La moartea domnului de Bargeton, Louise de Nègrepelisse își vânduse casa din strada du Minage. Doamna de Senonches, care trăia cam strâmt la ea acasă, îl hotărî pe domnul de Senonches să cumpere casa, cuibul ambițiilor lui Lucien și în care a început povestirea de față. Zéphirine de Senonches își făcuse planul de a-i urma doamnei de Bargeton în genul de suveranitate pe care aceasta o avusese, de a ține și dânsa un salon, de a face în sfârșit pe cucoana mare. O sciziune se petrecuse în înalta societate din Angoulême între cei care, cu ocazia duelului domnului de Bargeton cu domnul de Chandour, luară partea, unii a nevinovăției Louisei de Nègrepelisse, iar alții a calomniilor lui Stanislas de Chandour. Doamna de Senonches se declară pentru Bargeton și îi cuceri mai întâi pe toți cei din acest partid. Apoi, după ce se instală în casă, profită de tabieturile multora dintre aceia care veneau acolo de atâția ani să joace cărți. Primi musafiri în fiecare seară și o birui pe Amélie de Chandour, care luase poziție contra ei. Năzuințele lui Francis du Hautoy, care se visa în centrul aristocrației din Angoulême, mergeau până la a dori s-o căsătorească pe Françoise cu bătrânul de Séverac, pe care doamna du Brossard nu-l putuse cuceri pentru fiica sa. Înapoierea doamnei de Bargeton, acum soție a prefectului, mări pretențiile Zéphirinei pentru scumpa-i fină. Își zicea că, desigur, contesa Sixte du Châtelet va face uz de trecerea sa în favoarea aceleia care îi luase apărarea în lipsă. Fabricantul de hârtie, care-și cunoștea prea bine Angoulême-ul, măsură dintr-o privire toate greutățile acestea; însă se hotărî să iasă din încurcătură printr-o acțiune îndrăzneață cum numai Tartufe[324] și-ar fi permis. Avocățelul, foarte mirat de cinstea comanditarului său în șicane avocățești, îl lăsă cu gândurile sale, însoțindu-l spre casa din strada du Minage, unde, în prag, cei doi fură opriți cu aceste cuvinte:
— Conașul și conița stau la masă.
— Spune-le totuși că am venit eu, răspunse Cointet cel mare.
Și, sub numele său, bisericosul negustor, introdus de îndată, i-l prezentă pe avocat Zéphirinei, care prânzea cu domnul Francis du Hautoy și cu domnișoara de la Haye. Domnul de Senonches se dusese, ca de obicei, la vânătoare cu domnul de Pimentel.
— Iată, doamnă, pe tânărul avocat despre care v-am vorbit și care se va însărcina cu emanciparea frumoasei dumneavoastră pupile.
Fostul diplomat îl cercetă pe Petit-Claud, care, la rându-i, se uita cu coada ochiului la frumoasa pupilă. Surprinderea Zéphirinei, căreia nici Cointet, nici Francis nu-i spuseseră vreodată vreo vorbă, fu atât de mare, încât scăpă furculița din mână. Domnișoara de la Haye, un fel de scorpie cu fața acră, cu talia dizgrațioasă, foarte slabă, cu părul blond spălăcit, era, cu tot aerul ei oarecum aristocratic, greu de măritat. Cuvintele tată și mamă necunoscuți din actul de naștere o opreau la drept vorbind să pătrundă în sfera în care dragostea nașei și a lui Francis voia s-o introducă. Domnișoara de la Haye, necunoscându-și situația, făcea mofturi: l-ar fi refuzat și pe cel mai bogat negustor din Houmeau. Strâmbătura destul de semnificativă, inspirată domnișoarei de la Haye de înfățișarea firavului avocat, Cointet o regăsi și, pe buzele lui Petit-Claud. Doamna de Senonches și Francis păreau să caute un mod de a se descotorosi de Cointet și de protejatul său. Cointet, care văzu totul, îl rugă pe domnul du Hautoy să-i acorde un moment și trecu în salon cu diplomatul.
— Domnule, îi zise el pe față, dragostea de tată vă orbește. O veți mărita cu greu pe fiica dumneavoastră; și, în interesul dumneavoastră al tuturora, v-am pus în imposibilitate de a mai da înapoi; căci țin la Françoise cum ții la o pupilă. Petit-Claud știe tot!… Ambiția-i nemărginită vă garantează fericirea scumpei dumneavoastră fiice. Mai întâi, Françoise o să facă din soțul ei tot ce va dori; iar dumneavoastră, ajutat de soția prefectului care sosește zilele astea, îl veți face procuror regal. Domnul Milaud este numit, sigur, la Nevers. Petit-Claud își vinde cabinetul, dumneavoastră îi obțineți ușor postul de al doilea substitut și curând ajunge procuror, apoi președinte de tribunal, deputat…
Înapoiat în sufragerie, Francis fu plin de atenții pentru viitorul logodnic al fiicei sale. Se uită la doamna de Senonches într-un anumit fel și puse capăt scenei de prezentare, poftindu-l pe Petit-Claud pe a doua zi seara la masă, ca să discute despre afaceri. Apoi îi conduse pe negustor și pe avocat până în curte, spunându-i lui Petit-Claud că, după recomandarea lui Cointet, era dispus, împreună cu doamna de Senonches, să confirme toate dispozițiile pe care păzitorul averii domnișoarei de la Haye le-ar fi luat pentru fericirea îngerașului cel drag.
