A doua zi, nu mai era casă în Angoulême în care să nu se vorbească despre gradul de intimitate la care ajunseseră domnul Chardon, alias de Rubempré, și doamna de Bargeton; vinovați abia de câteva sărutări, lumea îi și acuza de cea mai neîngăduită fericire. Doamna de Bargeton își primea pedeapsa suveranității pe care o exercitase. Pe lângă atâtea alte ciudățenii ale lumii, n-ați băgat de seamă și toanele cu care judecă, precum și pretențiile nebunești pe care le are de la unii oameni? Sunt persoane cărora totul le e îngăduit; orice ar face e bine făcut; toți se întrec să le justifice faptele. În schimb, sunt altele față de care lumea e de o asprime neînchipuită: acestea trebuie să facă totul bine, să nu se înșele niciodată, să nu greșească, să nu cumva să le scape din gură vreo prostie; parc-ar fi niște statui care, după ce au fost multă vreme admirate, sunt coborâte de pe soclu de îndată ce le-a picat vreun deget sau li s-a rupt nasul din cauza asprimii iernii; nu li se îngăduie nici o slăbiciune omenească, li se cere să fie în permanență desăvârșite ca niște divinități. O singură privire de-a doamnei de Bargeton azvârlită lui Lucien făcea cât cei doisprezece ani de fericire ai Zizinei cu Francis. O strângere de mână între cei doi îndrăgostiți avea să atragă asupra capetelor lor toate fulgerele ținutului.
David adusese de la Paris ceva bani puși deoparte, cu care avea de gând să facă față cheltuielilor nunții și clădirii celui de-al doilea etaj la casa părintească. Mărind casa, nu însemna oare că lucrează pentru el însuși? Odată și odată tot lui o să-i aparțină, taică-său avea doară șaptezeci și opt de ani! Tipograful clădi deci în paiantă apartamentul lui Lucien, ca să nu împovăreze prea mult zidurile crăpate ale casei. Îi făcu plăcere să împodobească, să mobileze cu dragoste, apartamentul de la etajul întâi, unde frumoasa Ève avea să-și petreacă viața. Fu o perioadă de voioșie și de fericire curată pentru cei doi prieteni. Deși plictisit de îngustimea vieții de provincie și sătul de economia meschină pentru care moneda de cinci franci e cât roata carului, Lucien suportă, fără să se plângă, calculele la care te obligă mizeria și lipsurile. Melancolia întunecată a lui Lucien fu înlocuită de luminoasa expresie a speranței. Tânărul vedea lucind o stea deasupra capului său; visa o existență ca-n povești, clădită pe mormântul domnului de Bargeton, care se și plângea din când în când că-l supără stomacul, și se obișnuise să-și închipuie că indigestia de la prânz se vindecă prin cea de la cină.
Către începutul lunii septembrie, Lucien nu mai era șef de atelier, era domnul de Rubempré, cu o locuință minunată față de mansarda sărăcăcioasă în care trăise tânărul Chardon în Houmeau; nu mai era „unul din Houmeau”; stătea în Angoulême-ul de sus și lua masa cam de patru ori pe săptămână la doamna de Bargeton. Îndrăgit de episcop, era primit și la episcopie. Preocupările lui îl rânduiau printre persoanele cele mai de sus. Pe scurt, urma să fie numărat într-o bună zi printre celebritățile Franței. Desigur, străbătând un salon frumos, un dormitor încântător și un birou plin de gust, nu-i mai venea atât de greu, să ia treizeci de franci pe lună din lefurile anevoie câștigate de soră și mamă, deoarece întrevedea ziua când romanul istoric la care lucra de doi ani, Arcașul lui Carol al IX-lea, și un volum de poezii, intitulat Margaretele, vor răspândi în lumea literară numele lui, aducându-i destui bani ca să se achite față de mamă, de soră și de David. De aceea, simțind cum îi creștea importanța, plecând urechea la răsunetul numelui său în viitor, primea acum jertfele lor cu o nobilă siguranță: zâmbea de strâmtorările în care se afla încă, era chiar fericit de ultimele lipsuri ce le mai avea de îndurat. Ève și David puseseră fericirea lui Lucien înaintea fericirii lor. Nunta fu amânată de răgazul pe care îl mai cereau lucrătorii ca să isprăvească zugrăveala, mobilele, tapetele pentru etajul întâi; căci nevoile lui Lucien avuseseră întâietate. Orice om, care îl cunoștea pe Lucien, nici nu s-ar fi mirat de devotamentul acesta: era atât de fermecător! se purta atât de tandru! nerăbdarea și dorințele și le arăta cu atâta grație! își câștiga, se totdeauna cauza, înainte chiar de a fi deschis gura. Privilegiul acesta este însă mai degrabă dăunător decât binefăcător pentru tineri, căci obișnuindu-se cu bunăvoința pe care o inspiră un tânăr frumos, fericiți de protecția egoistă pe care lumea o acordă unei ființe ce îi este pe plac, așa cum îi dă de pomană unui cerșetor care îi trezește vreun sentiment sau îi provoacă vreo emoție, mulți dintre acești copii mari se bucură de această favoare în loc s-o exploateze. Înșelându-se asupra rostului și mobilurilor relațiilor sociale, ei cred că vor întâlni totdeauna numai surâsuri amăgitoare; dar se pomenesc dintr-odată goi, chei, despuiați, fără valoare și fără avere, în clipa în care lumea îi lasă afară la ușa unui salon, ca pe bătrânele femei ușoare sau ca pe niște zdrențe netrebnice în fundul unei lăzi de gunoi.
De altminteri, și Ève dorise această întârziere, spre a întocmi pe îndelete și cu economie lista lucrurilor trebuincioase într-o căsnicie nouă. Ce-i puteau refuza doi îndrăgostiți unui frate care, văzând-o lucrând pe sora lui, îi spunea din toată inima: „Cât aș vrea să știu și eu să cos!” Pe lângă asta, și David, grav și pătrunzător cum era, fusese părtaș la acest devotament. Nu-i mai puțin adevărat că, de când cu triumful lui Lucien în casa doamnei de Bargeton, îi fu și lui teamă de schimbarea ce se petrecea în Lucien; și anume ca nu cumva să înceapă a-i fi rușine de felul lor de viață burgheză. În dorința de a-și pune prietenul la încercare, David îi înfățișa uneori bucuriile patriarhale din sânul familiei, pe de o parte, și plăcerile din înalta societate, pe de alta, și, văzându-l pe Lucien sacrificându-le pe cele din urmă celor dintâi, exclamase: „N-o să ni-l strice!” Căci în mai multe rânduri, cei trei prieteni și doamna Chardon făcură câte o plimbare, cum se obișnuiește în provincie; hoinăreau adică prin crângurile din jurul orașului; mâncau pe iarbă ceea ce le aducea ucenicul lui David, într-un anumit loc stabilit dinainte; apoi se întorceau acasă seara, puțin obosiți și fără să fi cheltuit nici trei franci. La ocazii mari, când luau masa la ceea ce se numește un restaurant, adică un fel de local câmpenesc, având ceva de han provincial și de birt parizian, ajungeau să cheltuiască până la douăzeci de franci, plătiți pe din două de David și de Chardoni. David îi era nespus de recunoscător lui Lucien că, în aceste zile petrecute la câmp, uita de plăcerile gustate la doamna de Bargeton și de bogatele ei mese. Fiecare voia atunci să-l sărbătorească pe marele om din Angoulême.
