Planul lui Cérizet era foarte simplu. Deși făcea parte din șiretlicurile de care se slujesc portăreii de provincie ca să-i aresteze pe debitori, dar al căror succes e îndoielnic, trebuia să izbutească, deoarece se întemeia deopotrivă pe cunoașterea caracterelor lui Lucien și al lui David, cât și pe speranțele lor. Printre lucrătoarele față de care făcea pe donjuanul și pe care le ținea în frâu, opunându-le pe una alteia, șeful de atelier de la Cointet, pentru moment în serviciu extraordinar, pusese ochii pe una dintre călcătoresele de la Basine Clerget, o fată aproape tot atât de frumoasă ca și Ève Séchard, numită Henriette Signol, ai cărei părinți aveau o mică vie, unde și trăiau, la două leghe de Angoulême, pe șoseaua ce ducea la Saintes. Soții Signol, ca mai toți oamenii de la țară, nu erau destul de bogați ca să-și ție fata, singurul lor copil, cu ei, și hotărâseră s-o dea fată în casă. În provincie, o fată în casă trebuie să știe să spele și să calce rufăria bună. Faima doamnei Prieur, căreia îi urmă Basine, era atât de mare, încât familia Signol își dădu acolo fata ca ucenică, plătindu-i hrana și locuința. Doamna Prieur făcea parte din neamul vechilor patroane care, în provincie, se cred că țin locul părinților. Trăia cu ucenicele în familie, le ducea la biserică și le supraveghea îndeaproape. Henriette Signol, o brună frumoasă, bine legată, cu privirea îndrăzneață, cu părul lung și des, avea tenul alb ca al fetelor din Sud, asemeni unei flori de magnolia. Henriette fu una dintre primele victime ale lui Cérizet; însă, deoarece făcea parte dintr-o familie de oameni cinstiți, ea nu cedă decât învinsă de gelozie, de exemplul rău și datorită acestei fraze amăgitoare: „Te iau de nevastă!” pe care i-o spuse Cérizet când se văzu șef de atelier la tipografia Cointet. Aflând că bătrânii Signol aveau o vie de vreo zece-douăsprezece mii de franci și o casă destul de bună, parizianul se grăbi s-o pună pe Henriette în imposibilitatea de a fi nevasta altuia. Cam aici ajunseseră lucrurile între frumoasa Henriette și tânărul Cérizet, când Petit-Claud îi vorbi acestuia despre intenția de a-l face proprietarul tipografiei Séchard, fluturându-i pe la nas un contract de comandită de douăzeci de mii de franci, care îi puse astfel lațul de gât. Un astfel de viitor îl ului pe Cérizet, îl scoase din minți, domnișoara Signol i se păru atunci o piedică în calea ambițiilor sale și o cam lăsă în părăsire pe biata fată. Acest lucru o făcu atunci pe Henriette să umble ea după micul șef de atelier și să-l dorească. Descoperind că David se ascundea la domnișoara Clerget, parizianul își schimbă intențiile față de Henriette, dar nu și purtarea; deoarece planul lui era ca, numai până ce își va atinge scopul, să se slujească de acel fel de nebunie ce-o cuprinde pe o fată când, ca să-și ascundă necinstea, e silită să se mărite neapărat cu acela care a făcut-o de rușine. În dimineața zilei în care Lucien urma s-o recucerească pe Louise, Cérizet îi spuse Henriettei secretul Basinei, dându-i de veste că fericirea și căsătoria lor atârnau de descoperirea locului unde se ascundea David. Aflând de aceasta, Henriettei nu-i fu greu să-și dea seama că tipograful nu putea fi decât în camera de toaletă a domnișoarei Clerget; ei nu i se păru că face vreun rău dedându-se la această spionare, dar prin acest început de participare, Cérizet o și amestecase în trădarea lui.
Lucien încă mai dormea când Cérizet, care venise să afle rezultatul seratei, asculta în biroul lui Petit-Claud înșiruirea micilor evenimente de seamă ce aveau să zguduie Angoulême-ul.
— Lucien v-a scris vreun bilețel de când s-a întors? întrebă parizianul după ce dăduse din cap mulțumit când Petit-Claud isprăvise.
— Iată tot ce am, zise avocatul, arătându-i o scrisoare în care Lucien scrisese câteva cuvinte pe hârtia de scrisori folosită de sora lui.
— E bună, spuse Cérizet. Pe la asfințitul soarelui, Doublon să stea la pândă lângă poarta Palet, să-și ascundă jandarmii și să-și posteze agenții, căci o să puneți mâna pe omul nostru.
— Ești sigur de planul tău? întrebă Petit-Claud, uitându-se atent la Cérizet.
— Mă las, spuse fostul ștrengar din Paris, în voia întâmplării, care e fată de treabă și nu-i plac oamenii cinstiți.
— Trebuie să izbutești, făcu scurt avocatul.
— Voi izbuti, răspunse Cérizet. Dumneata m-ai împins în mocirla asta, ai putea să-mi faci rost de câteva hârtii de bancă, să am cu ce mă șterge de noroi… Dar, domnule, adăugă parizianul, surprinzând pe fața avocatului o expresie care nu-i plăcu, dacă m-ai tras pe sfoară, dacă nu-mi cumperi tipografia într-o săptămână… vei lăsa o văduvă tânără, șopti derbedeul de Paris cu moartea în privire.
— Dacă îl băgăm la răcoare pe David la ora șase, vino la nouă acasă la domnul Gannerac și vei fi mulțumit, răspunse răspicat avocatul.
— Ne-am înțeles: eu mă țin de cuvânt, burghezule[347]! zise Cérizet.
Cérizet cunoștea de pe atunci arta de a șterge cerneala de pe hârtie, artă care pune azi interesele fiscului în primejdie. Șterse deci cele patru rânduri scrise de Lucien și le înlocui cu cele de mai jos, imitând scrisul cu o perfecție îngrijorătoare pentru viitorul social al șefului de atelier:
Dragă David, poți veni fără teamă la prefect, treburile tale sunt în regulă; și, de altfel, la ora asta, te poți arăta în lume. Eu îți ies înainte ca să-ți spun cum să vorbești cu prefectul.
Fratele tău, Lucien.
La prânz, Lucien îi scrise o scrisoare lui David, în care îi povestea succesul de la serată, îl asigura de protecția prefectului, care, zicea el, făcea chiar în acea zi un raport către ministru asupra descoperirii, de care era entuziasmat. În momentul când Marion îi aducea scrisoarea aceasta domnișoarei Basine, sub pretextul de a-i da la spălat cămășile lui Lucien, Cérizet, anunțat de Petit-Claud despre probabilitatea acestei scrisori, o luă pe domnișoara Signol și se duse să se plimbe cu ea pe malul Charentei. Se dădu pesemne o luptă în care cinstea Henriettei se apără multă vreme, căci plimbarea ținu două ceasuri. Nu numai că interesul unui prunc era în joc, ci și un viitor întreg de fericire, de bogăție; iar ceea ce cerea Cérizet era un fleac, el ferindu-se, bineînțeles, să-i spună urmările. Numai că prețul din cale-afară de mare al acestor fleacuri o speria pe Henriette. Totuși, Cérizet izbuti până în cele din urmă să obțină de la iubită ajutor în îndeplinirea planului său. La cinci, Henriette trebuia să iasă în oraș și să se întoarcă, spunându-i domnișoarei Clerget că doamna Séchard o ruga să vină numaidecât până la dânsa. Apoi, peste un sfert de ceas de la plecarea Basinei, ea avea să ciocănească la ușa cabinetului și să-i înmâneze lui David falsa scrisoare a lui Lucien. După aceea, Cérizet aștepta totul de la întâmplare.
Pentru întâia oară de un an încoace, Ève simți slăbind strânsoarea de fier a sorții potrivnice. Puțină speranță înflorea și pentru ea. Dorea și ea să se bucure de vaza fratelui său, să se arate la brațul omului sărbătorit de orașu-i natal, adorat de femei, iubit de trufașa contesă du Châtelet. Se făcu frumoasă și plănui să se plimbe pe Beaulieu, după masa de seară, cu Lucien. La ora aceea, în luna septembrie, Angoulême-ul întreg iese să ia aer curat.
— O! e frumoasa doamnă Séchard, ziseră câteva glasuri, văzând-o pe Ève.
— Nu m-aș fi așteptat la una ca asta din partea ei, spuse o femeie.
— Bărbatul se ascunde și nevasta se arată, zise doamna Postel destul de tare ca s-o audă sărmana femeie.
— Vai! hai înapoi acasă, am făcut rău, îi spuse Ève fratelui.
Cu puțin înainte de asfințitul soarelui se auzi o larmă pricinuită de niște oameni adunați undeva, pe lângă treptele ce coboară în Houmeau. Lucien și cu soră-sa, din curiozitate, se îndreptară într-acolo, căci auziseră pe câțiva care veneau din Houmeau vorbind între ei, de parcă s-ar fi săvârșit vreo crimă.
— Trebuie să fie vreun hoț pe care l-au arestat… E galben la față ca un mort, le zise un trecător fratelui și surorii, văzându-i alergând înspre lumea ce se aduna tot mai multă.
Nimic din toate acestea nu constituiră vreo pricină de îngrijorare pentru Lucien sau pentru sora lui. Îi priviră pe cei treizeci și ceva de copii sau babe, pe lucrătorii ce se întorceau de la lucru, iar după ei pe jandarmii cu pălăriile sclipind de broderii, în mijlocul grupului principal. Acest grup, urmat de o gloată de vreo sută de persoane, se apropie ca un nor aducător de furtună.
