Pe atunci, patima politicianistă dădea naștere la uri cu mult mai serioase decât astăzi. Astăzi, cu vremea, totul a slăbit, din pricina unei prea mari tensiuni a resorturilor. Astăzi, criticul, după ce a gâtuit cartea unui om, îi întinde acestuia mâna. Și victima trebuie să-și îmbrățișeze călăul, de frică să nu fie luat în râs. În caz că refuză, scriitorul acela e socotit nesociabil, îngâmfat, prost-crescut, țâfnos, distant și hain. Astăzi, după ce un autor a fost lovit de pumnalul trădării, după ce s-a ferit cu grijă de cursele întinse cu o josnică prefăcătorie, după ce a îndurat cele mai urâte lucrături, își aude ucigașii dându-i bună ziua și având pretenții la prețuirea, ba chiar și la prietenia lui. Totul se scuză și se justifică într-o epocă în care virtutea a fost preschimbată în viciu, după cum unele vicii au devenit virtuți. Camaraderia a ajuns cea mai sfântă dintre libertăți. Susținătorii părerilor celor mai contrarii își vorbesc pe ocolite și chiar cu politețe. Pe vremea aceea, după cum mulți își mai pot aminti, era un act de curaj pentru unii scriitori regaliști și pentru unii scriitori liberali: să se întâlnească în același teatru. Își aruncau vorbe provocatoare, schimbau priviri pline de ură, cea mai slabă scânteie putea stârni o încăierare. Câți dintre noi nu și-au auzit vecinul blestemând, când îi vedea intrând pe vreunul dintre oamenii luați mai deseori ca țintă a atacurilor respective de către ambele partide? Nu existau pe atunci decât două partide, regaliștii și liberalii, romanticii și clasicii; aceeași ură sub două forme, o ură ce te făcea să înțelegi eșafodurile din timpul Convențiunii. Lucien, devenit regalist și romantic înflăcărat, din liberal și voltairian înverșunat, cum fusese la început, se pomeni copleșit de vrăjmășiile ce planau deasupra capului omului celui mai urât de liberalii din vremea aceea, al lui Martainville, singurul care îl apără și îl iubi. Această solidaritate îi fu dăunătoare lui Lucien. Partidele sunt nerecunoscătoare față de vedetele lor, își părăsesc ușor copiii care s-au răzlețit. Mai ales în politică, celor ce vor să parvină le prinde bine să meargă laolaltă cu grosul armatei. Răutatea cea mare a micilor ziare fu să-i pună în aceeași ciorbă pe Lucien și pe Martainville. Liberalismul îi aruncă astfel pe unul în brațele celuilalt. Această prietenie, falsă sau adevărată, le atrase amândurora articolele veninoase ale lui Félicien, întărâtat de succesele lui Lucien în lumea înaltă, și care credea, ca și toți foștii colegi ai poetului, în apropiata lui înălțare. Exagerară atunci pretinsa trădare a poetului, împodobind-o cu circumstanțele cele mai agravante. Lucien fu poreclit micul Iuda, iar Martainville marele Iuda, căci pe Martainville îl învinovățeau, pe drept sau pe nedrept, că predase puntea de la Pecq armatelor străine. Lucien îi răspunse râzând lui des Lupeaulx că el, dimpotrivă, în ceea ce-l privește, se face frate cu dracul ca să treacă puntea. Luxul lui Lucien, deși găunos și întemeiat doar pe speranțe, îi revolta pe prieteni, care nu-i iertau nici echipajul, la scară, nici minunăția din strada Vendôme, căci ei îl credeau trăind încă pe picior mare. Toți simțeau instinctiv că un om tânăr și frumos, spiritual și corupt de ei avea să ajungă sus de tot; de aceea, ca să-l răstoarne, întrebuințară toate mijloacele.
Cu câteva zile înainte de debutul Coraliei la Gymnase, Lucien veni, braț la braț, cu Hector Merlin în foaierul Vodevilului. Merlin își certa prietenul că îl servise pe Nathan în afacerea cu Florine.
— Ți-ai făcut din Lousteau și din Nathan doi dușmani de moarte. Îți dădusem sfaturi bune, și nu te-ai folosit de ele. Ai împărțit elogii și binefaceri în dreapta și stânga, vei fi pedepsit crunt pentru faptele bune. Florine și Coralie n-au să trăiască niciodată în bună înțelegere pe aceeași scenă: fiecare din ele o să caute s-o pună în umbră pe cealaltă. Tu n-ai decât două ziare ca s-o aperi pe Coralie; iar Nathan, pe lângă avantajul pe care i-l dă meseria lui de autor dramatic, dispune de ziarele liberale în chestiunile de teatru, și e în gazetărie de ceva mai multă vreme decât tine.
Vorbele acestea răspundeau temerilor ascunse ale lui Lucien, care nu găsea nici la Nathan, nici la Gaillard sinceritatea la care avea dreptul; însă nu se putea plânge, era prea proaspăt convertit! Gaillard îi închidea gura lui Lucien spunându-i că noii-veniți trebuie să dea multe dovezi până când partidul să se încreadă în ei. În sânul ziarelor regaliste și guvernamentale, poetul întâlnea o gelozie la care nu se așteptase, gelozia ce se naște între toți oamenii aflați în fața unei plăcinte de împărțit și care îi face să semene cu câinii aflați în fața unui ciolan. Acești scriitori își făceau într-ascuns fel de fel de răutăți ca să se pună rău unii pe alții cu cârmuirea, se învinovățeau că nu sunt destul de zeloși; și, ca să se scape de un concurent, scorneau pe seama lui tot felul de minciuni perfide. La liberali nu existau asemenea certuri lăuntrice, ei fiind departe de putere și de favorurile ei. Întrezărind această rețea de ambiții, Lucien nu avu destul curaj să tragă spada ca să-i taie nodurile, și nici destulă răbdare ca să-i descurce ițele; neputând fi nici un Aretino, nici un Beaumarchais și nici un Fréron[277] al epocii sale, își văzu doar de unica-i dorință: să capete ordonanța, pricepând că această repunere în drepturi i-ar aduce o căsătorie strălucită. Izbânda n-ar mai atârna atunci decât de o întâmplare ce ar fi înlesnită și de frumusețea lui. Lousteau, căruia îi arătase atâta încredere, îi cunoștea taina; ziaristul știa unde să-l lovească de moarte pe poetul din Angoulême: de aceea, în ziua în care Merlin îl însoțea la Vodevil, Étienne îi pregătise lui Lucien o cursă înfricoșătoare în care copilul trebuia să cadă și să piară.
— Uite-l pe frumosul nostru Lucien, zise Finot luându-l de braț pe des Lupeaulx cu care stătuse de vorbă de față cu Lucien și după ce îi strânsese acestuia mâna cu nenumărate prefăcătorii de prietenie. Nu cunosc vreo altă izbândă atât de rapidă ca a lui, spuse Finot uitându-se când la Lucien, când la politician. La Paris, izbânda e de două feluri: izbânda materială, banii pe care oricine îi poate aduna, și izbânda morală, relațiile, poziția, posibilitatea de a intra într-o anumită lume închisă pentru anumite persoane, oricât de mare le-ar fi izbânda lor materială; și amicul meu…
— Amicul nostru, zise des Lupeaulx, mângâindu-l pe Lucien cu o privire.
— Amicul nostru, reluă Finot, legănând mâna lui Lucien într-ale sale, a realizat sub acest raport o izbândă strălucită. La drept vorbind, Lucien are mai multe posibilități, mai mult talent, mai mult spirit decât toți cei ce-l invidiază, și apoi e de-o frumusețe răpitoare; foștii lui prieteni nu-i iartă succesele și spun că a avut noroc.
— Norocul acesta, zise des Lupeaulx, nu-l au niciodată proștii sau incapabilii. Parcă poți, de pildă, să spui că Bonaparte a avut noroc? Fuseseră douăzeci de generali înaintea lui la comanda armatelor din Italia, după cum sunt acum o sută de tineri care ar dori să pătrundă în casă la domnișoara des Touches, despre care se și vorbește în lume că-ți va fi soție, dragul meu! îi spuse des Lupeaulx lui Lucien, bătându-i pe umăr. O! te bucuri de mare trecere. Doamna d'Espard, doamna de Bargeton și doamna de Montcornet sunt nebune după dumneata. N-o să te duci deseară la serata doamnei Firmiani, iar mâine la petrecerea ducesei de Grandlieu?
— Ba da, răspunse Lucien.
— Dă-mi voie să-ți prezint pe un tânăr bancher, domnul du Tillet[278], un om demn de dumneata, căci a știut să facă avere, și încă în scurtă vreme.
Lucien și du Tillet făcură cunoștință, legară o conversație, și bancherul îl invită pe Lucien la masă. Finot și des Lupeaulx, amândoi cu aceeași pricepere la oameni și la lucruri, și care se cunoșteau îndeajuns ca să rămână prieteni, părură să continue o convorbire începută; îi lăsară pe Lucien, Merlin, du Tillet și Nathan discutând împreună și se îndreptară spre una dintre canapelele din foaierul Vodevilului.
— Ah! dragă prietene, îi zise Finot lui des Lupeaulx, spune-mi adevărul! Lucien e protejat în chip serios? pentru că redactorii mei au ajuns să nu-l mai poată suferi; și, înainte de a le favoriza conspirația, am vrut să te consult dacă nu e mai bine să le-o dejoc și să-l servesc pe el.
Aici, politicianul și Finot se priviră câtva timp cu mare atenție.
