și de ce, îi dădea o sonoritate ciudată. Hohotele de râs răsunau la tot pasul. Nu izbucnea vreo ceartă la un capăt, ca să nu se afle numaidecât și la celălalt despre ea. Nu găseai pe acolo decât librari, editori, poezie, politică și proză, modiste și, în fine, femei de stradă ce veneau numai seara. Acolo înfloreau știrile și cărțile, gloriile proaspete și cele vechi, conspirațiile Tribunei ca și minciunile editurilor. Acolo se vindeau toate noutățile, iar publicul numai de acolo se îndărătnicea să cumpere. Acolo s-au vândut într-o singură seară mii și mii de exemplare din cutare ori cutare pamflet de Paul-Louis Courier[176], sau din Aventurile fiicei de rege, primul foc tras de casa d'Orléans asupra Chartei lui Ludovic al XVIII-lea. Pe vremea când Lucien își făcea apariția prin locurile acelea, câteva dughene aveau galantare destul de elegante; dar aceste dughene erau numai dintre cele ce dădeau spre curte sau spre grădină. Până în ziua când această curioasă colonie pieri sub târnăcoapele arhitectului Fontaine, dughenele înghesuite între cele două galerii rămaseră complet deschise, susținute doar de stâlpi comuni, ca barăcile de bâlci, astfel că privirea răzbătea în galerie printre mărfuri și prin ușile cu geam. Fiindu-le cu neputință să facă foc acolo, negustorii se încălzeau la niște sobițe de tablă și aveau ei înșiși grijă de foc, o imprudență putând aprinde într-un sfert de ceas toată această republică de scânduri uscate de soare și încinse parcă de focul dorințelor stârnite de prostituție, înțesate numai de văluri, de pânze subțiri, de hârtii și deseori măturate de curenți de aer. Prăvăliile modistelor erau pline de pălării năstrușnice, părând că se află acolo nu atât spre a fi vândute, cât numai spre a fi expuse, agățate cu sutele pe niște frigări cu vârful în formă de ciupercă și înveselind galeriile cu miile lor de culori. Timp de douăzeci de ani, toți vizitatorii se întrebaseră pe ce fel de capete ajungeau până la urmă pălăriile astea prăfuite. Lucrătoare, îndeobște urâte, dar vioaie, agățau cucoanele cu vorbe viclene, după obiceiul și cu limbajul precupețelor din piață. O vânzătoare, dezghețată și cu ochi neastâmpărați, stătea pe un scăunel și hărțuia trecătorii: „Cumpărați o pălărie frumoasă, doamnă!
— Stați să vă vând și dumneavoastră ceva, domnule!” Inflexiunile vocii, ocheadele sau luarea în derâdere a unor trecători se adăugau vocabularului lor, bogat și pitoresc. Editorii și modistele trăiau astfel în bună înțelegere. În pasajul numit atât de pompos Galeria de Sticlă, întâlneai negoțurile cele mai neașteptate. Acolo se instalau ventrilocii, șarlatanii de tot soiul, spectacolele unde nu vezi nimic ca și acelea unde ți se arată lumea întreagă. Acolo se instalase, pentru întâia oară, un om care a câștigat după aceea șapte-opt sute de mii de franci colindând bâlciurile. Avea ca firmă un soare de aur într-o ramă neagră, în jurul căreia scânteiau în litere roșii cuvintele: Aici omul vede ceea ce nici Dumnezeu nu poate vedea. Intrarea: zece centime. Pungașul nu te primea niciodată singur, și nici într-un grup mai mare de două persoane. După ce intrai, te trezeai nas în nas cu o oglindă mare. Deodată o voce, care l-ar fi înspăimântat până și pe Hoffmann Berlinezul[177], se dezlănțuia ca un mecanism pus în mișcare: „Domnilor, vedeți aici ceea ce Dumnezeu nu ar putea în vecii vecilor să vadă, adică pe semenul dumneavoastră. Dumnezeu nu are semen!” Ieșeai rușinat și nu îndrăzneai să-ți recunoști prostia. De la toate ușile porneau voci asemănătoare ce-ți împuiau urechile cu cosmorame[178], cu vederi din Constantinopol, cu reprezentații de păpuși, cu automate care jucau șah, cu câini care știau să aleagă pe cea mai frumoasă femeie din grup. Ventrilocul Fitz-James aici și-a câștigat faima, în cafeneaua Borel, mai înainte de a se duce să moară în Montmartre, printre elevii Școlii politehnice. Mai găseai pe acolo vânzătoare de fructe și de flori, precum și un croitor vestit pentru fireturile militare ce străluceau seara