În timp ce Lucien alerga spre torturile ce-l așteptau în casa doamnei de Bargeton, sora lui își pusese o rochie de stambă roz cu dungi, o pălărie de pai și un șal scurt de mătase; îmbrăcăminte simplă, dar care pe ea părea cine știe ce podoabă, cum se întâmplă tuturor persoanelor la care o frumusețe înnăscută dă preț celor mai neînsemnate găteli. De aceea, când își schimba costumul de lucrătoare, îl intimida grozav pe David. Deși tipograful se hotărâse să-i vorbească despre sine însuși, nu mai știu ce să spună când dădu brațul frumoasei Ève, ca să treacă amândoi prin Houmeau. Spaimele acestea respectuoase, asemănătoare cu acelea pe care slava lui Dumnezeu le dă credincioșilor, sunt pe placul iubirii. Cei doi îndrăgostiți se îndreptară tăcuți înspre podul Sfânta Ana ca să treacă pe malul stâng al Charentei. Ève, stingherită de această tăcere, se opri pe la mijlocul podului ca să privească apa care, din locul unde se aflau până acolo unde se clădea pulberăria, forma o oglindă lată în care soarele ce apunea lăsa o dâră veselă de lumină.
— Ce seară frumoasă! zise ea căutând un subiect de conversație, aerul e și călduț și răcoros, mireasma florilor te amețește, cerul e minunat.
— Toate vorbesc inimii, răspunse David încercând să ajungă prin analogie la iubirea lui. Oamenii îndrăgostiți simt o nespusă plăcere să întâlnească în aspectele variate ale unui peisaj, în străvezimea aerului, în aromele pământului poezia pe care o poartă în suflet. Natura le vorbește.
— Și le dezleagă și limba, zise Ève râzând. Adineauri, când treceam prin Houmeau, erai tare tăcut. Mă simțeam foarte încurcată…
— Îmi păreai atât de frumoasă încât nu-mi găseam graiul, răspunse cu sinceritate David.
— Prin urmare, acum, nu mai sunt tot așa de frumoasă? întrebă ea.
— Ba nu, însă sunt atât de fericit că mă plimb singur cu tine, încât…
Se opri fără glas și privi dealurile pe care coboară șoseaua ce vine de la Saintes.
— Dacă plimbarea asta îți face plăcere, mă bucur, pentru că socotesc că-ți sunt datoare o seară în schimbul aceleia pe care mi-ai sacrificat-o. Neprimind să te duci la doamna de Bargeton, ai fost tot atât de generos ca și Lucien când a riscat s-o supere cu cererea lui.
— Nu generos, ci înțelept, răspunse David. Și fiindcă suntem singuri, sub bolta cerului, fără alți martori decât trestiile și tufișurile de pe malul Charentei, dă-mi voie, dragă Ève, să-ți împărtășesc câteva din îngrijorările ce mi le pricinuiește drumul pe care a apucat acum Lucien. După tot ce i-am spus, temerile mele îți vor părea, sper, doar un exces al grijii prietenești. Tu și cu mama ta ați făcut totul ca să-l ridicați deasupra rangului său; dar ațâțându-i ambiția, nu l-ați hărăzit oare, fără să vreți, unor mari suferințe? Din ce va trăi el în lumea spre care îl poartă toate năzuințele? Îl cunosc eu! El e făcut să culeagă recolta nemuncită. Obligațiile mondene îi vor înghiți tot timpul, iar timpul e singurul capital al celor ce n-au altă avere decât inteligența; îi place să strălucească, oamenii îi vor biciui dorințele pe care nici o sumă nu le va îndestula, va cheltui, dar nu va câștiga bani; în sfârșit, voi l-ați deprins să se creadă mare; dar, înainte de a recunoaște superioritatea cuiva, lumea cere succese răsunătoare. Iar succesele literare nu se cuceresc decât în singurătate și printr-o muncă încordată. Ce-i va da oare doamna de Bargeton fratelui tău în schimbul atâtor zile pierdute la picioarele ei? Lucien e prea mândru ca să primească ajutorul ei, iar noi știm că e încă prea sărac ca să continue a frecventa lumea ei, care e de două ori ruinătoare. Mai curând sau mai târziu, femeia aceasta îl va părăsi pe iubitul nostru frate, după ce-l va fi făcut să piardă cheful de muncă, după ce va fi dezvoltat în el gustul pentru lux, disprețul pentru viața cumpătată, iubirea de plăceri, înclinarea spre lene, care e desfrâul sufletelor poetice. Da, tremur de teamă ca această cucoană să nu se joace cu Lucien cum te distrezi cu o jucărie; ori îl iubește cu adevărat și îl va face să uite de toate, ori nu-l iubește și-l va face nefericit, deoarece el e nebun după dânsa.
— Mă înfiori, zise Ève, oprindu-se în dreptul stăvilarului Charentei. Dar, câtă vreme mama va avea putere să-și vadă înainte de munca ei atât de grea și câtă vreme voi trăi eu, puținul ce-l vom câștiga noi prin munca noastră va fi poate de-ajuns ca să facă față cheltuielilor lui Lucien, îngăduindu-i să aștepte, clipa în care norocul îi va zâmbi. Mie n-o să-mi lipsească niciodată curajul, căci gândul de a munci pentru o ființă iubită, spuse Ève înflăcărându-se, îi ia muncii toată amărăciunea și greutățile. Mă simt fericită știind pentru cine mă chinuiesc atâta, dacă asta se poate numi chin. Da, n-avea nici o grijă, vom câștiga noi destui bani pentru ca Lucien să poată intra în lumea bună. Acolo îi e norocul.
— Acolo îi e și pierzania, reluă David. Ascultă-mă, dragă Ève, elaborarea lentă a operelor de geniu cere sau o avere mare venită de-a gata, sau sublimul cinism al unei vieți de sărăcie. Crede-mă! Lucien e atât de înspăimântat de mizerie, a gustat cu atâta plăcere din beția ospețelor și a succeselor, amorul propriu i s-a dezvoltat până într-atâta în budoarul doamnei de Bargeton, încât va încerca orice mai degrabă decât să se reîntoarcă acolo de unde a pornit; iar veniturile muncii voastre nu vor fi niciodată pe măsura nevoilor lui.