— Cum poți, dragul meu, spuse în sfârșit des Lupeaulx, să-ți închipui că marchiza d'Espard, Châtelet și doamna de Bargeton, care l-a făcut pe baron prefect de Charente și conte spre a se putea întoarce în triumf la Angoulême, i-ar ierta lui Lucien atacurile? L-au împins în partidul regalist ca să-l dea gata. Astăzi, toți caută motive ca să-i refuze ceea ce i-au promis; găsește și dumneata câteva! le vei fi făcut un serviciu nemăsurat celor două femei; își vor aduce dânsele aminte la momentul potrivit. Eu le cunosc secretul: îl urăsc până într-atâta pe mititelul ăsta, încât m-au mirat și pe mine. Lucien ar fi putut să scape de cea mai neînduplecată dușmană a lui, de doamna de Bargeton, numai oprindu-și atacurile în anumite condiții pe care femeile le îndeplinesc cu plăcere, mă înțelegi? E frumos, e tânăr, ar fi înecat această ură într-un potop de iubire, ajungea conte de Rubempré, și Scoica i-ar fi făcut rost de vreo funcție în casa regală, vreo sinecură! Lucien ar fi fost un foarte drăguț lector pentru Ludovic al XVIII-lea, ar fi fost bibliotecar pe undeva, s-ar fi pomenit în Consiliul de stat în glumă, ar fi ajuns director în serviciul divertismentelor regale. Nerodul a pierdut ocazia. Poate că de aceea nici nu-l iartă. În loc să-și impună el condițiile, le-a acceptat pe ale altora. În momentul în care el s-a lăsat păcălit de promisiunea ordonanței, baronul Châtelet a făcut un mare pas înainte. Numai Coralie l-a pierdut pe copilul ăsta. Dacă actrița nu i-ar fi fost amantă, el ar fi dorit-o din nou pe Scoica și ar fi avut-o.
— Așa că putem să-i dăm la cap, zise Finot.
— În ce mod? întrebă cu nepăsare des Lupeaulx, care voia să se laude cu acest serviciu față de marchiza d'Espard.
— Are un contract care îl obligă să lucreze la fițuica lui Lousteau; o să-l putem face cu atât mai ușor să scrie articolele, cu cât e fără un ban. Dacă ministrului de justiție n-o să-i fie pe plac vreun articol nostim și dacă o să-i dovedim că Lucien e autorul, o să-l socotească nevrednic de favorurile regelui. Ca să-l scoatem puțin din minți pe geniul acesta din provincie, am pus la cale „căderea” Coraliei: își va vedea amanta fluierată și fără roluri. Când ordonanța va fi amânată fără termen, o să începem să luăm în râs pretențiile aristocratice ale victimei noastre, vom pomeni de mama moașă și de tatăl spițer. Lucien are doar un curaj de suprafață, o să-l doborâm iute și-l vom trimite de unde a venit. Nathan mi-a vândut cu ajutorul Florinei șesimea de la revistă care era a lui Matifat, și am izbutit să cumpăr și partea negustorului de hârtie, încât acum sunt singur cu Dauriat; am putea să ne înțelegem, dumneata și cu mine, ca să trecem revista de partea curții. Pe Florine și pe Nathan nu i-am protejat decât cu condiția să-mi restituie șesimea; mi-au vândut-o, trebuie să-i servesc; dar, mai întâi, voiam să cunosc șansele lui Lucien…
— Ești un om și jumătate! zise des Lupeaulx râzând. Îmi plac oamenii ca dumneata…
— Atunci, poți căpăta un angajament definitiv pentru Florine? îl întrebă Finot.
— Da; însă scapă-ne de Lucien, pentru că Rastignac și de Marsay nu mai vor să audă vorbindu-se de el.
— Poți dormi liniștit, îi zise Finot. Nathan și cu Merlin vor aduce mereu articole pe care Gaillard se va angaja să le publice. Lucien n-o să mai aibă unde strecura nici măcar un rând, și deci n-o să mai poată duce lupta mai departe. Nu-i mai rămâne decât ziarul lui Martainville ca să se apere și ca s-o apere pe Coralie; cu un singur ziar în contra tuturor, îi va fi cu neputință să reziste.
— Îți voi indica eu părțile sensibile ale ministrului; dar să-mi dai mie manuscrisul articolului pe care ai să i-l smulgi lui Lucien, răspunse des Lupeaulx, care se feri să-i spună lui Finot că ordonanța făgăduită lui Lucien era doar o păcăleală.
Des Lupeaulx plecă din foaier. Finot se apropie de Lucien și, cu glasul lui de om de treabă care i-a amăgit pe mulți, îi explică de ce nu putea să se lipsească de colaborarea ce i se datora. Finot nici nu voia să se gândească la un proces care ar spulbera speranțele puse de prietenul său în partidul regalist. Lui Finot îi plăceau oamenii destul de tari ca să-și schimbe cu îndrăzneală părerile. Lucien și cu el n-aveau să se mai întâlnească în viață, oare n-aveau să-și mai facă atâtea și atâtea servicii? Lucien avea doară nevoie de un om sigur în partidul liberal, ca să-i atace pe guvernamentali sau pe ultraregaliști când i s-ar refuza vreun serviciu.
— Dacă te trag pe sfoară, ce-ai să faci? mai întrebă Finot sfârșind. Dacă vreun ministru, crezând că ți-a pus hățul de gât cu renegarea dumitale, nu se mai teme de dumneata și te alungă, n-o să ai atunci nevoie de o haită de câini să-l muște de picioare? Cu Lousteau ești certat de moarte. Cu Félicien nu mai vorbești. Doar pe mine mă mai ai! Una dintre legile meseriei mele e să trăiesc în bună înțelegere cu oamenii cu adevărat tari. Dumneata poți să-mi faci, în lumea în care intri, serviciile pe care ți le fac eu în presă. Însă, știi, afacerile înainte de toate! trimite-mi articole pur literare, n-or să te compromită, și îți vei fi ținut și învoiala.
Lucien nu văzu în propunerile lui Finot decât prietenie amestecată cu multe calcule și, măgulit de lingușirile acestuia și ale lui des Lupeaulx, îi mulțumi din tot sufletul.
În viața ambițioșilor și a tuturor acelora care nu pot parveni decât cu ajutorul oamenilor și al evenimentelor, și al unui plan mai mult sau mai puțin bine chibzuit, urmărit, susținut, se ivește un moment crucial în care nu știu ce putere îi supune la mari încercări: totul dă greș dintr-odată, din toate părțile firele se rup și se încâlcesc, nenorocul rânjește spre ei de pretutindeni. Când un om își pierde capul într-un astfel de vârtej, e și el pierdut. Cei care se pricep să se împotrivească acestei prime răzvrătiri a împrejurărilor, care înfruntă neclintiți vifornița până trece, care se salvează urcând printr-o uriașă sforțare în sfera superioară, sunt oameni într-adevăr tari. Orice om, afară de cei născuți bogați, are deci în viață ceea ce trebuie să numim o săptămână fatală. Pentru Napoleon, această săptămână a fost retragerea de la Moscova. Momentul acesta crunt venise și pentru Lucien. Toate îi merseseră prea bine în lume și în literatură; fusese prea fericit, trebuia ca oamenii și lucrurile să se întoarcă împotriva lui. Întâia durere fu cea mai vie și mai crudă dintre toate; ea îl atinse acolo unde se credea invulnerabil, în inimă și în iubire. Coralie nu era spirituală; însă, înzestrată cu un suflet ales, avea posibilitatea de a și-l arăta prin dăruirile acelea bruște ce le caracterizează pe marile actrițe. Fenomenul acesta ciudat, câtă vreme n-a devenit un obicei, e supus toanelor caracterului și, adesea, unei minunate pudori care le domină pe actrițele încă tinere. Naivă și sfioasă în adâncul ei, îndrăzneață și hotărâtă în aparență, cum trebuie să fie o actriță, Coralie, încă stăpânită de iubire, lăsa să i se vadă pe masca de actriță reacțiile inimii ei de femeie. Arta de a reda sentimentele, sublimă înșelătorie, nu învinsese la ea natura. Îi era rușine că dăruiește publicului ceea ce aparținea numai iubirii. Și mai avea o slăbiciune proprie femeilor adevărate. Deși se știa chemată să domnească pe scenă, avea totuși nevoie de succes. Incapabilă să înfrunte o sală care n-ar fi simpatizat-o, tremura totdeauna intrând în scenă: și atunci, răceala publicului putea s-o înghețe. Această emoție grozavă făcea ca fiecare rol nou să fie pentru ea un debut. Aplauzele îi dădeau un fel de beție, inutilă amorului propriu, dar de care curajul ei nu se putea lipsi; un murmur de dezaprobare sau tăcerea unui public distrat îi tăiau tot elanul; o sală plină, atentă, priviri admiratoare și binevoitoare o electrizau; intra atunci în legătură directă cu însușirile nobile ale tuturor acelor suflete, și-și simțea puterea să le înalțe, să le miște. Acest efect dublu se datora și firii nervoase și naturii geniului, și trăda gingășiile și drăgălășenia bietei copile. Lucien ajunsese să prețuiască comorile acelui suflet și să-și dea seama cât de copilăroasă îi era iubita. Nepricepută la prefăcătoriile de actriță, Coralie nu era în stare să se apere de rivalitățile și uneltirile din culise cu care se îndeletnicea Florine, o fată tot pe atât de primejdioasă, de depravată încă de pe atunci, pe cât era de simplă, de bună, prietena ei. Rolurile trebuiau s-o caute ele pe Coralie; ea era prea mândră ca să se roage de autori și să le suporte condițiile dezonorante, ca să se dea primului gazetar care ar fi amenințat-o cu amorul și cu condeiul său. Talentul, și așa destul de rar în arta rară a actorului de teatru, nu-i decât o condiție de succes, talentul e chiar dăunător multă vreme dacă nu-i întovărășit de un anume dar al intrigii, care îi lipsea cu desăvârșire Coraliei. Prevăzând suferințele ce o așteptau pe iubita lui la debutul de la Gymnase, Lucien ținu să-i procure cu orice preț un succes. Banii ce le mai rămăseseră din prețul mobilierului vândut, aceia pe care Lucien îi câștiga, toți se duseseră pe costume, pe amenajarea cabinei, pe toate cheltuielile necesare unui debut. Cu câteva zile înainte, Lucien făcu o încercare umilitoare la care se hotărî din dragoste: luă polițele lui Fendant și Cavalier, se duse în strada Bourdonnais, la Firul de Aur, ca să i le sconteze Camusot. Poetul nu era încă atât de corupt, încât să poată merge cu sânge rece la asalt. Tot drumul fu chinuit de gânduri și de întrebări: „Da!