— Ah! zise Ève, e soțul meu!
— David! strigă Lucien.
— E nevasta lui! zise lumea dându-se în lături.
— Ce ți-a venit să ieși? întrebă Lucien.
— Așa mi-ai scris tu, răspunse David galben ca ceara.
— Eram sigură, mai zise Ève, și se prăbuși leșinată.
Lucien își ridică sora, două persoane îl ajutară s-o ducă acasă, unde Marion o culcă în pat. Kolb alergă să cheme un doctor. La sosirea acestuia, Ève nu-și revenise încă în simțiri. Lucien fu silit atunci să-i mărturisească mamei că el era pricina arestării lui David, deoarece nu avea cum să știe de falsa scrisoare. Lucien, fulgerat de blestemul dintr-o privire a mamei, se urcă în odaie la el și se încuie acolo.
Citind scrisoarea ce urmează, scrisă în timpul nopții și întreruptă din loc în loc, oricine va ghici, din frazele azvârlite parcă una câte una pe hârtie, zbuciumul lui Lucien:
Preaiubită soră, ne-am văzut adineauri pentru cea din urmă oară. Hotărârea mea e definitivă. Iată de ce: în multe familii, există câte o ființă fatală, care, pentru ai săi, e o pacoste, un fel de boală. Pentru voi, eu sunt o asemenea ființă. Observația aceasta nu e a mea, ci a unui om care a văzut multe în viața lui. Luam masa într-o noapte la Rocher-de-Cancale, între prieteni. Printre miile de glume ce se fac într-o asemenea împrejurare, cel de care-ți vorbeam, un diplomat, ne spuse că o tânără pe care o vedeam mereu cu mirare că nu se mai mărita era bolnavă din cauza tatălui. Și atunci, ne dezvoltă teoria lui despre bolile familiilor. Ne explică în ce fel, fără mamă, cutare familie ar fi înflorit, cum cutare fiu și-a sărăcit tatăl, cum cutare tată năruise viitorul și onoarea copiilor săi. Deși susținută în glumă, teza aceasta socială fu sprijinită timp de zece minute pe atâtea exemple, încât rămăsei impresionat. Adevărul acesta plătea toate paradoxurile nesăbuite, dar spiritual demonstrate, cu care ziariștii se distrează între ei, când nu-i nimeni de față ca să fie tras pe sfoară. Ei bine, eu sunt ființa fatală a familiei noastre. Deși cu inima plină de dragoste pentru voi, fac lucrurile de parcă v-aș fi dușman. Toate manifestările voastre de devotament vi le-am răsplătit cu nenorociri. Lovitura din urmă, deși fără voie, e cea mai crudă. Pe când eu duceam la Paris un trai fără demnitate, plin de plăceri și de păcate, luând camaraderia drept prietenie, părăsindu-mi adevărații prieteni pentru niște oameni ce voiau și trebuiau să mă exploateze, uitând și neamintindu-mi de voi decât ca să vă fac rău, voi mergeați pe cărarea modestă a muncii, înaintând cu greu dar sigur spre bogăția spre care eu ținteam atât de nebunește s-o cuceresc repede. Pe când voi deveneați tot mai buni, eu introduceam în viața mea un element purtător de nenoroc. Da! am ambiții nemăsurate ce mă împiedică de a mă mulțumi cu o viață umilă. Am gusturi, plăceri, a căror dorințe îmi otrăvesc bucuriile care îmi stau la îndemână și care altădată m-ar fi mulțumit. O, dragă Ève, mă judec mai aspru decât ar face-o oricine altul, căci mă osândesc pe veci și fără cruțare. Lupta la Paris cere o forță constantă, și voința mea nu cunoaște decât accese: creierul meu e intermitent. Viitorul mă înspăimântă într-atâta încât nu-l mai doresc, iar prezentul mi-e nesuferit. Am vrut să vă mai văd o dată; aș fi făcut mai bine, poate, să plec pentru totdeauna în altă țară. Dar a pleca în altă țară, când n-ai cu ce trăi, ar fi o prostie pe care n-o voi face, după atâtea altele. Moartea mi se pare mai nimerită decât o viață înjumătățită; și, în orice situație aș fi, nemărginita-mi vanitate m-ar face iar să săvârșesc greșeli. Unele ființe sunt ca niște zerouri, le trebuie o cifră înainte, și numai atunci nimicnicia lor dobândește o valoare nebănuită. Eu nu pot dobândi valoare decât printr-o alianță cu o voință puternică, neînduplecată. Doamna de Bargeton era tocmai femeia ce mi se potrivea; mi-am ratat viața atunci când n-am părăsit-o pe Coralie pentru dânsa. David și cu tine mi-ați putea fi niște cârmaci foarte buni; însă voi nu sunteți destul de tari ca să-mi stăpâniți slăbiciunea ce se ferește oarecum de o dominație străină. Îmi place un trai ușor, fără griji; și, ca să mă scutesc de o neplăcere, sunt de o lașitate ce mă poate duce foarte departe. Sunt născut prinț. Am mai multă deșteptăciune decât trebuie ca să parvii, dar n-o am decât un moment, pe câtă vreme răsplata nu-l așteaptă decât pe acela care, apucând pe calea străbătută de mai toți ambițioșii, nu desfășură decât tocmai atâta deșteptăciune câtă e nevoie, și căruia, până la sfârșit, încă îi mai rămâne destulă. Aș face răul, așa cum l-am făcut și aici, cu cea mai bună intenție din lume. Există oameni-stejari; eu nu sunt poate, decât un arbust elegant, și am pretenția de a fi un cedru. Acesta mi-este bilanțul așternut pe hârtie. Nepotrivirea dintre posibilitățile și dorințele mele, dezechilibrul acesta îmi va zădărnici totdeauna strădaniile. Printre literați sunt mulți ca mine, din pricina disproporției continue dintre inteligență și caracter, dintre voință și dorință. Care mi-ar fi soarta? Pot să mi-o închipui, amintindu-mi de câteva foste glorii pariziene pe care le-am văzut apoi uitate. În pragul bătrâneții, m-aș trezi mai bătrân decât vârsta mea, fără avere și fără vază. Întreaga-mi ființă de azi respinge o asemenea bătrânețe: nu vreau să ajung o zdreanță socială. Dragă soră, dragă atât pentru ultimele tale asprimi, cât și pentru primele tale drăgălășenii, dacă am plătit scump plăcerea de a te revedea, pe tine și pe David, mai târziu veți socoti poate că nici un preț nu era prea ridicat pentru ultima fericire a unei biete făpturi ce vă iubea!… Nu încercați să aflați ceva despre mine sau despre soarta mea: deșteptăciunea să-mi folosească măcar la executarea hotărârii mele. Resemnarea, draga mea, este o sinucidere zilnică; eu nu mă pot resemna decât o singură zi, voi profita de cea de azi…
Ora două.
Da, m-am hotărât. Adio deci pentru totdeauna, dragă Ève. Simt oarecare mulțumire la gândul că nu voi mai trăi decât în inimile voastre. Acolo îmi va fi mormântul… Nici nu-mi doresc altul. Încă o dată, adio!… E cel din urmă de la fratele tău.
Lucien.
După ce scrise această scrisoare, Lucien coborî fără zgomot, o puse în leagănul nepotului său, așternu pe fruntea surorii adormite o ultimă sărutare udată de lacrimi și ieși. Își stinse lumânarea la ivirea zorilor și, după ce se mai uită o dată la vechea casă, deschise încet poarta grădinii; însă, cu toate precauțiile, îl trezi pe Kolb, care dormea pe o saltea în atelier.
— Gine-i agolo?… strigă Kolb.
— Eu sunt, zise Lucien; plec de aici, Kolb.
— Ar vi vost mai pine se nu vi fenit te log, își zise Kolb lui însuși, dar destul de tare ca să-l audă Lucien.
— Ar fi fost și mai bine să nu fi venit nici pe lume, răspunse Lucien. Adio, Kolb; nu-mi pare rău de gândul tău care e și al meu. Să-i spui lui David că durerea mea din urmă a fost că nu l-am putut îmbrățișa.
Până să se îmbrace alsacianul, Lucien închisese poarta și cobora către Charente prin Beaulieu, dar parcă se ducea la vreo petrecere, căci hotărâse să-și facă lințoliu chiar din hainele-i pariziene și din armura-i de dandy. Izbit de glasul și de ultimele cuvinte ale lui Lucien, Kolb voi să se ducă să vadă dacă stăpâna știa de plecarea fratelui și dacă își luase rămas bun; dar, văzând casa cufundată în cea mai deplină tăcere, socoti că plecarea fusese pusă la cale mai devreme și se culcă la loc.