În aceste împrejurări, când viitorului menaj nu-i mai lipsea aproape nimic, pe când David era dus la Marsac ca să-l înduplece pe taică-său să vină la nuntă, în nădejdea că bătrânul, cucerit de noră, va contribui la marile cheltuieli prilejuite de pregătirea casei, se petrecu un eveniment din acelea care, într-un oraș mic, schimbă cu desăvârșire fața lucrurilor.
Lucien și Louise aveau în du Châtelet un spion în casă, care pândea cu ură răbdătoare, amestecată cu pasiune și avariție, prilejul de a stârni un scandal. Sixte voia s-o silească pe doamna de Bargeton să se pronunțe pe față pentru Lucien, încât să ajungă ceea ce se cheamă pierdută. El se dădea drept umilul confident al doamnei de Bargeton; însă, dacă în strada du Minage îl admira pe Lucien, oriunde în altă parte îl bârfea cât putea. Încetul cu încetul, cucerise dreptul de a pătrunde oricând la Naïs, care nu se mai ferea de fostul ei admirator; dar el se așteptase la mai mult din partea celor doi îndrăgostiți, a căror iubire rămânea platonică, spre marea deznădejde a Louisei și a lui Lucien. Sunt într-adevăr pasiuni care o pornesc într-un fel, rău sau bine, cum voiți. Două persoane se cufundă în bătălia sentimentelor, vorbesc în loc să treacă la acțiune și se luptă în câmp deschis în loc să întreprindă un asediu. În felul acesta, se satură deseori de ele însele, istovindu-și dorințele în gol. Doi îndrăgostiți își lasă atunci răgaz de gândit, spre a se privi unul pe celălalt. Deseori, pasiuni care încep lupta cu surle și trâmbițe, cu o violență în stare să răstoarne totul în cale, sfârșesc așadar prin a se întoarce la locul lor, fără izbândă, rușinate, dezarmate, năucite de vâlva stârnită pe degeaba. Sfârșitul acesta e în parte explicabil prin sfiala tinereții și prin amânările la care recurg femeile când debutează, deoarece acestor înșelătorii reciproce nu le cad victime nici seducătorii care își cunosc meseria, nici cochetele obișnuite cu strategia pasiunii.
Viața de provincie este de altminteri deosebit de potrivnică satisfacțiilor iubirii și înlesnește numai discuțiile intelectuale asupra pasiunii; după cum și piedicile pe care le ridică în calea îndrăgostiților împing sufletele arzătoare la hotărâri extreme. Viața de aici se bazează pe un spionaj atât de migălos, pe o transparență atât de deplină a interioarelor, îngăduie atât de puțin intimitatea care consolează, fără să jignească virtutea, legăturile cele mai curate sunt atât de fără noimă învinovățite, încât multe femei se pomenesc stigmatizate pentru toată viața, deși sunt nevinovate. Unora dintre ele le e chiar ciudă atunci că nu au gustat toate plăcerile unui păcat căruia totuși trebuie să-i îndure toate necazurile. Societatea, care critică și osândește fără a cerceta mai serios faptele fățișe cu care se încheie lungile lupte tăinuite, este în realitate generatoarea acestor scandaluri; dar majoritatea celor care tună și fulgeră împotriva pretinselor scandaluri, provocate de unele femei calomniate pe nedrept, nu s-au gândit niciodată la cauzele reale care le împing la o asemenea hotărâre. Doamna de Bargeton avea să se afle în ciudata situație în care s-au mai găsit atâtea femei ce nu s-au pierdut decât după ce fuseseră acuzate fără motiv.
La începutul iubirii, piedicile îi înspăimântă pe oamenii lipsiți de experiență; iar cele de care se izbeau cei doi îndrăgostiți erau asemănătoare sforilor cu care liliputanii îl legaseră fedeleș pe Gulliver. Erau o mulțime de lucruri mărunte, dar care, mereu repetate, paralizau orice mișcare și stăvileau dorințele cele mai puternice. De pildă, doamna de Bargeton trebuia să poată fi oricând văzută. Dacă n-ar fi primit pe nimeni în casă la orele când venea Lucien, ce mai vorbă! ar fi fost ca și cum ar fi fugit cu el în lume. Ea îl primea, ce e drept, în budoarul în care el se obișnuise acuma atât de mult, încât se simțea ca la el acasă; însă ușile rămâneau totdeauna deschise. Totul se petrecea cum nu se poate mai cinstit. Domnul de Bargeton se plimba prin casă fără să aibă habar că soția lui ar fi dorit să rămână singură cu Lucien. Dacă n-ar fi existat altă piedică decât el, Naïs ar fi putut ușor să-l trimită la plimbare sau să-i găsească vreo treabă în altă parte; dar era năpădită de vizite, cu atât mai numeroase, cu cât curiozitatea era mai ațâțată. Oamenii din provincie sunt sâcâitori din fire și le place mult să stingherească pasiunile în fașă. Servitorii umblau de colo până colo prin casă fără să fie chemați și fără să-și vestească intrarea, fiindcă așa fuseseră obișnuiți și fiindcă o femeie, care n-avea nimica de ascuns, le-o îngăduise totdeauna. A schimba obiceiurile casei n-ar fi însemnat oare că recunoaște o dragoste de care se îndoia încă întreg Angoulême-ul? Doamna de Bargeton nu putea face nici măcar un pas fără să afle tot orașul unde se duce. Să se plimbe singură cu Lucien afară din oraș nu era chip; ar fi fost mai puțin primejdios să se încuie cu el în casă. Dacă Lucien ar fi rămas după miezul nopții la doamna de Bargeton, fără a fi și altă lume, a doua zi s-ar fi știut numaidecât. Astfel că, în casa ei sau în afară, doamna de Bargeton trăia mereu în public. Amănuntele acestea zugrăvesc provincia așa cum e: greșelile sunt acolo sau mărturisite sau imposibile.
Louise, ca toate femeile târâte de pasiune, însă lipsite de experiența necesară, descoperea unul câte unul neajunsurile situației sale, și spaima o cuprindea. Spaima i se răsfrângea atunci și în discuțiile despre dragoste ce umplu cele mai frumoase ceasuri în care doi îndrăgostiți sunt singuri. Doamna de Bargeton nu avea moșie unde să-l poată duce pe scumpu-i poet, așa cum fac unele femei care, sub un pretext dibaci, se înfundă undeva la țară. Sătulă de a mai trăi în public, scoasă din fire de tirania al cărei jug de astăzi o făcea să plătească prea scump plăcerile gustate altădată, își îndrepta gândul spre Escarbas plănuind să-l viziteze acolo pe bătrânu-i tată, până-ntr-atât era de înfuriată de piedicile mârșave ce i se puneau.
Châtelet nu credea în atâta nevinovăție. Pândea orele când Lucien venea la doamna de Bargeton și pătrundea apoi și dânsul după câteva minute, însoțit de domnul de Chandour, cel mai indiscret dintre toți, și pe care-l lăsa să intre întâi, sperând mereu într-o surpriză, căutând cu îndărătnicie un eveniment. Rolul său, precum și reușita planului erau cu atât mai grele cu cât el trebuia să rămână neutru, pentru a-i conduce din umbră pe toți actorii dramei ce o punea la cale. De aceea, ca să-l păcălească pe Lucien, pe care-l lingușea, și pe doamna de Bargeton, care nu era lipsită de pătrundere, stătea mereu tot prin preajma geloasei Amélie. Pentru ca Louise și Lucien să fie și mai bine spionați, izbutise de câteva zile să încingă între domnul de Chandour și el o controversă asupra celor doi îndrăgostiți. Du Châtelet susținea că doamna de Bargeton își bătea joc de Lucien, că era prea mândră, prea nobilă, ca să se coboare până la fiul unui spițer. Rolul acesta de Toma-necredinciosul se potrivea cu planul ce și-l făcuse, deoarece dorea să treacă în ochii lumii drept apărătorul doamnei de Bargeton. Stanislas pretindea că Lucien nu era un amant nefericit. Amélie zgândărea discuția dorind să afle adevărul. Fiecare își susținea părerea. Cum se întâmplă în orașele mici, adesea câțiva prieteni de-ai casei Chandour soseau tocmai în toiul conversației în care du Châtelet și Stanislas își sprijineau punctul de vedere pe tot felul de observații bine făcute. Era greu ca fiecare dintre adversari să nu-și caute partizani, întrebându-și vecinul: „Dar dumneata, ce părere ai?” Și astfel doamna de Bargeton și Lucien erau mereu în centrul atenției tuturor.