— Nu!” Ajunse totuși în cele din urmă la micul birou rece, mohorât, luminat de o curte interioară, unde își avea reședința gravă nu îndrăgostitul de Coralie, preabunul, trândavul, desfrânatul, necredinciosul Camusot pe care îl cunoștea el, ci tatăl de familie serios, negustorul învăluit în șiretlicuri și virtuți, înveșmântat în demnitatea judecătorească a unui magistrat de la Tribunalul de comerț, și înarmat cu acea răceală patronală de șef al firmei, înconjurat de vânzători, casieri, registre, facturi și eșantioane, păzit de nevastă, însoțit în tot locul de o funcționară îmbrăcată modest. Lucien se înfioră din creștet până în tălpi apropiindu-se de el, căci impunătorul negustor îi zvârli privirea obraznic de nepăsătoare pe care el o mai observase și în ochii altor cămătari.
— Am aici niște polițe; v-aș fi foarte recunoscător dacă ați voi să mi le luați, domnule! îi zise el din picioare negustorului care ședea pe scaun.
— Și dumneata mi-ai luat ceva, domnul meu, spuse Camusot, mi-aduc aminte.
Lucien îi explică situația Coraliei, pe șoptite și vorbindu-i la ureche negustorului de mătăsuri, care putu auzi astfel bătăile de inimă ale poetului umilit. În intențiile lui Camusot nu era ca biata Coralie să sufere o „cădere”. Ascultând, negustorul se uită la semnături și zâmbi; era judecător la Tribunalul de comerț, cunoștea situația editorilor. Îi dădu patru mii cinci sute de franci lui Lucien, cu condiția să scrie pe dos: Valoare primită în mătăsuri. Lucien se duse numaidecât la Braulard și se învoi cu acesta ca să-i asigure Coraliei un succes frumos. Braulard făgădui să vină, și veni, la repetiția generală, ca să aleagă momentele când „oamenii” lui să bată din palme, ca să smulgă succesul. Lucien îi dădu restul de bani Coraliei, ascunzându-i intervenția la Camusot, și domoli grijile actriței și ale Bérénicei, care nu mai știau cum să ducă mai departe casa. Martainville, care se pricepea ca nimeni altul pe vremea aceea în ale teatrului, venise de mai multe ori s-o ajute pe Coralie, când își repeta rolul. Lucien, la rândul lui, primise de la mai mulți redactori regaliști făgăduiala unor articole favorabile, deci nu bănuia nenorocirea. În ajunul debutului Coraliei, i se întâmplă lui Lucien ceva îngrozitor. Cartea lui d'Arthez tocmai apăruse. Redactorul-șef de la ziarul lui Hector Merlin îi dădu lucrarea lui Lucien, ca omului celui mai capabil să scrie despre ea: nu-și datora oare fatala reputație articolelor despre Nathan? Era lume în birou, toți redactorii se aflau acolo. Martainville venise să se înțeleagă asupra unui punct din polemica generală pornită de ziarele regaliste contra ziarelor liberale. Nathan, Merlin, toți colaboratorii de la Deșteptarea discutau despre influența revistei semihebdomadare a lui Léon Giraud, influență cu atât mai periculoasă, cu cât limbajul îi era mai prudent, mai înțelept și mai măsurat. Lumea începea să vorbească de cenaclul din strada des Quatre-Vents, socotit un nucleu revoluționar. Se hotărâse tocmai ca ziarele regaliste să pornească un război necruțător împotriva acestor adversari primejdioși, care într-adevăr puseră în mișcare Doctrina, secta fatală ce-i răsturnă pe Bourboni[279], din ziua în care cea mai meschină dintre răzbunări îl făcu pe cel mai strălucit scriitor regalist[280] să se alieze cu ea. D'Arthez, ale cărui opinii absolutiste nu erau cunoscute, cuprins în anatema rostită împotriva cenaclului întreg, trebuia să fie cea dintâi victimă. Cartea lui se cuvenea să fie lichidată, după expresia lor. Lucien refuză să scrie articolul. Refuzul stârni cel mai violent scandal printre oamenii de vază ai partidului regalist aflați acolo. I se spuse răspicat lui Lucien că un proaspăt convertit nu are voință proprie; dacă nu-i convenea să fie cu monarhia și cu religia, putea să se înapoieze în tabăra de unde venise; Merlin și Martainville îl luară deoparte și îi atraseră prietenește atenția că astfel o dădea pe Coralie pradă urii ce i-o juraseră ziarele liberale și că ea, în schimb, n-o să mai aibă nici sprijinul ziarelor regaliste și guvernamentale. Actrița avea, de bună seamă, să dea loc unei polemici înfierbântate, sortită să-i creeze reputația după care tânjesc toate femeile din teatru.
— Dumneata nu te pricepi, îi zise Martainville; dânsa o să joace trei luni, în care timp noi vom schimba multe articole bătăioase, și o să mai câștige și treizeci de mii de franci în provincie, în lunile de concediu. Pentru un scrupul din acelea ce te vor împiedica să ajungi vreodată om politic, dar pe care noi suntem nevoiți să-l călcăm în picioare, o omori pe Coralie, îți omori viitorul, iar acuma rămâi pe drumuri.
Lucien se văzu silit să aleagă între d'Arthez și Coralie: iubita lui era pierdută dacă nu-l sfârteca pe d'Arthez în ziarul cel mare și în Deșteptarea. Sărmanul poet se întoarse acasă cu moartea în suflet; se așeză la gura sobei, în odaia lui, și citi cartea, una dintre cele mai frumoase din literatura modernă. Presără lacrimi din pagină în pagină, șovăi multă vreme, dar în cele din urmă scrise un articol batjocoritor, cum știa el să facă, luă cartea cum iau copiii o pasăre frumoasă ca să-i smulgă penele și s-o chinuie. Zeflemeaua lui cruntă îi putea dăuna cărții. Recitind această operă, toate sentimentele frumoase ale lui Lucien se treziră; străbătu Parisul la miezul nopții, ajunse la d'Arthez acasă, văzu tremurând în ferestre curata și sfielnica licărire de lumină pe care o privise de atâtea ori cu sentimente de admirație pentru nobila sârguință a acestui adevărat geniu; nu se încumetă să urce, stătu jos pe o piatră câteva momente. În sfârșit, împins de îngerul cel bun, bătu la ușă, îl găsi pe d'Arthez citind, fără foc în sobă.
— Ce-i cu tine? întrebă tânărul scriitor zărindu-l pe Lucien și ghicind că numai o nenorocire mare îl putea aduce.
— Cartea ta e sublimă, exclamă Lucien cu ochii plini de lacrimi, și mi s-a cerut s-o atac.
— Sărmane copil, amară pâine mai mănânci! zise d'Arthez.
— Nu-ți cer decât un singur lucru, păstrează secretul vizitei mele și lasă-mă pe mine în iadul meu, cu îndeletnicirile mele de osândit pe veci. Se vede că nu poți ajunge la nimic pe lumea asta până nu faci bătături în locurile cele mai simțitoare ale inimii.
— Ai rămas același! făcu d'Arthez.
— Mă crezi un laș? Nu, d'Arthez, nu, sunt doar un copil amețit de iubire.
Și îi lămuri situația în care se afla.
— Arată-mi articolul, zise d'Arthez, mișcat de tot ce-i spusese Lucien despre Coralie.
Lucien îi întinse manuscrisul, d'Arthez îl citi și nu se putu opri să nu zâmbească:
— Cât de rău își poate cineva întrebuința spiritul! exclamă el.
Dar tăcu văzându-l pe Lucien într-un fotoliu, copleșit de o durere adevărată.
— Vrei să mi-l lași să-l corectez? Ți-l trimit mâine înapoi, reluă el. Zeflemeaua dezonorează o operă; o critică gravă și serioasă e câteodată un elogiu, voi izbuti să-ți fac articolul mai onorabil și pentru tine și pentru mine. De altfel, numai eu îmi cunosc bine lipsurile.
— Când urci o coastă stearpă, dai uneori peste un fruct ca să-ți potolești setea ce te mistuie; fructul acesta, uite-l! zise Lucien, care se aruncă în brațele lui d'Arthez, plânse la pieptul lui și-i sărută fruntea spunând:
— Am impresia că-ți încredințez conștiința ca să mi-o dai într-o zi înapoi!
— Socotesc căința periodică drept o mare fățărnicie, spuse solemn d'Arthez, și căința e atunci o primă acordată faptelor rele. Căința este o virginitate pe care sufletul nostru o datorează lui Dumnezeu: un om care se căiește de două ori este prin urmare un ticălos dezgustător. Mi-e teamă că tu nu vezi în căință decât un mijloc de a ți se ierta păcatele.