— Vai, ce urâtă e! exclamă Petit-Claud. M-am ars!…
— E distinsă, răspunse Cointet; păi, dacă era frumoasă, crezi că ți-ar fi dat-o?… Hei, dragul meu, sunt mulți moșieri mai mici pe-aicea cărora treizeci de mii de franci, protecția doamnei de Senonches și a contesei du Châtelet le-ar fi plăcut grozav; cu atât mai mult cu cât Francis du Hautoy n-o să se mai însoare vreodată, și deci fata asta e moștenitoarea lui… Căsătoria dumitale s-a făcut!…
— Dar cum?
— Iată ce i-am spus, reluă Cointet cel mare, povestindu-i avocatului lovitura-i îndrăzneață. Dragul meu, domnul Milaud o să fie numit, zice-se, procuror regal la Nevers; dumneata îți vinzi cabinetul, și, peste zece ani, ajungi ministru de justiție. Te știu destul de cutezător ca să nu te dai în lături de la nici un serviciu ce ți l-ar cere curtea.
— Atunci, veniți mâine, la patru și jumătate, în piața du Mûrier, răspunse avocatul, fanatizat de posibilitățile unui asemenea viitor; îl voi fi văzut pe bătrânul Séchard și vom ajunge să încheiem un act de asociație în care tatăl și fiul vor aparține sfântului Duh al fraților Cointet.
În momentul în care bătrânul preot din Marsac suia dealul Angoulême-ului ca să-i spună Èvei starea în care se afla fratele ei, David era ascuns, de unsprezece zile, la două case dincolo de aceea din care ieșise vrednicul preot.
Când abatele Marron coti în piața du Mûrier, îi găsi acolo pe cei trei bărbați, care atrăgeau privirile fiecare în felul lui și care apăsau cu toată greutatea lor asupra viitorului și prezentului sărmanului prizonier voluntar: Séchard-tatăl, Cointet cel mare, avocățelul firav. Trei oameni, trei pofte! dar trei pofte tot atât de felurite, pe cât erau și oamenii. Unul născocise vânzarea fiului, altul a clientului său, iar Cointet cel mare cumpăra aceste mârșăvii, sperând să nu-l coste mai nimic. Era cam cinci după-amiază, și mai toți aceia care se întorceau acasă pentru masă se opreau să-i privească o clipă pe cei trei.
— Ce naiba or fi având de vorbit bătrânul Séchard și Cointet cel mare?… se minunau cei mai curioși.
— Vorbesc, pesemne, despre nenorocitul ăla care își lasă nevasta, soacra și copilul pe drumuri, răspundeau alții.
— Să-ți mai trimiți copiii la învățătură la Paris! spunea unul care făcea pe deșteptul acolo în provincie.
— Hei! ce cauți pe-aici, părinte? întrebă viticultorul, zărindu-l pe abatele Marron de cum acesta pătrunse în piață.
— Am venit pentru rubedeniile dumitale, răspunse preotul.
— Trebuie să fie tot vreo idee de-a feciorului meu!… zise Séchard.
— Cât de puțin te-ar costa să-i faci fericiți pe toți! spuse abatele, arătând înspre fereastra la care tocmai apăruse chipul frumos al doamnei Séchard.
În momentul acela, Ève îl domolea pe copil, legănându-l și cântându-i un cântec.
— Aduci vești de la fiu-meu, zise tatăl, sau, ceea ce ar fi și mai bine, aduci bani?
— Nu, spuse părintele Marron, îi aduc surorii vești de la fratele ei.
— De la Lucien?… sări Petit-Claud.
— Da. Sărmanul tânăr s-a întors de la Paris pe jos. L-am găsit la Courtois acasă, prăpădit de oboseală și de sărăcie, răspunse preotul. Vai de el!
Petit-Claud îl salută pe preot și îl luă pe Cointet cel mare de braț, spunându-i cu glas tare:
— Luăm masa la doamna de Senonches; e timpul să ne îmbrăcăm!…
Și, după doi pași, îi zise la ureche:
— Dacă îmi cade în plasă puiul, îmi cade curând și mama. David nu ne mai scapă din mână…
— Eu ți-am făcut rostul, fă-mi-l și dumneata mie, zise Cointet cel mare zâmbind fals.
— Cu Lucien am fost coleg de liceu, eram prieteni buni… Într-o săptămână, aflu eu ceva de la ei. Aveți grijă de publicațiile de nuntă, și eu mă fac forte să vi-l pun sub lacăt pe David. Misiunea mea încetează odată cu arestarea lui.
— Ah! făcu încet Cointet, afacerea ar fi să luăm brevetul pe numele nostru!
Auzind această frază, pe avocățelul firav îl trecu un fior.