— Prin urmare, nu ești decât un prieten fals! exclamă Ève deznădăjduită. Altfel nu ne-ai descuraja atâta.
— Ève! Ève! răspunse David, aș vrea să fiu fratele lui Lucien. Numai tu poți să-mi dai titlul acesta care i-ar îngădui să accepte totul de la mine, care mi-ar da dreptul să mă devotez lui cu aceeași iubire sfântă cu care i te jertfești tu, dar aducând cu mine și chibzuința omului calculat. Ève, copilă iubită, fă ca Lucien să aibă o comoară din care să ia fără să se rușineze! Punga unui frate n-o să fie oare ca și a lui? De-ai ști câte mi-au trecut prin minte gândindu-mă la noua poziție a lui Lucien! Dacă vrea s-o viziteze mereu pe doamna de Bargeton, bietul băiat n-ar trebui să mai lucreze la mine în tipografie, nici să mai locuiască în Houmeau, tu nu mai poți să rămâi lucrătoare, iar mama ta trebuie să se lase de meseria ei. Dacă primești să-mi fii soție, toate ar fi simple: Lucien ar putea locui la mine, la etajul al doilea, până ce i-aș clădi un apartament în fundul curții, afară doar dacă tata nu va voi cumva să mai ridice un etaj. I-am aranja în felul acesta o viață fără griji, o viață independentă. Dorința de a-l ajuta pe Lucien îmi va da și puterea să fac avere, și curajul pe care nu l-aș avea dacă n-ar fi vorba decât de mine; dar depinde numai de tine să-mi dai voie să-i fiu devotat. Poate că într-o zi va ajunge și la Paris, singura scenă vrednică de el, și unde talentele lui vor fi prețuite și răsplătite. Viața la Paris e scumpă, și noi trei n-o să fim prea mulți ca să-l întreținem acolo. De altminteri, parcă ție, ca și mamei tale, nu o să vă trebuiască vreun sprijin? Dragă Ève, ia-mă de soț din dragoste pentru Lucien. Poate că mai târziu veți ține și la mine văzându-mi străduința de a-i fi lui folositor și de a te face pe tine fericită. Avem amândoi gusturi la fel de modeste, ne vom mulțumi cu puțin; fericirea lui Lucien va fi grija noastră cea mare, iar inima lui va fi comoara în care vom pune averea, inima, sentimentele, totul!
— Ne despart prejudecățile, zise Ève mișcată, văzând ce mică se făcea iubirea aceea mare. Tu ești bogat, iar eu sunt săracă. Trebuie să iubești mult pe cineva, ca să treci peste o asemenea piedică.
— Așadar nu ții încă destul la mine? exclamă David zdrobit.
— Poate că tatăl tău s-ar împotrivi…
— Bine, bine, răspunse David, dacă nu rămâne decât tata de consultat, atunci vei fi soția mea. Ève, draga mea Ève, în clipa asta m-ai făcut ușor ca fulgul. Mi-era inima grea de simțăminte pe care nici nu puteam, nici nu mă pricepeam să le exprim. Spune-mi doar că ții puțin la mine și voi căpăta curaj să-ți vorbesc și de toate celelalte.
— În adevăr, zise ea, mă faci să mă rușinez; dar, deoarece ne împărtășim unul altuia sentimentele, îți voi spune că în viața mea nu m-am gândit la altcineva decât la tine. Am văzut în tine un bărbat de care o femeie poate fi mândră că-i aparține, și nu îndrăzneam să sper pentru mine, o biată lucrătoare, un asemenea viitor.
— Destul, destul, spuse el sprijinindu-se de stăvilarul la care se întorseseră, căci umblaseră până atunci ca niște zănatici încoace și încolo pe același petec de loc.
— Ce ai? îl întrebă ea, dând glas pentru întâia oară îngrijorării atât de fermecătoare pe care o au femeile pentru ființa ce le aparține.
— N-am nimic. Mi-e bine, zise el. La gândul unei vieți fericite sunt uluit, sufletul mi-e copleșit. De ce sunt eu cel mai fericit? spuse el cu oarecare melancolie. Ba da, știu.
Ève îl privi pe David, cochetă și întrebătoare.
— Dragă Ève, eu primesc mai mult decât dau. De aceea o să te și iubesc mai mult decât mă vei iubi tu, pentru că am și mai multe temeiuri; tu ești un înger, iar eu sunt un om.
— Eu nu sunt atât de deșteaptă, răspunse Ève zâmbind. Te iubesc mult…
— Cât și pe Lucien? o întrerupse el.
— Îndeajuns ca să-ți fiu soție, să mă închin ție și să caut să nu-ți fac nici o supărare în viața, la început cam grea, pe care avem s-o ducem.
— Ai băgat de seamă, scumpa mea, că te-am iubit din prima zi?
— Care femeie nu simte când e iubită? întrebă ea.
— Dă-mi voie să-ți liniștesc cugetul în privința așa-zisei mele averi. Sunt sărac, dragă Ève. Da, tatei i-a făcut plăcere să mă ruineze, a câștigat numai el de pe urma muncii mele, a făcut ca mulți dintre așa-zișii binefăcători față de aceia pe care pretind că-i ajută. Dacă mă voi îmbogăți, va fi mulțumită ție. Asta nu-i o vorbă de îndrăgostit, ci o reflecție a unui om care calculează. Trebuie să-mi cunoști defectele, care sunt mari de tot, mai ales la un om silit să facă singur avere. Firea mea, obiceiurile, îndeletnicirile care-mi plac sunt potrivnice la tot ceea ce-i negoț și speculație, și, totuși, nu ne putem îmbogăți altfel. Deși sunt în stare să descopăr o mină de aur, sunt grozav de nepriceput s-o exploatez. În schimb, tu, care din dragoste pentru fratele tău te-ai ocupat de cele mai mici amănunte, care ai darul economiei, răbdarea adevăratului negustor, vei culege roadele ce le voi fi semănat eu. Situația noastră, căci de mult mă consider ca făcând parte din familia voastră, îmi stă pe inimă, încât am irosit multe zile și nopți căutând un mijloc de îmbogățire. Cunoștințele mele de chimie și ceea ce am observat eu despre nevoile comerțului m-au condus pe calea unei descoperiri ce poate fi foarte bănoasă. Nu-ți spun mai mult deocamdată, prevăd prea multe întârzieri. Vom mai îndura câțiva ani poate; însă voi găsi până la urmă procedeele industriale după care nu umblu numai eu, dar care, dacă ajung eu cel dintâi la ele, ne vor aduce bogăția. Nu i-am spus nimic lui Lucien, căci firea lui înflăcărată ar strica totul, ar lua nădejdile drept realitate, ar trăi pe picior mare și s-ar îndatora. Așa că te rog să păstrezi secretul. Dar tovărășia ta dulce și iubită îmi va aduce mângâiere în timpul încercărilor lungi ce mă așteaptă, după cum dorința de a vă îmbogăți pe tine și pe Lucien îmi va da puteri să stărui…
— Ghicisem eu, îi spuse Ève întrerupându-l, că ești un inventator din aceia care, ca și bietul meu tată, au nevoie de o soție care să le poarte de grijă.