Vorbele acestea îl loviră în creștetul capului pe Lucien, care se întoarse cu pași șovăitori în strada de la Lune. A doua zi, poetul duse la ziar articolul, înapoiat și îndreptat de d'Arthez; însă, din ziua aceea, fu ros de o melancolie pe care nu se pricepu totdeauna s-o ascundă. Iar când, seara, la Gymnase, văzu sala plină, resimți emoțiile cumplite ce ți le dă un debut la teatru și care la el sporiră datorită și intensității iubirii. Toate vanitățile lui erau în joc, privirea-i cerceta toate chipurile, după cum acuzatul scrutează fețele juraților și ale judecătorilor: un murmur avea să-l facă să-i sară inima; un mic incident pe scenă, intrările și ieșirile Coraliei, cele mai mici inflexiuni de voce aveau să-l înspăimânte din cale-afară. Piesa în care debuta Coralie era din acelea care întâi cad, apoi se ridică, și piesa căzu. Intrând în scenă, Coralie nu fu aplaudată, și răceala sălii o izbi. Din loji, nu răsunară decât aplauzele lui Camusot. Persoane de la balcon și de la galerie îl opriră pe negustor cu țâstuieli repetate. La fel impuseră tăcere și galeriei, când aceasta se deda la salve de aplauze vădit exagerate. Martainville aplauda curajos, iar prefăcuta Florine, Nathan, Merlin îl imitau. Când piesa căzu, o grămadă de oameni se îmbulzi în cabina Coraliei, dar acești oameni îi făcură și mai rău prin consolările ce i le aduceau. Actrița ieși din scenă desperată, nu atât pentru dânsa, cât pentru Lucien.
— Braulard ne-a trădat, zise el.
Coralie, lovită în inimă, căzu la pat, doborâtă de friguri. A doua zi, îi fu cu neputință să mai joace: își văzu cariera oprită în loc. Lucien îi ascunse ziarele, pe care le desfăcu în sufragerie. Toți cronicarii puneau în seama Coraliei căderea piesei: prea se bizuise pe forțele ei; încântătoare pe bulevard, nu avea ce căuta la Gymnase; fusese împinsă acolo de o ambiție lăudabilă, însă nu-și controlase puterile și înțelesese greșit rolul. Lucien citi fraze goale despre Coralie, scrise după sistemul prefăcut al articolelor sale despre Nathan. O furie, ca a lui Milo din Crotona[281] când își simți mâinile prinse în stejarul pe care el însuși îl spintecase, îl cuprinse pe Lucien; se făcu galben la față: cu vorbe sclipind de bunătate, de bunăvoință și de interes, prietenii lui îi dădeau Coraliei sfaturile cele mai perfide: o povățuiau, cu prefăcătorie, să joace tocmai rolurile ce nu se potriveau cu talentul ei. Așa se prezentau ziarele regaliste, de bună seamă dăscălite de Nathan. Ziarele liberale și cele mărunte se foloseau de tertipurile și ironiile folosite altădată și de Lucien. Coralie auzi un suspin, două, sări din pat, trecu dincolo în odaie, zări ziarele, vru să le vadă și le citi. Când isprăvi de citit, se duse să se culce iar și nu scoase o vorbă. Florine era amestecată în conspirație, prevăzuse ce avea să se întâmple, știa rolul Coraliei, îl repetase cu Nathan. Administrația teatrului, care ținea la piesă, voi să-i dea Florinei rolul Coraliei. Directorul veni la sărmana actriță acasă, găsind-o înlăcrămată și abătută; însă, când îi spuse, de față cu Lucien, că Florine știa rolul și că-i era cu neputință să nu reprezinte piesa în acea seară, ea se ridică din pat și sări jos.
— O să joc eu! strigă ea.
Se prăbuși leșinată. Florine căpătă deci rolul și-și făcu faimă de pe urma lui, căci salvă piesa de la cădere; toate ziarele se întrecură în laude, și de atunci ea deveni marea actriță pe care o cunoașteți. Triumful Florinei îl scoase pe Lucien din fire.
— O ticăloasă căreia tu i-ai dat o bucățică de pâine! Dacă o vrea Gymnase-ul, n-are decât să-ți plătească angajamentul. Voi fi conte de Rubempré, voi face avere și te iau în căsătorie.
— Ce prostie! spuse Coralie aruncându-i o privire palidă.
— Prostie! strigă Lucien. Ai să vezi: peste câteva zile o să locuiești într-o casă frumoasă, o să ai un echipaj, și-ți fac eu rost de un rol!
Luă două mii de franci și dădu fuga la Frascati să-i joace. Nefericitul stătu acolo șapte ore, ros de furii, cu fața liniștită și rece în aparență. În timpul zilei aceleia și a unei părți din noapte, avu șansele cele mai felurite: câștigă până la treizeci de mii de franci, și ieși de acolo fără un ban. Când se întoarse acasă, îl găsi pe Finot care îl aștepta ca să-și ia articolașul. Lucien făcu greșeala să se plângă.
— Ei, da! lucrurile nu-s prea trandafirii, răspunse Finot; ai făcut cu atâta brutalitate stânga-mprejur, încât trebuia să ajungi aici, să-ți pierzi sprijinul presei liberale, cu mult mai puternică decât presa guvernamentală și regalistă. Nu trebuie să treci niciodată dintr-o tabără în alta fără să-ți faci rost de un cotlon moale în care să te mângâi de pierderile la care e firesc să te aștepți. Și, în orice caz, un om cu minte se duce mai întâi la prieteni, le arată motivele, le cere sfatul în privința abjurării sale, și-i face complici; atunci ei te compătimesc și cazi la învoială, ca Nathan și ca Merlin, cu camarazii, ca să vă faceți unii altora servicii. Lupii nu se mănâncă între ei. Dumneata, în treaba asta, ai fost nevinovat ca un mielușel. O să fii nevoit să-ți arăți colții față de noul dumitale partid ca să capeți un oscior. Astfel, ai fost negreșit sacrificat lui Nathan. Nu-ți ascund vâlva, scandalul și revolta ce le iscă articolul dumitale împotriva lui d'Arthez. Marat[282] e considerat un sfânt pe lângă dumneata. Toți se pregătesc să te atace, au să-ți doboare cartea pe care vrei s-o publici. Cum stai cu romanul?
— Astea sunt ultimele pagini, zise Lucien arătându-i un teanc de corecturi.
— Ți s-au pus în seamă articolele nesemnate din ziarele ministeriale și ultraregaliste împotriva lui d'Arthez. Acum, în fiecare zi, înțepăturile din Deșteptarea sunt îndreptate contra celor din strada des Quatre Vents, și ironiile sunt cu atât mai sângeroase, cu cât sunt mai de haz. E un întreg grup politic, grav și serios, în spatele ziarului lui Léon Giraud, un grup care o să pună mâna pe putere în cele din urmă.
— N-am mai călcat pe la Deșteptarea de o săptămână.
— Bine. Gândește-te la articolașele pentru mine. Fă vreo cincizeci numaidecât, ți le plătesc cu toptanul; dar fă-le pe calapodul ziarului.
Și Finot îi dădu, ca în treacăt, lui Lucien subiectul unui articol nostim contra ministrului de justiție, povestindu-i o pretinsă anecdotă care, zicea el, circulă prin saloane.
Ca să-și dreagă pierderea de la joc, și cu toate amărăciunile sale, Lucien regăsi vervă, prospețime de spirit și compuse treizeci de articole, fiecare de câte două coloane. După ce le isprăvi, se duse la Dauriat, sigur că-l va întâlni acolo pe Finot, căruia voia să i le dea pe ascuns; de altfel, avea nevoie să-i ceară și editorului explicații în privința nepublicării Margaretelor. Găsi prăvălia plină de dușmani de-ai săi. La intrarea lui, se făcu o tăcere deplină, conversațiile se opriră. Văzându-se pus la index de gazetari, Lucien simți un spor de curaj și își zise în sinea lui, ca odinioară în grădina Luxembourg:
— Voi izbândi!
Dauriat nu se arătă nici ocrotitor, nici blând, ci ușor batjocoritor, retrăgându-se îndărătul dreptului său: o să publice Margaretele când va crede el de cuviință, va aștepta ca poziția lui Lucien să le asigure succesul, cumpărase doară deplina proprietate. Când Lucien obiectă că Dauriat era obligat să-i publice Margaretele prin însăși natura contractului și prin calitatea contractanților, editorul susținu contrariul și spuse că, juridicește, nu putea fi silit la o operație pe care o socotea proastă și el singur aprecia asupra oportunității. Exista însă o soluție pe care ar fi admis-o orice tribunal: Lucien era liber să-i înapoieze cei trei mii de franci, să-și ia opera înapoi și s-o publice la un editor regalist.
Lucien se retrase, mai jignit de tonul măsurat al lui Dauriat decât de fala-i autocratică de la prima lor întâlnire. Prin urmare, Margaretele nu vor vedea lumina tiparului decât în momentul când Lucien își va fi procurat forțele auxiliare ale unei camaraderii puternice, sau când va fi devenit o forță prin el însuși. Poetul se întoarse încet acasă, cuprins de o descurajare care îl mâna spre sinucidere, dacă fapta ar fi urmat gândul. O văzu pe Coralie în pat, palidă și suferindă.
— Un rol, sau se prăpădește, îi zise Bérénice pe când Lucien se îmbrăca spre a se duce în strada Mont Blanc, la domnișoara des Touches, care dădea o mare serată, unde el urma să se întâlnească cu des Lupeaulx, Vignon, Blondet, doamna d'Espard și cu doamna de Bargeton.
Serata se dădea în cinstea lui Conti, marele compozitor, care avea una dintre cele mai vestite voci din afara scenei, și în cinstea cântărețelor Cinti, Pasta, Garcia, a lui Levasseur, precum și a câtorva faimoși cântăreți de salon. Lucien se strecură până la locul unde ședeau marchiza, vara ei și doamna de Montcornet. Nefericitul tânăr luă un aer ușuratic, mulțumit, fericit; făcu glume și se arătă așa cum era în zilele lui de glorie; nu voia să se vadă că avea nevoie de lume. Vorbi de serviciile ce le făcea el partidului regalist și dădu ca dovadă strigătele de ură ce le scoteau liberalii împotriva lui.
— Ai să fii răsplătit cu dărnicie, dragul meu, îi zise doamna de Bargeton cu un zâmbet fermecător. Du-te poimâine la cancelariat, cu Cocostârcul și cu des Lupeaulx, și vei găsi ordonanța semnată de rege. Ministrul de justiție o duce mâine la castel; o să fie însă consiliu și se va întoarce târziu: totuși, dacă aflu rezultatul seara, ți-l trimit acasă. Unde locuiești?