ca soarele. Dimineața, până la două după prânz, Galeriile de Lemn erau mute, posace și pustii. Negustorii stăteau la taifas între ei, ca acasă. Înghesuiala nu începea decât pe la trei, ora bursei. Când lumea începea să se adune, tineri însetați de literatură, dar lipsiți de mijloace, puteau citi pe gratis în dreptul rafturilor librăriilor. Miloși, băieții de prăvălie, puși să supravegheze cărțile expuse pe mese, îi lăsau să le răsfoiască. Dacă era vorba de volume cu numai două sute de pagini, ca Smarra, Peter Schlemihl, Jean Sbogar, Jocko[179], în două ședințe le dădeau gata. Căci pe atunci, cabinetele de lectură nu luaseră încă ființă și trebuia să cumperi cartea ca s-o citești; de aceea romanele se vindeau în timpul acela într-un număr ce ar părea fabulos astăzi. Era ceva cu adevărat franțuzesc în această pomană făcută intelectualității tinere, lacome și sărace. Poezia acestui înfiorător bazar se făcea și mai simțită odată cu lăsarea serii. Din toate străzile învecinate, veneau cu grămada fete ce se puteau plimba pe acolo fără să plătească vreo taxă. Din orice colț al Parisului, femeia de stradă dădea fuga să-și facă rândul la Palat. Într-adevăr, Galeriile de Piatră aparțineau numai unor case privilegiate care plăteau bani grei pentru dreptul de a-și expune câteva ființe gătite ca niște prințese, pe sub câte o arcadă sau pe locul corespunzător acesteia în grădină; pe câtă vreme Galeriile de Lemn erau pentru prostituție un teren public, Palatul prin excelență, cuvânt ce însemna pe atunci templul prostituției. Orice femeie putea să vină acolo, să plece cu prada și s-o ducă unde poftea. Femeile astea atrăgeau așadar seara la Galeriile de Lemn o mulțime atât de mare de oameni, încât, din pricina înghesuielii, se mergea la pas, ca la înmormântare sau la bal mascat. Această încetineală care nu supăra pe nimeni îți lăsa răgaz pentru o mai atentă cercetare. Femeile aveau o îmbrăcăminte care astăzi a dispărut; felul cum se arătau decoltate, până la mijlocul spatelui și foarte jos și în față; pieptănăturile lor năstrușnice, născocite ca să atragă privirile: una ca o normandă, alta ca o spaniolă, cea de colo frizată ca un cățeluș, cealaltă cu părul lins; picioarele prinse în ciorapi albi și arătate nu știai cum, dar totdeauna când trebuia, toată poezia asta sfruntată s-a pierdut. Dezmățul din întrebări și răspunsuri, nerușinarea asta publică, potrivită cu locul, nu se mai întâlnește nici la bal mascat, nici la celelalte baluri celebre de azi. Totul te înfiora și te înveselea. Carnația albă a umerilor și a sinilor scânteia prin mulțimea de haine bărbătești, cele mai deseori de culoare închisă, și înfățișa ochiului cele mai splendide contraste. Zarva glasurilor și a pașilor producea o bâzâială ce se auzea încă de pe la mijlocul grădinii, ca un bas continuu, împletit cu hohotele de râs ale fetelor sau cu țipetele de la vreo sfadă întâmplătoare. Persoanele cele mai cumsecade, oamenii cei mai de vază se ciocneau de oameni cu mutră de tâlhari. Amestecul acesta nefiresc exercita nu știu ce atracție ce îi tulbura până și pe cei mai nesimțitori. De aceea, tot Parisul a venit acolo, până în ultima clipă, ca să se plimbe chiar și pe planșeul de lemn cu care arhitectul își acoperise fundațiile în timp ce le construia. Și de aceea, regrete imense și generale au întâmpinat dărâmarea acestor șandramale.
Editorul Ladvocat se stabilise abia de câteva zile în colțul pasajului ce tăia pe la mijloc galeriile, față în față cu Dauriat, tânăr uitat astăzi, dar îndrăzneț, și care a desțelenit calea pe care avea să strălucească mai apoi concurentul său. Dugheana lui Dauriat se afla pe unul dintre rândurile ce dădeau înspre grădină, iar cea a lui Ladvocat era spre curte. Împărțită în două, prăvălia lui Dauriat cuprindea o magazie mare pentru cărți, iar cealaltă parte îi slujea de birou. Lucien, care venea pe acolo pentru întâia oară seara, se zăpăci de ceea ce vedea, așa cum pățeau toți provincialii și toți tinerii, și curând se rătăci de însoțitorul său.