În fine, într-o zi, du Châtelet observă că, ori de câte ori domnul de Chandour și cu el se prezentau la doamna de Bargeton, atunci când Lucien se afla acolo, nici un semn nu trăda o legătură suspectă între aceștia: ușa budoarului era deschisă, oamenii intrau și ieșeau, nimic tainic nu vestea vrăjitele păcate ale dragostei etc. Stanislas, care nu era lipsit de o oarecare doză de prostie, plănui să sosească a doua zi în vârful picioarelor, așa cum îl încuraja și perfida Amélie.
Ziua aceea fu pentru Lucien una dintre acele zile în care tinerii își smulg părul din cap jurându-și să nu se mai lase amăgiți și purtați cu vorba. Se obișnuise cu noua lui situație. Poetul, care altădată luase cu atâta sfială un scaun în budoarul sacru al reginei din Angoulême, se preschimbase acum în îndrăgostit pretențios. Șase luni îi fuseseră de ajuns ca să se creadă egalul Louisei, iar acuma voia să-i fie și stăpân. Plecă deci de-acasă cu hotărârea să nu mai dea ascultare nici unei argumentații, să-și pună viața în joc, să folosească toate resursele unei elocvențe învăpăiate, să spună că și-a pierdut capul, că nu e în stare să mai lege o idee și să mai scrie un rând. Unele femei au oroare de hotărâri luate mai dinainte, ceea ce face cinste delicateței lor; le place anume să cedeze pornirilor de moment și nu constrângerilor. Îndeobște, nimeni nu admite o plăcere impusă cu forța. Doamna de Bargeton observă pe fruntea lui Lucien, în ochi, pe față și în purtarea lui expresia aceea frământată ce trădează o hotărâre bine luată; dânsa își propuse s-o dejoace, atât din spirit de contradicție, cât mai ales dintr-o nobilă concepție despre dragoste. Femeie exagerată, ea își exagera și valoarea persoanei sale. În ochii ei, doamna de Bargeton era o regină, o Beatrice, o Laură[96]. Se plasă pe sine, ca în evul mediu, sub baldachinul unei întreceri literare în care Lucien trebuia s-o câștige printr-un șir de victorii, menite să-i pună în umbră pe copilul sublim, pe Lamartine, pe Walter Scott, pe Byron[97]. Aristocratica făptură își considera iubirea drept un principiu generos; dorințele pe care le deștepta în Lucien trebuiau să devină o cauză de glorie pentru el. Acest donquijotism feminin sfințește oarecum dragostea, îi dă o menire, o măreție, o slavă. Încăpățânându-se a face pe Dulcineea în viața lui Lucien timp de șapte-opt ani, doamna de Bargeton, asemeni multor femei din provincie, voia să i se cumpere ființa printr-un fel de slujire, ca pe vremea cavalerilor, printr-un timp de statornicie care să-i îngăduie a-și cunoaște temeinic iubitul.
Când Lucien dezlănțui lupta, dându-și aerul foarte bosumflat, de care râd femeile încă stăpâne pe ele și care nu le îndurerează decât pe cele iubite, Louise luă o înfățișare demnă și începu un lung discurs împopoțonat cu cuvinte mari.
— Asta-i ceea ce mi-ai făgăduit, Lucien? întrebă ea, când termină. De ce vrei să pui într-un prezent ce mi-e atât de drag, căințe care, mai târziu, mi-ar otrăvi viața? Nu strica frumusețea viitorului! Și aș adăuga cu mândrie: nu strica frumusețea prezentului! N-ai inima mea toată? Ce-ți mai trebuie? Iubirea ta se va lăsa condusă de simțuri? Nu-i oare cel mai frumos titlu al femeii iubite acela de a impune tăcere simțurilor? Drept cine mă iei? Nu mai sunt eu Beatrice a ta? Dacă, pentru tine, nu-s ceva mai mult decât o femeie, înseamnă că-ți sunt mai puțin decât o femeie.
— Tot vorbele astea le-ai spus și unui bărbat pe care nu l-ai iubit, exclamă Lucien furios.
— Dacă nu simți câtă dragoste adevărată e în ceea ce-ți spun, n-o să fii niciodată vrednic de mine.
— Îmi pui iubirea la îndoială ca să te scutești de răspuns, zise Lucien aruncându-se la picioarele ei plângând.
Sărmanul băiat plânse cu adevărat văzându-se ținut încă multă vreme tot numai la poarta raiului. Vărsă lacrimi de poet ce se credea umilit, lacrimi de copil desperat că nu i se dă jucăria dorită.
— Nu m-ai iubit niciodată, izbucni el.
— Nici tu nu crezi ce spui, răspunse ea măgulită de furia lui.
— Dovedește-mi că ești a mea, spuse Lucien ieșit din minți.
În clipa aceasta sosi Stanislas, fără să fie auzit, și-l văzu pe Lucien pe jumătate lăsat pe spate, cu lacrimi în ochi și cu capul pe genunchii Louisei. Pe deplin mulțumit de acest tablou îndeajuns de suspect, Stanislas se dădu brusc înapoi călcându-l pe du Châtelet care rămăsese în ușa salonului. Doamna de Bargeton făcu numaidecât un salt după cei doi spioni, dar nu-i mai prinse, fiindcă se retrăseseră în grabă.
— Cine a fost? întrebă ea pe servitori.
— Domnii de Chandour și du Châtelet, răspunse Gentil, bătrânul valet.
Se întoarse în budoar, palidă și tremurând.
— Dacă te-au văzut astfel, sunt pierdută, îi zise ea lui Lucien.
— Cu atât mai bine! strigă poetul.
Ea zâmbi la strigătul acesta de egoism plin de iubire.
În provincie, o asemenea aventură capătă proporții și prin felul în care e povestită. Într-o clipă, toată lumea află că Lucien fusese găsit la picioarele Naïdei. Domnul de Chandour, fericit de importanța ce i-o dădea întâmplarea aceasta, se duse s-o povestească mai întâi la club, apoi din casă în casă. Du Châtelet se grăbi să spună peste tot că el nu văzuse nimic; dar, punându-se astfel în afara faptului, îl ațâța pe Stanislas să vorbească, să dea tot mai multe amănunte; iar Stanislas, crezându-se cu haz, mai adăuga câte ceva, de fiecare dată. Seara, lumea se îmbulzi la Amélie, căci seara versiunile cele mai exagerate circulau prin Angoulême-ul nobil, fiecare povestitor imitându-l pe Stanislas. Toți, și bărbați și femei, erau nerăbdători să afle adevărul. Femeile care își acopereau mai mult fața și strigau cu mai multă indignare erau tocmai Amélie, Zéphirine, Fifine, Lolotte, care toate se bălăciseră mai mult sau mai puțin în fericiri nepermise. Variațiunile pe aceeași temă circulau pe toate tonurile.