— Viu eu să-l iau, răspunse Lucien rușinat să spună că stă în strada de la Lune.
— Ducii de Lenoncourt și de Navarreins i-au vorbit regelui despre dumneata, interveni și marchiza, ți-au lăudat devotamentul absolut și deplin, care merită o recompensă răsunătoare spre a te răzbuna de prigoana partidului liberal. De altfel, numele și titlul familiei de Rubempré, la care ai dreptul prin linia mamei, vor ajunge prin dumneata ilustre. Regele i-a spus Excelenței Sale, seara, să-i aducă o ordonanță pentru a-l autoriza pe domnul Lucien Chardon să poarte numele și titlul conților de Rubempré, în calitatea sa de nepot al ultimului conte, din partea mamei sale. „Să-i ajutăm pe scatiii Pindului”, a spus Majestatea Sa după ce a citit sonetul dumitale despre Crin de care, din fericire, verișoara mea își amintise și i-l dăduse ducelui. – „Mai ales când regele poate face minunea de a-i preschimba în vulturi!” a răspuns domnul de Navarreins.
Lucien își arătă recunoștința cu atâta căldură și iubire, încât ar fi putut-o înduioșa pe oricare femeie mai puțin adânc jignită decât Louise d'Espard de Nègrepelisse. Cu cât îl vedea pe Lucien mai frumos, cu atât era ea mai însetată de răzbunare. Des Lupeaulx avea dreptate, lui Lucien îi lipsea tactul: nu putuse ghici că ordonanța de care i se vorbea era doar o glumă cum știa să facă doamna d'Espard. Încurajat de acest succes și de preferința măgulitoare ce i-o arăta domnișoara des Touches, rămase acolo până la două noaptea ca să găsească prilejul de a-i vorbi fără martori. Lucien aflase de prin redacțiile ziarelor regaliste că domnișoara des Touches era coautoarea secretă a unei piese în care urma să joace marea minune a vremii, mica Fay[283]. Când saloanele fură pustii, el o luă pe domnișoara des Touches pe o sofa, în camera ei, și-i povesti în chip atât de mișcător nenorocirea Coraliei și a sa, încât această ilustră hermafrodită făgădui să-i dea Coraliei rolul principal.
A doua zi, pe când Coralie, fericită de făgăduiala domnișoarei des Touches, revenea la viață și prânzea cu Lucien, acesta citea ziarul lui Lousteau în care se afla anecdota scornită pe seama ministrului de Justiție[284] și a soției sale. Răutatea cea mai neagră se ascundea sub spiritul cel mai tăios. Regele Ludovic al XVIII-lea era măiestrit adus în scenă și ridiculizat fără ca parchetul să aibă motiv de a interveni. Iată faptul pe care partidul liberal încerca să-l prezinte ca adevărat, dar care n-a făcut decât să îngroașe numărul spiritualelor sale calomnii:
Pasiunea lui Ludovic al XVIII-lea pentru corespondența galantă și afectată, plină de madrigale și scânteieri de spirit, era interpretată acolo ca ultima expresie a unei dragoste, care devenea doctrinară: trecea acum, se spunea în anecdotă, de la fapte la idei. Ilustra-i amantă, atât de crud atacată de Béranger sub numele de Octavie[285], era cuprinsă de temerile cele mai serioase. Corespondența lâncezea. Cu cât Octavie desfășura mai mult spirit, cu atât iubitul ei se arăta mai rece și mai șters. Octavie sfârșise prin a descoperi cauza căderii ei în dizgrație: puterea îi era amenințată de începuturile unei noi corespondențe între regele-scriitor și soția ministrului de Justiție. Această femeie cumsecade era socotită incapabilă de a scrie un bilet; ea nu putea fi decât persoana îndărătul căreia se ascundea o îndrăzneață ambiție. Cine putea să fie ascuns sub fusta ei? După câteva investigații, Octavie descoperi că regele coresponda chiar cu propriul său ministru. Planul e numaidecât gata. Ajutată de un prieten credincios, ea îl reține într-o zi pe ministru la Cameră într-o discuție furtunoasă și își procură o întrevedere cu regele, în care îi dezvăluie această înșelăciune, rănindu-i astfel și amorul propriu. Ludovic al XVIII-lea e apucat de un acces de mânie burboniană și regală, răcnește la Octavie, nu vrea să creadă; Octavie îi oferă numaidecât o dovadă, rugându-l să scrie un bilet care ar necesita un răspuns imediat. Nenorocita femeie, surprinsă, trimite să-l caute pe soțul ei la Cameră, dar totul era prevăzut; în acel moment, soțul se afla la tribună. Pe femeie o trec sudori de sânge, își adună tot spiritul de care era capabilă și răspunde așa cum o taie capul.
— Ministrul o să vă spună restul, exclamă Octavie râzând de necazul regelui.
Deși mincinos, articolul îi ustură pe ministru, pe soția sa și pe rege. Se șoptea că des Lupeaulx, ale cărui secrete Finot nu le divulga niciodată, născocise anecdota. Articolul acesta spiritual și înțepător îi umplu de bucurie pe liberali și pe cei din partidul fratelui regelui[286]; Lucien se distrase scriindu-l, fără să-i dea vreo însemnătate, socotindu-l doar o rață amuzantă.
A doua zi, se duse să-l ia de acasă pe des Lupeaulx și pe baronul du Châtelet. Baronul mergea la minister ca să-i mulțumească Excelenței Sale. Domnul Châtelet, numit consilier de stat în serviciu extraordinar, fusese făcut conte, cu promisiunea prefecturii de Charente, de îndată ce prefectul actual își va fi sfârșit cele câteva luni cerute de el ca să-și completeze timpul necesar pentru maximum de pensie. Contele du Châtelet, căci particula du fu înserată în ordonanță, îl luă pe Lucien în trăsură și îl trată pe picior de egalitate. Fără articolele lui Lucien, poate că n-ar fi parvenit atât de iute; prigoana liberalilor îi servise ca un fel de trambulină. Des Lupeaulx era la minister, în cabinetul secretarului general. La vederea lui Lucien, funcționarul acesta superior avu o tresărire de uimire și se uită la des Lupeaulx.
— Cum, domnule! îndrăznești să te arăți aici? îi zise secretarul general lui Lucien uluit. Excelența Sa a rupt ordonanța ce ți se pregătise, iat-o (și îi arătă prima hârtie ruptă în patru ce-i căzu sub ochi). Ministrul a vrut să știe cine-i autorul groaznicului articol de ieri, și uite copia de la ziar, spuse secretarul general întinzându-i lui Lucien foile articolului său. Zici că ești regalist și colaborezi la fițuica asta mârșavă care le scoate peri albi miniștrilor, care le face zile fripte grupurilor de centru și care ne târăște pe toți în prăpastie? Îți câștigi masa de prânz scriind la Corsarul, la Oglinda, la Constituționalul, la Curierul[287]; îți câștigi masa de seară scriind la Cotidianul[288], la Deșteptarea, și supezi cu Martainville, cel mai aprig vrăjmaș al guvernului, și care îl împinge pe rege spre absolutism, ceea ce va dezlănțui o revoluție tot atât de sigur ca și în cazul când ar aduce extrema stângă la putere! Ești un ziarist foarte spiritual, dar n-ai să fii niciodată un om politic. Ministrul i-a spus regelui că articolul e scris de dumneata și regele, mâniat la culme, l-a certat pe ducele de Navarreins, prim-gentilom de serviciu. Ți-ai făcut niște dușmani cu atât mai puternici, cu cât îți erau mai favorabili! Ceea ce din partea unui dușman pare natural, din partea unui prieten e înfiorător.
— Dar ești un copil, dragul meu! îi spuse des Lupeaulx. M-ai compromis și pe mine. Doamnele d'Espard și de Bargeton, doamna de Montcornet, care garantaseră pentru dumneata, trebuie să fie furioase. Ducele și-o fi vărsat mânia pe marchiză, iar marchiza pe verișoară. Să nu te duci pe acolo! Așteaptă!
— Vine Excelența Sa! Ieși, îi zise secretarul general.
Lucien se trezi în piața Vendôme, năucit ca un om după o lovitură de măciucă. Se întoarse pe jos, pe bulevarde, încercând să-și judece situația. Se văzu jucăria unor oameni invidioși, lacomi și răi. Ce era el în lumea asta de ambiții nenumărate? Un copil care alerga după plăcerile și bucuriile deșertăciunii, jertfindu-le totul; un poet fără multă chibzuială, zburând din flacără în flacără ca un fluture, fără un plan trainic, rob al împrejurărilor, gândind bine și acționând rău. Cugetul îi fu un călău necruțător. În fine, nu mai avea bani și se simțea istovit de muncă și de chinuri. Articolele nu i se mai publicau decât după ce „intrau” cele ale lui Merlin și Nathan. Mergea la întâmplare, pierdut în gânduri; în timp ce umbla așa, zări, la câteva din cabinetele literare ce începeau să dea și cărți de împrumut pe lângă ziare, un afiș pe care, sub un titlu bizar, cu desăvârșire necunoscut pentru el, își citi numele: de Lucien Chardon de Rubempré. Romanul lui apărea, el nu știuse nimic, ziarele păstrau tăcere. Rămase cu brațele atârnând în jos, nemișcat, fără să bage de seamă un grup de tineri din cei mai eleganți, printre care se aflau Rastignac, de Marsay și alți câțiva cunoscuți de-ai lui. Nu-i luă în seamă nici pe Michel Chrestien, nici pe Léon Giraud, ce veneau spre el.
— Dumneata ești domnul Chardon? îl întrebă Michel cu o voce care îi răscoli măruntaiele.
— Nu mă mai cunoști? răspunse el îngălbenind.
Michel îl scuipă în obraz.