— Așadar, mă iubești? A, spune-mi-o fără teamă. În numele tău am văzut simbolul iubirii mele. Eva era singura femeie de pe lume, și ceea ce era materialmente adevărat pentru Adam este moralmente pentru mine. O, Doamne! mă iubești?
— Da, rosti ea prelungind silaba aceasta ca și cum ar fi vrut să zugrăvească toată intensitatea sentimentelor sale.
— Atunci hai să ședem aici, zise el ducând-o pe Ève de mână spre o bârnă lungă din apropierea unei fabrici de hârtie. Lasă-mă să respir aerul serii, să ascult broaștele, să mă uit la razele lunii tremurând în apă; lasă-mă să cuprind natura în care mi se pare că-mi văd fericirea scrisă în tot locul, arătându-mi-se pentru întâia oară în toată minunăția ei, luminată de iubire, împodobită cu tine. Ève, draga mea! e prima clipă de bucurie fără nor pe care mi-o dă soarta! Nu cred ca Lucien să fie în Clipa asta tot atât de fericit ca mine!
Simțind mâna Èvei umedă și tremurătoare într-a lui, David lăsă să-i cadă pe ea o lacrimă.
— Nu pot să cunosc și eu secretul? întrebă Ève, răsfățându-se.
— Ai chiar dreptul, pentru că și tatăl tău s-a ocupat de această chestiune ce va deveni foarte serioasă. Iată de ce. Prăbușirea imperiului va face ca întrebuințarea pânzei de bumbac să ajungă aproape generală, din cauza ieftinătății ei față de pânza de in. Hârtia se fabrică din cârpe de cânepă sau de in; însă această materie primă e scumpă, iar scumpetea ei întârzie marea dezvoltare pe care presa franceză o va lua negreșit. Producția de cârpe nu poate fi mărită cu forța. Cârpa este rezultatul întrebuințării pânzei, iar populația unei țări nu dă decât o cantitate determinată. Cantitatea aceasta nu poate crește decât printr-o creștere a natalității. Pentru ca să ajungă la o înmulțire simțitoare a populației, unei țări îi trebuie cam un sfert de veac ca să revoluționeze moravurile, comerțul sau agricultura. Dacă, prin urmare, necesitățile fabricării hârtiei vor ajunge de două-trei ori mai mari decât producția Franței în cârpe, va trebui, spre a menține prețul scăzut la hârtie, să se introducă în fabricarea ei un alt element în locul cârpelor. Raționamentul se bazează pe un fapt ce se petrece aici. Fabricile de hârtie din Angoulême, cele din urmă în care se va mai face hârtie din cârpe de în, văd cum bumbacul le ia locul, într-o progresie uluitoare, la producerea pastei.
La întrebarea tinerei lucrătoare, care nu știa ce înseamnă pastă, David îi dădu lămuriri asupra fabricării hârtiei, lămuriri ce nu vor fi nelalocul lor într-o operă care-și datorează existența materială atât hârtiei, cât și presei; însă această lungă „paranteză” dintre doi îndrăgostiți câștigă, fără îndoială, fiind rezumată.
Hârtia, produs tot atât de minunat ca și tiparul, la baza căruia stă, era de multă vreme cunoscută în China, când, prin filierele neștiute ale comerțului, ajunse până în Asia Mică unde, către anul 750, după unele informații, se întrebuința un fel de hârtie din bumbac strivit și fiert. Nevoia de a înlocui pergamentul, care costa prea mult, făcu să se descopere, prin imitarea hârtiei bombiciene (acesta era numele hârtiei de bumbac în Orient), hârtia de cârpe, unii zic că la Basel, în 1170, de către niște greci refugiați, alții spun că la Padova, în 1301, de către un italian numit Pax. În felul acesta, hârtia se perfecționă cu încetul și pe nesimțite; dar un lucru e sigur că, încă din vremea lui Carol al VI-lea[82], se fabrica la Paris pasta cărților de joc. După ce nemuritorii Fust, Coster și Gutenberg[83] inventară CARTEA, niște meșteșugari, necunoscuți ca atâția artiști mari din vremea aceea, adaptară fabricarea hârtiei la nevoile tipografiei. În acest secol al XV-lea, atât de viguros și de naiv, numele diferitelor forme de hârtie, ca și numele dat caracterelor, purtară pecetea naivității epocii. Astfel, hârtiile Raisin, Jésus, Colombier, Pot, Ecu, Coquille, Couronne[84] fură numite așa după ciorchinele, după chipul Domnului[85], după coroana, scutul, oala, adică după filigrana bătută în mijlocul colii, precum mai târziu se bătu, sub Napoleon, un vultur: de unde hârtia zisă Grand-Aigle. În același chip se dădură caracterelor numele de Cicero, Augusteo și Canon, după cărțile de liturghie, după operele teologice și după tratatele lui Cicero la care se întrebuințară mai întâi acele caractere. Italicele fură inventate de Aldi, la Veneția: de aici și numele lor. Înainte de inventarea hârtiei rotative de o lungime nelimitată, formatele cele mai mari erau Grand-Jésus sau Grand-Colombier; și încă acesta din urmă nu servea decât pentru atlasuri sau pentru gravuri. În adevăr, dimensiunile hârtiei de tipar depindeau de cele ale marmorelor presei. În momentul când vorbea David, existența hârtiei-sul părea un vis în Franța, cu toate că Denis Robert d'Essonne[86] inventase încă de prin 1799, pentru fabricarea ei, o mașină pe care după aceea Didot-Saint-Léger încercă s-o perfecționeze. Hârtia velină, inventată de Ambroise Didot, nu datează decât din 1780. Acest scurt istoric dovedește temeinic că toate marile progrese ale industriei și minții s-au făcut foarte încet și prin adaosuri aproape neobservate, întocmai cum procedează și natura. Spre a ajunge la perfecție, scrisul, limbajul poate!… au trecut prin aceleași dibuiri ca și tiparul și fabricarea hârtiei.
