Lucien înfulecă la repezeală chifla, își sorbi laptele și coborî. În odaia lui n-avea destul loc, s-ar fi învârtit ca leul în cușca din Grădina Botanică. La Biblioteca Sfânta Genoveva, spre care se îndrepta acum, zărise de fiecare dată, în același colț, un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, care lucra cu acea stăruitoare sârguință ce nu se lasă distrasă sau tulburată și după care se recunosc adevărații truditori ai literaturii. Tânărul venea acolo, pesemne de multă vreme, căci funcționarii și chiar bibliotecarul îi făceau diferite favoruri, de pildă îi dădeau cărți acasă, pe care necunoscutul studios le aducea înapoi a doua zi. Lucien recunoștea în el un frate de lipsuri și de năzuințe. Scund, slab și palid, cărturarul acesta ascundea o frunte înaltă sub un păr negru și lung, cam neîngrijit; avea mâini frumoase, atrăgea privirea printr-o oarecare asemănare cu portretul lui Bonaparte, gravat după Robert Lefebvre[144]. Gravura aceasta e un întreg poem de melancolie arzătoare, de ambiție stăpânită, de muncă tăinuită. Cercetați-o bine! Veți găsi acolo geniu și discreție, agerime și măreție. Ochii au vioiciunea ochilor de femeie. Privirea e lacomă de spațiu și dornică de greutăți de învins. Chiar dacă numele lui Bonaparte n-ar fi scris dedesubt, portretul tot v-ar atrage privirea. Tânărul care întruchipa această gravură purta de obicei pantalonii prinși pe sub ghete cu tălpi groase, o redingotă de stofă proastă, o cravată neagră, o vestă de postav cenușiu spicat cu alb, închisă până la gât, și o pălărie ieftină. Disprețul lui pentru orice podoabă de prisos era vădit. Pe misteriosul necunoscut, însemnat cu pecetea pe care geniul o pune pe fruntea robilor săi, Lucien îl reîntâlnea la Flicoteaux, fiind cel mai asiduu dintre clienții credincioși; mânca numai ca să se mențină în viață, fără să dea vreo atenție alimentelor, cu care părea să se fi deprins, și bea numai apă. Fie la bibliotecă, fie la Flicoteaux, se purta pretutindeni cu un fel de demnitate care își avea, de bună seamă, obârșia în conștiința unei vieți închinate unui țel măreț și care te oprea să te apropii ușor de dânsul. Privirea îi era gânditoare. Înclinarea spre meditație i se citea pe fruntea nobil tăiată. Ochii negri și ageri, foarte pătrunzători, trădau obiceiul de a sfredeli până în adâncul lucrurilor. Simplu în gesturi, avea o ținută gravă. Lucien, fără voia lui, simțise respect pentru dânsul. De mai multe ori până atunci, și unul și altul se priviseră ca pentru a-și vorbi la intrarea ori la ieșirea din bibliotecă sau din restaurant, dar niciunul, nici altul nu îndrăzniseră. Tânărul acesta tăcut se așeza totdeauna tocmai în fundul sălii, în partea opusă pieței Sorbonei. Lucien nu se putuse împrieteni așadar cu el, deși se simțea atras spre tânărul studios în care se vădeau semnele superiorității. Și unul și celălalt, așa după cum recunoscură mai târziu, erau două firi feciorelnice și sfioase, bănuite de toate temerile ale căror emoții sunt însă îngrădite de oamenii singuratici. Fără neașteptata lor întâlnire în clipa în care lui Lucien i se întâmplase marea nenorocire, poate că niciodată n-ar fi făcut cunoștință. Dar luând-o pe strada des Grès, Lucien îl zări pe tânărul necunoscut care se întorcea de la Biblioteca Sfânta Genoveva.
— Biblioteca e închisă, domnule, nu știu din ce cauză, îi zise el.
În clipa aceea, lui Lucien îi dădură lacrimile; îi mulțumi necunoscutului cu un gest din cele care spun mai mult decât vorbele și care, de la tânăr la tânăr, dezleagă îndată inimile. Amândoi coborâră împreună strada des Grès, îndreptându-se către strada de la Harpe.
— Mă duc atunci să mă plimb prin Luxembourg, spuse Lucien. Când ai apucat să ieși din casă, e greu să te mai întorci la lucru.
— Da, pierzi șirul ideilor, reluă necunoscutul. Dar pari necăjit, domnul meu?
— Mi s-a întâmplat ceva foarte neplăcut, răspunse Lucien.
Îi povesti vizita făcută pe chei, apoi la bătrânul editor, precum și propunerile acestuia; după aceea se prezentă și-i zugrăvi în câteva cuvinte situația lui. De aproape o lună încoace, cheltuise șaizeci de franci ca să trăiască, treizeci de franci cu casa, douăzeci de franci cu spectacolele, zece franci cu cabinetul literar, în total o sută douăzeci de franci; nu-i mai rămâneau acum decât o sută douăzeci de franci.
— Domnul meu, îi spuse necunoscutul, povestea dumitale e povestea mea și a vreo mie – o mie două sute de tineri care, în fiecare an, vin din provincie la Paris. Noi nu suntem chiar cei mai nefericiți. Vezi teatrul acesta? îi zise el arătându-i clădirea Odéonului. Într-o zi veni să locuiască, într-o casă din acelea care dau spre piață, un om de talent ce se bălăcise până atunci în adâncurile mizeriei; însurat, nenorocire în plus care nu ne-a lovit încă pe niciunul dintre noi doi, cu o femeie pe care o iubea; împovărat sau fericit, cum vrei s-o iei, cu doi copii; dator vândut, dar încrezător în pana lui. Prezentă Odéon-ului o comedie în cinci acte; e primită, e trecută înaintea altora, actorii o repetă, iar directorul dă ghes repetițiilor. Aceste cinci fericiri alcătuiesc cinci drame încă și mai grele de realizat decât cinci acte de scris. Bietul autor, locuind într-un pod pe care-l poți vedea de aici, își cheltuiește ultimele economii ca să poată trăi cât timp se pregătește reprezentarea piesei, soția își pune hainele amanet la muntele de pietate, familia întreagă nu mai mănâncă decât pâine. În ziua ultimei repetiții, în ajunul reprezentației, familia datora cincizeci de franci în cartier, la brutar, la lăptăreasă, la proprietar. Poetul își păstrase numai strictul necesar: un frac, o pereche de pantaloni, o vestă și ghetele. Sigur de izbândă, se duce să-și îmbrățișeze soția și să-i dea de veste sfârșitul nenorocirilor. „În fine, nimic nu ne mai stă în cale!” exclamă el. „Ba da, mai e focul, zise soția; privește: Odéon-ul arde[145]!” Da, domnule, Odéon-ul ardea. Așa că nu te mai plânge. Dumneata ai haine, n-ai nici nevastă, nici copii, ai o sută douăzeci de franci în pungă și nu datorezi nimănui nimic. Piesa a făcut mai târziu o sută cincizeci de reprezentații la teatrul Louvois. Regele i-a acordat autorului o pensie. Buffon a spus: geniul înseamnă răbdare. Răbdarea este într-adevăr ceea ce, la om, seamănă cel mai mult cu procedeul folosit de natură în înfăptuirile ei. Și ce e arta? e natura concentrată.