— Ai auzit ce-i cu sărmana Naïs? spunea una. Eu nu cred. Totdeauna a dus o viață cinstită; e prea mândră ca să fie altceva decât protectoarea domnului Chardon. Dar dacă e adevărat, o plâng din tot sufletul.
— E cu atât mai de plâns, cu cât e mai de râs; pentru că, draga mea, ar putea să-i fie mamă domnului Lulu, cum îi spunea Jacques. Poetașul are cel mult douăzeci și doi de ani, iar Naïs, între noi fie vorba, are sigur patruzeci.
— Mie mi se pare, zicea Châtelet, că poziția în care se afla domnul de Rubempré dovedește nevinovăția Naïsei. Nu stai în genunchi ca să ceri ceea ce ți s-a mai dat.
— Depinde! spuse Francis ștrengărește, atrăgându-și o ocheadă încruntată din partea Zéphirinei.
— Dar spune-ne și nouă ce-a fost? îl întrebau toți pe Stanislas, adunându-se în cerc restrâns într-un colț al salonului.
Stanislas ajunsese să compună o istorioară deocheată și o însoțea cu gesturi și cu poze care îi dădeau faptului o înfățișare foarte urâtă.
— E de necrezut, spuneau toți.
— La ora prânzului, spunea una.
— N-aș fi bănuit-o, doamne ferește, pe Naïs.
— Ce-o să facă acum?
Și iar comentarii, și iar presupuneri!… Du Châtelet o apăra pe doamna de Bargeton, Însă o apăra atât de stângaci, încât mai degrabă întărâta focul clevetirilor, decât să-l stingă. Lili, amărâtă de prăbușirea celui mai frumos înger din Olimpul ținutului lor, alergă, cu lacrimi în ochi să dea de veste și la episcopie. Când întreg orașul fu în fierbere, fericitul du Châtelet se duse la doamna de Bargeton acasă, unde nu era vai! decât o singură masă de whist; cu diplomație îi ceru Naïdei să stea de vorbă cu el în budoar. Amândoi se așezară pe canapea.
— Știi, desigur, îi spuse du Châtelet în șoaptă, despre ce vorbește tot Angoulême-ul?…
— Nu, răspunse ea.
— Atunci, reluă el, îți sunt prea prieten ca să nu-ți spun. E de datoria mea să-ți dau posibilitatea de a opri niște calomnii, născocite pesemne de Amélie, care îndrăznește să se considere rivala dumitale. Azi de dimineață tocmai veneam la dumneata, împreună cu maimuțoiul de Stanislas care mergea puțin înaintea mea, când, ajungând acolo, zise el arătând spre ușa budoarului, susține că te-a văzut cu domnul de Rubempré într-o situație ce nu-i mai îngăduia să intre; s-a întors spre mine zăpăcit și m-a târât după el, nelăsându-mi vreme să înțeleg ceva; abia când am ajuns în Beaulieu, mi-a spus pentru ce se retrăsese. Dacă aș fi știut atunci, n-aș fi plecat nici în ruptul capului din casă, până n-aș fi lămurit lucrurile în avantajul dumitale; însă, chiar dacă m-aș fi înapoiat după aceea, tot nu mai dovedeam nimic. Acum, fie că Stanislas a văzut greșit, fie că a văzut bine, trebuie neapărat să nu aibă dreptate. Dragă Naïs, nu îngădui unui dobitoc să-ți distrugă viața, cinstea, viitorul; fă-l să tacă numaidecât. Știi în ce situație mă aflu eu aici? Deși am nevoie de toată lumea, îți sunt pe de-a-ntregul devotat. Fă ce vrei cu o viață care îți aparține. Cu toate că m-ai respins, inima mea te va sluji mereu și îți voi dovedi oricând cât te iubesc. Da, da, voi veghea asupra dumitale ca o slugă credincioasă, nesperând în nici o răsplată, numai pentru plăcerea de a te sluji, chiar fără să știi. Azi de dimineață am declarat pretutindeni că mă aflam în ușa salonului și că nu am văzut nimic. Dacă te vor întreba cine ți-a spus ce se vorbește în oraș, nu mă cruța de fel. Voi fi mândru să-ți fiu pe față apărător; dar, între noi fie vorba, domnul de Bargeton e singurul care poate cere socoteală lui Stanislas… Chiar dacă micul Rubempré o fi făcut vreo nebunie, cinstea unei femei nu poate fi lăsată la cheremul primului nesăbuit care-i cade la picioare. Așa le-am spus.
Naïs îi mulțumi lui du Châtelet printr-o înclinare a capului și rămase pe gânduri. Era obosită și plictisită până peste cap de viața de provincie. De la primele vorbe ale lui du Châtelet, Parisul îi răsărise în minte. Tăcerea doamnei de Bargeton îl stingherea pe vicleanu-i adorator.
— Încă o dată îți spun, zise el, folosește-te cum vrei de mine.
— Mulțumesc, răspunse ea.
— Ce ai de gând să faci?
— O să văd.
Tăcere lungă.
— Atât de mult ții la tânărul Rubempré?
Ea îi răspunse cu un zâmbet semeț și-și încrucișă brațele, uitându-se la perdelele budoarului. Du Châtelet ieși fără să poată citi ceva în inima acelei femei trufașe. Când Lucien și cei patru bătrâni credincioși, veniți să-și facă partida fără a ține seama de bârfelile nedovedite, plecară, doamna de Bargeton își opri soțul care, pregătindu-se să se ducă la culcare, deschidea tocmai gura ca să-i ureze soției noapte bună.
— Vino cu mine, dragul meu; am să-ți vorbesc, îi zise ea cu gravitate.
Domnul de Bargeton o urmă în budoar.
— Domnule, îi spuse ea, poate că am greșit punând în sprijinul ce i l-am dat domnului de Rubempré o căldură deopotrivă de rău înțeleasă și de proștii din orașul ăsta, și de el însuși. Azi de dimineață, Lucien s-a aruncat la picioarele mele, chiar aici în odaie, făcându-mi o declarație de dragoste. Stanislas a intrat tocmai în momentul când îl ridicam de jos pe copilul acela. Neținând seama de îndatoririle pe care politețea i le impune unui gentilom față de o femeie în orice fel de împrejurare, Stanislas a pretins apoi că m-a găsit într-o situație echivocă cu băiatul pe care tocmai îl tratam cum se cuvine. Dacă tânărul acesta descreierat ar afla calomniile pe care le-a prilejuit nesăbuința lui, s-ar duce, că doar îl cunosc eu bine, să-l provoace pe Stanislas și l-ar sili să se bată. Fapta aceasta ar fi ca o mărturisire publică a iubirii sale. Nu mai e nevoie, cred, să-ți spun că soția dumitale e curată; dar înțelegi că ar fi ceva dezonorant, și pentru dumneata și pentru mine, ca să vină domnul de Rubempré să mă apere. Du-te neîntârziat la Stanislas și cere-i socoteală de vorbele jignitoare spuse despre mine; gândește-te că nu poți îngădui ca lucrurile să se aranjeze, afară numai dacă nu dă o dezmințire categorică de față cu martori numeroși și de vază. În felul acesta vei fi câștigat prețuirea tuturor oamenilor cinstiți; te vei fi purtat ca un om inteligent și binecrescut și vei fi dobândit dreptul la prețuirea mea. Îl trimit îndată pe Gentil călare la Escarbas, tata trebuie să-ți fie martor. Cu toată vârsta lui, îl știu în stare să calce în picioare pe caraghiosul care defăimează pe o Nègrepelisse. Ai dreptul să alegi arma; bate-te cu pistolul: dumneata ochești totdeauna fără greș.
— Mă duc, zise domnul de Bargeton luându-și bastonul și pălăria.