— O mulțime de oameni din Europa întreagă adună cârpe, rufe vechi și cumpără zdrențe din orice fel de țesături, zise tipograful, în încheiere. Zdrențele, alese pe sorturi, sunt înmagazinate de negustorii angrosiști de cârpe, care aprovizionează fabricile de hârtie. Ca să-ți faci o idee de comerțul acesta, află, domnișoară, că, în 1814, bancherul Cardon, proprietarul viilor de la Buges și Langlée, unde Léorier de l'Isle căuta încă din 1776 soluția problemei de care s-a ocupat și tatăl tău, avea un proces cu un domn Proust asupra unei erori de două milioane, greutatea unor cârpe dintr-un cont de zece milioane de livre, reprezentând circa patru milioane de franci. Fabricantul spală cârpele și le transformă într-o fiertură care se trece – la fel cum trece o bucătăreasă supa prin sită – printr-un cadru de fier numit formă, acoperit cu o pânză de sârmă în mijlocul căreia se află filigrana ce dă numele hârtiei. De mărimea formei depinde atunci și mărimea hârtiei. Pe vremea când lucram la Didot, se ocupau și ei de chestiunea asta, și se mai ocupă încă: pentru că perfecționarea pe care o urmărește tatăl vostru e o necesitate din cele mai imperioase ale timpului de față. Iată de ce: cu toate că trăinicia inului față de bumbac face în definitiv inul mai ieftin decât bumbacul, totuși, cum se întâmplă de obicei celor săraci, când e vorba să scoată o sumă de bani din buzunar, ei preferă să dea cât mai puțin și suportă, în virtutea vechiului dicton vae victis[87], pierderi enorme. Tot așa fac și burghezii. În felul acesta pânza de în s-a împuținat. În Anglia, unde bumbacul a înlocuit inul la patru cincimi din populație, nici nu se mai fabrică decât hârtie din bumbac. Hârtia aceasta, care are mai întâi neajunsul că se taie și plesnește, se dizolvă atât de ușor în apă, încât o carte de hârtie din bumbac, ținută în apă Un sfert de ceas, se transformă într-un terci, pe câtă vreme o carte veche nu se strică, de-ar sta și două ceasuri în apă. E de ajuns să pui la uscat cartea veche, și, deși îngălbenit, spălăcit, textul tot se mai poate citi, opera nu e pierdută. Am ajuns într-o epocă în care, averile micșorându-se prin egalizarea lor, totul va sărăci; vom căuta pânză și cărți ieftine, cum începem să căutăm tablouri mici, din lipsă de spațiu pentru cele mari. Cămășile și cărțile n-or să ne mai țină mult, asta-i tot. Produsele trainice dispar pe rând. De aceea, problema de rezolvat e de cea mai mare însemnătate pentru literatură, pentru știință și pentru politică. Într-o zi se încinse în biroul meu o discuție vie asupra elementelor de care se servesc chinezii la fabricatul hârtiei. În țara lor, datorită materiilor prime, industria aceasta a atins, încă de la origine, o perfecțiune la care noi n-am ajuns. Vorbeam atunci mult despre hârtia de China care e cu mult mai bună decât a noastră, căci oricât de ușoară și de subțire ar fi, e totuși trainică și netransparentă. Un corector foarte cult (la Paris întâlnești printre corectori chiar savanți: Fourier și Pierre Leroux[88] sunt în acest moment corectori la firma Lachevardière!…), deci, contele de Saint-Simon[89], pentru moment corector, intră pe ușă în toiul discuției. Dânsul ne spuse atunci că, după Kempfer și du Halde[90], brusonația[91] le furniza chinezilor materia primă a hârtiei lor, vegetală, ca și a noastră de altfel. Un alt corector susținu că hârtia de China se fabrică în special dintr-o materie animală, din mătase, ce se găsește din belșug în China. Se făcu și un rămășag în fața mea. Dat fiind că domnii Didot sunt tipografii Institutului, neînțelegerea fu supusă firește membrilor acestei adunări de savanți. Domnul Marcel[92], fost director al Imprimeriei imperiale, desemnat ca arbitru, îi trimise pe cei doi corectori în fața abatelui Grozier[93], bibliotecar la Arsenal. După judecata abatelui Grozier, corectorii pierdură amândoi rămășagul. Hârtia de China nu se fabrică nici din mătase, nici din brusonație; pasta provine din fibrele de bambus zdrobite. Abatele Grozier avea chiar o carte chinezească, o lucrare și iconografică și tehnologică, în care se aflau numeroase figuri reprezentând fabricarea hârtiei în toate fazele ei, și dânsul chiar ne arătă tulpinile de bambus puse grămadă în colțul unui atelier, desenat cu o deosebită măiestrie. Când Lucien mi-a spus că tatăl tău, printr-un soi de intuiție specifică oamenilor de talent, întrevăzuse mijlocul de a înlocui zdrențele printr-o materie vegetală cât mai comună, luată de-a dreptul de pe teritoriul nostru, după cum fac chinezii servindu-se de tulpinile fibroase, am pus ordine în toate aceste încercări ale înaintașilor mei și m-am apucat în sfârșit să studiez chestiunea. Bambusul este o trestie; m-am gândit deci numaidecât la trestia din țara noastră. Mâna de lucru nu costă mai nimic în China, o zi e plătită cu trei gologani; de aceea pot chinezii să pună hârtia, când o scot de pe formă, foaie cu foaie, între niște tăblii de porțelan alb încălzite, cu ajutorul cărora o presează și-i dau lustrul, trăinicia, subțirimea, moliciunea de mătase care fac din ea prima hârtie din lume. Prin urmare, noi vom fi nevoiți să înlocuim procedeele chinezilor cu ajutorul vreunei mașini. Numai cu asemenea mașini vom rezolva problema scumpetei, care în China, datorită ieftinătății mâinii de lucru, este necunoscută. Dacă izbutim să fabricăm la preț scăzut hârtie de calitatea aceleia de China, vom reduce la mai puțin de jumătate și greutatea și grosimea cărților de azi. Un Voltaire legat, care, pe hârtia noastră velină, cântărește două sute cincizeci de livre[94], n-ar cântări nici cincizeci tipărit pe hârtie de China. Și iată, desigur, o cucerire. Spațiul rezervat bibliotecilor va fi din ce în ce mai greu de găsit într-o epocă în care micșorarea generală a lucrurilor și a oamenilor nu cruță nimic, nici chiar locuințele. La Paris, palatele, casele mari vor fi mai curând ori mai târziu dărâmate; foarte curând n-or să mai existe averi pe măsura construcțiilor strămoșilor noștri. Ce rușine pentru epoca noastră să fabrice cărți care n-au să dureze! Încă zece ani, și hârtia de Olanda, adică hârtia făcută din cârpe de in, va fi cu desăvârșire imposibil de fabricat. Și iată că fratele tău mi-a comunicat cu generozitate ideea pe care a avut-o tatăl vostru de-a întrebuința unele plante fibroase la fabricarea hârtiei. Vezi dar că, dacă izbutesc, vei avea dreptul la…
În acest moment, Lucien se îndreptă spre sora sa și întrerupse generoasa propunere a lui David.