Cei doi tineri străbăteau aleile grădinii Luxembourg. Lucien află curând numele, devenit apoi celebru, al necunoscutului care se străduia să-l mângâie. Tânărul era Daniel d'Arthez, astăzi unul dintre cei mai renumiți scriitori ai vremii noastre și unul dintre rarii oameni care, după spusa unui poet, „îmbină frumusețea talentului cu frumusețea caracterului”.
— Nu poți ajunge om mare cu una, cu două, îi zise Daniel cu glasul lui blând. Geniul își stropește operele cu lacrimi. Talentul este o ființă morală care, ca toate ființele, are o copilărie supusă bolilor. Societatea respinge talentele necomplete, după cum natura înlătură ființele slabe sau rău alcătuite. Cine vrea să se ridice deasupra celorlalți trebuie să se pregătească de luptă, să nu dea înapoi din fața nici unei greutăți. Un scriitor mare e un martir care nu va muri, asta e totul. Dumneata porți pe frunte pecetea geniului, îi spuse d'Arthez lui Lucien cuprinzându-l într-o privire; dacă nu porți în suflet voința, dacă n-ai răbdare îngerească, dacă, oricât te-ar depărta de țintă ciudățeniile sorții, nu reiei, ca broaștele țestoase, în orice țară s-ar găsi, calea infinitului dumitale, după cum ele iau calea oceanului lor drag, renunță chiar de astăzi.
— Așadar dumneata te aștepți la suferințe? întrebă Lucien.
— La încercări de tot felul, la calomnie, la trădare, la nedreptate din partea rivalilor mei, la neobrăzarea, neîndurarea și vicleniile negoțului, răspunse tânărul cu resemnare. Dacă opera ți-e frumoasă, ce importanță are că pierzi la început…
— Vrei să mi-o citești și să-mi spui părerea dumitale? întrebă Lucien.
— Fie, zise d'Arthez. Locuiesc în strada des Quatre Vents, într-o casă în care unul dintre cele mai mari genii ale timpului nostru, un adevărat fenomen în ale științei, Desplein, cel mai bun chirurg cunoscut, și-a îndurat întâiul martiriu, luptându-se la Paris cu întâile greutăți ale vieții și ale gloriei. Amintirea aceasta îmi dă în fiecare seară doza de îmbărbătare de care am nevoie în fiecare dimineață. Stau în camera în care el a trăit adesea, ca și Rousseau, cu pâine și cireși, dar fără Thérèse. Vino peste o oră. Mă vei găsi acolo.
Cei doi poeți se despărțiră strângându-și mâinile cu nespusa căldură a prieteniilor melancolice. Lucien se duse după manuscris. Daniel d'Arthez se repezi să-și pună ceasul amanet la muntele de pietate și să poată astfel cumpăra un braț de lemne, pentru ca noul său prieten să găsească în odaie cald, căci se lăsase frig afară. Lucien fu punctual; văzu mai întâi o casă mai puțin cuviincioasă ca a lui, cu o curte mohorâtă, în fundul căreia începea o scară întunecoasă. Camera lui Daniel d'Arthez, la etajul al cincilea, avea două ferestre păcătoase, între care era o bibliotecă de lemn înnegrit, plină de cărți cartonate. Un pat desfundat de fier vopsit, asemeni paturilor de internat, o noptieră cumpărată de la vechituri și două fotolii umplute cu câlți ocupau fundul acestei încăperi cu zugrăveala înnegrită de fum și de vreme. O masă lungă, plină de hârtii, era așezată între cămin și una dintre ferestre. În partea opusă căminului, era un dulap stricat, iar un covor ros acoperea toată podeaua. Luxul acesta nu îngăduia și încălzirea. În fața mesei, un fotoliu de birou, cu îmbrăcămintea tocită de întrebuințare, și șase scaune șubrede împlineau mobilierul. Pe cămin, Lucien văzu un sfeșnic bătrânesc cu patru lumânări de ceară. Când Lucien îi ceru explicații cu privire la lumânări, întrucât în fiecare din obiectele celelalte recunoștea semnele unei mizerii aprige, d'Arthez îi răspunse că îi era cu neputință să sufere mirosul luminărilor proaste. Amănuntul acesta dovedea o mare gingășie, o fermecătoare Sensibilitate. Lectura ținu șapte ore. Daniel ascultă cu evlavie, fără să scoată un cuvânt sau să facă vreo observație, una dintre cele mai rare dovezi de bun-gust pe care le pot da scriitorii.
— Ei, și acum? îl întrebă Lucien pe Daniel, punând manuscrisul pe cămin.