În acel moment, Ève îi vedea intrând în casă pe socru și pe abatele Marron, care, cu o singură vorbă, adusese și deznodământul dramei judiciare.
— Poftim, coană Séchard, îi zise bătrânul urs nurorii, uite-l pe părintele, care vine să-ți spună desigur multe lucruri frumoase despre fratele dumitale.
— O! exclamă sărmana Ève, lovită în inimă, ce i s-a mai întâmplat?
Exclamația vestea atâtea dureri îndurate, atâtea temeri și de atâtea feluri, încât abatele Marron se grăbi să spună:
— Liniștiți-vă, doamnă, e în viață!
— Ești așa de bun, tată, îi zise Ève bătrânului, s-o chemi și pe mama: să audă și dânsa ce ne va povesti părintele despre Lucien.
Bătrânul se duse s-o aducă pe doamna Chardon, căreia îi zise:
— O să aveți multe de vorbit cu abatele Marron, care e om de ispravă, deși e preot. O să întârziem cu masa, eu mă întorc peste un ceas.
Și bătrânul, nepăsător la tot ce nu suna sau nu lucea a aur, o lăsă pe bătrână fără să vadă efectul loviturii pe care i-o dase. Năpasta ce se abătuse pe capul celor doi copii, spulberarea tuturor speranțelor puse în Lucien, schimbarea neașteptată a unui caracter pe care îl crezuse atâta vreme energic și cinstit, în fine toate întâmplările din ultimele optsprezece luni o făcuseră pe doamna Chardon de nerecunoscut. Dânsa era nu numai de neam nobil, ci avea și suflet nobil și-și adora copiii: de aceea, suferise în ultimele șase luni mai mult decât în toată văduvia ei. Lucien avusese putința să devină Rubempré prin ordonanța regelui, să dea din nou viață acestei familii, să-i reînvie titlurile și stema, să ajungă cineva! Și el se prăbușise în mocirlă! Căci, mai aspră cu el decât sora, îl socotise pierdut pe Lucien chiar din ziua când aflase de afacerea cu polițele. Mamele vor câteodată să se înșele; însă își cunosc prea bine copiii pe care i-au alăptat, i-au crescut zi de zi, și, în discuțiile ce le stârneau între David și soție șansele lui Lucien la Paris, doamna Chardon, deși părea că împărtășește iluziile Èvei asupra fratelui său, tremura de teamă ca David să nu aibă dreptate, căci acesta vorbea așa cum își auzea ea însăși vorbind cugetul ei de mamă. Cunoștea prea bine simțămintele gingașe ale fiicei pentru a îndrăzni să-i destăinuiască chinurile ei; se vedea deci silită să și le înăbușe în tăcerea de care sunt în stare numai mamele ce știu să-și iubească cu adevărat copiii. Ève, la rându-i, urmărea cu spaimă cum o prăpădeau pe mamă necazurile, o vedea trecând de la bătrânețe la decrepitudine, și încă fără oprire. Mama și fiica își spuneau deci una alteia minciunile nobile ce nu mai înșală pe nimeni. În viața acestei mame, fraza crudului viticultor fu picătura ce avea să umple cupa durerilor: doamna Chardon se simți lovită în suflet.
De aceea, când Ève îi zise preotului: „Părinte, uite-o pe mama!”, când abatele se uită la chipul acela chinuit ca al unei călugărițe, încadrat de părul complet alb, dar înfrumusețat de înfățișarea blajină și liniștită a femeilor cucernic resemnate și care se poartă, cum se spune, după voia domnului, el înțelese dintr-odată viața celor două făpturi. Preotul nu mai avu nici un fel de milă pentru călău, pentru Lucien, și se înfiora ghicind toate chinurile îndurate de victime.
— Mamă, spuse Ève, ștergându-și ochii, sărmanul meu frate se află foarte aproape de noi, e la Marsac.
— Și pentru ce nu chiar aici? întrebă doamna Chardon.
Abatele Marron povesti tot ce-i spusese Lucien atât despre lipsurile îndurate în timpul călătoriei, cât și despre nenorocirile ultimelor zile petrecute la Paris. Zugrăvi durerile ce-l frământară pe poet când aflase efectul imprudențelor sale în sânul familiei, precum și care erau temerile lui asupra primirii ce îl putea aștepta la Angoulême.
— A ajuns să se îndoiască de noi? întrebă doamna Chardon.
— Nenorocitul a venit spre dumneavoastră pe jos, îndurând cele mai cumplite lipsuri, și se întoarce cu gândul de a apuca pe căile cele mai umile ale vieții… de a-și îndrepta greșelile.
— Părinte, spuse sora, cu tot răul ce ni l-a făcut, țiu încă la fratele meu, cum ții la trupul unei ființe care nu mai este; și a-l iubi astfel înseamnă a-l iubi încă mai mult decât alte surori pe frații lor. Ne-a sărăcit mult; să vină totuși: va împărți cu noi bucățica de pâine ce ne-a mai rămas, în sfârșit, pe care ne-a mai lăsat-o el. Ah, dacă nu ne-ar fi părăsit, părinte, noi nu ne-am fi pierdut comorile cele mai scumpe.