— Nu știu, zise el, dacă vouă vi s-a părut frumoasă seara asta, însă pentru mine a fost groaznică.
— Bietul meu Lucien, ce ți s-a întâmplat? îl întrebă Ève, observându-i obrajii aprinși.
Poetul, înciudat, își povesti chinurile, vărsând în cele două inimi prietene valurile gândurilor ce-l năpădeau. Ève și David îl ascultară în tăcere, întristați de șuvoiul acesta de durere ce trăda și măreție, și nimicnicie.
— Domnul de Bargeton, spuse Lucien isprăvind de povestit, e un moșneag care se va prăpădi în curând de pe urma vreunei indigestii; ei bine! eu voi domina această lume semeață, când mă voi însura cu doamna de Bargeton! Am citit în ochii ei, astă seară, o dragoste egală cu a mea. Da, jignirile care mi s-au adus le-a simțit și ea; suferințele, ea mi le-a alinat; dânsa e tot pe-atât de mare și de nobilă, pe cât e de frumoasă și de fermecătoare! Nu, ea n-o să mă trădeze niciodată!
— Nu crezi c-a venit timpul să-i creăm o existență liniștită? o întrebă David în șoaptă pe Ève.
Ève strânse în tăcere brațul lui David, care, înțelegându-i gândul, se grăbi să-i povestească lui Lucien proiectele sale. Cei doi îndrăgostiți erau tot atât de preocupați de planurile lor, pe cât de preocupat era Lucien de ale sale; astfel că Ève și David, grăbiți să-i obțină consimțământul la fericirea lor, nu băgară de seamă mișcarea de surpriză ce-i scăpă iubitului doamnei de Bargeton aflând de căsătoria surorii sale cu David. Lucien, care, pentru momentul când avea să parvină la o situație mai înaltă, visa ca și soră-sa să facă o căsătorie „bună”, spre a-și vedea ambiția sprijinită de interesul ce i l-ar purta o familie cu vază, fu nemângâiat descoperind în această cununie încă un obstacol în calea ascensiunii sale în societate.
„Chiar dacă doamna de Bargeton ar accepta să devină doamna de Rubempré, niciodată însă nu-i va conveni să fie cumnată cu David Séchard!”
Fraza asta oglindește limpede gândurile ce-i chinuiră lui Lucien inima.
„Louise are dreptate! oamenii de viitor nu-s niciodată înțeleși de ai lor”, cugetă el cu amărăciune.
Dacă i s-ar fi vorbit de căsătoria asta într-un alt moment decât acela când îl ucisese în închipuire pe domnul de Bargeton, s-ar fi bucurat sincer. Dacă s-ar fi gândit numai la situația lui actuală, și numai la soarta unei fete frumoase, dar sărace ca Ève Chardon, ar fi considerat această căsătorie drept o fericire nesperată. Acuma însă se afla în țara visului de aur în care tinerii, porniți pe dacă, trec ușor peste toate stavilele. Se vedea dominând lumea, și pe poet îl durea să fie trezit așa de repede la realitate. Ève și David crezură că fratele lor tăcea copleșit de atâta generozitate. Pentru cele două suflete alese, o acceptare tacită era o dovadă de prietenie adevărată. Tipograful începu să zugrăvească cu de-amănuntul și din toată inima fericirea ce-i aștepta pe toți patru. Cu toate exclamațiile Èvei, își mobilă etajul întâi cu luxul unui îndrăgostit; construi cu buna-credință a unui copil pe cel de-al doilea pentru Lucien, iar pe cel de deasupra „laboratorului” său pentru doamna Chardon, față de care voia să se poarte cu grija unui fiu. În sfârșit, zugrăvi familia întreagă atât de fericită și pe fratele său atât de independent, încât Lucien, fermecat de glasul lui David și de mângâierile Èvei, uită, pe sub copacii de pe șosea, de-a lungul apei domoale și sclipind sub bolta înstelată și în aerul călduț al nopții, dureroasa cunună de spini pe care societatea i-o punea pe cap. Domnul de Rubempré îl recunoscu, în fine, pe David Séchard. Nestatornicia caracterului său îl readuse numaidecât la viața de muncă, curată și burgheză, pe care o dusese, și o întrezări acum înfrumusețată și fără griji. Vuietul lumii aristocratice rămânea tot mai departe în urma lui. Astfel că, atunci când puse piciorul pe caldarâmul din Houmeau, ambițiosul strânse mâna fratelui său și se puse la unison cu fericiții îndrăgostiți.