— Ești pe drumul cel bun, răspunse măsurat tânărul; dar opera mai trebuie revăzută. Dacă nu vrei să fii maimuța lui Walter Scott, se cuvine să-ți creezi un stil aparte. Dumneata l-ai imitat. Începi ca și el, cu convorbiri lungi, ca să-ți prezinți personajele; și abia după ce și-au vorbit, aduce descrierea și acțiunea. Antagonismul acesta, necesar operelor dramatice, lasă-l mai la urmă. Răstoarnă termenii problemei. Înlocuiește vorbăria, minunată la Scott, dar fără culoare la dumneata, cu descrieri[146] care se potrivesc atât de bine spiritului limbii noastre. La dumneata, dialogul să fie consecința așteptată care să-ți încununeze pregătirile. Intră de la început în acțiune. Apucă subiectul când de-a curmezișul, când de la coadă; într-un cuvânt, schimbă planurile, ca să nu fii mereu același. Vei face un lucru nou, folosindu-te, pentru istoria Franței, de forma dramei dialogate a scoțianului. La Walter Scott nu întâlnești pasiunea dragostei, el n-o cunoaște, sau poate că nu-i e îngăduită de obiceiurile fățarnice ale țării sale. Pentru el, femeia e numai datoria întruchipată, și atât. Cu foarte rare excepții, eroinele sale sunt absolut aceleași. Ele coboară toate din Clarisse Harlowe[147]; reducându-le pe toate la o singură idee, nu putea să scoată decât exemplare de același tip, variate doar printr-un colorit mai mult sau mai puțin viu. Femeia, prin pasiunea ei, pricinuiește însă tulburări în societate. Pasiunea dă naștere unui număr infinit de întâmplări. Zugrăvește deci pasiunile, vei dispune astfel de niște resurse uriașe, de care s-a lipsit marele geniu ca să poată fi citit în toate casele din pudica Anglie. În Franța, vei găsi păcatele încântătoare și obiceiurile fastuoase ale catolicismului de opus întunecatelor figuri ale calvinismului, în epoca cea mai pătimașă a istoriei noastre. Fiecare domnie autentică, începând de la Carol cel Mare, va avea nevoie de cel puțin o lucrare, și uneori chiar de patru-cinci, ca de pildă pentru Ludovic al XIV-lea, Henric al IV-lea sau Francisc I. Vei putea zugrăvi astfel o pitorească istorie a Franței[148], în care vei descrie și costumele, mobilele, casele, interioarele, viața particulară, redând totodată și spiritul epocii, în loc să povestești greoi fapte cunoscute. Vei găsi un mijloc de-a fi original, rectificând erorile populare ce îi desfigurează pe mai toți regii noștri. Îndrăznește, în prima dumitale operă, să reabilitezi marea și strălucita figură a Catherinei pe care ai sacrificat-o prejudecăților ce apasă încă asupra ei. În fine, zugrăvește-l pe Carol al IX-lea așa cum era, și nu cum l-au prezentat scriitorii protestanți. După zece ani de stăruință, vei dobândi glorie și avere.
Se făcuse nouă seara. Lucien imită fapta viitorului său prieten oferindu-i o masă la Édon, unde cheltui doisprezece franci. În timpul mesei, Daniel îi încredință lui Lucien taina năzuințelor și studiilor sale. D'Arthez nu admitea că poate exista talent ieșit din comun fără să fie dublat și de adânci cunoștințe filosofice. În acel moment, el proceda la cercetarea tuturor comorilor filosofice din epocile antice și moderne ca să și le asimileze. Ca și Molière, voia să fie un filosof profund, înainte de a scrie comedii. Studia lumea scrisă și lumea vie, gândirea și faptele. Își făcuse prieteni câțiva savanți naturaliști, medici tineri, scriitori politici și artiști, un grup de oameni studioși, serioși, plini de viitor. Trăia din articole conștiincioase și prost plătite, strecurate prin diferite dicționare biografice, enciclopedice sau de științe naturale; nu scria decât atâta cât îi trebuia ca să trăiască și ca să-și poată vedea înainte de propriile lui preocupări. D'Arthez lucra la o operă de imaginație numai ca să poată studia resursele limbii. Cartea asta, încă neterminată, luată și reluată după toane, o păstra pentru zilele negre. Era o operă psihologică de o înaltă ținută, sub formă de roman. Cu toate că Daniel se destăinui cu modestie, lui Lucien îi păru uriaș. Ieșind de la restaurant, pe la unsprezece, Lucien simțea o prietenie fără margini pentru această virtute lipsită de emfază, pentru această fire sublimă ce se ignora. Poetul nu discută sfaturile lui Daniel, ci le urmă cu sfințenie. Talentul acela minunat, maturizat de reflecții și de o critică solitară, originală, făcută pentru el și nu pentru alții, îi deschisese dintr-odată ușa celor mai mărețe palate ale fanteziei. Buzele provincialului fuseseră atinse de un tăciune aprins, iar vorbele studentului parizian găsiră, în creierul poetului din Angoulême, ogorul care-și aștepta sămânța. Lucien se apucă să-și refacă opera.
Fericit că a întâlnit în deșertul Parisului un suflet plin de sentimente generoase, în perfectă armonie cu ale sale, geniul provincial făcu ceea ce fac toți tinerii însetați de prietenie: se ținea scai de d'Arthez, îl lua de acasă ca să meargă împreună la bibliotecă, se plimba cu el prin grădina Luxembourg în zilele frumoase, îl însoțea seara până în odăița lui sărăcăcioasă, după ce luau masa la Flicoteaux, într-un cuvânt, se lipea de el cum se lipea fiecare soldat de vecinul său pe câmpiile înghețate ale Rusiei. În primele zile ale cunoștinței sale cu Daniel, Lucien observă cu durere că prezența lui îi stânjenea oarecum pe intimii casei. Discuțiile acestor ființe alese, despre care d'Arthez îi vorbea cu o înflăcărare reținută, se mențineau într-o rezervă nepotrivită cu manifestările vădite ale marii lor prietenii. Lucien ieșea atunci pe tăcute, îndurerat de ostracismul în care era ținut și de curiozitatea ce i-o stârneau acei necunoscuți. Toți se strigau între ei pe numele lor de botez. Toți purtau, ca și d'Arthez, întipărită pe frunte, pecetea unui geniu deosebit. După tainice împotriviri, combătute, fără știrea lui, de către Daniel, Lucien fu, în sfârșit, socotit vrednic să fie admis în acest cenaclu al marilor spirite. Abia pe urmă îi putu cunoaște pe oamenii aceștia, legați prin aceleași năzuințe ca și prin seriozitatea preocupărilor lor intelectuale, și care se întruneau în fiecare seară la d'Arthez. Toți presimțeau în el un mare scriitor și îl socoteau șeful lor de când pierduseră pe unul dintre spiritele cele mai extraordinare ale timpului, un geniu mistic, întâiul lor șef, care, din motive ce nu-și au rostul de a fi povestite aici, se înapoiase la el în provincie și despre care Lucien auzea deseori vorbindu-se sub numele de Louis. Se va înțelege lesne cât interes și câtă curiozitate îi stârneau poetului nostru aceste personaje, când îi vom înșira aici numai pe aceia care, abia mai târziu, ca și d'Arthez[149], cuceriră gloria; fiindcă unii au murit între timp.