— Dacă ai fi frumos ca băiatul ăsta, ți-aș da și eu ceva, îi zise o fată unui bătrân, arătându-l pe Lucien.
Lucien plecă ochii rușinat, și se lăsă dus de valul de lume într-un hal de buimăcire și ațâțare, greu de descris. Hărțuit de privirile femeilor, atras de formele dezgolite, zăpăcit de sânii obraznici ce îi ațineau drumul, se agăța de manuscrisul său strângându-l ca să nu i-l fure cineva, nevinovatul de el!
— Hei, domnule, ce vrei? strigă el simțindu-se apucat de o mână și crezând că poeziile lui momiseră pe cineva.
Îl recunoscu pe amicul său Lousteau, care îi zise:
— Știam eu că până la urmă o să treci și pe aici!
Poetul se afla în fața prăvăliei în care Lousteau îl și împinse și care era plină de oameni, toți așteptând prilejul de a vorbi cu sultanul editurilor. Tipografii, negustorii de hârtie și desenatorii, făcând roată în jurul vânzătorilor, îi întrebau de afacerile în curs ori de cele ce se puneau la cale.
— Uite-l pe Finot, directorul ziarului meu; stă de vorbă cu un tânăr care are talent, Félicien Vernou, o secătură rea ca o boală rușinoasă.
— Ei, dragă, ai o premieră astăzi, zise Finot îndreptându-se cu Vernou spre Lousteau. Ți-am luat eu loja.
— N-o fi vândut-o cumva lui Braulard?
— Ei, și ce? îți faci tu rost de-un loc. Ce cauți la Dauriat? A! să nu uit: am căzut la învoială să-i facem reclamă lui Paul de Kock, Dauriat i-a cumpărat două sute de exemplare, și Victor Ducange în schimb îi refuză un roman. Dauriat vrea să lanseze, zice el, un nou autor în același gen. Așa că să-l pui pe Paul de Kock deasupra lui Ducange.
— Păi, am o piesă cu Ducange la Teatrul Vesel, zise Lousteau.
— Nu-i nimic, îi spui că articolul e de mine, că îl făcusem crunt, că tu l-ai mai îndulcit, și o să-ți fie și recunoscător.
— Nu poți sconta cumva polița asta de-o sută de franci la casierul lui Dauriat? îl întrebă Étienne pe Finot. Știi? azi supăm împreună, inaugurăm noul apartament al Florinei.
— A! da, azi ne-ai chemat, zise Finot părând că face o sforțare de memorie. Hei, Gabusson, adăugă Finot luând polița lui Barbet și întinzând-o casierului, dă-i nouăzeci de franci pentru mine omului ăstuia.
— Andosează polița, amice.
Lousteau luă pana casierului, în vreme ce acesta număra banii, și semnă. Lucien, numai ochi și urechi, nu pierdu o silabă din toată conversația.
— Și asta nu-i totul, dragă, reluă Étienne, încă nu-ți mulțumesc, că doară noi suntem legați pe viață să ne ajutăm. Trebuie să-l prezint lui Dauriat pe domnul, și e nevoie să pui și tu o vorbă, ca să ne asculte.
— Despre ce e vorba? întrebă Finot.
— Despre un volum de poezii, răspunse Lucien.
— A! făcu Finot cu o tresărire.
— Se vede că domnul, zise Vernou uitându-se la Lucien, face abia acum cunoștință cu obiceiurile editorilor; altfel și-ar fi încuiat manuscrisul în colțul cel mai ascuns al domiciliului său.
În acel moment, un tânăr frumos, Émile Blondet, care debutase de curând la Journal des Débats[180] cu articole de mare răsunet, dădu mâna cu Finot, cu Lousteau, și-l salută ușor pe Vernou.
— Vino să supezi cu noi, la miezul nopții, la Florine, îi zise Lousteau.
— Vin, spuse tânărul. Dar cine-o să mai fie?
— A! răspunse Lousteau, o să fie Florine și Matifat droghistul; du Bruel, autorul care i-a dat un rol Florinei pentru debut; un bătrânel, moș Cardot, și ginerele său, Camusot; pe urmă, Finot.
— Și droghistul tău o să ne servească bine?
— În orice caz n-o să ne trimită tocmai el la doctor! zise Lucien.