Față de gravitatea subiectului, s-a scris foarte puțin despre sinucidere. N-a prea fost studiată, poate și din pricină că e o boală greu de studiat. Sinuciderea este urmarea unui sentiment pe care l-am numi, cu voia dumneavoastră, autoprețuire, ca să nu-l confundăm cu onoarea. În ziua când omul se disprețuiește, în ziua când se vede disprețuit, în momentul când realitatea vieții e în dezacord cu speranțele sale, omul se ucide și se pleacă astfel în fața societății, în ochii căreia nu vrea să se mai arate dezbrăcat de virtuți ori de strălucire. Ori ce s-ar spune, printre atei (căci creștinul trebuie exceptat de la sinucidere), numai lașii acceptă o viață dezonorată. Sinuciderea e de trei feluri: e mai întâi sinuciderea care nu-i decât ultimul acces al unei boli lungi și care aparține desigur patologiei; apoi, sinuciderea din desperare; și, în sfârșit, sinuciderea din raționament. Lucien voia să se omoare din desperare și din raționament, cele două sinucideri asupra cărora poți să revii; căci irevocabilă e doar sinuciderea patologică; deseori, însă, cele trei cauze se găsesc întrunite, ca la Jean-Jacques Rousseau. Lucien, după ce luă hotărârea, începu să caute în ce fel să se sinucidă, și poetul dori să sfârșească neapărat poetic. La început, se gândise să se arunce fără multă vorbă în Charente; dar, coborând pentru ultima oară treptele spre Beaulieu, își închipui zarva ce-ar face-o sinuciderea lui, văzu spectacolul îngrozitor al trupului său adus de ape, schilodit, obiectul unei anchete judecătorești, și, resimți, ca unii sinucigași, o mândrie postumă. În timpul zilei petrecute la moara lui Courtois, se plimbase de-a lungul gârlei și observase, nu departe de moară, un loc unde apa e mult mai adâncă, fiindcă e mai liniștită la suprafață. Nu mai e nici verde, nici albastră, nici limpede, nici galbenă; e ca o oglindă de oțel lucitor. Împrejur, nu se vedeau nici iriși, nici flori albastre, nici frunze late de nufăr; iarba de pe mal era scurtă și deasă, sălciile plângeau în preajmă. Se ghicea lesne acolo o prăpastie plină de apă. Cel care ar fi avut curajul să-și umple buzunarele cu bolovani, și-ar fi aflat acolo o moarte sigură, iar trupul nu i-ar mai fi fost nicicând găsit.
„Iată, își zise poetul, admirând peisajul frumos, un loc care parcă-ți face poftă să te-neci.”
Amintirea aceasta îi veni în minte în momentul când ajungea la Houmeau. Se îndreptă deci spre Marsac, frământat de ultimele și funebrele-i gânduri și cu nezdruncinata hotărâre de a-și ascunde locul morții, de a nu deveni obiectul unei anchete, de a nu fi înmormântat, de a nu fi văzut în halul respingător al înecaților scoși de ape la mal. Ajunse astfel la poalele unui deal dintre cele ce se întâlnesc la tot pasul pe șoselele din Franța, și mai ales între Angoulême și Poitiers.
Diligența de Bordeaux-Paris se apropia în grabă, călătorii aveau desigur să coboare ca să urce dealul pe jos. Lucien, care ținea să nu fie văzut, se trase repede pe un drum pustiu și se aplecă să culeagă flori într-o vie. Când se întoarse pe șosea, ducea în mână un mănunchi de sedum, o floare galbenă ce crește printre bolovanii din vie, și nimeri tocmai în spatele unui călător îmbrăcat în negru, cu părul pudrat, cu catarame de argint la pantofii croiți din piele de vițel de Orléans, oacheș la față și plin de cicatrice, de parcă în copilărie ar fi căzut în foc. Călătorul cu înfățișarea atât de bisericească umbla încet și fuma o havană. Auzindu-l pe Lucien, care sări din vie pe șosea, necunoscutul se întoarse și păru mișcat de frumusețea melancolică a poetului, de buchetu-i simbolic și de îmbrăcămintea-i elegantă. Călătorul semăna cu un vânător care dă peste o pradă îndelung și în zadar căutată. Necunoscutul așteptă ca Lucien să se apropie, întârziindu-și mersul, prefăcându-se că se uită în vale. Lucien, care făcu aceeași mișcare, zări acolo o caleașcă mică, trasă de doi cai, și un vizitiu mergând pe jos.
— Ai scăpat diligența, domnule, o să-ți pierzi locul, afară numai dacă nu vrei cumva să te urci cu mine, ca s-o prinzi, în caleașca mea care merge mai iute decât trăsura publică, îi zise călătorul, rostind aceste cuvinte cu un pronunțat accent spaniol, și întovărășindu-și oferta cu o aleasă politețe.
Fără să aștepte răspunsul lui Lucien, spaniolul scoase din buzunar o cutie cu havane și i-o întinse deschisă, ca să ia una.
— Nu sunt călător, răspunse Lucien, și sunt prea aproape de capătul drumului meu ca să-mi mai îngădui plăcerea de a fuma…
— Ești prea aspru cu dumneata, replică spaniolul. Deși canonic onorific al catedralei din Toledo, îmi permit din când în când câte o havană. Dumnezeu ne-a dat tutunul ca să ne adormim patimile și durerile… Dumneata pari să fii necăjit, cel puțin așa arăți cu florile astea în mână, ca jalnicul zeu al căsătoriei. Hai, ia… și toate necazurile se vor împrăștia ca fumul…
Și preotul întinse din nou cutia cu un fel de seducțiune, zvârlind spre Lucien priviri învăpăiate de milă.
— Iartă-mă, părinte, replică scurt Lucien, nu există țigară să-mi împrăștie mie necazurile…
Spunând acestea, ochii lui Lucien se umplură de lacrimi.
— O, tinere, pesemne providența divină m-a făcut să cobor din trăsură ca să mă mai dezmorțesc puțin după somnul ce-i cuprinde pe toți călătorii înspre dimineață, spre a putea astfel, consolându-te, să-mi îndeplinesc misiunea mea pe pământ!… Și ce mari necazuri poți avea la vârsta dumitale?
— Consolările dumneavoastră, părinte, ar fi zadarnice: dumneavoastră sunteți spaniol, eu sunt francez; dumneavoastră credeți în poruncile bisericii, eu sunt ateu…
— Santa Virgen del Pilar![348] ești ateu! exclamă preotul trecându-și brațul pe sub al lui Lucien cu o grabă maternă. Ei! asta e tocmai una dintre curiozitățile ce-mi pusesem în gând să le studiez la Paris. Noi, în Spania, nu credem în atei… La nouăsprezece ani, numai în Franța poți avea asemenea păreri.
— O! sunt un ateu complet; nu cred nici în Dumnezeu, nici în lume, nici în fericire. Uită-te bine la mine, părinte; căci, peste câteva ceasuri, n-o să mai exist… Iată ultimul meu soare!… zise Lucien cu oarecare emfază, arătând cerul.
— Hei, dar ce-ai făcut ca să mori? Cine te-a condamnat la moarte?
— Un tribunal suprem: eu însumi!
— Copilule! exclamă preotul. Ai ucis vreun om? te așteaptă eșafodul? Stai să judecăm puțin. Dacă vrei, cum spui, să te cufunzi în neființă, toate îți sunt indiferente aici pe pământ, nu-i așa? (Lucien dădu din cap afirmativ.) Biiine! atunci poți să-mi povestești și mie durerile dumitale… E vorba, desigur, de vreo dragoste care nu prea merge?… (Lucien făcu un gest din umeri foarte semnificativ.) Vrei să te omori ca să scapi de dezonoare, sau pentru că nu mai ai ce aștepta de la viață? Foarte bine, o să te omori la fel de bine la Poitiers, ca și la Angoulême, la Tours ca și la Poitiers. Nisipurile mișcătoare ale Loirei nu-și mai dau prada îndărăt…
— Nu, părinte, răspunse Lucien, am găsit ce-mi trebuie. Acum douăzeci de zile, am văzut portul cel mai ispititor din care poate pleca pe lumea cealaltă un om scârbit de lumea de aici…
— Lumea cealaltă? Atunci, nu ești ateu.
— O! ceea ce înțeleg eu prin lumea cealaltă e viitoarea mea transformare în animal sau în plantă…
— Ai cumva vreo boală fără leac?
— Da, părinte…
— A! în sfârșit, zise preotul, și care?
— Sărăcia.
Preotul se uită la Lucien și îi spuse cu o nespusă grație și cu un zâmbet aproape ironic:
— Diamantul nu-și cunoaște valoarea.
— Numai un preot poate măguli astfel pe un om sărac ce se duce la moarte!… exclamă Lucien.
— N-ai să mori! rosti spaniolul autoritar.
— Am auzit de multe ori că se jefuiesc oamenii la drumul mare, reluă Lucien, nu știam că se și îmbogățesc.