— Și s-a întors tot cu trăsura femeii care ni l-a răpit! exclamă doamna Chardon. Numai că, plecat în caleașca doamnei de Bargeton, pe aceeași bancă, s-a înapoiat la spatele trăsurii ei.
— Cu ce vă pot fi de folos în situația în care vă aflați? întrebă milostivul preot, căutând o frază de rămas bun.
— Hei, părinte, răspunse doamna Chardon, sărăcia e o boală care, dacă nu omoară, nu poate fi lecuită de nimeni altul decât de bolnavul însuși.
— Dacă ați avea destulă influență ca să-l hotărâți pe socru-meu să-și ajute feciorul, ați salva întreaga familie, spuse doamna Séchard.
— N-are încredere în dumneata, și mi s-a părut foarte pornit împotriva soțului dumitale, zise bătrânul, căruia parafrazele viticultorului îi înfățișaseră afacerile familiei Séchard drept un viespar în care e bine să nu-ți bagi nasul.
Isprăvindu-și misiunea, preotul se duse să ia masa la nepotul său Postel, care risipi și bruma de bunăvoință a unchiului, dându-i, laolaltă cu tot Angoulême-ul, dreptate tatălui împotriva fiului.
— De risipitori, încă te mai poți apăra, încheie Postel; dar, cu aceia care se țin de experiențe, ajungi sigur la sapă de lemn!
Curiozitatea preotului din Marsac era pe deplin satisfăcută, ceea ce, în orice parte a Franței, este scopul principal al interesului ce și-l poartă oamenii unii altora. Iar seara, el îi aduse poetului la cunoștință tot ceea ce se petrecea în casa Séchard, înfățișându-și călătoria ca o misiune dictată de dragostea de aproape
— I-ai îndatorat pe sora și pe cumnatul dumitale cu vreo zece-douăsprezece mii de franci, zise el sfârșind; și nimeni, dragul meu, n-are suma asta să i-o împrumute vecinului. Pe aici, prin Angoumois, nu suntem bogați. Crezusem că era vorba de mult mai puțin când îmi vorbeai de polițele dumitale.
După ce îi mulțumi bătrânului pentru bunătatea lui, poetul îi spuse:
— Iertarea pe care mi-o aduci, părinte, este pentru mine lucrul cel mai de preț.
A doua zi, Lucien plecă dis-de-dimineață din Marsac înspre Angoulême, unde ajunse pe la nouă, cu un baston în mână, îmbrăcat cu o redingotă sărăcăcioasă destul de stricată de călătorie și cu o pereche de pantaloni negri decolorați. Iar ghetele-i roase arătau limpede că făcea parte dintre nefericiții care umblă pe jos. Își dădea deci seama că deosebirea dintre întoarcere și plecare avea să bată la ochi compatrioților săi. Dar, cu inima strânsă în cleștele remușcării, pentru moment acceptă această pedeapsă, hotărât să înfrunte privirile cunoscuților. În sinea lui, își zicea: „Sunt eroic!”
Așa sunt poeții: pe ei înșiși se înșală cei dintâi. Cu cât înainta în Houmeau, sufletul i se zbătea între rușinea întoarcerii și poezia amintirilor. Inima îi zvâcni când trecu prin fața locuinței lui Postel, unde, din fericire pentru el, Léonie Marron se afla singură în prăvălie cu copilul. Poetul văzu cu plăcere (vanitatea și-o păstrase!) numele șters al tatălui său. De când se însurase, Postel își zugrăvise din nou prăvălia și își pusese deasupra firma, ca la Paris: FARMACIE. Urcând treptele dinspre poarta Palet, Lucien simți aerul natal, uită de povara nenorocirilor și-și zise, îmbătat de fericire: „O să-i revăd”.
Ajunse în piața du Mûrier fără să fi întâlnit pe nimeni: nici nu se așteptase la atâta noroc, el care altădată se plimba ca un învingător prin oraș! Marion și Kolb, care stăteau de strajă la poartă, se năpustiră pe scară strigând:
— Uite-l!