— Domnul are mult spirit, spuse serios Blondet, privindu-l pe Lucien. Vine și dânsul la supeu, Lousteau?
— Da.
— Atunci o să râdem strașnic.
Lucien roșise până în vârful urechilor.
— Mai ai mult, Dauriat? întrebă Blondet ciocănind în geamul ce dădea deasupra biroului lui Dauriat.
— Dragul meu, vin acuma.
— Ai noroc, îi spuse Lousteau protejatului său. Tânărul acesta, aproape tot atât de tânăr ca și dumneata, lucrează la Débats. E unul dintre tartorii criticii: toți se tem de el, Dauriat va veni să-i facă curte și atunci o să ne putem apropia și noi de acest satrap al tipăriturilor, ca să ne spunem păsul. Altfel, nici la unsprezece nu ne-ar fi venit rândul. Să vezi cum or să se tot îngroașe rândurile celor care umblă după el.
Lucien și Lousteau se apropiară atunci de Blondet, de Finot, de Vernou și se îndreptară spre un capăt al prăvăliei, formând un grup.
— Ce face, de-ntârzie atâta? îl întrebă Blondet pe Gabusson, șeful funcționarilor, care se ridică de pe scaun ca să-l salute.
— Tratează să cumpere un săptămânal căruia are de gând să-i schimbe linia ca să combată influența Minervei, care prea îl servește numai pe Eymery[181], și a Conservatorului[182] care e prea orbește romantic.
— O să-l plătească mult?
— Păi, ca de obicei… prea mult! zise casierul.
În clipa aceea, intră un tânăr care publicase un roman minunat, vândut repede cu mare succes și din care Dauriat scotea ediția a doua. Tânărul acesta, cu o înfățișare ciudată, neobișnuită, ce trădează firile de artist, îl impresionă mult pe Lucien.
— E Nathan[183], șopti Lousteau la urechea poetului din provincie.
Nathan, cu toată sălbatica mândrie a chipului său, se apropie de grupul ziariștilor, cu pălăria în mână, și stătu aproape cu umilință în fața lui Blondet, pe care nu-l cunoștea decât din vedere. Blondet și Finot își ținură pălăriile pe cap.
— Domnule, sunt fericit de prilejul pe care mi-l oferă întâmplarea…
— E așa de fâstâcit, încât comite un pleonasm, îi zise Félicien lui Lousteau.
—… de a vă arăta recunoștința pentru minunatul articol ce ați avut bunăvoința să-l scrieți despre mine în Journal des Débats. Vă datorez jumătate din succesul cărții mele.
— Nu, domnul meu, nu, zise Blondet, ascunzându-și cu greu aerul protector sub cel de bunătate. Ai talent, pe cinstea mea, și sunt încântat să te cunosc.
— Dat fiind că articolul a apărut, nu voi avea aerul că îi lingușesc pe cei puternici; mă simt astfel mai la largul meu față de dumneavoastră. Vreți să-mi faceți cinstea și plăcerea de a lua masa cu mine mâine seară? O să fie și Finot.
— Dragă Lousteau, n-o să mă refuzi, nu-i așa? adăugă Nathan strângându-i mâna lui Étienne.
— A! ați pornit pe un drum măreț, domnule Blondet, îi spuse el acestuia, călcați pe urmele marilor cronicari literari, Dussault, Fiévée, Geoffroi. Hoffmann[184] îi și spunea deunăzi lui Claude Vignon, elevul său și prietenul meu, că o să poată muri acum fără grijă: Journal des Débats va trăi veșnic. Probabil că sunteți și foarte bine plătit?
— O sută de franci coloana, răspunse Blondet. E puțin, când ești nevoit să citești cărți, uneori chiar câte o sută, până să găsești una despre care să merite să scrii, ca a dumitale. Mi-a făcut plăcere opera dumitale, pe cinstea mea!
— Și i-a adus o sută cincizeci de franci, îi suflă Lousteau lui Lucien.
— Politică faceți? reluă Nathan.
— Da, pe ici, pe colo, răspunse Blondet.
Lucien, simplu spectator neluat în seamă, citise cu admirație cartea lui Nathan, îl cinstea pe autor ca pe un zeu și rămase încremenit de atâta slugărnicie față de un critic căruia el nu-i cunoștea nici numele, nici puterea.
„O să mă port și eu vreodată așa? E oare nevoie să renunți la orice demnitate? se întrebă el. Pune-ți pălăria pe cap, Nathan, tu ai scris o carte frumoasă, pe când criticul n-a scris decât un articol.”