Printre cei care mai trăiesc și astăzi se număra Horace Bianchon, pe atunci intern de spital, ajuns apoi una dintre făcliile Școlii medicale din Paris și prea cunoscut acum pentru a mai fi nevoie să-i zugrăvim făptura sau să-i deslușim caracterul și natura geniului. Venea apoi la rând Léon Giraud, filosoful profund, teoreticianul îndrăzneț care răscolește toate sistemele, le judecă, le exprimă, le formulează și le târăște la picioarele idolului său, UMANITATEA; totdeauna mare, chiar și în erorile sale, înnobilate de buna lui credință. Acest muncitor neobosit și savant conștiincios este astăzi șeful unei școli morale și politice, asupra căreia numai timpul își va spune cuvântul. Deși convingerile lui l-au condus pe alte tărâmuri decât ale camarazilor săi, el le-a rămas totuși amic fidel.
Arta era reprezentată de Joseph Bridau[150], unul dintre cei mai buni pictori ai școlii celei tinere. Să nu fi fost chinuirile tainice la care e osândită o fire prea impresionabilă, Joseph, care de altminteri nu și-a spus încă ultimul cuvânt, ar fi putut continua tradiția marilor maeștri ai școlii italiene, căci are desenul Romei și culoarea Veneției; însă dragostea îl ucide, și nu-i străpunge numai inima, ci și creierul, îi strică viața și-l scoate de pe făgașul cel bun. După cum iubita lui de o zi îl face sau prea fericit sau prea nefericit, Joseph expune când schițe în care culoarea acoperă desenul, când tablouri sfârșite sub povara unor dureri imaginare, în care s-a îngrijit atâta de desen, încât culoarea, pe care de altfel o stăpânește de minune, e neglijată, își dezamăgește mereu și publicul, și amicii. Hoffman[151] ar fi fost încântat de îndrăznelile lui artistice, de capriciile și fantezia lui. Când n-are nici un cusur, stârnește admirația de care se îmbată, dar se sperie atunci când nu primește laude și pentru operele ratate în care ochii sufletului său văd tot ceea ce pentru ceilalți ochi lipsește. Capricios la culme, prietenii l-au surprins uneori stricând un tablou desăvârșit ce lui i se părea prea chinuit.
— E prea muncit, prea școlăresc! zicea el.
Original, și uneori chiar sublim, se bucură de toate avantajele și de toate nefericirile unei firi nervoase, la care perfecțiunea ajunge o boală. Spiritul lui e frate bun cu al lui Sterne[152], dar fără grija acestuia pentru stil. Humorul în care își îmbracă gândirea este de o savoare neîntâlnită. Are darul vorbirii și știe iubi, dar cu toanele pe care le pune în sentimente ca și în meșteșug. Era îndrăgit în cenaclu tocmai pentru ceea ce lumea burgheză numește defecte.
În sfârșit, mai era Fulgence Ridal, unul dintre cei cu mai multă vervă comică dintre autorii vremii noastre, un poet nesinchisit de glorie, care nu-i aruncă teatrului decât producțiile sale cele mai vulgare, și păstrează numai în creierul său, pentru el și pentru amici, cele mai frumoase scene; necerând de la public decât banii care să-i asigure independența și nevoind să mai facă nimic de îndată ce l-a căpătat. Leneș și fecund ca Rossini, silit, ca toți marii poeți comici, ca Molière și ca Rabelais, să privească lucrurile și pe o față și pe alta, era sceptic, știa să râdă și râdea de toate. Fulgence Ridal e un mare filosof practic. Cunoașterea oamenilor, spiritul de observație, disprețul față de glorie pe care el o numește paradă nu i-au uscat sufletul. Pe cât e de activ pentru altul, pe atât e de nepăsător față de interesele lui; dacă se agită, o face numai pentru un prieten. Ca să nu-și dezmintă înfățișarea cu adevărat rabelaisiană, nu urăște o masă bună, dar nici nu umblă după ea; e totodată melancolic și vesel. Prietenii îi zic câinele regimentului, și nimic nu-l caracterizează mai bine decât această poreclă.
Alți trei, cel puțin tot atât de deosebiți ca și cei patru prieteni zugrăviți mai sus, aveau să piară pe rând: Meyraux mai întâi, care muri după ce stârnise faimoasa dispută dintre Cuvier și Geoffroy Saint-Hilaire[153], grava problemă ce avea să împartă lumea științifică între cele două genii egale, cu câteva luni înainte de moartea aceluia care era pentru o știință strictă, analistă și împotriva panteismului, încă venerat în Germania. Meyraux era prietenul acelui Louis pe care o moarte prematură avea să-l răpească în curând lumii intelectuale. Acestor doi oameni, purtând amândoi semnul morții, uitați amândoi astăzi cu toată vastitatea cunoștințelor și geniului lor, se cuvine să i-l alăturăm pe Michel Chrestien, republican înfocat, care visa federația Europei și care, în 1830, jucă un mare rol în mișcarea morală a partizanilor lui Saint-Simon[154]. Om politic de forța unui Saint-Just sau a unui Danton[155], însă simplu și blând ca o fecioară, plin de iluzii și de iubire, înzestrat cu o voce care i-ar fi fermecat pe Mozart, pe Weber sau pe Rossini, cântând unele cântece de Béranger să-ți îmbete inima de poezie, de dragoste ori de speranță, Michel Chrestien, sărac ca Lucien, ca Daniel, ca toți prietenii lui, își câștiga existența cu o nepăsare diogenică. Întocmea sumare la lucrările voluminoase, prospecte pentru librari, mut de altfel asupra concepțiilor sale cum e mut mormântul asupra secretului morții. Acest vesel boem al inteligenței, acest mare om de stat, care poate ar fi schimbat fața lumii, muri în lupta de la schitul Saint-Merry[156], ca un simplu soldat. Glonțul vreunui negustor ucise acolo una dintre făpturile cele mai alese care au trăit pe pământul Franței. Michel Chrestien pieri pentru alte credințe decât ale sale. Federația lui era cu mult mai primejdioasă pentru aristocrația europeană decât propaganda republicană; era mai rațională, mai puțin nebunească decât faimoasele idei de libertate nestăvilită proclamate de tinerii nesăbuiți ce se pretind urmașii Convențiunii. Acest nobil plebeu fu plâns de toți aceia care îl cunoșteau; fiecare din ei se mai gândește încă, și foarte des chiar, la acest mare om politic rămas necunoscut.