— Numai tatăl tău să nu pună bețe în roate, îi spuse el lui David.
— Parcă nu știi cât îi pasă lui de mine? Bătrânul trăiește numai pentru el, totuși mâine o să mă reped la Marsac, măcar să obțin ca să facă el clădirile de care mai avem nevoie.
David îi însoți pe cei doi până la doamna Chardon, căreia îi ceru mâna Èvei, cu graba unui om care nu mai admitea nici o întârziere. Mama luă mâna fetei, o puse cu bucurie într-aceea a lui David, iar îndrăgostitul, prinzând curaj, o sărută pe frunte pe frumoasă-i logodnică, ce-i zâmbi roșind.
— Așa se logodesc oamenii săraci, zise mama ridicând ochii ca și cum ar fi cerut binecuvântarea domnului. Ai curaj, copilul meu, îi spuse ea lui David, pentru că noi avem ghinion în viață și mi-e frică să nu fie molipsitor.
— O să fim bogați și fericiți, zise grav David. Mai întâi de toate, veți lăsa meseria de îngrijitoare de bolnavi și veți locui cu fiica dumneavoastră și cu Lucien în Angoulême.
Cei trei copii se grăbiră atunci să-i povestească mamei uluite planul lor încântător, lăsându-se în voia unui taifas familiar, în care ești gata să bagi în hambare toate boabele semănate, să te bucuri dinainte de toate bucuriile. Trebuiră să-l dea cu de-a sila pe David afară; el ar fi dorit ca seara aceea să nu se mai sfârșească. Bătea unu noaptea când Lucien își conduse viitorul cumnat până la Porte-Palet. Postel cel de treabă, îngrijorat de zarva asta neobișnuită, ieșise la fereastră și se întreba, văzând lumină la o asemenea oră la Ève: „Ce s-o fi petrecând la Chardoni?”
— Fiule, zise el văzându-l pe Lucien întorcându-se, ce se întâmplă? Aveți cumva nevoie de mine?
— Nu, răspunse poetul; însă, cum sunteți prietenul nostru, pot să vă spun: mama a primit să-i dea lui David Séchard mâna surorii mele.
Drept orice răspuns, Postel trânti fereastra, deznădăjduit de a nu fi cerut-o el mai din timp în căsătorie pe domnișoara Chardon.
În loc să se întoarcă la Angoulême, David luă drumul spre Marsac. Merse, plimbându-se, până la tatăl său și ajunse în ograda ce înconjura casa, tocmai când răsărea soarele. Îndrăgostitul zări sub un migdal capul bătrânului urs ieșind dintr-un tufiș.
— Bună ziua, tată, îi zise David.
— Ia te uită! Tu ești, băiete? Cum se face că te afli pe drum la ora asta? Intră pe colo, zise podgoreanul arătându-i fiului o portiță cu zăbrele. Vița mi-a dat toată în floare, n-a înghețat nici una! O să scot peste douăzeci de poloboace de pogon anul ăsta; dar am avut și grijă!
— Tată, vin să-ți vorbesc într-o chestiune importantă.
— Ei bine, cum merge treaba? Trebuie să câștigi bani berechet!
— O să câștig, tată, dar pentru moment nu-s bogat.
— Toți de pe aici sunt supărați pe mine că pun prea multe îngrășăminte, răspunse tatăl. Orășenii, adică domnul marchiz, domnul conte, domnul cutare și cutare, țipă că îi scad vinului tăria. La ce-i bună învățătura? Să te zăpăcească la cap. Ascultă! domnii ăștia scot șapte, uneori opt butii de pogon și le vând cu șaizeci de franci butia, ceea ce face cel mult patru sute de franci de pogon în anii buni. Eu scot douăzeci de butii și le vând cu treizeci de franci, în total șase sute de franci! Care-i prostul? Tăria! Tăria! Ce-mi pasă mie de tărie? Să și-o ție pentru ei, domnii marchizi; pentru mine, tăria sunt bănișorii. Ai spus ceva?…
— Tată, mă însor, și vin să-ți cer…
— Să-mi ceri? Ce? absolut nimic, băiatule. Însoară-te, n-am nimic contra; însă, de dat ceva, n-am nici un sfanț. Via asta m-a ruinat! De doi ani încoace plătesc munca, impozitele, tot felul de cheltuieli; statul ia totul, tot ce ai se duce la stat! De doi ani de zile, bieții podgoreni nu mai câștigă nimic. Anul ăsta nu se arată rău; și poftim, păcătoasele de butoaie au și început să se scumpească! O să muncim pentru dogari. De ce să te însori înainte de cules?…
— Tată, n-am venit decât să-ți cer învoirea.
— A! asta-i altceva. Și cu cine te însori, dacă nu sunt curios?
— O iau pe domnișoara Ève Chardon.
— Cine-i asta? Din ce trăiește?
— E fata răposatului Chardon, farmacistul din Houmeau.
— Iei o fată din Houmeau, tu, un burghez! Tu, tipograful regelui la Angoulême! Poftim roadele învățăturii! Și să-ți mai dai copiii la școală! Dar stai! Probabil că-i foarte bogată, nu-i așa, băiatule? zise bătrânul, apropiindu-se de fiul său cu mișcări de pisică; pentru că, dacă iei o fată din Houmeau, trebuie să fie doldora de bani! Bun! O să-mi plătești chiria atunci. Știi, băiatule, că s-au împlinit doi ani și trei luni de când nu mi-ai mai dat-o, ceea ce face două mii șapte sute de franci, care mi-ar veni tocmai la țanc ca să-mi plătesc dogarul. De la oricare altul decât fiul meu aș fi în drept să cer și dobândă; fiindcă, la urma urmelor, afacerile sunt afaceri; dar pe tine te iert de dobândă. Hei, ia spune: cât are?
— Are cât avea și mama.
Bătrânul era cât pe ce să spună: „N-are decât zece mii de franci?” însă își aminti că refuzase să-i dea fiului socoteală, și exclamă:
— Carevasăzică n-are nimic!
— Averea mamei era frumusețea și inteligența.