— Bravo, dragul meu, îi spuse soția mișcată; așa-mi place să se poarte bărbații. Ești un gentilom.
Fericit și mândru, bătrânelul îi sărută fruntea pe care ea i-o întinse. Femeia aceasta, care avea un fel de sentiment matern față de un asemenea copil mare, nu-și putu stăpâni o lacrimă auzind poarta închizându-se în urma lui.
„Cât mă iubește! își zise ea. Bietul om ține la viață, și totuși, pentru mine, și-ar pierde-o fără părere de rău.”
Domnul de Bargeton nu era îngrijorat că a doua zi avea să se afle în fața unui adversar, că avea să privească țeava unui pistol îndreptat asupra lui; nu, nu era încurcat decât de un singur lucru, ce-l înfiora pe când se îndrepta spre domnul de Chandour.
„Ce-o să-i spun? se gândea. Naïs ar fi trebuit să mă învețe!”
Și își storcea creierii, spre a încropi câteva fraze care să nu-l facă de râs.
Dar oamenii care trăiesc cum trăia domnul de Bargeton, învăluiți într-o tăcere impusă de îngustimea minții și de puținătatea puterii lor de înțelegere, dispun, în împrejurările importante ale vieții, de o gravitate obișnuită, parcă anume făcută pentru asemenea ocazii. Vorbind puțin, le și scapă puține prostii; și, pe urmă, cugetând mult la ceea ce au de spus, neîncrederea în ei înșiși îi face să-și cântărească atât de bine vorbele, încât se exprimă de minune, printr-un fenomen asemănător aceluia care a dezlegat pe vremuri limba asinei lui Balaam[98]. De aceea, domnul de Bargeton se purtă ca un om deștept, îndreptățind astfel părerea acelora care îl socoteau un filosof din școala lui Pitagora. Ajunse pe la unsprezece seara acasă la Stanislas, unde găsi multă lume adunată. O salută în tăcere pe Amélie și oferi fiecăruia zâmbetu-i nătâng, care, în împrejurările de față, păru nespus de ironic. Se făcu atunci o tăcere apăsătoare, precum se întâmplă și în natură când se apropie furtuna. Châtelet, care tocmai se înapoiase, îi privi, pe rând și într-un chip foarte semnificativ, și pe domnul de Bargeton și pe Stanislas, de care soțul insultat se apropie foarte politicos.
Du Châtelet pricepu rostul vizitei făcute la o oră la care bătrânelul dormea întotdeauna; negreșit că Naïs era cea care conducea brațul acela nevolnic. Și, deoarece poziția lui față de Amélie îi dădea dreptul să se amestece în treburile căsniciei, se ridică, îl luă pe domnul de Bargeton deoparte și-l întrebă:
— Vreți să vorbiți cu Stanislas?
— Da, răspunse bătrânelul, fericit să găsească un mijlocitor care va lua, poate, cuvântul în locul lui.
— Bine, atunci treceți în dormitorul Améliei, spuse directorul contribuțiilor, încântat de duelul acesta ce o putea lăsa văduvă pe doamna de Bargeton, oprind-o totodată să se mărite cu Lucien, pricina duelului
— Stanislas, îi zise du Châtelet domnului de Chandour, Bargeton vine desigur să-ți ceară socoteală de vorbele tale despre Naïs. Treci în odaia soției și purtați-vă acolo amândoi ca niște gentilomi. Nu fă scandal, arată multă politețe, caută să fii rece și demn ca un britanic.
Stanislas și du Châtelet se aflară numaidecât lângă domnul de Bargeton.
— Domnule, zise soțul insultat, dumneavoastră pretindeți că ați găsit-o pe doamna de Bargeton cu domnul de Rubempré într-o situație echivocă?
— Cu domnul Chardon, adăugă ironic Stanislas, care nu-l credea pe Bargeton prea stăpân pe sine.
— Fie, reluă soțul. Dacă nu dezmințiți aceste vorbe în prezența celor ce se află aici în casă în momentul acesta, vă rog să vă luați un martor. Socrul meu, domnul de Nègrepelisse, va veni să vă ia de acasă mâine dimineață la patru. Să ne îngrijim fiecare de pregătirile necesare, deoarece afacerea nu se poate aranja decât în modul pe care vi l-am arătat. Aleg pistolul, dat fiind că eu sunt cel insultat.
Tot drumul, domnul de Bargeton rumegase discursul acesta, cel mai lung pe care îl ținuse în viața lui. Îl rostise fără patimă, cum nu se poate mai simplu. Stanislas îngălbeni și-și zise în gând: „Dar ce-am văzut, la urma urmelor?” Însă, între rușinea de a se dezminți înaintea orașului întreg, de față cu mutul acesta ce arăta că nu-i arde de glumă, și frica, frica îngrozitoare ce-l strângea de gât, alese primejdia cea mai îndepărtată.
— Am înțeles. Pe mâine, îi zise el domnului de Bargeton, gândindu-se că între timp lucrurile s-ar putea potoli în vreun fel.
Cei trei bărbați se înapoiară în salon, și fiecare din cei de acolo îi cercetă cum arătau: du Châtelet surâdea, domnul de Bargeton parcă se afla la el acasă; Stanislas însă era cum e ceara. Câteva femei ghiciră ce se discutase. Cuvintele: „Se bat în duel!” trecură din ureche în ureche. Jumătate din adunare socoti că Stanislas era vinovat; faptul că-și pierduse cumpătul și se făcuse galben dovedea că mințise; cealaltă jumătate admiră ținuta domnului de Bargeton. Du Châtelet făcu pe misteriosul și pe gravul. După ce mai rămase câteva clipe ca să-i privească pe ceilalți, domnul de Bargeton se retrase.
— Pistol ai? șopti du Châtelet la urechea lui Stanislas, care se înfioră din cap până în picioare.
Amélie înțelese totul și i se făcu rău; cucoanele se grăbiră s-o ducă în dormitor. Se stârni o hărmălaie îngrozitoare, toți vorbeau în același timp. Bărbații rămaseră în salon și declarară într-un glas că domnul de Bargeton era în dreptul său.
— L-ai fi bănuit pe bătrânel în stare să se poarte astfel? întrebă domnul de Saintot.
— Hehei, spuse Jacques nemilos, în tinerețea lui era unul dintre cei mai buni ochitori. Tata mi-a povestit multe isprăvi de-ale lui Bargeton.
— Aș! o să-i punem la douăzeci de pași și n-or să se nimerească dacă le dăm pistoale de cavalerie, îi zise Francis lui Châtelet.
După ce plecă toată lumea, Châtelet îi îmbărbătă pe Stanislas și pe soția acestuia, spunându-le că totul o să meargă bine și că, într-un duel dintre un om de șaizeci de ani și un om de treizeci și șase, cel din urmă avea toate șansele de partea lui.
A doua zi de dimineață, pe când Lucien își lua gustarea împreună cu David, care se înapoiase de la Marsac fără tatăl său, doamna Chardon dădu buzna în casă, înspăimântată.
— Hei, Lucien, ai aflat noutatea de care se vorbește până și în piață? Domnul de Bargeton aproape că l-a ucis în duel pe domnul de Chandour, azi-dimineață, la ora cinci, pe câmpul domnului Tulloye. Se zice că domnul de Chandour a afirmat ieri că te-a surprins pe tine cu doamna de Bargeton.
— Nu-i adevărat! doamna de Bargeton e nevinovată, strigă Lucien.