Gândurile astea îi biciuiau sângele din vine. Zărea, din când în când, tineri sfioși, scriitori nevoiași care întrebau de Dauriat, dar, văzând prăvălia plină de oameni, pierdeau nădejdea de a mai fi primiți în audiență și ieșeau zicând: „O să trec altă dată”. Doi-trei oameni politici stăteau de vorbă mai încolo despre convocarea camerelor și despre treburile publice, în mijlocul unui grup alcătuit din celebrități politice. Săptămânalul, pentru care trata Dauriat, avea dreptul să facă și politică. Pe vremea aceea, tribunele de presă erau tot mai rare. Autorizația pentru apariția unui nou ziar era tot atât de căutată ca și aceea pentru deschiderea unui teatru. În centrul grupului politic, se afla unul dintre acționarii cei mai influenți ai Constituționalului[185]. Lousteau îi dădea lămuriri despre toți și despre toate lui Lucien, care întâlnea astfel în această dugheană și politica și literatura, și își făcea o idee tot mai clară despre puterea lui Dauriat. Văzând acolo un poet eminent prostituându-și muza în fața unui ziarist, umilindu-și arta, tot așa după cum era umilită și prostituată femeia pe sub galeriile acelea netrebnice, geniul nostru provincial trase niște concluzii înfiorătoare. Banul! iată cheia oricărei enigme. Lucien se simțea singur, necunoscut, legat, numai prin firul unei prietenii îndoielnice, de succes și de noroc. Îi învinovățea pe bunii, pe adevărații săi prieteni din cenaclu că i-au zugrăvit lumea în culori mincinoase, că l-au oprit să se azvârle cu pana în mână în acest vălmășag.
„Aș fi ajuns până acum și eu ca Blondet!” își strigă în sinea lui.
Lousteau, care abia adineauri răcnise pe dealul Luxembourgului ca un vultur rănit, și care i se păruse atunci un uriaș, i se înfățișa acum în proporții cu totul reduse. Aici, editorul atotputernic, motorul tuturor acestor existențe, îi păru să fie omul important. Poetul, cu manuscrisul în mână, simți un tremur ce semăna cu frica. În mijlocul prăvăliei, pe niște piedestale de lemn cu o zugrăveală ce imita marmura, văzu busturile lui Byron, al lui Goethe și al domnului de Canalis, de la care Dauriat trăgea nădejde să capete un volum de tipărit, și care, în ziua când călcă în această prăvălie, putu astfel măsura înălțimea la care îl situa editorul. Fără să vrea, Lucien își pierdea din propria lui valoare, curajul îi slăbea, întrezărea care avea să fie influența acestui Dauriat asupra destinului său și îi aștepta nerăbdător apariția.
— Ei! copii, zise un omuleț scurt și gras, cu o figură întrucâtva asemănătoare cu a unui proconsul roman, dar îmblânzită de un zâmbet binevoitor ce-i păcălea pe oamenii superficiali, iată-mă proprietarul singurului ziar săptămânal care poate fi cumpărat și care are două mii de abonați.
— Haida-de! Fiscul știe doar de șapte sute, și e destul de bine și așa, zise Blondet.
— Pe ce am mai sfânt, sunt o mie două sute. Am spus două mii, adăugă el în șoaptă, din cauza tipografilor și negustorilor de hârtie care sunt aici de față. Te credeam mai cu tact, amice, reluă el cu glas tare.
— Îți iei și asociați? întrebă Finot.
— Depinde, zise Dauriat. Vrei a treia parte cu patruzeci de mii de franci?
— S-a făcut, dacă primești ca redactori pe Émile Blondet, aici de față, pe Claude Vignon, pe Scribe, pe Théodore Leclercq, pe Félicien Vernou, pe Jay, pe Jouy[186], pe Lousteau…
— Și de ce nu și pe Lucien de Rubempré? întrebă cu îndrăzneală poetul de provincie, întrerupându-l pe Finot.
— Și pe Nathan, încheie Finot.
— Și de ce nu și pe oamenii de pe stradă? zise editorul încruntându-și sprâncenele și întorcându-se spre autorul Margaretelor. Cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă el privindu-l pe Lucien cu obrăznicie.
— Stai, Dauriat, răspunse Lousteau. Eu l-am adus pe domnul. Cât timp Finot cugetă la propunerea dumitale, ascultă-mă.