— Asta-i plata articolelor contra lui d'Arthez. Dacă fiecare, pentru sine ori pentru amicii săi, ar face ca mine, presa ar rămâne ceea ce trebuie să fie: un altar respectabil și respectat.
Lucien se clătinase; se sprijini de Rastignac, spunându-i acestuia, ca și lui de Marsay:
— Domnilor, n-o să refuzați să-mi fiți martori. Dar, mai întâi, vreau ca partida să fie egală și cearta fără chip de împăcare.
Lucien îi dădu cu putere o palmă lui Michel, care nu se aștepta. Dandy-ii și prietenii lui Michel se aruncară între republican și regalist, pentru ca lupta să nu degenereze într-o încăierare mahalagească. Rastignac îl apucă pe Lucien și îl duse la el acasă, în strada Taitbout, la doi pași de locul scenei ce se petrecu pe bulevardul Gand[289], la ora prânzului. Împrejurarea aceasta evită adunătura de lume obișnuită în asemenea cazuri. De Marsay veni după Lucien, pe care cei doi dandy îl siliră să ia masa cu ei la Cafeul Englez, unde se îmbătară.
— Ești tare la spadă? îl întrebă de Marsay.
— N-am pus mâna în viața mea pe vreo spadă.
— La pistol? întrebă Rastignac.
— N-am tras niciodată.
— Norocos cum ești, ești primejdios pentru adversar, poți să-l și ucizi, zise de Marsay.
Lucien o găsi din fericire pe Coralie în pat, dormind.
Actrița jucase pe negândite într-o mică piesă, își luase revanșa obținând aplauze meritate și nu plătite. Seara aceea, la care dușmanii nu se așteptau, îl făcu pe director să-i dea rolul principal în piesa Camillei Maupin, căci descoperise în cele din urmă pricina insuccesului Coraliei, la debut. Înfuriat de intrigile Florinei și ale lui Nathan ca să doboare o actriță la care el ținea, directorul îi făgăduise Coraliei protecția administrației.
La cinci dimineața, Rastignac veni la Lucien.
— Dragul meu, locuiești în chip potrivit cu numele străzii, îi zise el în loc de compliment. Să fim primii la locul de întâlnire, pe șoseaua de Clignancourt, așa se cade, și noi trebuie să dăm exemplul.
— Uite care-i programul, spuse de Marsay de îndată ce trăsura ajunse în cartierul Saint-Denis. Vă bateți cu pistolul la douăzeci și cinci de pași, mergând unul asupra celuilalt până la o distanță de cincisprezece pași. Aveți fiecare de făcut cinci pași și de tras trei lovituri, nu mai mult. Orice s-ar întâmpla, vă obligați să vă mărginiți la atât, și unul și celălalt. Noi încărcăm pistoalele adversarului, iar martorii lui pe ale dumitale. Armele au fost alese de cei patru martori întruniți la un armurier. Te asigur că am luat măsuri să nu se întâmple ceva grav: aveți pistoale de cavalerie.
Pentru Lucien, viața ajunsese un vis urât; așa că puțin îi mai păsa dacă va trăi ori va muri. Curajul special al sinuciderii îi servi prin urmare să pară foarte brav în ochii spectatorilor duelului. Rămase, fără să se apropie de adversar, pe loc. Această nepăsare fu luată drept un calcul rece: poetul fu socotit foarte tare pe nervii săi. Chrestien veni până la limita îngăduită. Cei doi adversari deschiseră focul odată, insultele fiind considerate egale. La întâia lovitură, glonțul lui Chrestien trecu pe lângă bărbia lui Lucien, iar al acestuia la trei metri mai sus de capul adversarului. La a doua lovitură, glonțul lui Michel intră prin gulerul ridicat al redingotei poetului. La a treia lovitură, Lucien primi glonțul drept în piept și se prăbuși.
— A murit? întrebă Michel.
— Nu, spuse doctorul, o să scape.
— Păcat! răspunse Michel.
— O! da, păcat, repetă Lucien plângând.
La amiază, nefericitul copil se afla în odaia și în patul său; le trebuiseră cinci ore ca să-l transporte până acolo cu mare grijă. Deși starea lui nu prezenta vreun pericol, fusese nevoie totuși de precauții: febra putea să provoace complicații supărătoare. Coralie își înăbuși deznădejdea și durerea. Tot timpul cât iubitul ei fu în primejdie, își petrecu nopțile cu Bérénice, învățându-și rolurile. Starea primejdioasă a lui Lucien ținu două luni. Nenorocita făptură juca uneori câte un rol care cerea veselie, pe când înlăuntrul ei își zicea:
— Iubitul meu Lucien poate că moare în clipa asta!
În tot acest timp, Lucien fu îngrijit de Bianchon;
Își datoră viața devotamentului acestui prieten atât de adânc jignit, dar căruia d'Arthez îi încredințase taina venirii lui Lucien la dânsul, justificându-l pe nefericitul poet. Într-un moment de luciditate, căci Lucien avu o febră nervoasă de mare gravitate, Bianchon, care îl bănuia pe d'Arthez de oarecare generozitate, îi puse întrebări bolnavului; Lucien îi spuse că nu făcuse alt articol despre cartea lui d'Arthez decât articolul serios și grav înserat în ziarul lui Hector Merlin.
La sfârșitul primei luni, firma Fendant și Cavalier își depuse bilanțul. Bianchon îi spuse actriței să-i ascundă lui Lucien această groaznică lovitură. Faimosul roman al Arcașului lui Carol al IX-lea, publicat sub un titlu bizar, n-avusese nici cel mai mic succes. Ca să facă rost de bani înainte de a depune bilanțul, Fendant, fără știrea lui Cavalier, vânduse această lucrare în bloc unor spițeri care o revindeau pe nimica toată. În momentul acela, cartea lui Lucien umplea parapetele podurilor și cheiurile Parisului[290]. Librăria de pe cheiul des Augustins, care luase o anumită cantitate de exemplare din acest roman, se afla deci în pierdere cu o sumă însemnată de pe urma scăderii mari a prețurilor: cele patru volume in-12°, pe care le cumpărase cu patru franci și cincizeci de centime, se vindeau pe doi franci și jumătate. Negustorii țipau, iar ziarele continuau să păstreze cea mai adâncă tăcere. Barbet nu se așteptase la acest „chix”, el credea în talentul lui Lucien; contrariu obiceiurilor sale, se repezise la două sute de exemplare și perspectiva unei pierderi îl scotea din minți; spunea despre Lucien lucruri îngrozitoare. Barbet luă în cele din urmă o hotărâre eroică: își strânse exemplarele într-un ungher al prăvăliei, dintr-o încăpățânare de zgârcit, și-i lăsă pe confrați să se descotorosească de ale lor pe preț scăzut. Mai târziu, în 1824, când frumoasa prefață a lui d'Arthez, meritul cărții, precum și două articole scrise de Léon Giraud îi redară cărții adevărata ei valoare, Barbet își vându exemplarele, la prețul de zece franci bucata. Cu toată grija Bérénicei și a Coraliei, nu le fu cu putință să-l oprească pe Hector Merlin să-și vadă amicul pe moarte; și acesta îi dădu să soarbă, picătură cu picătură, paharul amar al acestei arsuri, cuvânt folosit în lumea editorilor pentru a defini afacerea funestă la care se înhămaseră Fendant și Cavalier publicând cartea unui debutant. Martainville, singurul rămas credincios lui Lucien, scrise un articol foarte frumos în favoarea operei; dar pornirea era atât de mare, și la liberali ca și la regaliști, contra redactorului-șef de la Aristarcul, Stindardul[291] și Steagul Alb, încât strădaniile îndrăznețului atlet, care totdeauna răspunsese liberalismului cu zece insulte pentru una, îi dăunară lui Lucien. Nici un ziar nu ridică mănușa polemicii, oricât de vii fură atacurile luptătorului regalist. Coralie, Bérénice și Bianchon ținură încuiată ușa pentru toți așa-zișii prieteni ai lui Lucien, care țipară cât îi luau gura; dar, din păcate, nu le fu cu putință să țină ușa închisă și pentru portărei. Falimentul lui Fendant și Cavalier le făcea polițele exigibile în virtutea unei dispoziții din codul de comerț, cea mai vătămătoare pentru drepturile terților, ce sunt astfel lipsiți de beneficiul termenului. Lucien se trezi urmărit fără cruțare de Camusot. Văzând acest nume, actrița înțelese pasul mare și umilitor ce-l făcuse poetul, pentru ea atât de curat la suflet; de aceea îl iubi înzecit și nu vru să se roage de Camusot. Venind să-și ia prizonierul, guarzii de comerț îl găsiră în pat și refuzară să-l ridice; se duseră la Camusot înainte de a-l ruga pe președintele tribunalului să le arate în ce casă de sănătate să-l depună pe debitor. Camusot alergă îndată în strada de la Lune. Coralie coborî și se întoarse cu hârtiile de procedură care, potrivit andosării, îl declarau pe Lucien negustor. Cum obținuse ea aceste hârtii de la Camusot? ce făgăduială îi făcuse în schimb? Păstră cea mai încăpățânată tăcere în această privință; însă se înapoiase mai mult moartă decât vie. Coralie jucă în piesa Camillei Maupin și contribui mult la succesul repurtat de ilustra hermafrodită literară. Rolul acesta fu ultima pâlpâire de lumină a unei candele gingașe. La reprezentația a douăzecea, pe când Lucien, însănătoșit, începea să se plimbe, să mănânce și să vorbească de reluarea lucrului, Coralie căzu bolnavă: o durere ascunsă o rodea. Bérénice a crezut toată viața că, spre a-l salva pe Lucien, Coralie făgăduise să se întoarcă la Camusot. Actriței îi fu dat să mai cunoască și amărăciunea de a-și vedea rolul trecut Florinei. Nathan amenința teatrul Gymnase că îi declară război