Lucien revăzu atelierul și curtea bătrânească, zări pe scară pe sora și pe mamă-sa și se îmbrățișară, uitând pentru o clipă de toate nefericirile, în această strângere în brațe. În familie, cazi mai totdeauna la o învoială cu nenorocirea; îți încropești un culcuș și speranța te face să nu vezi că e cam tare. Dacă Lucien înfățișa imaginea deznădejdii, înfățișa însă și poezia: pe drum, soarele îi bronzase fața; o melancolie adâncă, întipărită pe chip, își întindea umbra pe fruntea-i de poet. Schimbarea aceasta trăda atâtea suferințe, încât, la vederea urmelor lăsate de mizerie pe fața lui, singurul simțământ cu putință era mila. Poetul plecat din sânul familiei regăsea, la înapoiere, atâtea crude realități! Pe buzele Èvei, în mijlocul bucuriei, se așternu zâmbetul sfintelor în timpul martiriului. Durerea face sublim chipul unei femei tinere și deosebit de frumoase. Gravitatea, care înlocuia pe fața surorii nevinovăția cunoscută când plecase el la Paris, era prea grăitoare ca să nu-i facă lui Lucien o dureroasă impresie. De aceea, întâiul moment de bucurie vie, firească, fu urmat de o reacție: fiecare se temea să deschidă gura. Lucien nu se putu ține totuși să nu-l caute cu privirea pe cel care lipsea. Privirea aceasta, înțeleasă numaidecât, o făcu pe Ève să izbucnească în plâns și, ca urmare, și pe Lucien. Doamna Chardon, însă, rămase de piatră și, în aparență, nepăsătoare. Ève se sculă, coborî, ca să-i cruțe fratelui o vorbă aspră, și se duse la Marion să-i spună:
— Draga mea, știi că lui Lucien îi plac fragii, ar trebui să-i facem rost!…
— O! Mi-am închipuit eu c-o să vreți să-i sărbătoriți pe conașul Lucien. N-aveți nici o grijă. O să avem o masă bună, și deseară la fel.
— Lucien, îi zise doamna Chardon fiului ei, ai multe de îndreptat aici. Ai plecat ca să ajungi mândria noastră și ne-ai adus la sapă de lemn. Aproape că ai distrus, în mâinile fratelui tău, unealta îmbogățirii la care el nu se gândea decât pentru noua lui familie. Și n-ai distrus numai asta… zise mama. (Se făcu o pauză cumplită, iar tăcerea lui Lucien dovedi că primea mustrările mamei.) Apucă-te de muncă, reluă blând doamna Chardon. Nu te cert că ai vrut să reînvii nobilul neam din care mă trag; dar pentru asemenea încercări trebuie mai întâi de toate avere și sentimente înalte; tu nu le-ai avut. Încrederea pe care o aveam în tine, tu ne-ai schimbat-o în neîncredere. Ai nimicit liniștea acestei familii muncitoare și resemnate, care se luptă aici cu greutăți de tot felul… Întâilor greșeli li se datorează o întâie iertare. Să nu mai faci. Ne aflăm aici în niște împrejurări foarte grele, fii prudent, ascultă de sora ta; nenorocirea e un învățător ale cărui lecții, oricât au fost de dureroase, la ea au rodit: a devenit serioasă, e mamă, duce povara întregii case, din devotament pentru dragul nostru David; în sfârșit, prin greșeala ta, a ajuns singura mea mângâiere.
— Puteai fi și mai aspră, spuse Lucien, îmbrățișându-și mama. Primesc iertarea ta, pentru că va fi ultima pe care o mai am de primit de azi încolo.
Ève se întoarse; și, după chipul umilit al fratelui, înțelese că doamna Chardon îi vorbise. Bunătatea îi puse un zâmbet pe buze, căruia Lucien îi răspunse prin lacrimi reținute. Prezența are un fel de vrajă, schimbă pornirile cele mai dușmănoase între îndrăgostiți ca și în sânul familiilor, oricât de puternice ar fi motivele de nemulțumire. Nu cumva dragostea trage în inimă făgașuri pe care ne place să ne întoarcem pașii? Fenomenul acesta n-o fi cumva din domeniul științei magnetismului? Rațiunea nu ne spune oare că trebuie ori să nu ne mai vedem niciodată, ori să iertăm? Fie că acest efect aparține raționamentului, unei cauze fizice sau sufletului omenesc, oricine trebuie să fi observat că privirile, gesturile, fapta unei ființe iubite regăsesc la cei pe care i-a jignit mai tare, i-a necăjit sau chinuit, urme de dragoste. Dacă mintea uită greu, dacă interesul suferă încă, inima, cu toate astea, își reia sclavia. De aceea, sărmana soră, ascultând până la vremea prânzului spovedania fratelui, nu-și putu stăpâni ochii când îl privi, nici glasul când își lăsă inima să vorbească. Înțelegând abia acum meandrele vieții literare la Paris, ea înțelese cum putuse Lucien să fie răpus în luptă. Bucuria poetului mângâind copilul surorii, drăgălășeniile lui, fericirea de a-și revedea locurile dragi și pe ai săi, amestecată cu marea durere de a-l ști pe David ascuns, cuvintele întristate ce-i scăpară lui Lucien, înduioșarea lui văzând că în mijlocul lipsurilor sora își amintise de gusturile lui, când Marion servise fragii: toate, până la îndatorirea de a-și găzdui fratele rătăcitor și de a se îngriji de el, făcură din această zi o sărbătoare, ca un popas din drumul mizeriei. Bătrânul Séchard voi să ia în răspăr simțămintele celor două femei:
— Îl cinstiți, de parcă s-ar fi întors cu punga doldora!…
— Păi, ce-a făcut fratele meu ca să nu-l cinstim?… exclamă doamna Séchard, cu grijă de a ascunde rușinea lui Lucien.