— Ai s-o afli acum, spuse preotul după ce se uită dacă depărtarea la care se găsea trăsura îi îngăduia să mai facă singuri câțiva pași pe jos. Ascultă-mă, zise iar preotul, morfolindu-și havana, sărăcia n-ar fi un motiv să mori. Eu am tocmai nevoie de un secretar, cel dinainte mi-a murit la Barcelona de curând. Mă aflu și eu în situația în care se găsi baronul de Goërtz, faimosul ministru al lui Carol al XII-lea, care sosi fără secretar într-un orășel în drum spre Suedia, ca și mine în drum spre Paris. Baronul îl întâlni acolo pe fiul unui giuvaergiu, de o frumusețe deosebită, ce nu o egalează totuși pe a dumitale… Baronul de Goërtz îi descoperi acestui tânăr inteligență, după cum eu îți citesc poezia întipărită pe frunte; îl ia în trăsura lui, tot așa cum o să te iau eu pe dumneata în trăsura mea; și, din copilul sortit să nicheleze capace de ceasornice și să facă bijuterii într-un orășel de provincie ca Angoulême, îl face favoritul său, așa cum vei fi dumneata al meu. Ajuns la Stockholm, își instalează secretarul și îl copleșește cu treburi. Tânărul secretar își petrece nopțile scriind; și, ca toți cei ce lucrează mult, capătă o deprindere: se apucă de mestecat hârtie. Răposatul domn de Malesherbes[349], în ceea ce-l privește, făcea colaci de fum, și unul dintre aceștia (în paranteză fie zis) îl suflă în nasul nu știu cărui om cu trecere, de raportul căruia depindea tocmai procesul său. Frumosul nostru tânăr începe cu hârtie albă, dar se satură de ea și trece la hârtiile scrise, pe care le găsește mai gustoase. Pe vremea aceea, încă nu se fuma ca astăzi. În sfârșit, micul nostru secretar ajunge, din gust în gust, să mestece pergamente și să le mănânce. Se lucra pe atunci, între Rusia și Suedia, la un tratat de pace, pe care statele-generale voiau să i-l impună lui Carol al XII-lea[350], după cum, în 1814, căutau să-l forțeze pe Napoleon să trateze pacea. Baza negocierilor o forma tratatul dintre cele două puteri în privința Finlandei. Goërtz îi încredințează secretarului său originalul; dar, când fu vorba să se ia în discuție proiectul, se întâmpină această mică dificultate că tratatul nu se mai găsea nicăieri. Statele-generale își închipuiră că ministrul, spre a servi interesele regelui, luase hotărârea de a face să dispară documentul. Baronul de Goërtz e tradus în fața justiției, iar secretarul său mărturisește atunci că a mâncat tratatul… I se face proces, faptul e dovedit, iar secretarul e condamnat la moarte. Dar, cum dumneata n-ai ajuns până acolo, ia o havană și fumeaz-o până vine caleașca.
Lucien luă o havană și o aprinse, cum se face în Spania, de la havana preotului, zicându-și: „Are dreptate, am tot timpul să mă omor”.
— Adesea, reluă spaniolul, tocmai când tinerii nu-și mai văd nici o șansă pentru viitor, se întâmplă că începe norocul lor. Asta voiam să-ți spun, dar am preferat să ți-o dovedesc cu un exemplu. Frumosul secretar condamnat la moarte era într-o situație cu atât mai deznădăjduită, cu cât regele Suediei nu-l putea ierta, sentința fiind pronunțată de către statele-generale ale Suediei; însă el închise ochii asupra unei evadări. Drăgălașul de secretar fuge cu o barcă și cu câțiva bani în pungă, și ajunge la curtea Curlandei, înarmat cu o scrisoare de recomandație de la Goërtz către duce, căruia ministrul suedez îi explică aventura și mania protejatului său. Ducele îl face pe frumosul copil secretarul intendentului său. Ducele era risipitor, avea o soție frumoasă și un intendent, trei motive de sărăcire sigură. Dacă îți închipui cumva că drăgălașul nostru, condamnat la moarte pentru că a mâncat tratatul relativ la Finlanda, se lecuiește de gusturile sale ciudate, înseamnă că nu cunoști puterea viciului asupra omului; nici pedeapsa cu moartea nu-l oprește când e vorba de o plăcere pe care și-a creat-o singur! De unde o fi venind puterea asta a viciului? e o forță care îi e proprie, sau vine din slăbiciunea omenească? Există gusturi vecine cu nebunia? Îmi vine să râd de moraliștii care au pretenția să combată asemenea boli cu vorbe frumoase!… Veni o vreme când ducele, speriat de refuzul intendentului de a-i da o sumă de bani, ceru să i se prezinte conturile. O prostie! Nu-i nimic mai ușor decât să scrii un cont; greutatea nu e niciodată aici. Intendentul îi dădu secretarului toate documentele ca să stabilească bilanțul listei civile a Curlandei. În toiul lucrului și al nopții, când era pe sfârșite, micul nostru mâncător de hârtie bagă de seamă că mestecă o chitanță a ducelui pentru o sumă considerabilă; spaima îl cuprinde, se oprește din mestecat la mijlocul semnăturii, aleargă să se azvârle la picioarele ducesei, explicându-i mania, implorând ocrotirea suveranei sale și implorând-o tocmai la miezul nopții. Frumusețea tânărului secretar făcu atâta impresie asupra acelei femei, încât se căsători cu el când rămase văduvă. Astfel, în plin secol al XVIII-lea, într-o țară în care domnea blazonul, fiul unui giuvaergiu ajunge prinț suveran… Ba, a ajuns ceva și mai mare!… A fost regent după moartea Ecaterinei I-a, a guvernat-o pe împărăteasa Anna și a năzuit să devină un Richelieu al Rusiei. Ei bine, tinere, află un lucru: anume că, dacă ești mai frumos decât Biron[351], eu, la rându-mi, deși simplu canonic, sunt ceva mai mult decât baronul de Goërtz. Așa că urcă! ne-om găsi noi un ducat de Curlanda la Paris, și, în lipsă de ducat, găsim măcar o ducesă.
Spaniolul își trecu mâna pe sub brațul lui Lucien, îl sili literalmente să se urce în trăsură, iar vizitiul închise portiera.
— Acum vorbește, te ascult, îi zise canonicul de Toledo lui Lucien. Sunt un preot bătrân, căruia poți să-i spui totul, fără primejdie. Desigur că n-ai păpat încă decât averea dumitale sau banii mamei. Ne-am dat și noi puțin în petec, dar avem onoare până în vârful picioarelor cu pantofi atât de scumpi… Hai, spovedește-te fără frică, o să fie absolut ca și cum ți-ai vorbi dumitale însuți.
Lucien se afla în situația pescarului din nu mai știu ce poveste arabă, care, voind să se înece în mijlocul oceanului, nimerește în niște ținuturi submarine și ajunge acolo rege. Preotul spaniol părea atât de sincer iubitor, încât poetul nu șovăi să-și deschidă inima: îi povesti deci, de la Angoulême până la Ruffec, toată viața lui, neascunzând nici o greșeală și sfârșind cu ultima nenorocire pe care o pricinuise. Pe când își isprăvea povestirea, cu atât mai poetic rostită cu cât Lucien o repeta pentru a treia oară de două săptămâni încoace, ajungeau tocmai la punctul unde, pe șosea, în apropiere de Ruffec, se află proprietatea familiei de Rastignac, la care nume, de cum îl rosti prima oară, spaniolul tresări.
— Iată, zise el, de unde a pornit tânărul Rastignac, care poate nu are darurile mele și care totuși a avut mai mult noroc decât mine.
— Ah!
— Da, conacu-ăsta caraghios e casa tatălui său. A ajuns, cum vă spuneam, amantul doamnei de Nucingen, nevasta faimosului bancher. Eu m-am lăsat purtat de poezie; el, mai isteț, s-a ocupat de lucruri mai pozitive.
Preotul opri caleașca; din curiozitate, dori să parcurgă aleea ce duce de la șosea până la casă, și privi totul cu mai mult interes decât se aștepta Lucien de la un preot.
— Îi cunoașteți așadar pe Rastignaci?… îl întrebă Lucien.
— Cunosc tot Parisul, zise spaniolul, urcându-se din nou în trăsură. Prin urmare, voiai să te omori pentru vreo zece-douăsprezece mii de franci. Ești un copil, nu cunoști nici oamenii, nici lucrurile. Soarta omului valorează atât cât și-o evaluează singur, dumneata nu-ți prețuiești viitorul decât douăsprezece mii de franci; ei bine, eu o să te cumpăr îndată cu mai mult. Cât despre întemnițarea cumnatului dumitale, e un fleac care nu merită atenție. Dacă iubitul nostru Séchard a făcut vreo descoperire, o să fie bogat. Bogații n-au fost niciodată închiși pentru datorii. Mi se pare că nu prea cunoști istoria. Există două istorii: istoria oficială, falsificată, care se învață în școală, istoria ad usum delphini[352]; și pe urmă, istoria secretă, în care se găsesc adevăratele cauze ale evenimentelor, o istorie rușinoasă. Dă-mi voie să-ți spun, în câteva cuvinte, o altă povestire pe care n-o cunoști. Un ambițios, preot și tânăr, vrea să intre în treburile politice și se face câinele credincios al unui favorit, favoritul reginei; favoritul se interesează de preot și îi dă rang de ministru, făcându-i loc în consiliu. Într-o seară, un om din aceia care cred că fac un serviciu (nu fă niciodată un serviciu când nu ți se cere!) îi scrie tânărului ambițios că viața binefăcătorului său e amenințată. Regele e mânios că are un stăpân; a doua zi, favoritul urmează să fie ucis dacă se duce la palat. Ei bine, tinere, ce-ai fi făcut dumneata dacă primeai scrisoarea?…
— M-aș fi dus numaidecât să-i dau de veste binefăcătorului, exclamă repede Lucien.
— Ești tot copilul pe care-l trădează povestirea vieții dumitale, spuse preotul. Omul nostru și-a zis: „Dacă regele merge până la crimă, înseamnă că binefăcătorul meu e pierdut; trebuie neapărat să primesc scrisoarea doar când o fi prea târziu!” și a continuat să doarmă până la ceasul când îl omorau pe favorit…
— Era un monstru, zise Lucien, care bănui la preot intenția de a-l pune la încercare.