în cazul că Florine nu o înlocuiește pe Coralie. Jucând rolul până în ultimul moment ca să nu i-l ia rivala, Coralie își istovi puterile; Gymnase îi dăduse câteva avansuri în timpul bolii lui Lucien, așa că nu mai putea cere nimic de la teatru; iar Lucien, cu toată bunăvoința lui, nu era încă în stare să muncească; avea de altfel grijă de Coralie, ca s-o mai ușureze pe Bérénice; sărmana gospodărie ajunsese într-o sărăcie lucie, dar mai avu totuși norocul să găsească în Bianchon un doctor priceput și devotat, care îi făcu rost de credit la un farmacist. Situația Coraliei și a lui Lucien fu cunoscută curând de furnizori și de proprietar. Mobilele fură sechestrate. Croitoreasa și croitorul, nemaitemându-se de ziarist, îi urmăriră pe cei doi boemi cu toată cruzimea. Numai farmacistul și cârnățarul le mai dădură pe credit nefericiților. Lucien, Bérénice și bolnava fură siliți, timp de aproape o săptămână, să nu mănânce decât carne de porc sub toate formele ingenioase și variate, sub care le-o servea cârnățarul. Aceste mezeluri, care sunt și așa, prin natura lor, inflamatorii, îi agravară actriței boala. Lucien fu constrâns de mizerie să se ducă la Lousteau să-și ceară mia de franci pe care amicul de ieri, trădătorul de azi, i-o datora. Dintre toate nenorocirile, pasul acesta îl costă cel mai mult. Lousteau nu mai putea da pe la el pe acasă în strada de la Harpe, dormea pe la prieteni, era urmărit, gonit fără răgaz ca o fiară hăituită. Lucien nu-l putu găsi pe nefastul său introducător în lumea literară decât la Flicoteaux. Lousteau mânca la aceeași masă la care îl întâlnise Lucien, spre nenorocul lui, în ziua când se depărtase de d'Arthez. Lousteau îi oferi o masă, și Lucien primi! Când, ieșind de la Flicoteaux, împreună cu Claude Vignon, care mâncase și el acolo în ziua aceea, Lousteau, Lucien și marele necunoscut care-și închiria cu ziua hainele de la Samanon voiră să se ducă la cafeneaua Voltaire să ia o cafea, nu putură încropi nici măcar un franc și jumătate adunând tot mărunțișul ce le zăngănea în buzunare. Hoinăriră prin Luxembourg, trăgând nădejde să întâlnească vreun editor, și într-adevăr văzură pe unul dintre cei mai faimoși tipografi ai vremii, căruia Lousteau îi ceru patruzeci de franci, și care i-i și dădu. Lousteau împărți suma în patru părți egale, și fiecare dintre scriitori luă câte una. Mizeria stinsese orice mândrie, orice simțământ la Lucien; el plânse în fața celor trei artiști povestindu-și situația; dar fiecare dintre ei avea de povestit o dramă la fel de îngrozitoare: după ce fiecare și-o parafrază pe a sa, poetul se trezi cel mai puțin nenorocit dintre cei patru. De aceea, toți aveau nevoie să uite și nenorocirea și gândurile care le-o sporeau. Lousteau alergă la Palais-Royal să joace cei nouă franci ce-i mai rămăseseră din cei zece. Marele necunoscut, deși avea o iubită dumnezeiesc de frumoasă, se duse într-o casă suspectă să se cufunde în mocirla voluptăților primejdioase. Vignon se îndreptă spre Rocher-de-Cancale ca să bea acolo două sticle de Bordeaux care să-i ia mințile și memoria. Lucien se despărți de Claude Vignon în pragul restaurantului, renunțând la partea ce i se cuvenea. Dând mâna cu singurul ziarist ce nu-i fusese vrăjmaș, geniul de provincie simți o puternică strângere de inimă.
— Ce să mă fac? îl întrebă el.
— Ai intrat în horă, joacă, dar nu cum ți se cântă, îi zise marele critic. Cartea ta e frumoasă, dar ți-ai făcut dușmani, lupta o să fie lungă și grea. Geniul e o boală afurisită. Orice scriitor poartă în suflet un monstru care, ca panglica din stomac, îi roade sentimentele pe măsură ce se nasc. Cine va învinge? boala pe om, sau omul pe boală? Trebuie să fii neapărat un om mare ca să ții cumpăna între geniu și caracter. Talentul crește, sufletul se usucă. Ori ești un uriaș, un Hercule, ori rămâi sau fără suflet sau fără talent. Tu ești slab și firav, și o să fii înfrânt, adăugă el intrând în local.
Lucien se întoarse acasă cugetând la sentința îngrozitoare, dar care îi înfățișă, sub adevărata ei lumină, viața literară.
— Bani! bani! îi striga un glas.
Își făcu singur, la ordinul lui, trei polițe de câte o mie de franci, fiecare cu scadența de o lună, de două și de trei, imitând uimitor de bine semnătura lui David Séchard; le andosă, apoi, a doua zi, le prezentă lui Métivier, negustorul de hârtie din strada Serpente, care i le scontă fără nici o greutate. Lucien îi scrise câteva rânduri cumnatului său ca să-l înștiințeze de acest atac la punga lui, făgăduindu-i, cum se obișnuiește, că va face rost de bani la scadență. Plătind datoriile Coraliei și pe ale sale, îi mai rămaseră trei sute de franci, pe care poetul îi încredință Bérénicei, cu ordinul să nu-i dea vreun ban din ei, oricât i-ar mai cere după aceea: se temea să nu-l apuce iar patima jocului. Cuprins de o furie cruntă, rece și tăcută, Lucien porni să scrie articolele sale cele mai spirituale, la lumina unei lămpi ce o veghea pe Coralie. Când își căuta ideile, vedea făptura iubită, albă ca porțelanul, frumoasă ca toate muribundele, zâmbindu-i cu buzele palide, privindu-l cu ochii învăpăiați ai femeilor ce mor și de boală și de inimă rea. Lucien își trimitea articolele la ziare; însă, cum nu se putea duce personal să stăruie pe lângă redactorii-șefi, articolele nu apăreau. Când se hotăra în fine să se prezinte la ziar, Théodore Gaillard, care îi dăduse avansuri și care mai târziu profită de pe urma acestor giuvaeruri literare, îl întâmpina cu răceală.
— Ia seama, dragul meu! ce-i cu tine? nu mai ai spirit, nu te lăsa doborât, trebuie să ai vervă! îi spunea.
— Prăpăditu-ăsta de Lucien n-avea decât un roman și doar câteva articole în burtă, exclamau Félicien Vernou, Merlin și toți aceia care îl urau, când venea vorba despre el la Dauriat sau la Vodevil. Tot ce ne trimite acuma e jalnic!
Să n-ai nimica în burtă, expresie consacrată în limbajul ziariștilor, constituie o sentință definitivă contra căreia, o dată pronunțată, e greu să mai faci apel. Vorba asta, colportată pretutindeni, îl ucidea pe Lucien, fără știrea lui, căci, pe atunci, el avu de furcă cu niște încurcături mai presus de puterile lui. Zdrobit de atâta lucru, mai fu urmărit și pentru polițele lui David Séchard. Recurse la experiența lui Camusot. Fostul amant al Coraliei avu mărinimia să-l protejeze pe Lucien. Situația asta cumplită ținu două luni, presărate cu multe somații, pe care, după sfatul lui Camusot, Lucien le trimitea lui Desroches, un prieten de-al lui Bixiou, Blondet și des Lupeaulx.
Pe la începutul lui august, Bianchon îi spuse poetului despre Coralie că era pierdută; mai avea doar câteva zile de trăit. Bérénice și Lucien petrecură aceste zile fatale plângând, fără a-și putea ascunde lacrămile față de biata fată, cuprinsă de deznădejde că moare din pricina lui Lucien. Pe neașteptate, Coralie îi ceru lui Lucien să-i aducă un preot. Actrița dori să se împace cu Biserica și să moară în pace. Avu un sfârșit creștinesc, căința îi fu sinceră. Agonia și moartea aceasta îi luară lui Lucien ultimul rest de forță și de curaj. Poetul rămase într-o sfârșeală completă, prăvălit într-un jilț, la picioarele patului Coraliei, privind-o necontenit, până ce văzu ochii actriței răsturnați de mâna Morții. Era cinci dimineața. O păsărică se lăsă pe glastrele cu flori din fereastră și ciripi câteva note. Bérénice, îngenuncheată, săruta mâna Coraliei, care se răcea sub lacrimile ei. Aveau cinci franci și jumătate în casă; Lucien plecă în oraș, împins de o deznădejde ce îl sfătuia să ceară de pomană ca să-și îngroape iubita, sau să se arunce la picioarele marchizei d'Espard, ale contelui du Châtelet, ale doamnei de Bargeton, ale domnișoarei des Touches, sau ale necruțătorului de Marsay; nu mai simțea atunci nici mândrie, nici putere. Ca să facă rost de ceva bani, s-ar fi înrolat și în armată! Merse, cu umbletul acela copleșit și împleticit pe care îl cunosc atât de bine năpăstuiții de soartă, până la casa Camillei Maupin, intră fără să țină seamă de îmbrăcămintea-i răvășită și-i trimise vorbă că o roagă să-l primească.
— Domnișoara s-a culcat abia la trei dimineața, și nimeni nu îndrăznește să intre la dânsa până nu sună, răspunse valetul.
— Și când te sună?
— Înainte de zece, niciodată.
Lucien scrise atunci una dintre scrisorile acelea spăimântătoare în care calicii eleganți nu mai cruță pe nimeni și nimic. Cândva, într-o seară, când Lousteau îi vorbise de cererile făcute lui Finot de unii băieți de talent, lui nu-i venise să creadă că ar fi cu putință atâta umilire; și iată că acuma pana îl târa poate dincolo de limitele în care nenorocirea îi zvârlise pe înaintașii săi. Întorcându-se spre casă, îndobitocit și scuturat de friguri, fără să bănuie înfiorătoarea capodoperă ce i-o dictase deznădejdea, îl întâlni pe Barbet.