Aceste nouă persoane alcătuiau un cenaclu în care, datorită prețuirii și prieteniei, domnea pacea între ideile și doctrinele cele mai potrivnice. Daniel d'Arthez, gentilom din Picardia, era monarhist dintr-o convingere egală cu aceea care-l făcea pe Michel Chrestien să susțină federalismul european. Fulgence Ridal râdea de doctrinele filosofice ale lui Léon Giraud care, la rându-i, îi prezicea lui d'Arthez sfârșitul creștinismului și al familiei. Michel Chrestien, care credea în religia lui Crist, dumnezeiescul legiuitor al egalității, apăra nemurirea sufletului împotriva scalpelului lui Bianchon, analistul prin excelență. Cu toții discutau fără să se certe. Erau lipsiți de vanitate, neavând alt auditoriu decât ei înșiși. Își împărtășeau rezultatele muncii lor și-și cereau sfaturi unul altuia cu buna-credință a tinereții. Când era vorba de o problemă serioasă, adversarul își lăsa deoparte părerile și intra în vederile prietenului ca să-l ajute astfel, fără părtinire, într-o chestiune sau într-o operă din afara preocupărilor sale. Aproape toți erau blânzi și îngăduitori, două calități care le dovedeau superioritatea. Invidia, această oribilă comoară a speranțelor noastre înșelate, a talentelor noastre avortate, a succeselor noastre ratate, a veleităților noastre rănite, le era necunoscută. Toți mergeau, de altfel, pe drumuri diferite. De aceea, toți aceia care, ca Lucien, fură admiși în societatea lor, se simțeau bine acolo. Adevăratul talent se poartă totdeauna ca un copil bun, naiv, sincer, necolțos; pentru el, epigrama n-are alt scop decât de a desfăta spiritul și nu de a jigni vreodată amorul propriu. O dată risipită prima emoție pe care ți-o dădea respectul față de ei, gustai nemărginite plăceri în tovărășia acestor tineri de elită. Familiaritatea lor nu știrbea nimic din valoarea oricăruia dintre ei, fiecare stimându-și profund vecinul; în sfârșit, fiecare din ei, știind că oricând poate fi în situația de a da ajutor sau de a-l primi, accepta orice fără mofturi. Discuțiile, pline de farmec și neobositoare, îmbrățișau cele mai variate probleme. Ușoare ca săgețile, cuvintele pătrundeau cu repeziciune în miezul chestiunii. Sărăcia exterioară, alături de splendoarea bogățiilor intelectuale, producea un contrast ciudat. Acolo nimeni nu se gândea la realitățile vieții decât pentru a le lua în râs.
Într-o zi, când frigul venise cam prea de timpuriu, cinci din prietenii aceștia sosiră acasă la d'Arthez. Toți avuseseră același gând, căci toți aduceau sub palton câte un lemn, ca la mesele câmpenești la care, fiecare invitat trebuind să aducă ceva de mâncare, toată lumea vine cu plăcintă. Toți înzestrați cu frumusețea morală care se răsfrânge și asupra formei și care, tot atât cât și muncile și veghile, învăluie chipurile tinere într-o lumină cerească, înfățișau trăsături oarecum zbuciumate, dar totodată ordonate și purificate de curăția vieții lor și de focul din gândire. Frunțile lor erau înalte, poetice. Ochii lor vii și strălucitori exprimau o viață fără josnicii. Suferințele mizeriei, când se făceau simțite, erau suportate cu atâta veselie, împărtășite cu atâta ardoare de toți, încât nu alterau seninătatea caracteristică chipurilor acestor tineri încă feriți de greșeli grave, care nu s-au umilit în niciuna dintre tranzacțiile lașe la care te împinge sărăcia anevoie suportată, dorința de a parveni fără a alege mijloacele sau ușuratica îngăduință cu care oamenii de litere primesc sau iartă trădările. Ceea ce face ca prieteniile să fie mereu trainice și le sporește farmecul e un sentiment care lipsește iubirii: siguranța. Tinerii aceștia erau siguri de ei înșiși; dușmanul unuia era dușmanul tuturor și oricare din ei și-ar fi călcat în picioare cele mai urgente interese ca să dea ascultare sfintei solidarități a inimilor lor. Incapabili cu toții de vreo lașitate, puteau să opună un nu formidabil oricărei acuzații și să se apere unii pe alții cu deplină siguranță. Egal de nobili la suflet ca și de o egală forță în materie de sentimente, puteau gândi orice și spune orice pe tărâmul științei și al inteligenței; de aici, nevinovăția raporturilor lor, veselia din vorbele lor. Având siguranța că se înțeleg unii pe alții, își lăsau gândurile să rătăcească în voie; de aceea nu-și ascundeau nimic între ei, ci își destăinuiau durerile și bucuriile, gândeau și sufereau cu inima deschisă. Gingășiile încântătoare, care fac din fabula Cei doi prieteni[157] o comoară pentru sufletele nobile, erau la ei obișnuite. Strictețea în privința admiterii în cercul lor a unui nou membru se explică prin faptul că aveau o conștiință prea adâncă de măreția și fericirea lor, pentru a le tulbura lăsând să pătrundă printre ei elemente noi și necunoscute.