Totuși, după ce trecură întâile drăgălășenii, nuanțele adevărului începură să se întrevadă. Lucien își dădu curând seama de deosebirea dintre dragostea de acum a Èvei și cea pe care i-o purtase înainte. David era onorat din adâncul sufletului, pe când Lucien era iubit de parcă n-aveau încotro, așa precum îți iubești o amantă cu toate buclucurile ce ți le face. Stima, care-i fondul necesar sentimentelor noastre, e și materialul trainic ce le dă nu știu ce încredere, nu știu ce siguranță de care avem nevoie ca să trăim, și care lipsea acum între doamna Chardon și fiu, între frate și soră. Lucien se simți lipsit de acea încredere deplină pe care mama și sora ar fi avut-o în el dacă el n-ar fi nesocotit onoarea. Părerea lui d'Arthez despre el, care ajunsese, și a surorii, se ghici în gesturi, în priviri, în vorbe. Îl plângeau pe Lucien; însă, ca să mai fie fala, noblețea și eroul familiei, nici gând! Temându-se de ușurătatea lui, nu-i spuseră nici unde se ascundea David. Ève, rece la alintările cu care Lucien își însoți curiozitatea de a-și revedea cumnatul, nu mai era Ève din Houmeau, pentru care altădată o singură privire de-a lui Lucien devenea un ordin îndeplinit pe loc. Lucien spunea că vrea să-și îndrepte greșelile, lăudându-se că l-ar putea salva pe David. Ève îi răspunse:
— Nu te amesteca: avem dușmani pe oamenii cei mai răi și mai dibaci.
Lucien ridică fruntea, ca și cum ar fi zis: „I-am înfruntat eu pe parizieni…” Soră-sa îi răspunse printr-o privire care însemna: „Ai fost învins!” „Nu mai sunt iubit, gândi Lucien. Pentru familie, ca și pentru lume, trebuie așadar să reușești.”
Chiar de a doua zi, încercând să-și explice puțina încredere a mamei și a surorii, poetul fu cuprins de un gând nu de ură, ci de mâhnire. Aplică măsura vieții pariziene acestei vieți caste de provincie, uitând că mediocritatea răbdătoare a acestui interior, sublim în resemnarea lui, era opera sa.
„Sunt niște burgheze, nu pot să mă înțeleagă”, își zise el, depărtându-se astfel de soră, de mamă și de David, pe care nu mai putea să-i înșele asupra caracterului și viitorului său.
Ève și doamna Chardon, la care, în urma atâtor lovituri și nenorociri, se trezise darul de a ghici în sufletul oamenilor, pândeau cele mai tainice gânduri ale lui Lucien, se simțiră judecate greșit și îl văzură izolându-se de ele.
— Parisul ni l-a schimbat mult! își ziseră.
Culegeau, în fine, roadele egoismului pe care ele însele îl cultivaseră. De o parte și de alta, drojdia aceasta avea să fermenteze, și fermentă; dar mai ales la Lucien, care era atât de vinovat. Cât despre Ève, era una dintre acele surori ce știu să-i spună fratelui care a greșit: „Iartă-mi mie greșelile tale…” Când unirea dintre două suflete s-a întâmplat să fie desăvârșită, cum fusese la început între Ève și Lucien, orice atingere adusă acestui ideal al iubirii e mortală. Acolo unde scelerații se împacă chiar după ce s-au sfârtecat cu cuțitele, cei ce s-au iubit se despart pentru totdeauna din pricina unei priviri, a unui cuvânt. În această cvasi perfecțiune a vieții sentimentale, se găsește cheia unor despărțiri deseori inexplicabile. Cu îndoiala în inimă nu poți trăi decât atunci când trecutul nu-ți oferă tabloul unei iubiri curate și fără nici un nor; dar, pentru două ființe, unite altădată ca un singur mănunchi, atunci când, înainte de a schimba o privire sau a rosti un cuvânt, sunt necesare tot felul de precauțiuni, viața devine insuportabilă. De aceea, marii poeți îi fac să moară pe Paul și pe Virginie[325] ai lor în momentul când ies din adolescență. V-ați putea închipui pe Paul și Virginie certați?… E de observat totuși, spre lauda Èvei și a lui Lucien, că interesele materiale, atât de adânc lovite, nu înrăutățeau aceste răni: la sora fără vină, ca și la poetul vinovat, totul era numai sentiment; de aceea, cea mai mică neînțelegere, cea mai neînsemnată ceartă, o nouă greșeală de-a lui Lucien puteau să-i învrăjbească pe tot restul vieții. Când e vorba de bani, totul se mai poate aranja; sentimentele, însă, sunt neînduplecate.