— Un țăran, care mi-a povestit cum s-au petrecut lucrurile, a văzut totul din căruța lui. Domnul de Nègrepelisse, venit de la trei dimineața ca martor pentru domnul de Bargeton, i-a spus domnului de Chandour că, dacă i se întâmplă vreo nenorocire ginerelui, se însărcinează el să-l răzbune. Un ofițer din regimentul de cavalerie a împrumutat pistoalele, pe care domnul de Nègrepelisse le-a încercat în mai multe rânduri. Domnul du Châtelet ar fi vrut să se împotrivească la încercatul pistoalelor, dar ofițerul, pe care îl luaseră ca arbitru, a spus că, pentru a nu proceda ca niște copii, trebuie să se servească de arme în stare de funcționare. Martorii i-au pus pe adversari la douăzeci și cinci de pași unul de altul. Domnul de Bargeton, care părea că venise în plimbare, a tras cel dintâi și l-a nimerit în gât pe domnul de Chandour, care a căzut fără a mai apuca să tragă. Doctorul de la spital a declarat adineauri că domnul de Chandour o să rămână toată viața cu gâtul strâmb. Am venit să-ți spun cum s-a sfârșit acel duel ca să nu te duci pe la doamna de Bargeton, sau să te arăți prin Angoulême, pentru că s-ar putea ca unii dintre prietenii domnului de Chandour să te provoace.
În acel moment, Gentil, valetul domnului de Bargeton, intră condus de ucenicul din tipografie și dădu lui Lucien o scrisoare de la Louise.
Ai aflat, desigur, dragul meu, cum s-a sfârșit duelul dintre domnul de Chandour și soțul meu. Nu vom primi pe nimeni astăzi: fii prudent, nu ieși în oraș, îți cer aceasta în numele dragostei ce mi-o porți. Nu crezi că cel mai bun lucru în această tristă zi ar fi să vii lângă Beatrice a ta, a cărei viață e complet schimbată și care are atâtea lucruri să-ți spună?
— Noroc că nunta mea, zise David, e hotărâtă pentru poimâine; vei avea astfel prilejul de a te duce mai rar pe la doamna de Bargeton.
— Dragă David, răspunse Lucien, ea tocmai îmi cere s-o văd chiar astăzi; cred că trebuie s-o ascult; știe mai bine ca noi cum se cade să mă port în împrejurările actuale.
— Prin urmare, aici e gata totul? întrebă doamna Chardon.
— Veniți să vedeți, exclamă David, fericit să-i arate schimbările de la primul etaj, unde totul era proaspăt și nou, ca în toate căsniciile tinere în care florile de lămâiță și vălul de mireasă încununează încă viața casei, în care primăvara iubirii se răsfrânge în orice lucru, în care totul e alb, curat și înflorit.
— Ève o să locuiască aici ca o prințesă, spuse mama; dar ai cheltuit o groază de bani, ai făcut nebunii!
David surâse fără să răspundă nimic, căci doamna Chardon pusese degetul pe rana ascunsă, care-l făcea pe bietul îndrăgostit să sufere nespus: prevederile sale fuseseră atât de mult depășite, încât îi era cu neputință deocamdată să mai construiască ceva pentru soacră, așa cum plănuise. Sufletele generoase sunt foarte îndurerate când nu-și pot ține făgăduielile, ce sunt întrucâtva micile vanități ale dragostei. David își ascundea cu grijă strâmtorarea față de Lucien, care s-ar fi simțit poate copleșit de jertfele făcute pentru dânsul.
— Și Ève cu prietenele ei au făcut treabă bună, spunea doamna Chardon. Trusoul, rufăria casei, toate sunt gata. Fetele o iubesc atâta, încât, fără știrea ei, i-au învelit salteaua cu o stofă albă, foarte frumoasă, tivită cu roz. Tare drăguț! Îți vine să te măriți, nu alta!
Mama și fata își cheltuiseră toate economiile ca să umple casa lui David cu lucrurile la care tinerii nu se gândesc niciodată. Știind cât lux făcea el, căci era vorba de un serviciu de porțelan comandat la Limoges, se străduiseră să asorteze obiectele pe care le aduceau ele cu cele cumpărate de David. Această întrecere de dragoste și dărnicie avea să-i facă pe cei doi soți să fie strâmtorați bănește încă de la începutul căsniciei, deși înconjurați de toate semnele unei bunăstări burgheze ce putea trece drept lux într-un oraș înapoiat ca Angoulême-ul de atunci. Când Lucien îi văzu pe maică-sa și pe David trecând în dormitorul a cărui zugrăveală albă și albastră și al cărui mobilier încântător el le cunoștea de mai înainte, se strecură binișor afară și dădu fuga la doamna de Bargeton. O găsi pe Naïs luând masa cu soțul, care, înfometat de plimbarea din zori, mânca de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Bătrânul gentilom de la țară, domnul de Nègrepelisse, figură impunătoare, rămășiță a vechii nobilimi franceze, stătea lângă fiica sa. Când Gentil anunță pe domnul de Rubempré, bătrânul cu păr alb îi aruncă privirea cercetătoare a tatălui dornic să-l cunoască pe bărbatul ales de fiică dintre toți ceilalți. Frumusețea nemăsurată a lui Lucien îl impresionă atât de viu, încât nu-și putu reține o privire aprobatoare; însă i se păru că vede în legătura fiicei sale mai mult o toană decât o pasiune trainică. Masa era pe sfârșite, Louise se putu ridica, și, lăsându-i pe tatăl său și pe domnul de Bargeton, îi făcu semn lui Lucien s-o urmeze.
— Dragul meu, îi spuse ea cu o voce și tristă și veselă totodată, eu plec la Paris, iar tata îl ia pe Bargeton cu el la Escarbas, unde o să stea tot timpul cât lipsesc eu. Doamna d'Espard, născută Blamont-Chauvry, cu care suntem înrudiți prin familia d'Espard, ramura primilor-născuți din familia Nègrepelisse, e în momentul de față foarte influentă, și prin ea însăși și prin rudele ei. Dacă va binevoi să ne recunoască, o să rămân pe lângă dânsa; cu trecerea de care se bucură, sper să capete vreun post pentru Bargeton. S-ar mai putea ca, la insistențele mele, curtea să-l admită ca deputat al departamentului nostru, ceea ce îi va înlesni numirea aici. La rându-i, deputăția lui îmi va ușura, probabil, și mie mai târziu demersurile la Paris. Tu, copilule drag, mi-ai inspirat această schimbare a vieții. Duelul de azi-dimineață mă silește să-mi închid casa pentru câtva timp, deoarece se vor găsi unii care să treacă de partea Chandour-ilor împotriva noastră. În situația în care ne aflăm, și într-un oraș mic, absența e întotdeauna necesară ca să-i dea răgaz urii să se domolească. Eu, însă, ori voi izbuti și nu voi mai revedea Angoulême-ul, ori nu voi izbuti și atunci voi aștepta la Paris momentul când voi putea petrece toate verile la Escarbas și iernile la Paris. Asta e singurul fel de viață al unei femei de lume, și am întârziat și așa prea mult ca să mi-l însușesc. Ziua de mâine îmi va fi de-ajuns ca să-mi fac toate pregătirile, voi pleca mâine noapte și tu mă vei însoți, nu-i așa? Tu vei pleca înainte. Între Mansle și Ruffec te voi lua în trăsura mea, și foarte curând vom fi la Paris. Acolo, dragule, e viața oamenilor superiori. Nu te simți la largul tău decât printre semenii tăi; oriunde în altă parte ești nenorocit. De altminteri, numai Parisul, capitala lumii intelectuale, poate fi scena potrivită succeselor tale! Trebuie să străbați în grabă distanța care te mai desparte de ele. Nu-ți lăsa ideile să râncezească în provincie, intră cât mai neîntârziat în legătură cu oamenii mari care vor fi reprezentanții secolului al nouăsprezecelea! Apropie-te de Curte și de Putere. Nici meritul, nici demnitățile nu vin singure să caute talentul ce se ofilește într-un orășel de provincie! Arată-mi și mie operele mărețe create în provincie! Dimpotrivă, uită-te la marele și nefericitul Jean-Jacques[99], atras neîncetat înspre acest astru moral, ce făurește gloriile, înfierbântând mințile cu căldura rezultată din frecarea rivalităților între ele. Nu crezi c-ar trebui să te grăbești a-ți lua locul în pleiada ce-și face apariția cu regularitate în fiecare epocă? Nici nu poți să-ți închipui cât de necesar îi este unui talent tânăr să fie pus în lumină de înalta societate. O să te ajut să pătrunzi în casa doamnei d'Espard; nimeni nu intră cu ușurință în salonul ei, unde vei întâlni pe toți oamenii mari, pe miniștri, pe ambasadori, pe oratorii de la cameră, pe pairii cu trecere, pe oamenii bogați sau celebri. Ar trebui să fii foarte neîndemânatic ca să nu le stârnești interesul, când ești frumos, tânăr și plin de geniu. Marile talente nu cunosc invidia, ele îți vor acorda tot sprijinul. Când te vor ști atât de sus situat, și operele tale vor câștiga o valoare nespusă. Pentru artiști, marea problemă de rezolvat este să ajungă cunoscuți în lumea bună. Vei găsi acolo mii de prilejuri norocoase, sinecure, o pensie din caseta regală. Bourbonilor le place enorm să sprijine literele și artele! Așa că fii și poet religios, și poet regalist. Nu numai că va fi bine, dar vei face și avere. Oare opoziția, liberalismul distribuie posturi, recompense care să-i îmbogățească pe scriitori? Apucă deci pe drumul cel bun și mergi acolo unde merg toți oamenii de geniu. Acum îmi cunoști taina, păstrează cea mai adâncă tăcere și pregătește-te să mă urmezi. Nu vrei? adăugă ea mirată de tăcerea iubitului ei.