Uniunea aceasta de sentimente și de interese dăinui fără nori sau zguduiri timp de douăzeci de ani. Numai moartea, care le răpi pe Louis Lambert, pe Meyraux și pe Michel Chrestien, putu rări rândurile acestei nobile pleiade. Când, în 1832, acesta din urmă muri, Horace Bianchon, Daniel d'Arthez, Léon Giraud, Joseph Bridau, Fulgence Ridal se duseră, neținând seamă de primejdia demersului, să-i ridice trupul de la Saint-Merry, ca să-l îngroape, sub ochii încruntați ai politicienilor. Ei însoțiră, noaptea, rămășițele dragi lor până la cimitirul Père-Lachaise. Horace Bianchon învinse toate greutățile ce se iviră în cale și nu se dădu înapoi din fața nici uneia; merse la miniștri destăinuindu-le vechea lui prietenie pentru federalistul decedat. Scena înmormântării s-a întipărit în amintirea puținilor prieteni care îi asistară atunci pe cei cinci oameni celebri. În vreo plimbare prin cimitirul acesta elegant, veți vedea un loc de veci pe care se ridică un mormânt năpădit de iarbă, cu o cruce de lemn purtând gravate cu litere roșii cele două nume: MICHEL CHRESTIEN. E singurul monument în acest stil. Cei cinci prieteni au socotit că amintirea omului simplu trebuia cinstită cu simplitate.
În mansarda rece se făureau așadar cele mai frumoase vise. Ca niște frați adevărați, tinerii de acolo, la fel de pricepuți în felurite domenii ale științei, se luminau unii pe alții spunându-și toate, chiar și gândurile rele, toți de o cultură imensă și căliți în focul mizeriei. De îndată ce aceste ființe alese îl primiră ca egal, Lucien întruchipă acolo Poezia și Frumusețea. Le citi sonete pe care ei le admirară. I se cerea un sonet, tot așa după cum el îl ruga pe Michel Chrestien să-i cânte un cântec. În deșertul Parisului, Lucien află deci, în strada des Quatre-Vents, o oază.
Pe la începutul lui octombrie, Lucien, după ce-și cheltuise ultimul ban ca să-și mai cumpere lemne de foc, rămase fără nici o lețcaie tocmai în toiul lucrului, adică tocmai când își corecta opera. Daniel d'Arthez ardea bulgări de pământ și îndura eroic sărăcia: nu se plângea deloc, era ordonat ca o fată bătrână și metodic ca un avar. Curajul lui îl stimula și pe-al lui Lucien căruia, fiind nou intrat în cenaclu, îi venea foarte greu să le vorbească de greutățile sale. Într-o dimineață, se duse până în strada du Coq, hotărât să-și vândă Arcașul lui Carol al IX-lea lui Doguereau, pe care însă nu-l găsi.
Lucien nu-și putea închipui cât de îngăduitoare sunt sufletele mari. Fiecare din prietenii săi înțelegea slăbiciunile la care sunt supuși poeții, sfârșeala ce cuprinde sufletul istovit de eforturile făcute în contemplarea naturii pe care au menirea de a o reproduce. Oamenii aceștia, tari în fața necazurilor proprii, se înduioșau în fața durerilor lui Lucien. Ghiciseră că nu mai are bani. Cenaclul încunună deci minunatele seri de discuții, de meditații adânci, de poezii, de spovedanii, de cutreierări în zbor ale ținuturilor intelectului, ale viitorului națiunilor, ale domeniilor istoriei, cu un gest care dovedește cât de puțin își înțelesese Lucien noii prieteni.
— Lucien dragă, îi spuse Daniel, ieri n-ai venit să iei masa la Flicoteaux și noi știm pentru ce.
Lucien nu-și putu stăpâni lacrimile ce-l podidiră.
— N-ai avut încredere în noi, îi zise Michel Chrestien. O să tragem o linie pe sobă și când vom ajunge la zece…
— Fiecare din noi, spuse Bianchon, am găsit câte ceva de lucru în plus: eu am îngrijit un bolnav bogat de-al lui Desplein; d'Arthez a scris un articol pentru Revista enciclopedică[158]; Chrestien a vrut să cânte într-o seară pe Champs-Élysées, cu o batistă întinsă pe jos și între patru opaițe, dar a găsit apoi de făcut o broșură pentru cineva care ține morțiș să ajungă om politic și astfel, în schimbul a șase sute de franci, i-a compus ceva „gen Macchiavel”; Léon Giraud a împrumutat cincizeci de franci de la editor, Joseph și-a vândut niște schițe, iar Fulgence și-a jucat piesa duminică și a avut sala plină.
— Uite două sute de franci, zise Daniel, ia-i și să nu te mai prindem că faci asta a doua oară.
— Hei, doar n-o să ne săruți acum, de parcă am fi făcut cine știe ce! spuse Chrestien.
Ca să înțelegem desfătările ce le gusta Lucien în sânul acestei enciclopedii vii de suflete îngerești, de tineri dotați cu diferite originalități, după știința pe care fiecare o cultiva, va fi de ajuns să redăm răspunsurile primite a doua zi de Lucien la o scrisoare trimisă familiei, capodoperă de simțire, de gânduri bune, înfricoșător strigăt ce i-l smulsese amara-i nefericire:
David Séchard către Lucien, Dragul meu Lucien, îți trimit alături o poliță pe nouăzeci de zile și la ordinul tău, de două sute de franci. Vei putea s-o negociezi la domnul Métivier, negustor de hârtie, corespondentul nostru la Paris, în strada Serpente. Iubitul meu Lucien, n-avem absolut nici un ban. Nevastă-mea s-a apucat să conducă tipografia și-și face datoria cu o credință, cu o răbdare și cu un spor care mă fac să binecuvântez cerul de a-mi fi dat de soție un asemenea înger. Și ea a înțeles că ne este imposibil să-ți trimitem chiar cel mai mic ajutor. Însă, dragul meu, cred că mergi pe o cale atât de frumoasă, în tovărășia unor suflete atât de mari și de nobile, încât nu se poate să nu izbândești când ești sprijinit de inteligențele aproape dumnezeiești ale domnilor d'Arthez, Michel Chrestien și Léon Giraud, și povățuit de domnii Meyraux, Bianchon și Ridal, pe care scrisoarea ta mi i-a făcut cunoscuți. Fără știrea Èvei, deci, ți-am subscris polița pe care voi găsi eu un mijloc s-o plătesc la scadență. Să nu cumva să te abați din drum: e plin de greutăți, dar te va duce la glorie. Aș fi în stare să îndur mai degrabă toate relele din lume decât să te știu căzut în cine știe ce mocirlă a Parisului, cum i-am văzut pe atâția. Ferește-te cu tot curajul de locurile rele, de oamenii răi, de palavragii și de anumiți oameni de litere pe care am învățat să-i prețuiesc la justa lor valoare în timpul șederii mele la Paris. Într-un cuvânt, fii emulul vrednic al acelor suflete cerești pe care le-am îndrăgit și eu. Purtarea ta își va afla curând răsplata. Adio, scumpe frate, m-ai făcut fericit, căci nu mă așteptam la atâta curaj din partea ta.