— Barbet, dă-mi cinci sute de franci, îi zise el întinzând mâna.
— Nu, două sute, răspunse librarul.
— Cum! ai dumneata inimă?
— Da, dar am și afaceri. Mă faci să pierd o grămadă de bani, adăugă el după ce-i povesti falimentul lui Fendant și Cavalier, fă-mă să și câștig. (Lucien fu scuturat de un fior.) Ești poet, te pricepi să scrii tot felul de versuri, urmă librarul. Am nevoie în clipa asta de niște cântece deocheate ca să le amestec cu niște cântece luate de pe la alți autori, pentru ca să nu se zică după aceea că le-am furat, și să le pot vinde pe stradă într-o culegere de jumătate franc. Dacă vrei să-mi trimiți mâine zece cântece zdravene de beție sau fără perdea… colo… știi, pe cinste! Îți dau două sute de franci.
Lucien se întoarse acasă: o găsi pe Coralie întinsă pe un pat de fier, înfășurată într-un cearșaf rupt pe care îl cosea Bérénice plângând. Trupeșa normandă aprinsese patru lumânări la cele patru colțuri ale patului. Pe chipul Coraliei scânteia acea frumusețe care amintește celor rămași în viață de odihna veșnică; semăna cu fetele bolnave, lipsite de sânge în obraji: părea uneori că buzele vinete aveau să se deschidă și să șoptească numele lui Lucien, nume care, laolaltă cu al lui Dumnezeu, precedase ultimul ei suspin. Lucien îi spuse Bérénicei să se ducă la dricar să comande o înmormântare care să nu coste mai mult de două sute de franci împreună cu slujba la biserica sărăcăcioasă a Bunei-Vestiri. Cum plecă Bérénice, poetul se așeză la masă, lângă trupul sărmanei sale iubite, și compuse cele zece cântece vesele pe arii populare. Trecu prin chinuri nespuse până să pornească; dar izbuti să-și regăsească inteligența în slujba nevoii, ca și când n-ar fi suferit deloc. Începuse să și execute sentința neînduplecată a lui Claude Vignon asupra separației ce se operează între inimă și creier. Ce noapte petrecu bietul copil, trudindu-se din greu să născocească poezii de chef la flacăra luminărilor, alături de preotul ce se ruga pentru sufletul Coraliei!… A doua zi de dimineață, Lucien, care isprăvise cel din urmă cântec, încercă să-l pună pe o melodie la modă pe atunci; auzindu-l cântând, Bérénice și preotul se temură să nu fi înnebunit:
Să pun înțelepciunea-n vers Îmi vine peste mână;
Cum vreți să am cuminte mers Când Strechea mi-e stăpână?
De ce n-am ține toți isonul, Când zdraveni și voioși suntem?
Doar Epicur dă tonul.
Ce să umblăm după Apollo Când Bacchus ni-i patronul?
Hai, râdeți! Și să bem!
Și să le dăm pe toate-ncolo.
Moș Hipocrat, de bețivani Spunea c-or trăi suta de-ani.
Ce să-ți mai pese dacă, vai!
Drept pe picioare abia stai Și nu poți să te ții de fete, De vreme ce, pe îndelete, Stacane multe-o să golim?
Fără să fim vreodată solo, Pân' la șaizeci de ani ciocnim;
Hai, râdeți! Și să bem!
Și să le dăm pe toate-ncolo.
S-aflăm de unde toți venim, I-ușoară socoteala;
Dar unde mergem, ca să știm, Aici e ala-bala.
Deci, fără grijă, liniștit, Să-mpărtășim pân' la sfârșit Ce-acum din Rai avem!
De dus, ne-om duce noi acolo, Dar azi e sigur că trăim:
Hai, râdeți! Și să bem!
Și să le dăm pe toate-ncolo.
Pe când poetul cânta acest înfiorător cuplet final, Bianchon și d'Arthez intrară și îl găsiră răpus, vărsând șiroaiele lacrămi, fără puterea de a-și copia pe curat cântecele. Când, printre sughițuri, le povesti situația în care se afla, văzu lacrămi în ochii celor ce-l ascultau.
— Asta șterge multe greșeli! zise d'Arthez.
— Fericiți cei ce află iadul pe pământ, spuse grav preotul.
Priveliștea frumoasei moarte zâmbind spre veșnicie, înfățișarea iubitului ei cumpărându-i mormântul cu măscări, Barbet plătind coșciugul, cele patru lumânări din jurul actriței care altădată ațâța, cu fusta și ciorapii ei roșii cu baghetă verde, o sală întreagă, apoi, în ușă, preotul ce o împăcase cu Dumnezeu ducându-se la biserică să mai facă o slujbă pentru sufletul aceleia ce iubise atâta! mărețiile și păcătoșeniile acestea, durerile strivite sub lipsuri înfiorară de groază pe marele scriitor și pe marele doctor, care se așezară pe câte un scaun nemaiputând rosti nici o vorbă. Un valet intră anunțând-o pe domnișoara des Touches. Această minunată fată pricepu totul, se repezi la Lucien, îi strânse mâna și-i strecură în ea două hârtii de câte o mie de franci.
— Degeaba acum, zise el cu o privire de muribund.
D'Arthez, Bianchon și domnișoara des Touches nu-l părăsiră pe Lucien decât după ce-i legănară disperarea cu vorbele cele mai blânde; dar totul era zdrobit în nefericitul tânăr. La prânz, cenaclul, afară de Michel Chrestien, care își răscumpărase totuși greșeala de a-l fi socotit pe Lucien mai vinovat decât fusese, se înfățișă în bisericuța Bunei-Vestiri, împreună cu Bérénice și domnișoara des Touches, cu două colege de la Gymnase, cu garderobiera Coraliei, și cu nemângâiatul Camusot. Toți o însoțiră pe actriță până la cimitirul Père-Lachaise. Camusot, care plângea cu hohote, îi jură lui Lucien să cumpere un loc de veci și să ridice o cruce pe care va scrie: CORALIE, iar dedesubt:
MOARTĂ LA NOUĂSPREZECE ANI (august 1822)
Lucien rămase singur până la apusul soarelui, pe dealul de unde cuprindea cu ochii tot Parisul.
„Cine mă va mai iubi? se întrebă el. Prietenii adevărați mă disprețuiesc. Pe câtă vreme, aceleia ce zace aici în groapă, orice aș fi făcut, totul i se părea nobil și bun! Nu-i mai am acum decât pe Ève, pe David și pe mama! ce-or fi zicând ei de mine acolo, acasă?”
Sărmanul geniu de provincie se înapoie în strada de la Lune, unde se înfioră de casa goală și se mută într-un hotel sărăcăcios de pe aceeași stradă. Cei două mii de franci ai domnișoarei des Touches acoperiră toate datoriile, dar trebuind să adauge și prețul mobilelor vândute, Bérénicei și lui Lucien le mai rămaseră câte o sută de franci fiecăruia, ce le îngăduiră să trăiască două luni, pe care Lucien le petrecu într-o sfârșeală de moarte: nu putea nici să scrie, nici să cugete, se lăsa pradă durerii. Bérénicei i se făcu milă de el.
— Dacă ar fi să te întorci acasă, cum te-ai duce? întrebă ea, la o exclamație a lui Lucien, care se gândea la soră, la mamă și la David Séchard.
— Pe jos, îi zise el.
— Dar tot îți trebuie un ban ca să mănânci și să dormi pe drum. Dacă faci douăsprezece leghe pe zi, ai nevoie de cel puțin douăzeci de franci.
— Îi voi avea, zise el.
Își luă hainele și rufăria-i scumpă, nu-și opri pe el decât strictul necesar, și se duse la Samanon, care îi oferi cincizeci de franci pe toată garderoba. Se rugă de cămătar să-i dea măcar atâta cât să ia diligența, dar nu-l putu îndupleca. În furia lui, Lucien urcă la Frascati, își încercă norocul, și se întoarse fără o lețcaie. Ajuns în odaia goală din strada de la Lune, îi ceru Bérénicei șalul Coraliei. Din câteva priviri ale lui și din mărturisirea pe care i-o făcu Lucien despre pierderea de la joc, fata înțelese planul sărmanului poet: voia să se spânzure.
— Ți-ai pierdut mințile, conașule? îl întrebă ea. Du-te de te plimbă și întoarce-te pe la miezul nopții, îți câștig eu banii până atunci; dar să stai pe bulevarde, nu veni pe chei.
Lucien se plimbă pe bulevarde, îndobitocit de durere, uitându-se la echipaje, la trecători, simțindu-se micșorat, singur, în mulțimea ce forfotea biciuită de miile de interese pariziene. Revăzând în gând malurile Charentei sale, i se făcu dor de bucuriile din sânul familiei și avu atunci o licărire de putere cu care se amăgesc toți aceia cu firi din acestea pe jumătate femeiești, nu voi să se dea bătut până nu-și va fi descărcat tot ce avea pe suflet în sufletul lui David Séchard și până nu se va fi sfătuit cu cei trei îngeri ce-i mai rămâneau. Tot hoinărind așa, o văzu pe Bérénice gătită, stând de vorbă cu un bărbat, pe bulevardul plin de noroi al Bunei-Vestiri, unde ea se oprise în loc, la colțul cu strada de la Lune.
— Ce faci? întrebă Lucien, înspăimântat de bănuielile ce-l cuprinseră la vederea normandei.
— Uite douăzeci de franci care, poate, costă scump; însă așa o să poți pleca, răspunse ea strecurând patru piese de câte cinci franci în mâna poetului.
Bérénice o zbughi, fără ca Lucien să vadă încotro o apucase; pentru că, trebuie s-o spunem spre lauda lui, banii aceia îi frigeau palma și voia să-i dea înapoi; așa însă, fu silit să-i păstreze ca un ultim stigmat al vieții sale de la Paris.