Pe Lucien îl zăpăci privirea grăbită ce i-o aruncă Parisului la auzul acestor vorbe ademenitoare și i se păru că până atunci nu se folosise decât de jumătatea creierului său; parcă abia acum i se dezvăluia și cealaltă jumătate, până-ntr-atât i se lărgea dintr-odată orizontul; se văzu în Angoulême ca o broască sub bolovanul din fundul bălții. Parisul cu minunățiile sale, Parisul ce apare în închipuirea celor din provincie ca un Eldorado, i se înfățișa cu haina lui de aur, cu fruntea încinsă de pietre scumpe, cu brațele larg deschise tuturor talentelor. Oamenii celebri aveau să-l primească frățește la pieptul lor. Acolo totul surâdea geniului. Acolo nu dai nici peste boiernași geloși, care, prin înțepăturile lor, îi umilesc pe scriitori, și nici peste prosteasca nepăsare față de poezie. De acolo țâșneau operele poeților, acolo erau răsplătite și puse în valoare. De cum vor citi întâile pagini din Arcașul lui Carol al IX-lea, editorii își vor deschide casele de bani și-l vor întreba: „Cât vrei?” Apoi mai înțelegea că, după o călătorie în care vor fi soț și soție datorită împrejurărilor, doamna de Bargeton va fi în sfârșit a lui, că vor trăi împreună.
La vorbele „Nu vrei?”, el răspunse cu o lacrimă, o apucă pe Louise de mijloc, o strânse la piept și-i învineți gâtul cu sărutări pătimașe. Apoi se opri deodată, fulgerat de o aducere-aminte, și exclamă:
— Dumnezeule, dar soră-mea se mărită poimâine!
Strigătul acesta fu cel din urmă suspin al copilului nobil și curat. Legăturile atât de puternice ce unesc inimile tinere de familia lor, de întâiul lor prieten, de toate sentimentele firești aveau să primească lovitura de grație.
— Ei și! exclamă trufașa Nègrepelisse, ce legătură are căsătoria sorii tale cu drumul iubirii noastre? Ții atât de mult să țopăi la nunta aceea de burghezi și de lucrători încât nu poți renunța la asemenea bucurii pentru mine? Mare lucru îți cer să-mi sacrifici? zise ea cu dispreț. Azi-dimineață, eu l-am trimis pe soțul meu să se bată în duel din pricina dumitale! Hai, domnule, părăsește-mă! du-te! m-am înșelat asupra dumitale.
Aproape leșinată, se prăbuși pe canapea. Lucien o urmă, cerându-și iertare, blestemându-și familia, pe David și pe soră-sa.
— Ce încredere aveam în tine! zise ea. Domnul de Cante-Croix ținea la maică-sa ca la lumina ochilor, dar ca să aibă o scrisoare de la mine în care îi spuneam: Sunt mulțumită! și-a dat viața în focul luptei. Și dumneata, când e vorba de o călătorie cu mine, nu poți să te lipsești de un ospăț de nuntă!
Lucien voi să se omoare și deznădejdea îi fu atât de sinceră, de adâncă, încât Louise îl iertă, făcându-l să simtă însă că avea de răscumpărat o greșeală.
— Du-te acum, îi spuse ea într-un târziu, nu sufla o vorbă și fii mâine seară la miezul nopții la vreo sută de pași dincolo de Mansle.
Lui Lucien i se păru drumul prea scurt; se întoarse la David acasă, urmărit de nădejdi ca Oreste de Furii[100], întrezărind mii de greutăți și de piedici, cuprinse toate în întrebarea cumplită: „Și banii?” Temându-se ca David, văzându-l, să nu înțeleagă numaidecât totul, se închise în încântătoru-i birou ca să-și revină din amețeala ce i-o dădea noua lui situație. Trebuie așadar să părăsească apartamentul acela, cu atâta cheltuială rânduit, să facă zadarnice atâtea jertfe. Apoi Lucien socoti că maică-sa ar putea să locuiască acolo, și că David și-ar economisi astfel costisitoarea clădire ce o plănuise pentru fundul curții. Prin urmare, plecarea lui avea să ușureze și greutățile familiei; Lucien găsi mii de motive strașnice pentru fuga lui, deoarece nimic nu e mai iezuitic decât o dorință. Alergă de îndată, în Houmeau la soră-sa, ca s-o pună și pe ea în curent cu noua lui soartă și să se sfătuiască împreună. Ajungând în fața dughenei lui Postel, îi trecu prin minte, că dacă nu va găsi alt mijloc, va împrumuta de la urmașul tatălui său banii necesari șederii vreme de un an la Paris.
— Dacă trăiesc cu Louise, trei franci pe zi îmi vor fi prea de ajuns, ceea ce înseamnă cam o mie de franci pe an, își zise el. Iar eu, în șase luni, voi fi bogat!
Ève și maică-sa ascultară destăinuirile lui Lucien, jurând că vor păstra secretul. Amândouă izbucniră în plâns auzindu-l vorbind pe ambițios; iar când el vru să afle pricina acestei dureri, ele îi spuseră că tot ce-au avut pus deoparte se dusese pe chirie și pe trusoul Èvei, pe o mulțime de cumpărături la care David nu se gândise, și că ele erau fericite de a le fi făcut, deoarece tipograful îi recunoștea Èvei o zestre de zece mii de franci. Lucien le împărtăși atunci ideea lui cu împrumutul, iar doamna Chardon se duse să-i ceară lui Postel o mie de franci pe timp de un an.