— Toți oamenii mari sunt niște monștri; cel despre care ți-am vorbit se numește cardinalul de Richelieu, răspunse canonicul, iar binefăcătorul lui este mareșalul d'Ancre[353]. Vezi că nu cunoști istoria Franței? N-aveam dreptate când îți spuneam că ISTORIA predată în liceu e o colecție de date și de fapte, foarte îndoielnică și fără nici un orizont? La ce-ți servește să știi că Jeanne d'Arc a existat? Te-ai gândit vreodată că, dacă Franța ar fi primit atunci dinastia angevină a Plantageneților[354], cele două popoare reunite ar stăpâni azi lumea și că cele două insule în care se pun la cale tulburările politice de pe continent ar fi două provincii franceze?… De asemeni, ai studiat cumva mijloacele prin care Medicișii, din simpli negustori, au ajuns mari duci ai Toscanei?
— În Franța, un poet nu e obligat să fie un benedictin[355], zise Lucien.
— Ei bine, tinere, au ajuns mari duci la fel cum Richelieu a ajuns ministru. Dacă ai fi căutat în istorie cauzele omenești ale evenimentelor, în loc să-i înveți pe dinafară etichetele, ai fi tras din ea învățăminte despre felul cum trebuie să te porți. Din ceea ce ți-am ales la întâmplare din noianul de fapte adevărate, rezultă legea aceasta: Nu-i socoti pe oameni, și mai ales pe femei, decât niște instrumente în mâinile dumitale; dar nu le-o arăta. Închină-te ca la Dumnezeu la acela care, mai mare decât tine, îți poate fi de folos și nu-l părăsi până ce nu l-ai făcut să plătească foarte scump robirea ta. În raporturile cu lumea, fii aprig precum e cămătarul și josnic ca el: fă pentru putere ceea ce face el pentru bani. Drept care, nu te îngriji de omul căzut, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. Știi pentru ce trebuie să te porți astfel? Vrei să fii stăpânul lumii, nu-i așa? Ei bine, la început trebuie să te supui lumii și s-o studiezi bine. Savanții studiază cărțile, politicienii studiază oamenii, interesele și cauzele generatoare ale acțiunilor lor. Și află că lumea, societatea, oamenii luați în totalitatea lor sunt fataliști: se închină întâmplării. Știi pentru ce-ți fac acest mic curs de istorie? pentru că îți presupun o ambiție nemăsurată…
— Așa e, părinte!
— Am priceput eu, reluă canonicul. Dar în clipa asta, îți spui: „Canonicul ăsta spaniol născocește anecdote și stoarce istoria ca să-mi dovedească mie că am prea multe virtuți…” (Lucien începu să zâmbească văzându-și gândurile așa de bine ghicite.) Ei bine, tinere, să luăm niște fapte ajunse aproape niște banalități, spuse preotul. La un moment dat Franța e aproape în întregime cucerită de englezi, regele nu mai stăpânește decât o singură provincie. Din sânul poporului, se ridică atunci două ființe: o biată fată, aceeași Jeanne d'Arc de care vorbeam adineauri și un târgoveț numit Jacques Coeur[356]. Una își dăruiește brațul și prestigiul virginității sale, celălalt își dăruiește aurul: regatul e salvat. Dar fata cade prinsă. Regele, care o poate răscumpăra, lasă să fie arsă de vie. Iar pe eroicul târgoveț, regele îl lasă să fie învinuit de mari crime de către curtenii săi, care pun astfel mâna pe toată averea acestuia. Prada luată de la nevinovatul urmărit, încolțit, răpus de justiție, îmbogățește cinci familii nobile… Tot astfel tatăl arhiepiscopului de Bourges pleacă din regat, ca să nu se mai întoarcă vreodată, fără o lețcaie din averea lui din Franța, doar cu banii ce-i încredințase pe vremuri arabilor și sarazinilor în Egipt. Poți să spui iarăși: „Exemplele astea sunt vechi, de trei sute de ani se învață în școli, și scheletele epocii aceleia sunt fabuloase”. Ei bine, tinere, crezi în cel din urmă semizeu al Franței, în Napoleon? Acesta l-a ținut în dizgrație pe unul dintre generalii săi, nu l-a făcut mareșal decât cu chiu cu vai, niciodată nu s-a servit bucuros de el. Mareșalul se numește Kellermann. Știi de ce?… Kellermann a salvat Franța și pe primul-consul la Marengo, cu o șarjă îndrăzneață, aplaudată în mijlocul valurilor de sânge și de foc. În comunicat, nici măcar nu s-a pomenit de șarja aceasta eroică. Pricina răcelii lui Napoleon față de Kellermann este și pricina dizgrației lui Fouché, a prințului de Talleyrand[357]: este nerecunoștința regelui Carol al VI-lea, a lui Richelieu[358], nerecunoștința lui…
— Dar, părinte, presupunând că îmi salvați viața și că mă faceți bogat, întrerupse Lucien, mă faceți totodată să vă port o recunoștință foarte slabă.
— Prostuțule, spuse abatele, zâmbind și luându-l pe Lucien de ureche cu o familiaritate aproape regească, când vei fi nerecunoscător față de mine, atunci vei fi un om tare și mă voi închina eu în fața ta; dar, deocamdată, n-ai ajuns până acolo, căci, din simplu școlar, ai vrut să devii prea repede profesor. Acesta e cusurul francezilor de vârsta ta. I-a stricat pe toți exemplul lui Napoleon. Îți dai demisia pentru că nu poți obține gradul la care râvneai… Dar ți-ai pus oare toată voința, toate acțiunile în slujba unei idei?…
— Nu, din păcate, zise Lucien.
— Ai fost și dumneata ceea ce numesc englezii inconsistent, reluă canonicul zâmbind.
— Ce importanță are ce am fost, dacă nu mai pot fi nimic! răspunse Lucien.
— Ia să se găsească îndărătul tuturor calităților dumitale frumoase o forță semper virens[359], zise preotul ținând să arate că știa și puțină latinească; nimic pe lume n-o să-ți reziste. Eu, de pe acum, te și iubesc destul… (Lucien surâse neîncrezător). Da, reluă necunoscutul răspunzând surâsului lui Lucien, mă interesezi de parcă ai fi fiul meu și sunt destul de tare ca să-ți vorbesc pe față, cum mi-ai vorbit și dumneata. Știi ce-mi place la dumneata?… Ai făcut înlăuntrul dumitale tabula rasa[360] și poți astfel să asculți un curs de morală ce nu se ține nicăieri; căci oamenii, adunați în turmă, sunt încă și mai fățarnici decât atunci când interesul îi silește să se prefacă. De aceea ne petrecem o bună parte din viață plivind din inimi tot ce crescuse acolo în vremea adolescenței. Operația asta se cheamă a dobândi experiență.
Lucien, ascultându-l pe preot, își zicea: „E vreun politician bătrân, încântat că se poate distra pe drum. Îi place să-l facă pe un tânăr aflat în pragul sinuciderii să-și schimbe părerea, și o să mă arunce cât colo când gluma se va isprăvi… Dar se pricepe bine la paradoxuri, și îmi pare la fel de tare ca Blondet sau Lousteau!”
În ciuda acestei înțelepte reflecții, corupția încercată de diplomat asupra lui Lucien pătrundea adânc în sufletul acesta, îndeajuns de dispus ca s-o primească, și făcea acolo cu atât mai mult prăpăd, cu cât se întemeia și pe exemple celebre. Cucerit de farmecul acestei conversații cinice, Lucien se agăța cu atât mai bucuros de viață, cu cât se simțea tras din străfundul sinuciderii la suprafață de un braț puternic.
Preotul triumfa vădit, căci din când în când își însoțea sarcasmele istorice de câte un zâmbet viclean.
— Dacă felul dumneavoastră de a trata morala se aseamănă cu cel de a privi istoria, zise Lucien, aș vrea să știu care e în clipa de față mobilul aparentei dumneavoastră carități?
— Acesta, tinere, este ultimul punct al predicii mele, și-mi vei da voie să-l las deocamdată deoparte, căci atunci nu ne vom mai despărți astăzi, răspunse el cu șiretenia unui preot care vede că și-a atins ținta.
— Bine atunci, vorbiți-mi despre morală, reluă Lucien, care își zise în sinea lui: „Să-l vezi ce aere o să-și mai dea!”