— Ia du-te la târg cu astea, și vezi ce-o să-ți dea pe ele! Fir-ar dracu-al dracului, ce pacoste mai sunt și copiii pe capul părinților! Când m-am însurat eu, toată averea mea, David, era un coif de hârtie și două mâini, eram un urs sărac. Cu mândrețea de tipografie pe care ți-am dat-o ție, cu priceperea și cunoștințele tale, tu Însă trebuie să iei o burgheză de la oraș, o femeie bogată cu treizeci-patruzeci de mii de franci. Dă-o-ncolo de iubire, și te însor eu! E pe-aici primprejur o văduvă de treizeci și doi de ani, cu o moară și cu o sută de mii de franci gheață; asta-ți trebuie. Ai putea să adaugi pământul ei la Marsac, căci sunt lipite! A! ce mândrețe de moșie am avea atunci și cum aș mai conduce-o! Lumea zice c-o să se mărite cu un anume Courtois, un logofăt de-al ei. Oricum, tu ești mai ceva ca el! Eu am să am grijă de moară, și ea o să facă pe cucoana la Angoulême.
— Tată, mi-am dat cuvântul…
— David, tu nu te pricepi deloc în negustorie. Te și văd sărăcit. Dacă te însori cu fata aia din Houmeau, o să am eu grijă să fim în regulă, unul față de celălalt; îți voi face o notificare ca să-mi plătești chiria, pentru că nu prevăd nimica bun. A! sărmanele mele mașini! Presele mele! aveți nevoie de bani ca să vă ungă, să vă curețe, să vă țină în lucru. Doar un an bun m-ar face să uit asta.
— Tată, dar mi se pare că până acum ți-am pricinuit necazuri puține…
— Și mi-ai plătit chirii și mai puține, răspunse podgoreanul.
— Venisem să-ți cer, pe lângă consimțământul tău la căsătorie, să construiești la casa ta încă un etaj și o locuință deasupra șopronului din fundul curții.
— Ce tot spui? N-am nici un ban, știi prea bine! Și, pe urmă, ar însemna să arunc banii pe fereastră; parc-aș avea vreun câștig din asta? A! carevasăzică, te scoli cu noaptea-n cap ca să-mi ceri niște clădiri care l-ar sărăci și pe un rege? Ți-o fi zicând ție David, eu însă n-am averile lui Solomon. Ce, ai înnebunit? Nu-ncape vorbă: mi te-a schimbat doica în leagăn. Ptii! ce de struguri o să mai facă! zise, întrerupându-se ca să-i arate o viță lui David. Așa copii mai zic și eu: nu încurcă socotelile părinților; le pui bălegar și ele ți-aduc câștig. Pe tine te-am dat la liceu, am cheltuit bani grei ca să scot din tine un om învățat, te-am ținut La alde Didot; și ce-am cules? că-mi aduci noră pe o fată din Houmeau, fără o lețcaie ca zestre! Dacă nu te-aș fi dat la carte, dacă ai fi rămas sub ochii mei te-ai fi purtat după gândul meu și azi te-ai însura cu o morăriță cu o sută de mii de franci, fără să mai socotim și moara. Ce-ți trece prin cap? C-o să te răsplătesc acum, pentru dragostea asta, clădindu-ți palate?… Și ce vrei să spui, mă rog? că, de două sute de ani, casa în care stai nu-i bună decât pentru porci, și că fetișcana aia din Houmeau nu poate dormi acolo? Dar ce, mă rog, e regina Franței?
— Bine, tată, atunci o să clădesc eu al doilea etaj, pe socoteala mea. O s-o vedem și pe-asta: un fiu care își îmbogățește tatăl!
— Cum, băiatule, ai bani să construiești și n-ai ca să-ți plătești chiria? Pungașule, vrei să-l înșeli pe taică-tău!
Chestiunea pusă astfel fu greu de rezolvat, căci bătrânul era încântat să-l aducă pe fiu-său într-o poziție care i-ar îngădui să nu-i dea nimic fără să pară că nu se poartă părintește. De aceea David nu căpătă de la tatăl său decât consimțământul la căsătorie și aprobarea să construiască, pe socoteala lui, ce va găsi de cuviință. Bătrânul urs, model de tată conservator, avu îndurarea de a nu-i cere fiului chiriile din urmă și de a nu-i lua economiile de care avusese imprudența să-i vorbească. David se întoarse acasă amărât; înțelesese că, la nenorocire, nu s-ar putea bizui pe ajutorul tatălui.
În tot Angoulême-ul nu se vorbea decât de ceea ce spusese episcopul și de ceea ce răspunsese doamna de Bargeton. Cele mai mărunte întâmplări fură atât de denaturate, umflate, împopoțonate, încât poetul ajunse eroul zilei. Din sfera de sus, unde se dezlănțuise furtuna asta de clevetiri, câteva picături căzură și în mijlocul burgheziei. Când Lucien trecu prin Beaulieu, în drum spre doamna de Bargeton, își dădu seama de atenția geloasă cu care îl priveau mai mulți tineri și prinse câteva fraze de care se simți mândru.
— Uite un tânăr fericit, spunea un secretar de avocat, un anume Petit-Claud, coleg de liceu cu Lucien, față de care poetul nostru își dădea aere de protector, și care era urât.
— Păi sigur: e băiat frumos, are talent, și doamna de Bargeton e nebună după el! răspunse un băiat de familie care asistase la lectură.
Cu nerăbdare așteptase ceasul când știa că Louise va fi singură, simțind nevoia de a o face să-și dea încuviințarea la căsătoria surorii sale, deoarece Louise ajunsese acum stăpână pe destinul lui. După serata din ajun, poate că și ea îi va arăta mai multă iubire, aducându-i și lui – cine știe? – o clipă de fericire. Nu se înșelase: doamna de Bargeton îl primi cu niște dulcegării exagerate, care îi părură acestui neștiutor în ale dragostei drept un înduioșător progres al pasiunii. Își lăsă părul de aur, mâinile, capul pradă sărutărilor înfocate ale poetului care, în ajun, avusese atâtea de suferit!