Pe Lucien îl trecură nădușelile văzând privirea rece și nemulțumită a acestui satrap al editurilor, care îl tutuia pe Finot, care-i zicea băiete temutului Blondet, care îi întinsese lui Nathan mâna ca un rege, făcându-i și un semn de familiaritate.
— O nouă afacere, amice? exclamă Dauriat. Păi, știi prea bine, am o mie și o sută de manuscrise! Da, domniilor, strigă el, mi s-au prezentat o mie și o sută de manuscrise, întrebați-l pe Gabusson! Ce să vă mai spun? O să am curând nevoie de un serviciu special, însărcinat cu contabilitatea manuscriselor, și de un birou de lectură pentru a le cerceta; se vor ține ședințe, cu jetoane de prezență și cu un secretar perpetuu care să-mi prezinte rapoartele. Va fi sucursala Academiei Franceze, numai că academicienii ar fi mai bine plătiți la Galeriile de Lemn decât la institut.
— E o idee, spuse Blondet.
— O idee proastă, reluă Dauriat. Crezi că eu n-am altă treabă decât să descifrez năzbâtiile acelora dintre voi ce se fac oameni de litere când nu pot fi nici capitaliști, nici cizmari, nici caporali, nici servitori, nici funcționari, nici portari! La mine nu pătrund decât cei cu un nume cunoscut! Fă-te celebru și vei găsi la mine mormane de bani. Iată trei oameni mari făcuți, de doi ani încoace, de mine: am făcut trei ingrați! Nathan îmi cere acum șase mii de franci pentru ediția a doua a cărții lui care m-a costat trei mii de franci pentru plata articolelor și nu mi-a adus nici măcar un câștig de o mie de franci. Cele două articole ale lui Blondet le-am plătit o mie de franci și o masă de cinci sute…
— Dar dacă toți editorii ar spune ca dumneavoastră, domnule, cum ar mai putea cineva să publice întâia carte? întrebă Lucien, în ochii căruia Blondet pierdu mult din valoarea sa când află cifra căreia Dauriat îi datora articolele din Débats.
— Asta nu mă privește, zise Dauriat învăluindu-l într-o privire ucigașă pe Lucien care se uita frumos la el. Eu nu-mi pierd vremea cu publicarea unei cărți, pentru care risc două mii de franci ca să câștig alte două; eu fac speculație în literatură: public patruzeci de volume în câte zece mii de exemplare, cum fac Panckoucke și Beaudouin. Cu puterea mea și cu articolele plătite de mine, fac să-mi reușească o afacere de trei sute și ceva de mii de franci, în loc să mă ocup de succesul unui volum de două mii de franci. Tot atâta osteneală se cere ca să lansezi un nume nou, un autor sau o carte, ca și pentru a face să reușească Teatrele străine, Victorii și cuceriri sau Memoriile asupra revoluției[187] care reprezintă o avere. Rostul meu nu e să fiu trambulina gloriilor viitoare, ci să câștig bani și să le dau și oamenilor celebri. Manuscrisul pe care îl cumpăr cu o sută de mii de franci e mai ieftin decât acela pentru care un autor necunoscut îmi cere șase sute de franci! N-oi fi eu chiar un Mecena, dar am totuși dreptul la recunoștința literaturii: am și urcat până acum la mai bine de dublu prețul manuscriselor. Îți explic toate lucrurile astea, pentru că ești prietenul lui Lousteau, băiete, îi zise Dauriat poetului, bătându-l peste umăr cu o familiaritate revoltătoare. Dacă m-aș apuca să stau de vorbă cu toți autorii care vor să-i editez eu, ar trebui să închid prăvălia, căci mi-aș petrece vremea în conversații foarte plăcute, dar mult prea costisitoare. Nu sunt încă destul de bogat ca să ascult monoloagele fiecărui amor propriu. Asta nu se vede decât la teatru, în tragediile clasice.
Luxul îmbrăcămintei lui Dauriat venea în sprijinul discursului său de o logică amețitoare.
— Ce-i asta? îl întrebă el pe Lousteau.
— Un volum de versuri minunate.
Auzind răspunsul acesta, Dauriat se întoarse către Gabusson cu o mișcare vrednică de Talma:
— Ascultă, Gabusson, începând de azi, oricine mai vine să-mi propună manuscrise… Auziți și voi! zise el adresându-se celor trei vânzători ieșiți de după teancurile de cărți la glasul mânios al patronului, care își privea unghiile și mâna într-adevăr frumoasă. Veți întreba, pe oricine aduce manuscrise, dacă sunt versuri sau proză. În caz de versuri, dați-l imediat afară. Pentru editură orice strofă-i catastrofă.