— Morala, tinere, începe odată cu legea, zise preotul. Dacă n-ar fi vorba decât de religie, legile ar fi de prisos: popoarele religioase au legi puține. Deasupra legii civile se află legea politică. Ei bine, vrei să știi ceea ce, pentru un om politic, e scris pe fruntea secolului dumneavoastră al XIX-lea? Francezii au inventat, în 1793, o suveranitate populară ce s-a sfârșit cu un împărat absolut. Asta e pentru istoria dumneavoastră națională. În ceea ce privește moravurile: doamna Tallien și doamna de Beauharnais[361] s-au purtat la fel. Napoleon se căsătorește cu una dintre ele, o face împărăteasa dumneavoastră și nu vrea nici în ruptul capului s-o accepte pe cealaltă, deși era principesă. Revoluționar calic în 1793, Napoleon își pune coroana de fier în 1804. Aprigii susținători ai lozincii egalitatea sau moartea din 1792 ajung, începând din 1806, complicii unei aristocrații, legitimate apoi și de Ludovic al XVIII-lea. În străinătate, aristocrația, care tronează astăzi din nou în cartierul Saint-Germain, a făcut și mai rău: a fost cămătară, a fost negustoreasă, a făcut plăcinte, a fost bucătăreasă, fermieră, păzitoare de oi. În Franța deci, și legea politică și legea morală, toți la un loc și fiecare în parte au dezmințit începutul cu punctul de sosire, opiniile cu purtările lor, sau purtarea cu opiniile. N-a existat logică nici la guvernanți, nici la particulari. De aceea nici nu mai aveți morală. Astăzi, în țară la dumneavoastră, succesul este rațiunea supremă a tuturor acțiunilor, oricare ar fi ele. Faptul nu mai înseamnă așadar nimic în sine, e în întregime în ideea pe care ceilalți și-o fac despre el. De aici, tinere, o a doua învățătură: arată-te cât mai frumos pe dinafară! ascunde-ți o parte din viață și înfățișează lumii numai cealaltă, într-o formă cât mai sclipitoare. Discreția, deviza ambițioșilor, e și a ordinului nostru, însușește-ți-o și dumneata. Cei mari săvârșesc aproape tot atâtea fărădelegi cât și cei păcătoși; dar ei le săvârșesc în umbră și scot ochii lumii cu virtuțile lor: și tot mari rămân. Cei mici își desfășoară virtuțile în umbră și își arată păcatele la lumina zilei: lumea îi disprețuiește. Dumneata ți-ai ascuns măreția și ți-ai dat în vileag plăgile. Ai trăit în văzul tuturor cu o actriță, ai locuit la ea, cu ea; nu vi se putea aduce desigur nici o învinuire, erați liberi și unul și altul; dar călcați în picioare ideile lumii, și astfel n-ați avut considerația pe care lumea o acordă acelora care se supun legilor ei. Dacă i-ai fi lăsat-o pe Coralie lui Camusot, dacă ți-ai fi ținut ascunse legăturile cu ea, te-ai fi însurat cu doamna de Bargeton, ai fi azi prefect de Angoulême și marchiz de Rubempré. Schimbă-ți purtarea, pune-ți în valoare frumusețea, farmecul, spiritul, poezia. Dacă îți îngădui câteva mici ticăloșii, fă-le între patru pereți. În acest mod, nu vei mai fi învinuit că ești o pată pe decorul marelui teatru care e lumea. Napoleon numește asta: a-ți spăla rufele murdare în familie. Din preceptul al doilea decurge acest corolar: totul e să respecți forma. Vezi de pricepe bine ce numesc eu forma. Există oameni lipsiți de carte care, încolțiți de nevoie, iau o sumă oarecare, prin violență, de la altul; aceștia sunt numiți criminali și siliți să aibă de-a face cu justiția. Un biet om de geniu descoperă un secret care, exploatat, e o adevărată comoară; dumneata îi dai cu împrumut trei mii de franci (întocmai ca cei doi Cointet care s-au pomenit cu cei trei mii de franci ai dumitale în mâini și care or să-l jupoaie pe cumnatul dumitale), îl chinui în așa fel încât să-ți cedeze tot sau o parte din secret și n-ai de furcă decât cu conștiința dumitale, dar conștiința nu te duce la curtea cu juri. Dușmanii ordinii sociale profită de această ciudățenie ca să latre împotriva justiției și să facă spume la gură în numele poporului că s-a trimis la galere un hoț care fură noaptea găini, în timp ce e întemnițat, doar pentru câteva luni, un om care sărăcește familii întregi cu un faliment fraudulos; dar ipocriții ăștia știu prea bine că osândindu-l pe hoț judecătorii mențin bariera dintre săraci și bogați, care altfel, înlăturată, ar aduce sfârșitul ordinii sociale; pe când falitul fraudulos, istețul care pune mâna pe o moștenire, bancherul care ucide o întreprindere numai pentru câștigul lui nu produc decât deplasări de averi. În acest fel, fiule, societatea e nevoită să stabilească unele deosebiri spre folosul ei și pe care eu le voi face spre folosul dumitale. Important este să fii pe măsura societății. Napoleon, Richelieu, Medicișii au fost pe măsura secolului lor. Dumneata te prețuiești la douăsprezece mii de franci!… Societatea dumneavoastră nu se mai închină la Dumnezeul cel adevărat, ci la vițelul de aur! Aceasta e religia Chartei dumneavoastră, care nu mai ține socoteala, în politică, decât de proprietate. Nu înseamnă asta că le spui tuturor supușilor: „Căutați să fiți bogați?”… Când îți vei fi făcut legal o avere mare și după ce vei fi marchiz de Rubempré, îți vei permite și luxul de a avea onoare. Vei arăta atunci atâta susceptibilitate în această privință, încât nimeni nu va cuteza să te învinuiască de a nu fi avut-o vreodată, dacă într-adevăr nu o vei fi avut cândva făcând avere, ceea ce nu te-aș sfătui deloc, zise preotul, luând mâna lui Lucien și mângâindu-i-o ușor. Ce trebuie să-ți bagi în capul dumitale frumos?… Doar atât: alege-ți un scop strălucitor și ține ascunse mijloacele de a parveni, ca și drumul urmat. Te-ai purtat până aici ca un copil; acum fii bărbat, fii vânător, așază-te la pândă, în lumea pariziană, așteaptă o pradă și un prilej, nu-ți cruța nici persoana, nici ceea ce se cheamă demnitatea; căci noi toți ascultăm de ceva, de un viciu, de o nevoie; dar respectă legea supremă: secretul.
— Mă sperii, părinte! exclamă Lucien, asta mi se pare o teorie bună pentru un hoț de drumul mare.
— Ai dreptate, zise canonicul, dar nu vine de la mine. Așa au judecat parveniții, casa de Austria ca și dinastia Franței. Dumneata n-ai nimic, ești în situația Medici-lor, a lui Richelieu, a lui Napoleon, la începuturile ambițiilor lor. Oamenii ăștia, copile, și-au evaluat viitorul la prețul nerecunoștinței, al trădării și al contradicțiilor celor mai violente. Trebuie să îndrăznești totul, ca să câștigi totul. Ia să facem o socoteală. Când te așezi la o masă de poker, mai stai să discuți condițiile? Regulile sunt făcute de mult, dumneata trebuie să le accepți.
„Aha, gândi Lucien, știe poker.”
— Ce faci la poker? întrebă preotul, te apuci să întrebuințezi cea mai frumoasă dintre virtuți: sinceritatea? Nu numai că îți ascunzi cărțile, ci mai cauți să se creadă, când ești sigur de câștig, că vei pierde tot. Mă rog, te prefaci, nu-i așa?… Minți ca să câștigi cinci poli!… Ce-ai zice de un jucător destul de generos ca să le spună dinainte celorlalți că are caré? Ei bine, ambițiosul, care vrea să lupte cu ajutorul preceptelor virtuții, acolo unde antagoniștii se lipsesc de ele, e ca un copil căruia bătrânii politicieni i-ar spune ceea ce jucătorii îi spun celui ce nu știe să profite de cărțile sale mari: „Domnul meu, lasă-te de poker…” Ce? parcă dumneata faci regulile în jocul ambiției? De ce ți-am spus să fii pe măsura societății?… Pentru că astăzi, tinere, societatea și-a arogat atâtea drepturi asupra indivizilor, încât individul se vede silit să lupte împotriva societății. Nu mai există legi, există numai moravuri, adică prefăcătorie, mereu forma. (Lucien făcu un gest de mirare.) A! copilule, zise preotul, temându-se să nu fi jignit candoarea lui Lucien, te așteptai să dai peste arhanghelul Gavril într-un abate însărcinat cu toate inechitățile contra diplomației a doi regi (sunt intermediar între Ferdinand al VII-lea și Ludovic al XVIII-lea[362], doi mari… regi ce-și datorează coroana unor profunde combinațiuni)? Eu cred în Dumnezeu, dar cred mai mult în ordinul nostru, și ordinul nostru nu crede în puterea lumească. Spre a face ca puterea lumească să fie foarte trainică, ordinul nostru luptă pentru menținerea bisericii apostolice, catolice și romane, adică pentru totalitatea acelor sentimente ce țin poporul în supunere. Noi suntem templierii moderni[363], avem o doctrină. Ca și Templul, ordinul nostru a fost dărâmat din aceleași motive: se făcuse pe măsura lumii. Dumneata vrei să fii soldat, eu o să-ți fiu căpitan. Supune-mi-te ca o soție soțului, ca un copil mamei sale și îți garantez că, în mai puțin de trei ani, vei fi marchiz de Rubempré, că te vei căsători cu una dintre cele mai nobile fete din cartierul Saint-Germain și că vei lua loc într-una din zile pe băncile pairilor. În clipa asta, dacă nu te-aș fi distrat eu cu conversația mea, ce-ai fi? un cadavru de negăsit, acoperit de mâlul apelor; hai! ia încordează-ți imaginația de poet!… (Lucien își privi curios protectorul). Tânărul care stă aci, în caleașcă, alături de abatele Carlos Herrera, canonic onorar al catedralei din Toledo, trimis secret al Maiestății Sale Ferdinand al VII-lea către maiestatea-sa regele Franței, ca să-i aducă o depeșă în care scrie poate: „După ce mă vei fi liberat, spânzură-i pe toți aceia cărora eu le fac acum ochi dulci[364]; dar mai ales pe trimisul meu, ca să fie cu adevărat secret, tânărul acesta, zise abatele, nu mai are nici o legătură cu poetul care a răposat. Eu te-am pescuit, ți-am redat viața, iar dumneata îmi aparții mie precum creatura aparține creatorului, precum Afritul din basme aparține geniului care îl stăpânește, precum icioglanul aparține sultanului[365], precum trupul aparține sufletului! Te voi ajuta, te voi sprijini cu toată forța mea pe drumul spre putere, făgăduindu-ți în același timp o viață de plăceri, de onoruri, de petreceri necurmate… N-o să duci niciodată lipsă de bani… Te vei arăta în lume, vei fi cineva, în timp ce eu, pe brânci în mocirla de la temelie, îți voi clădi strălucitorul palat al norocului. Mie-mi place puterea pentru putere! Voi fi totdeauna fericit de plăcerile dumitale, care mie îmi sunt interzise. În sfârșit, eu voi fi dumneata!… Și în ziua în care învoiala asta de la om la demon, de la copil la diplomat nu-ți va mai fi pe plac, poți oricând să-ți găsești un locșor, ca acela de care vorbeai, ca să te îneci: vei fi atunci ceva mai mult și ceva mai puțin decât ceea ce ești astăzi, nefericit și dezonorat.