— Păcat că nu-ți vedeai și tu fața în timp ce citeai, îi spuse ea, căci din ajun ajunseseră a se tutui, adică a se mângâia din vorbe, și anume din momentul când, stând amândoi pe canapea, Louise îi ștersese cu mâna-i albă fruntea îmbrobonată de sudoare ca de o cunună de perle pe care ea i-o și vedea pe cap. Scăpărau scântei din ochii tăi frumoși! din gura ta vedeam depănându-se lanțurile de aur care leagă inimile oamenilor de buzele poeților. O să mi-l citești în întregime pe Chénier; este poetul îndrăgostiților. N-o să mai suferi, nu mai vreau eu. Da, îngerul meu, o să-ți fac o oază în care să-ți trăiești viața ta de poet, harnică, molatică, trândavă, trudită, gânditoare, rând pe rând; nu uita Însă niciodată că mie-mi datorezi laurii, căci ei vor fi, pentru mine, nobila răsplată a suferințelor ce mă așteaptă. Da, dragul meu, lumea nu mă cruță nici pe mine, cum nu te cruță nici pe tine; ea se răzbună pe toate fericirile din care nu se poate împărtăși. Da, mereu voi fi invidiată; n-ai văzut ieri? ce se mai repezeau asupră-mi muștele alea, setoase de sânge, să se adape din pișcăturile ce le făceau! Dar ce-mi păsa mie? Eram fericită! Simțeam și eu că trăiesc! E atâta vreme de când strunele inimii mele n-au mai vibrat!
Pe obrajii Louisei se prelinseră lacrimi; Lucien îi luă o mână și, în loc de orice răspuns, i-o sărută lung. Vanitățile poetului fură deci măgulite și de această femeie, așa cum fuseseră măgulite și de către mamă, soră și David. În jurul lui, fiecare se întrecea să înalțe piedestalul imaginar pe care se așeza singur. Menținut pe calea ambițiilor sale de toată lumea, atât de prieteni, cât și de furia dușmanilor, Lucien trăia într-o atmosferă plină de miraje. Imaginațiile tinerești sunt în chip atât de firesc părtașe la aceste laude și gânduri, totul se întrece a-i sluji unui tânăr frumos și de viitor, încât e nevoie de un număr mare de experiențe amare și reci ca să poată risipi asemenea năluciri.
— Așadar, te învoiești din toată inima, frumoasă Louise, să fii Beatrice a mea, însă o Beatrice care se lasă iubită[95]?
Dânsa ridică ochii-i frumoși, până atunci pironiți în pământ, și rosti, dezmințindu-și vorbele cu un zâmbet îngeresc:
— Dacă o să meriți… mai târziu! Nu ești fericit? Când ai o inimă ce nu-i decât a ta! când poți spune orice, cu siguranța că ești înțeles, nu-i oare asta fericirea?
— Ba da, răspunse el strâmbându-se puțin, ca un îndrăgostit nemulțumit.
— Copilule! îi zise ea în glumă. Haide, n-ai ceva să-mi spui? Ai intrat apăsat de gânduri, Lucien, nu-i așa?
Lucien îi povesti sfios iubitei dragostea dintre David și sora sa, precum și căsătoria pusă la cale.
— Bietul Lucien! zise Louise, se teme să nu fie bătut, mustrat, de parcă s-ar însura el! Ce rău e într-asta? reluă ea trecându-și mâinile prin părul lui. Ce mă privește pe mine familia ta, în care tu ești o excepție? Dacă tatăl meu s-ar însura cu slujnica, ți-ar păsa ție ceva? Copilule drag, îndrăgostiții sunt ei singuri toată familia lor. Am eu pe lume altă grijă decât pe tine? Fii mare, cucerește gloria, asta-i treaba noastră!
Lucien fu cel mai fericit om din lume auzind acest răspuns egoist. Pe când asculta argumentele nebunești cu care Louise îi dovedea că sunt doar singuri pe lume, intră domnul de Bargeton. Lucien încruntă o sprânceană și păru încurcat. Louise îi făcu un semn și-l rugă să rămână la masă cu ei, cerându-i să-i citească din André Chénier, până la venirea jucătorilor și a obișnuiților casei.
— N-o să-i faci numai ei plăcere, îi zise domnul de Bargeton, ci chiar și mie. Nimic nu-mi face mai bine decât să mi se citească ceva după masă.
Răsfățat de domnul de Bargeton, răsfățat de Louise, servit cu respectul ce-l au slugile față de favoriții stăpânilor, Lucien rămase în casa Bargeton, bucurându-se de toate plăcerile unei averi al cărei uzufruct îi fusese pus la dispoziție. Când salonul se umplu de lume, se simți atât de tare pe poziție, sprijinit de neghiobia domnului de Bargeton și de dragostea Louisei, încât luă un aer dominator, pe care iubita i-l încurajă. Savură satisfacțiile oferite de suveranitatea ce și-o cucerise Naïs și din care ea binevoi să-i dea și lui să se înfrupte. În seara aceea, el încercă să joace rolul unui erou dintr-un oraș de provincie. Văzând noua atitudine a lui Lucien, câteva persoane socotiră că, pesemne, ajunsese – cum se zice – la cea mai mare intimitate cu doamna de Bargeton. Amélie, care sosise cu domnul du Châtelet, pălăvrăgea despre asta într-un colț unde se strânseseră toți geloșii și invidioșii.
— De ce s-o scoateți pe Naïs răspunzătoare de vanitatea unui tinerel prea mândru că se află într-o lume în care n-ar fi visat vreodată să poată pătrunde? spuse Châtelet. Nu vedeți că acest Chardon ia drept avansuri frazele amabile ale unei femei de lume? El nu știe încă să deosebească tăcerea, care ascunde adevărata pasiune, de limbajul protector care se datorează numai frumuseții, tinereții și talentului său. Femeile ar fi prea de plâns, dacă ar fi socotite vinovate de toate dorințele ce ni le inspiră. El, de bună seamă, este îndrăgostit, cât despre Naïs…
— Oh! Naïs, zicea vicleana Amélie, Naïs e foarte fericită de pasiunea asta. La vârsta ei, iubirea unui tânăr e atât de ademenitoare! Lângă el întinerește și ea, se poartă ca o fetiță, fără să-și dea seama că se face de râs… Poftim! băiatul unui spițer face pe stăpânul în casă la doamna de Bargeton!
— Iubirea nu cunoaște astfel de distanțe! spuse sentențios Adrien.