David.
Ève Séchard către Lucien, Dragul meu, scrisoarea ta ne-a făcut pe toți să plângem. Să știe și inimile nobile spre care îngerul tău păzitor te-a călăuzit: o mumă, o biată soție tânără se vor ruga Domnului în fiecare dimineață și seară pentru dânșii; și, dacă rugăciunile noastre fierbinți se vor înălța până la tronul lui, ele vor dobândi de acolo binele vostru al tuturora. Da, scumpe frate, numele lor sunt întipărite în inima mea. Și poate că într-o zi îi voi vedea și eu. De-ar fi să fac pe jos tot drumul, voi veni să le mulțumesc pentru prietenia ce ți-o arată, care a fost ca un balsam peste rănile mele. Aici, dragul meu, muncim ca niște lucrători săraci. Soțul meu, omul acesta mare și necunoscut, pe care îl iubesc cu fiecare zi ce trece tot mai mult aflând mereu noi bogății în sufletul lui, a început să nu se mai îngrijească de tipografie cum trebuie, și ghicesc eu de ce: sărăcia ta, a noastră, a mamei îl doboară. Scumpul nostru David e chinuit ca Prometeu[159] de un vultur ce nu-i mai dă pace. La el, bietul, nu se gândește, are încredere în noroc. Tot timpul și-l petrece făcând experiențe asupra fabricării hârtiei; m-a rugat să văd eu de afaceri, iar el mă ajută atât cât poate. Din păcate, sunt însărcinată! Acest lucru, care altădată m-ar fi umplut de fericire, mă întristează în starea în care ne aflăm cu toții. Biata mama parcă a întinerit: și-a recăpătat puterile și îngrijește iarăși de bolnavi. Dacă n-ar fi grijile bănești, am fi fericiți. Bătrânul Séchard nu vrea să-i dea feciorului nici o lețcaie; David s-a dus la el ca să împrumute ceva bani pentru tine, căci scrisoarea ta îl pusese pe jăratic. „Îl cunosc eu pe Lucien, o să-și iasă din minți și o să facă prostii”, zicea. L-am mustrat cum se cuvenea. „Fratele meu să nu-și cunoască datoria?… i-am răspuns. Lucien știe că aș muri de durere.” Mama și cu mine am amanetat câteva lucruri, David habar n-are; mama o să le scoată imediat ce ne va fi cu putință. Am adunat așa vreo sută de franci, pe care ți i-am trimis cu poșta. Dacă nu ți-am răspuns la prima scrisoare, nu fi supărat pe mine. Eram cu toții într-o situație atât de grea, încât eu lucram și noaptea, ca un bărbat! Ah! nu mă știam atât de voinică! Doamna de Bargeton e o femeie fără inimă; era datoare, chiar dacă nu te mai iubea, să te ocrotească și să te ajute, după ce te-a smuls din brațele noastre și te-a aruncat în oceanul Parisului, unde e nevoie de mila domnului, ca să întâlnești o prietenie adevărată printre valurile de oameni și de interese. N-are de ce să-ți pară rău după dânsa. Ți-aș fi dorit alături o femeie devotată ca mine, dar acum, când știu că ai prieteni care îți poartă de grijă ca și noi, sunt liniștită. Desfășoară-ți aripile, geniul meu drag! Tu vei fi gloria noastră, așa cum ești acum toată iubirea noastră.
Ève.
Scumpul meu copil, mie nu-mi mai rămâne decât să te binecuvântez după cele ce-ți spune sora ta și să te încredințez că rugăciunile și gândurile mele nu sunt pline, vai! decât de tine, în dauna celor pe care îi am lângă mine; pentru că sunt inimi în care absenții au dreptate, așa cum se întâmplă cu mama ta.
În felul acesta peste două zile, Lucien putu înapoia prietenilor săi împrumutul ce-i fusese oferit cu atâta dragă inimă. Niciodată poate, viața nu păru mai frumoasă, dar gestul său, pornit din amor propriu, nu scăpă privirilor pătrunzătoare ale amicilor și delicatei lor sensibilități.
— Parcă ți-ar fi frică să ne datorezi ceva, exclamă Fulgence.
— A! bucuria pe care o arată o socotesc gravă, zise Michel Chrestien, îmi confirmă observațiile pe care le-am făcut: Lucien e vanitos.
— E poet, răspunse d'Arthez.
— Vă supără un sentiment atât de firesc?
— Trebuie să ținem seama că nu ni-l ascunde, zise Léon Giraud, e încă sincer; însă mă tem ca mai târziu să nu ne ocolească.
— Și pentru ce? întrebă Lucien.
— Pentru că ghicim ce se petrece în inima ta, răspunse Joseph Bridau.
— E în tine, îi zise Michel Chrestien, un duh drăcesc cu care vei justifica în propriii tăi ochi lucrurile cele mai potrivnice principiilor noastre: în loc să fii sofist în idei, vei fi sofist în fapte.
— Da, și eu mă tem de asta, spuse d'Arthez. Lucien, în mintea ta vei susține discuții strașnice în care vei fi măreț, dar care te vor duce la fapte rele… N-ai să fii niciodată împăcat cu tine însuți.
— Pe ce vă întemeiați rechizitoriul? întrebă Lucien.
— Vanitatea ta, scumpul meu poet, e atât de mare, încât nu te poți lipsi de ea nici în prieteniile tale, exclamă Fulgence. Orice vanitate de acest fel dovedește un egoism feroce, iar egoismul e otrava prieteniei.
— O! Dumnezeule, exclamă Lucien, înseamnă că nu știți cât vă iubesc.
— Dacă ne-ai iubi așa cum ne iubim noi între noi, crezi că era nevoie de atâta grabă și de atâta emfază ca să ne înapoiezi ceea ce nouă ne făcuse atâta plăcere să-ți dăruim?