— Asta nu e chiar o predică de-a arhiepiscopului de Grenada[366]! exclamă Lucien, văzând caleașca oprită într-un loc unde se schimbau caii.
— Nu știu ce nume îi dai acestei învățături sumare, fiule (pentru că te înfiez și voi face din tine moștenitorul meu!); însă ăsta e codul ambiției. Aleșii lui Dumnezeu sunt puțini la număr. Pentru dumneata nu există alegere: sau te retragi în fundul unei mânăstiri (și, deseori, dai și-acolo peste lumea în mic!), sau accepți codul acesta.
— Poate că e mai bine să nu fii așa de învățat, zise Lucien, încercând să pătrundă în sufletul cumplitului preot.
— Cum! reluă canonicul, după ce ai jucat fără să cunoști regulile jocului, te retragi din partidă tocmai atunci când ajungi tare, când ai alături un naș voinic… și fără să simți măcar dorința de a-ți lua revanșa? Cum! nu-ți vine pofta să calci pe grumajii celor ce te-au izgonit din Paris?
Lucien se înfioră de parcă cine știe ce instrument de bronz, cine știe ce gong chinezesc ar fi scos sunetele grozave ce-ți toacă nervii.
— Eu nu sunt decât un umil preot, reluă omul al cărui chip, ars de soarele Spaniei, căpătă o înfățișare urâtă; dar dacă niște oameni m-ar fi umilit, jignit, chinuit, trădat și vândut, cum ai fost dumneata de către secăturile despre care mi-ai vorbit, aș fi ca arabul din deșert!… Da, m-aș închina trup și suflet răzbunării. Puțin mi-ar păsa că mi-aș sfârși viața atârnat de o spânzurătoare, gâtuit, tras în țeapă, sau ghilotinat ca în țara dumneavoastră; dar nu m-aș lăsa prins până ce nu mi-aș fi strivit dușmanii sub călcâi.
Lucien păstra tăcere, îi pierise pofta să-l mai facă pe preot să-și dea aere.
— Unii oameni coboară din Abel, alții din Cain, zise canonicul încheind; eu am sânge amestecat: Cain pentru dușmani, Abel pentru prieteni; și vai de acela care îl trezește pe Cain!… La urma urmelor, dumneata ești francez, eu sunt spaniol și, pe deasupra, și canonic!… „Ce fire de arab!” își zise Lucien cercetându-și din ochi protectorul pe care i-l trimisese cerul.
Abatele Carlos Herrera n-avea nimic în el care să-l trădeze pe iezuit, nici măcar pe călugăr. Scund și voinic, cu mâini late, cu un piept lat, de o forță herculeană, cu o privire fioroasă dar îmblânzită la comandă; cu fața arsă de soare, ce nu dezvăluia nimic din ce se ascundea înăuntrul sufletului, inspira mai mult repulsie decât atracție. Părul lung și pudrat ca acela al prințului de Talleyrand îi dădea ciudatului diplomat înfățișarea unui episcop, iar panglica albastră tivită cu alb, de care atârna o cruce de aur, îl arăta de altminteri pe demnitarul bisericesc. Ciorapii de mătase neagră erau turnați pe niște picioare de atlet. Îmbrăcămintea, deosebit de curată, dezvăluia o grijă amănunțită de sine, pe care preoții nu o prea au, mai ales în Spania. Un tricorn era pus pe banca trăsurii ce purta stema Spaniei. Cu toate aceste motive de repulsie, purtarea-i, totodată violentă și împăciuitoare, îndulcea efectul fizionomiei; iar pentru Lucien, preotul se făcuse galeș, mângâietor, aproape felin. Lucien cercetă cele mai mici lucruri foarte îngrijorat. Simți că era vorba în clipa aceea de viață și de moarte, căci se afla la al doilea popas după Ruffec. Ultimele fraze ale preotului spaniol îi răsfoiseră multe coarde în inimă și trebuie s-o spunem spre rușinea lui Lucien și a preotului, care, cu un ochi deprins, cerceta chipul frumos al poetului, coardele acestea erau cele mai rele, acelea ce tresar sub năvala sentimentelor josnice. Lucien revedea Parisul, apuca din nou hățurile dominației pe care mâinile sale nedibace le scăpaseră, se răzbuna! Comparația ce o făcuse între viața din provincie și viața de la Paris, cauza cea mai hotărâtoare a sinuciderii sale, dispărea: avea să se afle din nou în mediul său, dar ocrotit de un politician profund, capabil să coboare până la ticăloșia unui Cromwell[367].
„Eram singur, acum vom fi doi”, își zicea el.
Cu cât își destăinuise mai multe greșeli în purtarea lui de mai înainte, cu atât omul bisericii îi arătase mai mult interes. Mila acestui om crescuse odată cu nenorocirile și nu se mira de nimic. Lucien se întrebă care era oare mobilul acestui mânuitor de intrigi regale. Se mulțumi, la început cu un motiv vulgar: spaniolii sunt generoși! Spaniolul e generos, după cum italianul e specialist în otrăviri și gelozie, după cum francezul e ușuratic, după cum germanul e primitor, după cum evreul e meschin, după cum englezul e dezinteresat. Schimbați, vă rog, proporțiile, și abia atunci veți descoperi adevărul. Evreii au pus mâna pe tot aurul din lume, compun Robert Diavolul, joacă Fedra, cântă Wilhelm Tell, comandă tablouri, înalță palate, scriu Reisebilder și poezii admirabile[368], sunt mai puternici ca oricând, religia lor e tolerată; în sfârșit, fac credit până și papii! În Germania, pentru cele mai mici lucruri, străinul e numaidecât întrebat: „Ai contract?” Atâtea șicane i se fac. În Franța, lumea aplaudă de cincizeci de ani încoace pe scenă niște inepții naționale, continuă să poarte niște pălării inexplicabile, iar guvernul nu se schimbă decât cu condiția de a fi mereu același!… Anglia desfășoară în văzul lumii niște perfidii a căror eroare nu se poate asemui decât cu lăcomia ei. Spaniolul, după ce a avut pe mână aurul celor două Indii, nu mai are nimic. Nu e țară pe lume în care să fie mai puține otrăviri ca în Italia și în care moravurile să fie mai blânde și mai curtenitoare. Spaniolii au trăit multă vreme de pe urma faimei maurilor.
Când spaniolul se urcă iar în caleașcă, îi spuse vizitiului la ureche:
— Trebuie să mergi iute ca poștalionul[369], ai trei franci dacă știi să dai cu biciul.
Lucien șovăia să se suie; preotul îi spuse:
— Haida-de!
Și Lucien se sui, sub pretextul de a-i azvârli un argument ad hominem[370].
— Părinte, îi zise el, un om care a depănat cu cel mai mare sânge rece din lume maximele pe care mulți burghezi le-ar socoti nemaipomenit de imorale…
— Și care și sunt, interveni preotul; iată de ce Iisus Cristos voia să izbucnească scandalul; și iată de ce lumea se teme atâta de scandal.
— Un om de tăria dumitale n-o să se mire de întrebarea ce o să i-o pun?
— Zi-i, fiule!… făcu Carlos Herrera, nu mă cunoști. Crezi că mi-aș lua un secretar până ce n-aș ști dacă are principii destul de sigure ca să nu-mi fure nimic? Sunt mulțumit de tine. Mai ai încă toate nevinovățiile omului care se omoară la douăzeci de ani. Și acum, întrebarea?…
— De ce vă interesați de mine? Ce preț voiți de la supunerea mea?… De ce îmi dați totul? Care e partea dumneavoastră?
Spaniolul se uită la Lucien și începu să zâmbească.
— Să așteptăm un deal, îl vom urca pe jos și vom vorbi în bătaia vântului. Fundul unei calești e indiscret.
Tăcerea domni câtva timp între cei doi tovarăși de drum, iar viteza trăsurii contribui, ca să zicem așa, la amețirea morală a lui Lucien.
— Părinte, uite dealul, zise Lucien, trezindu-se ca din vis.
— Bine, hai pe jos, spuse preotul, strigând tare vizitiului să oprească.
Și amândoi săriră jos, pe șosea.
— Copilule, grăi spaniolul, luându-l pe Lucien de braț, te-ai gândit vreodată mai îndelung la Veneția salvată[371] de Otway? ai pătruns sensul prieteniei adânci, de la bărbat la bărbat, ce-l leagă pe Pietro de Giaffero și în fața căreia femeia își pierde orice însemnătate, din care cauză termenii sociali capătă un sens cu totul schimbat?… Ei bine, asta e pentru poet.
„Canonicul cunoaște și teatrul”, își zise Lucien în sinea lui.
— L-ați citit cumva pe Voltaire?… îl întrebă el.
— Am făcut mai mult, răspunse canonicul, îl pun în practică.