— Bravo, Dauriat, strigară ziariștii; ai zis-o bine!
— Asta-i adevărul, exclamă editorul umblând nervos prin prăvălie cu manuscrisul lui Lucien în mână: dumneavoastră, domnilor, habar n-aveți de răul pe care ni l-au făcut nouă succesele lordului Byron, ale lui Lamartine, Victor Hugo, Casimir Delavigne, Canalis și Béranger. Din cauza gloriei lor, ne-am pomenit pe cap cu o adevărată năvălire a barbarilor. Sunt sigur că în clipa asta avem în prăvălie peste o mie de volume de versuri, care încep cu istorii întrerupte, fără început nici sfârșit, imitații după Corsarul sau Lara[188]. Sub pretext de originalitate, poeții compun sumedenie de strofe fără înțeles, sau de poeme descriptive în care tânăra școală de azi se crede nouă inventându-l pe Delille![189] De doi ani încoace, poeții s-au înmulțit ca ciupercile. Uite: eu, cum mă vedeți, de pildă, am pierdut cu ei anul trecut douăzeci de mii de franci! Întrebați-l pe Gabusson! Or fi existând în lume, nu zic nu, și poeți nemuritori; cunosc și eu câțiva dintre ei, trandafirii și fragezi, cărora nu le-a dat nici barba încă, îi spuse el lui Lucien; dar pentru editură, tinere, nu există decât patru poeți: Béranger, Casimir Delavigne, Lamartine și Victor Hugo[190]; pe Canalis nu-l trec la socoteală: e un poet făcut cu articole plătite.
Lucien n-avu curajul să-și umfle pieptul și să facă pe jignitul în fața acestor oameni influenți care râdeau din toată inima. Înțelese că s-ar fi făcut de râs, însă simțea o dorință grozavă să-i sară editorului de gât, să-i strice nodul elegant al cravatei, să-i rupă lanțul de aur de pe piept, să-i calce în picioare ceasul, iar pe el să-l sfâșie în bucăți. Amorul lui propriu, zgândărit, îi stârni dorul de răzbunare: îi jură o ură de moarte editorului căruia totuși îi zâmbea.
— Poezia e ca soarele, care face să crească și pădurile seculare, dar și muștele și țânțarii, zise Blondet. Nu există virtute să nu fie dublată de un viciu. Tot așa și literatura: îi naște pe editori.
— Și pe ziariști! spuse Lousteau.
Dauriat izbucni într-un hohot de râs.
— Și asta ce-i, mă rog? zise el arătând manuscrisul.
— O culegere de sonete să-l facă de rușine pe Petrarca, răspunse Lousteau.
— Cum înțelegi asta? întrebă Dauriat.
— Ca toată lumea, spuse Lousteau, văzând un zâmbet fin pe toate buzele.
Lucien nu se putea supăra, dar îl treceau toate nădușelile.
— Bine, o să-l citesc, zise Dauriat făcând un gest de rege ce arăta cât de mare era hatârul. Dacă sonetele sunt la înălțime, voi face din tine, băiete, un mare poet.
— Dacă are tot atât talent pe cât e de frumos, n-o să ai riscuri mari, spuse unul dintre cei mai faimoși oratori ai camerei, care stătea de vorbă cu un ziarist de la Constituționalul și cu directorul Minervei.
— Domnule general[191], zise Dauriat, gloria înseamnă douăsprezece mii de franci, costul articolelor, și trei mii de franci, costul meselor; întrebați-l pe autorul Solitarului[192]! Dacă domnul Benjamin de Constant vrea să scrie un articol despre acest june poet, n-o să mă tocmesc mult ca să închei târgul.
La cuvântul de general și la numele ilustru al lui Benjamin Constant, prăvălia căpătă în ochii geniului de provincie proporțiile unui Olimp.
— Lousteau, am ceva să-ți vorbesc, zise Finot; dar lasă că ne întâlnim la teatru. Dauriat, fac afacerea, însă cu unele condiții. Hai în biroul tău.
— Poftim, băiete! spuse Dauriat lăsându-l pe Finot să treacă înainte și făcând un gest de om copleșit de treburi înspre vreo zece persoane care îl așteptau.
Era tocmai să intre în birou, când Lucien, nerăbdător, îl opri.
— Dacă-mi luați manuscrisul, când îmi dați răspunsul?