A doua zi, Lucien primi un număr din Ziarul Angoulême-ului și îngălbeni de plăcere văzându-se subiectul unui articol de primă pagină ce și-l permise fițuica aceasta care, asemeni academiilor provinciale, ca o fată binecrescută, după vorba lui Voltaire, nu dădea niciodată de vorbit despre sine:
Mândrească-se Franche-Comté de a fi adus pe lume pe Victor Hugo, pe Charles Nodier și pe Cuvier[326]; Bretania, pe Chateaubriand și pe Lamennais[327]; Normandia, pe Casimir Delavigne[328]; Turena, pe autorul lui Eloa[329]; astăzi provincia noastră în care sub Ludovic al XIII-lea ilustrul Guez, cunoscut mai ales sub numele de Balzac[330], s-a făcut compatriotul nostru, nu mai are nimic de invidiat nici acestor provincii, nici Limousin-ului, care l-a dat pe Dupuytren[331], nici Auvergne-i, patria lui Montlosier[332], nici Bordeauxului, care a avut fericirea să vadă născându-se acolo atâția oameni mari: avem și noi poetul nostru! Autorul minunatelor sonete intitulate Margaretele adaugă la gloria de poet pe aceea de prozator, căci i se datorează și un măreț roman, Arcașul lui Carol al IX-lea. Cândva, nepoții noștri se vor mândri de a-l avea de compatriot pe Lucien Chardon, un rival al lui Petrarca!… (În ziarele de provincie din vremea aceea, punctele de exclamație înlocuiau uralele cu care sunt întâmpinați în Anglia vorbitorii la meeting-uri.)
Cu toate succesele răsunătoare de la Paris, tânărul nostru poet și-a amintit că somptuoasa locuință a familiei de Bargeton fusese leagănul triumfurilor sale, că aristocrația din Angoulême îi aplaudase cea dintâi poeziile; că soția contelui du Châtelet, prefectul departamentului nostru, îi încurajase întâii pași în cariera muzelor, și s-a întors printre noi!… întregul Houmeau a fost ieri în fierbere, când Lucien de Rubempré s-a arătat. Vestea înapoierii sale a produs pretutindeni cea mai vie senzație. Desigur că Angoulême-ul nu se va lăsa întrecut de Houmeau în onorurile ce se aude că i se vor decerna aceluia care, fie în presă, fie în literatură, a reprezentat cu atâta cinste orașul nostru la Paris. Lucien, poet religios și totodată regalist, a înfruntat furia partidelor; a venit, după câte se spune, spre a se repauza de oboselile unei lupte ce i-ar fi ostenit chiar pe niște atleți mai viguroși decât sunt poeții și visătorii.
Dintr-o intenție eminamente politică, pe care o salutăm cum se cuvine și pe care doamna contesă du Châtelet a avut-o, după cum aflăm, cea dintâi, e vorba să i se redea marelui nostru poet, titlul și numele ilustrei familii de Rubempré, a cărei unică moștenitoare e doamna Chardon, mama sa. Întinerirea aceasta, prin talente și glorii noi, a vechilor familii pe cale de a se stinge este, la nemuritorul autor al Chartei[333], o nouă dovadă a veșnicei sale dorințe exprimate în aceste cuvinte: Unire și uitare.
Poetul nostru a descins la sora sa, doamna Séchard.
La rubrica Angoulême-ului se găseau știrile următoare:
Prefectul nostru, domnul conte du Châtelet, după ce a fost numit gentilom al camerei Majestății Sale, a fost făcut consilier de stat în serviciu extraordinar.
Ieri, toate autoritățile s-au prezentat domnului prefect.
Doamna contesă Sixte du Châtelet va primi în fiecare joi.
Primarul din Escarbas, domnul de Nègrepelisse, reprezentând ramura mezină a familiei d'Espard, tatăl doamnei du Châtelet, numit de curând conte, pair de Franța și comandor al ordinului regal al Sfântului Ludovic, aflăm că este desemnat a prezida marele colegiu electoral din Angoulême[334] la viitoarele alegeri.
— Uite, citește, îi zise Lucien surorii, aducându-i ziarul.
După ce citi cu atenție articolul, Ève îi dădu îndărăt foaia lui Lucien și rămase pe gânduri.
— Ce spui de asta?… o întrebă Lucien, mirat de o prudență ce semăna cu o răceală.
— Dragul meu, răspunse ea, ziarul e al fraților Cointet, ei sunt liberi să însereze orice articole vor și numai prefectura și episcopatul îi pot sili să facă altfel. Crezi tu că fostul tău rival, astăzi prefect, e atât de generos ca să-ți aducă ție laude? Uiți că frații Cointet ne urmăresc în numele lui Métivier și vor desigur să-l facă pe David să le treacă lor profitul descoperirilor lui?… Dar, din orice parte ar veni acest articol, pe mine mă neliniștește. Altădată, tu nu stârneai aici decât ură și gelozie; te calomniau după proverbul: Nimeni nu-i profet în țara lui, și deodată, iată că totul se schimbă!…
— Tu nu cunoști amorul propriu al orașelor de provincie, răspunse Lucien. Într-un orășel oarecare din Sud toată lumea s-a dus să-l primească în triumf, la porțile orașului, pe un tânăr care câștigase premiul de onoare la un concurs, fiindcă vedeau în el un viitor om mare!
— Ascultă-mă, Lucien, nu vreau să-ți țin o predică, o să-ți spun totul într-o singură vorbă: teme-te aici chiar de cele mai mărunte lucruri.
— Ai dreptate, răspunse Lucien, mirat s-o vadă pe soră așa de puțin entuziastă.
Poetul era în culmea fericirii văzând schimbată în triumf întoarcerea-i umilă și rușinoasă la Angoulême.