— Dar, Lucien, spuse Ève cu o strângere de inimă, tu n-o să fii la nunta mea? O, întoarce-te, voi mai aștepta câteva zile! Ea o să te lase să vii înapoi peste două săptămâni, după ce o vei fi întovărășit pe drum! O să ni te dea pentru o săptămână și nouă, care te-am crescut pentru ea! Căsnicia noastră ar începe-o rău dacă tu o să lipsești… Dar o să-ți ajungă o mie de franci? întrebă ea, întrerupându-se deodată. Cu toate că fracul îți vine de minune, nu mai ai altul! N-ai decât două cămăși bune; celelalte șase sunt de pânză groasă. N-ai decât trei cravate mai elegante, iar batistele nu-s prea frumoase. O să găsești la Paris o soră să-ți spele rufele chiar în ziua când o să-ți trebuiască? N-ai decât o pereche de pantaloni făcuți anul ăsta, cei de anul trecut ți-au rămas cam mici. O să fii nevoit să-ți faci acolo haine. Prețurile de la Paris nu sunt cele din Angoulême. Și, pe urmă, vestele nu-s tocmai arătoase. Uite, te sfătuiesc să iei cu tine două mii de franci.
În aceeași clipă, David, care intra, păru să fi auzit cuvintele din urmă, căci se uită în tăcere la cei doi frați.
— Nu-mi ascundeți nimic, zise el.
— Atunci, află, exclamă Ève, Lucien pleacă cu ea.
— Postel, zise doamna Chardon, intrând fără să-l vadă pe David, consimte să-ți împrumute o mie de franci, dar numai pe șase luni, și mai vrea și o poliță de la tine, girată de cumnatul tău, pentru că, spune el, tu nu oferi nici o garanție.
Mama se întoarse, își zări ginerele, și cele patru persoane păstrară atunci o adâncă tăcere. Familia Chardon își dădea seama cât abuzase de David. Toți erau rușinați. O lacrimă se rostogoli din ochii tipografului.
— N-ai să fii la nunta mea, nu mai stai cu noi? întrebă el. Și eu care am cheltuit tot ce aveam! A! Lucien, eu, care îi aduceam Èvei micile giuvaeruri de mireasă, zise el ștergându-și ochii și scoțând cutiile din buzunar, nu știam că voi regreta că le-am cumpărat.
Și, pe masă, în fața soacrei, înșiră câteva cutiuțe îmbrăcate în piele.
— De ce te gândești atâta la mine? întrebă Ève cu un zâmbet îngeresc.
— Mamă dragă, zise tipograful, spune-i lui Postel că am consimțit să-mi dau girul, pentru că pe fața ta, Lucien, citesc că ești hotărât să pleci.
Lucien dădu ușor și trist din cap, adăugând apoi:
— Nu mă judecați greșit, dragii mei. Îi luă pe Ève și pe David, îi îmbrățișă și îi strânse la piept, spunându-le: Așteptați rezultatele și veți vedea atunci cât vă iubesc. David, la ce ne folosesc gândurile noastre mari, dacă nu ne permit să facem abstracție de micile ceremonii în care legile ne înfășoară sentimentele? Deși la distanță, sufletul meu n-o să fie alături de voi? gândul nu ne va aduna pe toți laolaltă? N-am și eu o soartă care mă așteaptă? Parcă or să vină editorii aici să-mi ceară Arcașul lui Carol al IX-lea sau Margaretele? Ceva mai devreme, sau ceva mai târziu, nu tot o să trebuiască să fac ceea ce fac acum? Măcar de-aș mai găsi atunci împrejurările favorabile de astăzi! Nu-i un noroc pentru mine să intru de la început, la Paris, în salonul marchizei d'Espard?
— Are dreptate, zise Ève. Chiar tu îmi spuneai că are nevoie să se ducă la Paris cât mai degrabă.
David o luă pe Ève de mână, o duse în odăița strâmtă în care ea dormea de șapte ani și-i spuse la ureche:
— Ziceai că are nevoie de două mii de franci, dragostea mea? Postel nu-i împrumută decât o mie.
Ève se uită la logodnicul ei cu o deznădejde care-i trăda toate suferințele.
— Ascultă, scumpa mea Ève, vom începe prost viața. Cheltuielile au înghițit tot ce aveam. Nu-mi mai rămân decât două mii de franci, din care jumătate îi trebuie neapărat fratelui tău, iar fără cealaltă jumătate tipografia nu mai poate lucra. Dacă-i dau o mie de franci fratelui tău, înseamnă că-i dau pâinea noastră, că ne pierdem liniștea. Dacă aș fi singur, știu ce-aș face; dar suntem doi. Hotărăște tu.
Ève, rătăcită, se azvârli în brațele iubitului, îl sărută cu dragoste și-i spuse la ureche, plângând:
— Fă ca și cum ai fi singur, voi munci și eu ca să recâștigăm banii!
Cu toată sărutarea, cea mai pătimașă pe care și-o dădură vreodată doi logodnici, David o lăsă pe Ève descurajată și se înapoie la Lucien.
— Nu-ți fă inimă rea, îi zise el, vei avea cele două mii de franci.
— Duceți-vă la Postel, spuse doamna Chardon, pentru că trebuie să semnați amândoi polița.
Când cei doi prieteni se înapoiară, le găsiră pe Ève și pe maică-sa în genunchi, rugându-se. Dacă ele știau câte nădejdi se puteau realiza la întoarcere, în schimb simțeau în clipa aceea tot ce pierdeau prin această plecare; căci viitoarea fericire era prea scump plătită prin absența lui Lucien, care le va sfâșia sufletul și le va da atâtea griji.
— Dacă ai să uiți vreodată scena aceasta, îi șopti David lui Lucien, înseamnă că vei fi cel din urmă dintre oameni.
Tipograful socoti desigur necesare cuvintele acestea grave, înrâurirea doamnei de Bargeton înfricoșându-l tot atât cât și firea nestatornică a lui Lucien, care îl putea duce la fel de ușor pe drumul cel bun ca și pe cel rău. Ève sfârși repede bagajul fratelui. Acest Fernando Cortez[101] al literaturii lua cu el puține lucruri.
Își îmbrăcă cea mai bună redingotă, cea mai bună vestă și una dintre cele două cămăși fine. Restul rufăriei, faimosul frac, celelalte haine, împreună cu manuscrisele, alcătuiau un pachet atât de mic, încât David, ca să nu-l vadă doamna de Bargeton, propuse să-l trimită cu diligența la corespondentul lui din Paris, un negustor de hârtie, căruia îi va scrie să-l pună la dispoziția lui Lucien.
În ciuda tuturor măsurilor luate de doamna de Bargeton ca să-și țină ascunsă plecarea, domnul de Châtelet află și vru să știe dacă va călători singură sau cu Lucien; își trimise servitorul la Ruffec, cu misiunea de a lua seama la toate trăsurile care vor schimba caii la poștă.
„Dacă își ia și poetul, gândi el, e a mea.”
Lucien plecă a doua zi în zori, însoțit de David, care făcuse rost de o cabrioletă cu un cal, anunțând că se duce la taică-său pentru afaceri, minciună fără însemnătate și care, în împrejurările de față, putea fi crezută. Cei doi prieteni se duseră la Marsac, unde petrecură o parte din zi cu bătrânul urs; apoi, seara, porniră din nou, ca s-o aștepte dincolo de Mansle pe doamna de Bargeton, care sosi spre dimineață. Zărind vechea caleașcă, pe care o văzuse de atâtea ori în grajd, Lucien simți una dintre cele mai mari emoții din viața lui și se aruncă în brațele lui David, care-i spuse:
— Să dea Dumnezeu să fie spre binele tău!
Tipograful se urcă în cabrioleta hodorogită și dispăru cu inima strânsă de grele presimțiri privitoare la soarta lui Lucien la Paris.