— Păi, băiete, mai treci pe aici peste vreo trei-patru zile, și o să vedem.
Lousteau îl trase afară pe Lucien, fără să-i mai dea răgaz să-i salute pe Vernou, pe Blondet, pe Raoul Nathan, pe generalul Foy sau pe Benjamin Constant, a cărui lucrare asupra celor O sută de zile[193] tocmai apăruse. Lucien abia îi întrevăzu capul blond și fin, fața prelungă, ochii spirituali, gura frumoasă, în sfârșit, omul care timp de douăzeci de ani fusese Potemkinul doamnei de Staël și care acum îi ataca pe Burboni, după ce se luptase cu Napoleon, dar care avea să moară zdrobit de propria-i victorie.
— Ce mai tarabă! exclamă Lucien când se văzu într-o trăsură de piață alături de Lousteau.
— La Panorama-Dramatique, și galop! Îți dau un franc jumătate pentru cursă, îi zise Étienne birjarului.
— Dauriat e o lichea care vinde pe an cărți de peste un milion și jumătate de franci, e un fel de ministru al literaturii, răspunse Lousteau care se simțea gâdilat plăcut în amorul său propriu și făcea pe dascălul cu Lucien. Lăcomia lui, mare cât și a lui Barbet, lucrează numai cu cifre uriașe. Dauriat e mai spălat, e generos, însă e încrezut; iar spiritul lui e format numai din ce aude în juru-i de la alții; prăvălia lui e un loc strașnic de frecventat. Ai ocazia să stai de vorbă cu oamenii superiori de azi. Un tânăr, dragul meu, învață acolo într-o oră mai mult decât buchisind singur zece ani. Se pun la cale articole, se tâlcuiesc subiecte, te împrietenești cu oameni celebri sau influenți care îți pot fi de folos. Astăzi, ca să reușești, e nevoie să ai relații. Totul e întâmplarea, ai văzut. Ceea ce e mai primejdios, e să fii spiritual de unul singur, în ungherul tău.
— Dar ce obrăznicie! zise Lucien.
— A! noi râdem de Dauriat cu toții, răspunse Étienne. Dacă ai nevoie de el, te calcă în picioare; dacă el are nevoie de Journal des Débats, Emile Blondet îl sucește ca pe-o sfârlează. Și stai, că mai ai multe de văzut, dacă intri în literatură! Hei, ce-ți spuneam eu?
— Da, ai dreptate, răspunse Lucien. Am suferit în prăvălia asta mai mult decât mă așteptam, chiar după câte îmi spuseseși.
— Și ce rost ar avea să te lași pradă suferinței? Ceea ce pe noi ne costă viața, subiectul care, în timpul nopților de lucru, ne-a răvășit creierul, toate incursiunile prin câmpiile gândirii, monumentul plămădit cu sângele nostru, nu reprezintă pentru editori decât o afacere, bună sau proastă. Vor vinde sau nu vor vinde librarii cartea dumitale? Iată care este pentru ei toată problema. O carte pentru ei înseamnă capital de riscat. Cu cât e mai bună, cu atât are mai puține șanse de a fi vândută. Orice om superior se ridică deasupra celorlalți, succesul său este deci în raport direct proporțional cu timpul necesar pentru a i se aprecia opera. Nici un editor nu vrea să aștepte. Cartea tipărită azi trebuie să se vândă mâine. În acest fel, editorii refuză cărțile cu miez, cărora le trebuie timp ca să se impună cititorilor.
— Are dreptate d'Arthez, exclamă Lucien.
— Îl cunoști pe d'Arthez? întrebă Lousteau. Nu știu să existe ceva mai primejdios decât inteligențele solitare care cred, cum pretinde băiatul ăsta, că pot face ca lumea să vină la ele. Înflăcărând imaginațiile tinere printr-o încredere ce măgulește puterea nemăsurată ce o simțim în noi la început, oamenii aceștia cu glorie postumă îi împiedică pe tineri să se miște la vârsta când mișcarea e posibilă și folositoare. Eu sunt pentru sistemul lui Mahomed, care, după ce i-a poruncit muntelui să vină la el, a strigat: „Dacă nu vii tu la mine, vin eu la tine!”
Reflecțiile acestea, expuse într-o formă incisivă, erau de natură a-l face pe Lucien să oscileze între teoria sărăciei umile, propovăduită de cenaclu, și doctrina militantă a lui Lousteau. De aceea, poetul din Angoulême păstră tăcerea până în Bulevardul Temple.