— Voi nu credeți în puțina glorie ce ne costă pe noi atât de scump! izbucni Lucien după o oră de tăcere în care timp i se strânsese o întreagă furtună în suflet.
Drept orice răspuns, Ève se uită la Lucien, și privirea acesteia îl făcu să se rușineze de învinuirea ce i-o adusese.
La câteva momente după masa de seară, un băiat de la prefectură aduse o scrisoare adresată domnului Lucien Chardon și care păru să dea câștig de cauză vanității poetului, pe care înalta societate îl disputa familiei.
Scrisoarea cuprindea această invitație:
Contele Sixte du Châtelet și contesa du Châtelet îl roagă pe domnul Lucien Chardon să le facă cinstea de a lua masa cu dânșii în seara zilei de 15 septembrie curent. B. V. A. R.
În plic era și această carte de vizită:
CONTELE SIXTE DU CHÂTELET.
Gentilom al camerei regelui, prefect de Charente, consilier de stat.
— Ai trecere, zise bătrânul Séchard, se vorbește de dumneata în oraș ca de nu știu cine… E o întrecere între Angoulême și Houmeau, care să-ți împletească mai multe cununi.
— Dragă Ève, spuse Lucien la urechea surorii, mă aflu acum întocmai cum mă aflam când eram la Houmeau în ziua în care trebuia să mă duc la doamna de Bargeton: n-am haine pentru masa de la prefect.
— Cum? îți trece prin cap să primești invitația? exclamă doamna Séchard speriată.
Între frate și soră se porni o polemică pe chestiunea dacă să se ducă sau nu la prefectură. Bunul-simț al femeii provinciale îi spunea Èvei că nu trebuie să te arăți în lume decât vesel și bine îmbrăcat; ea însă își ascundea adevăratul gând: „Cine știe ce-o să mai iasă pentru Lucien dacă se duce acolo la masă? Ce poate face lumea mare din Angoulême pentru el? Nu s-a pus oare ceva la cale împotriva lui?”
Înainte de a se duce la culcare, Lucien ajunse să-i spună surorii:
— Tu nu-mi cunoști influența! soția prefectului se teme de ziariști; și, de altminteri, contesa du Châtelet tot Louise de Nègrepelisse a rămas! O femeie cu atâta trecere îl poate salva pe David! Îi voi spune ce descoperire a făcut fratele meu, și ei o să-i fie foarte ușor să obțină de la guvern un ajutor de zece mii de franci.
La unsprezece seara, Lucien, sora, mama și bătrânul Séchard, Marion și Kolb fură treziți din somn de fanfara primăriei, la care se adăugase aceea a garnizoanei, și văzură piața du Mûrier plină de lume. Tinerii din Angoulême îi făcură o serenadă lui Lucien Chardon de Rubempré. Acesta se arătă la fereastra surorii și rosti următoarele, în mijlocul unei adânci tăceri, după ultima bucată:
— Mulțumesc compatrioților mei pentru cinstea ce mi-o fac. Voi căuta să mă arăt vrednic de ea. Domniile lor mă vor ierta că nu le spun mai mult: emoția mea e atât de mare, încât n-aș putea continua.
— Trăiască autorul Arcașului lui Carol al IX-lea!… Trăiască autorul Margaretelor!… Trăiască Lucien de Rubempré!
După aceste trei salve, strigate de câteva glasuri, trei coroane și câteva buchete de flori fură azvârlite pe fereastră în casă. Peste zece minute, piața du Mûrier era goală, domnea liniște deplină.
— Mi-ar fi plăcut mai mult zece mii de franci, zise bătrânul Séchard, sucind și răsucind în derâdere cununile și buchetele. Dar ce vrei? dumneata le-ai dat margarete, ei îți dau buchete: e o adevărată bătaie de flori.
— Asta e tot ce înțelegi dumneata din onorurile ce mi le fac concetățenii? izbucni Lucien, de pe chipul căruia orice urmă de melancolie dispăruse; fața i se luminase de mulțumire. Dacă i-ai cunoaște pe oameni ai vedea că nu te întâlnești de două ori în viață cu asemenea clipe. Numai unui entuziasm adevărat îi poți datora astfel de triumfuri!… Asta șterge, dragă mamă și soră, multe necazuri.
Lucien își îmbrățișă sora și mama cum te îmbrățișezi cu toată lumea când bucuria se revarsă din suflet, încât trebuie s-o încredințezi inimii unui prieten. („În lipsa unui prieten, zicea cândva Bixiou, un autor îmbătat de succes se îmbrățișează și cu portarul casei!”)
— Hei, scumpa mea, îi zise el Èvei, de ce plângi? A! de bucurie…
— Ce să-i facem? îi spuse Ève mamei sale înainte de a se culca din nou și după ce rămăseseră singure, poetul este, pare-se, ca o femeie frumoasă de soiul cel mai rău…
— Ai dreptate, răspunse mama dând din cap. Lucien a și uitat totul, nu numai nenorocirile lui, ci și pe ale noastre.
Mama și fiica se despărțiră fără să îndrăznească a-și spune toate gândurile.