— Nu credeți în Dumnezeu?…
— Hei! acuma eu sunt ateul! zise preotul zâmbind. Să ne întoarcem la cele pozitive, dragule, reluă el, apucându-l de mijloc. Am patruzeci și șase de ani, sunt copilul natural al unui mare senior, deci fără familie, și am o inimă… Dar află aceasta, întipărește-ți-o bine în mintea ta încă fragedă: omul are groază de singurătate. Și, dintre toate singurătățile, singurătatea morală e aceea ce-l înspăimântă mai mult. Cei dintâi pustnici trăiau cu Dumnezeu, trăiau în lumea cea mai populată, lumea spirituală. Avarii trăiesc în lumea fanteziei și a plăcerilor. Avarul are tot, până și sexul, în creier. Cel dintâi gând al omului, fie lepros, fie ocnaș, ticălos sau bolnav, e să aibă un părtaș la soarta lui. Ca să-și împlinească acest dor, care e viața însăși, se folosește de toate forțele lui, de toate darurile, de verva vieții sale. Fără dorința aceasta atotputernică, oare Satan parcă și-ar mai fi putut găsi tovarăși?… Acesta poate fi subiectul unui întreg poem, care ar fi avanscena Paradisului pierdut, ce nu-i la rându-i decât apologia revoltei[372].
— Ar fi Iliada corupției, zise Lucien.
— Ei bine, eu sunt singur, trăiesc singur! Am îmbrăcămintea de preot, dar nu și inima. Îmi place să mă devotez cuiva, am viciul ăsta. Trăiesc prin devotament, iată de ce sunt preot. Nu mă tem de nerecunoștință și sunt recunoscător. Biserica nu e nimic pentru mine, ea e o idee. M-am devotat regelui Spaniei; dar nu-l pot iubi pe regele Spaniei; el mă protejează, plutește deasupra mea. Vreau să iubesc o creatură, s-o șlefuiesc, s-o plămădesc spre folosința mea, spre a o iubi cum își iubește tatăl copilul. Mă voi plimba cu tine în cabrioleta ta elegantă, băiete, mă voi bucura de succesele tale la femei, voi spune: „Tânărul acesta frumos sunt eu! Pe marchizul de Rubempré l-am creat și adus eu în lumea aristocratică; măreția lui e opera mea, tace și vorbește cum îi spun eu, pe mine mă consultă în orice lucru.” Așa-ceva era abatele de Vermont pentru Maria Antoinetta.
— Dar a dus-o la eșafod!
— Pentru că n-o iubea pe regină!… răspunse preotul, nu-l iubea decât pe abatele de Vermont[373].
— Trebuie să las și eu „potopul în urma mea?” zise Lucien.
— Am comori, vei lua din ele.
— În clipa asta aș face multe ca să-l scap pe Séchard, replică Lucien cu un glas care nu mai dorea sinuciderea.
— Spune o vorbă, fiule, și mâine dimineață primește suma care-i trebuie ca să fie liber.
— Cum? mi-ați da douăsprezece mii de franci?…
— Hei, copilule! nu vezi că facem patru leghe pe oră? O să luăm masa la Poitiers. Acolo, dacă vrei să semnezi învoiala, să-mi dai o singură dovadă de supunere – e mare, o vreau totuși! ei bine, diligența de Bordeaux îi va duce surorii tale cincisprezece mii de franci…
— Unde sunt banii?
Preotul spaniol nu răspunse nimic, iar Lucien își zise: „Aha! l-am prins, își bătea joc de mine”.
Îndată după aceea, spaniolul și poetul se urcară tăcuți, în trăsură. Tot în tăcere preotul băgă mâna în punga trăsurii, luă din ea un sac de piele ca o tolbă de vânătoare cu trei despărțituri; scoase o sută de galbeni portughezi, cufundându-și mâna largă de trei ori, pe care o scotea de fiecare dată plină de aur.
— Părinte, sunt al dumitale, zise Lucien orbit de valurile de aur.
— Copilule! spuse preotul, sărutându-l pe Lucien pe frunte cu dragoste, asta nu-i decât o treime din aurul ce se găsește în sacul acesta, treizeci de mii de franci, fără să mai punem la socoteală banii de drum.
— Și călătoriți fără pază?… exclamă Lucien.
— Dar ce, ăștia sunt bani? făcu spaniolul. Mai am încă peste trei sute de mii de franci în trate asupra Parisului. Un diplomat fără bani este ceea ce erai tu adineauri: un poet fără voință.
În momentul în care Lucien se urca în trăsură cu pretinsul diplomat spaniol, Ève se scula din pat ca să-i dea copilului de băut. Găsi scrisoarea în leagăn și o citi. Un fior rece îi îngheță nădușeala pricinuită de somnul de dimineață, simți o amețeală, îi chemă pe Marion și pe Kolb.
La vorbele: „Fratele meu a plecat?” Kolb răspunse:
— Ta, tomna, înainte te se luminat!
— Să nu suflați o vorbă din cele ce vă spun, le zise Ève celor doi servitori, fratele meu a plecat ca să-și pună, pesemne, capăt zilelor. Dați fuga amândoi. Întrebați lumea, fără să treziți bănuieli, și cercetați pe lângă apă.
Ève rămase singură, groaznică la vedere în încremenirea ei. În această tulburare, pe la șapte dimineața, veni Petit-Claud ca să-i vorbească despre afaceri. În asemenea clipe, asculți pe oricine.
— Doamnă, zise avocatul, scumpul nostru David, săracul, e în închisoare. A ajuns în starea pe care am prevăzut-o la începutul acestei afaceri. Îl povățuiam atunci să se asocieze pentru exploatarea descoperirii cu concurenții săi, cu frații Cointet, care dețin mijloacele de a realiza ceea ce, la soțul dumneavoastră, nu e decât în stare de concepție. De aceea, aseară, de îndată ce am aflat de arestarea lui, ce-am făcut? m-am dus la domnii Cointet cu intenția de a stoarce de la ei concesii ce ar putea să vă mulțumească. Voind să vă apărați descoperirea, viața va continua să vă fie ceea ce e azi: o viață de șicane care vă va răpune, silindu-vă până la urmă ca, istoviți și prăpădiți, să încheiați cu un om cu bani, în dauna dumneavoastră poate, ceea ce eu vreau să vă văd încheind chiar azi cu domnii Cointet, frații. Vă veți cruța astfel lipsurile, chinurile inventatorului, în luptă cu lăcomia capitalistului și cu nepăsarea societății. Ia vedeți! dacă domnii Cointet vă plătesc datoriile… dacă, după ce vi le plătesc, vă mai dau și o sumă care să vă aparțină, oricare ar fi meritul, soarta sau posibilitățile descoperirii, acordându-vă, bineînțeles, și o oarecare parte din beneficiile exploatării, n-ați fi fericiți?… Dumneavoastră, doamnă, deveniți proprietara inventarului din tipografie, pe care o veți vinde desigur, ceea ce o să vă aducă încă vreo douăzeci de mii de franci; vă garantez eu un cumpărător la prețul ăsta. Dacă puneți mâna pe cincisprezece mii de franci, printr-un act de asociație cu domnii Cointet, veți avea o avere de treizeci și cinci de mii de franci, și, la dobânda actuală a rentelor, vă veți face două mii de franci rentă… Cu două mii de franci rentă, se trăiește în provincie. Și, băgați bine de seamă, doamnă, că veți avea pe deasupra și eventualitățile asociației cu domnii Cointet. Zic eventualități, căci trebuie să ne gândim și la nereușită. Ei bine, iată ceea ce sunt în măsură să pot obține: mai întâi, descărcarea deplină a lui David, apoi cincisprezece mii de franci plătiți cu titlul de indemnitate de cercetări, dobândiți fără ca domnii Cointet să aibă dreptul a-i mai revendica sub orice titlu, chiar dacă descoperirea ar fi neproductivă; în sfârșit, o asociație între David și domnii Cointet pentru exploatarea brevetului de invenție ce urmează a fi scos, după o experiență făcută în comun și într-ascuns asupra procedeului său de fabricație pe baza următoare: domnii Cointet suportă toate cheltuielile. Aportul lui David va fi brevetul, și va avea un sfert din beneficii. Dumneavoastră sunteți o femeie cu judecată și foarte chibzuită, ceea ce nu se prea întâmplă cu femeile foarte frumoase; gândiți-vă la aceste propuneri, cântăriți-le și le veți găsi foarte acceptabile…
— Ah! domnule, exclamă sărmana Ève cu deznădejde și izbucnind în plâns, de ce n-ai venit ieri seara să-mi propui tranzacția asta? Azi, am fi ocolit dezonoarea, și… și mai mult chiar…
— Discuția mea cu frații Cointet, care, după cum cred c-ați bănuit, se ascund după Métivier, nu s-a încheiat decât la miezul nopții. Dar ce anume s-a mai întâmplat de ieri seara, de ziceți că e și mai rău decât arestarea bietului David? întrebă Petit-Claud.
— Iată cumplita veste pe care am găsit-o la deșteptarea mea azi de dimineață, răspunse ea întinzându-i lui Petit-Claud scrisoarea lui Lucien. Îmi dovedești în clipa asta că ne vrei binele, ești prieten cu David și cu Lucien, n-am nevoie să-ți cer să păstrezi secretul…
— Fiți fără nici o grijă, zise Petit-Claud înapoind scrisoarea după ce o citi. Lucien nu se va sinucide. După ce a fost pricina arestării cumnatului său, îi trebuia un motiv să vă părăsească și asta mi se pare un fel de tiradă de ieșire din scenă, cum se spune la teatru.