— Aici nu ne împrumutăm nimic, aici ne dăruim, îi zise brutal Joseph Bridau.
— Nu ne socoti aspri, copilule, îi spuse Michel Chrestien, suntem doar prevăzători. Ne e teamă să nu te vedem într-o zi preferind bucuriile unei mici răzbunări bucuriilor prieteniei noastre curate. Citește-l pe Tasso al lui Goethe, cea mai frumoasă operă a geniului acestuia măreț, și vei vedea acolo că poetului îi plac într-adevăr stofele lucioase, ospățurile, triumfurile, fala: ei! n-ai decât să fii Tasso, dar fără nebunia lui[160]. Lumea cu plăcerile ei te cheamă? Stai pe loc, aici… Du în domeniul ideilor tot ceea ce ceri vanităților tale. Și, dacă nu poți fără nebunie, pune virtutea în fapte și viciul în idei; în loc ca, așa cum îți spunea d'Arthez, să gândești bine și să te porți rău.
Lucien lăsă capul în jos: prietenii aveau dreptate.
— Mărturisesc că n-am tăria voastră, spuse el zvârlindu-le o privire fermecător de gingașă, ca să înfrunt Parisul, ca să lupt cu curaj. Natura ne-a înzestrat cu firi și însușiri deosebite. Voi cunoașteți și viciile și virtuțile. Pe când eu, drept să vă spun, mă simt de pe acum ostenit.
— O să te sprijinim noi, zise d'Arthez, tocmai la asta slujesc prieteniile adevărate.
— Ajutorul pe care l-am primit acum de la voi e slab, și noi suntem la fel de săraci cu toții, unii ca și alții; nevoia se va ivi din nou, curând. Chrestien, care lucrează pentru primul-venit, n-are nici o trecere pe lângă editori. Bianchon e în afara acestui fel de ocupații. D'Arthez îi cunoaște numai pe editorii de știință sau de specialitate, care n-au nici o legătură cu cei de noutăți literare. Horace, Fulgence și Bridau lucrează în alte domenii și n-au nici în clin, nici în mânecă cu editorii. Trebuie să-mi aleg și eu o cale.
— Alege-o pe-a noastră: îndură! spuse Bianchon, îndură cu bărbăție și închină-te Muncii!
— Dar ceea ce îndurați voi pentru mine înseamnă moarte, zise Lucien aprins.
— Până să cânte cocoșul a treia oară, spuse Léon Giraud zâmbind, omul acesta va trăda cauza Muncii pentru cea a Lenii și a Viciilor Parisului.
— Dar voi, cu munca, unde-ați ajuns? întrebă Lucien râzând.
— Când pleci de la Paris în Italia, nu găsești Roma la mijlocul drumului, spuse Joseph Bridau. După tine, mazărea ar trebui să crească cu sos cu tot.
— Așa crește numai pentru întâii născuți ai pairilor de Franța, zise Michel Chrestien. Noi însă, ăștia de rând, o semănăm, o stropim și ni se pare mai bună.
Convorbirea alunecase către glumă. Mințile acelea pătrunzătoare, inimile acelea delicate se străduiră să-l facă pe Lucien să uite de mica sfadă, dar el pricepu din acest moment cât era de greu să-i înșeli. Și curând îl cuprinse o deznădejde lăuntrică pe care o ascunse cu grijă prietenilor, temându-se de predicile lor necruțătoare. Spiritul său meridional, care străbătea cu repeziciune întreaga gamă a sentimentelor, îl făcea să ia hotărârile cele mai opuse.
În mai multe rânduri le vorbi de intenția de a se apuca de gazetărie, dar de fiecare dată prietenii îi spuseră:
— Ferește-te ca de moarte!
— Acolo și-ar afla mormântul frumosul, neprihănitul Lucien, acela pe care îl cunoaștem și-l iubim, zise d'Arthez.
— N-ai putea rezista saltului veșnic de la muncă la plăcere și de la plăcere la muncă ce caracterizează viața ziariștilor; și a rezista este temelia virtuții. Ai fi atât de încântat să te joci cu puterea, să ai drept de viață și de moarte asupra operelor cugetării omenești, încât ai fi ziarist în două luni. A fi ziarist înseamnă a ajunge proconsul în republica literelor. Cine poate spune orice ajunge să facă orice! Maxima e a lui Napoleon, se înțelege.
— N-o să fiți voi alături de mine? întrebă Lucien.
— N-o să mai fim, exclamă Fulgence. O dată ajuns ziarist, nu te-ai mai gândi la noi, după cum nici dansatoarea de operă, îmbătată de succes și de dorințele ce le stârnește, nu se mai gândește, în trăsura căptușită cu mătase, la satul, la vacile și la opincile de la care a pornit. Tu ai din plin însușirile ziaristului: strălucirea și repeziciunea gândirii. N-ai renunța la o vorbă de duh chiar dacă ți-ai face un prieten să plângă. Îi întâlnesc pe ziariști prin culoarele teatrelor; mi-e groază de ei. Gazetăria e un iad, un abis de ticăloșii, de minciuni, de trădări, pe care nu-l poți străbate și din care nu poți ieși neprihănit, decât ocrotit ca Dante de laurul divin al lui Virgiliu[161].
Cu cât cenaclul îi interzicea lui Lucien această cale, cu atât dorința lui de a da piept cu primejdia îl îmboldea, și începea să discute cu el însuși: nu era caraghios să aștepte iarăși să-l năpădească sărăcia fără să fi făcut ceva împotriva ei? De când cu insuccesul demersului său cu privire la roman, Lucien nu mai era ispitit să compună un altul. De altfel, din ce ar trăi în timpul cât l-ar scrie? Într-o lună de lipsuri își sleise doza de răbdare. N-ar putea el oare face cu noblețe ceea ce ziariștii făceau fără conștiință și fără demnitate? Prietenii îl jigneau cu neîncrederea lor. O să le arate el tăria lui de caracter! Într-o zi poate îi va ajuta și el: va fi crainicul gloriei lor!
— Și, la urma urmei, ce înseamnă o prietenie care se dă în lături din fața complicității? îl întrebă el într-o seară pe Michel Chrestien, pe care îl însoțise până aproape de casă, împreună cu Léon Giraud.
— Noi nu ne dăm în lături de la nimic, răspunse Michel Chrestien. Dacă, din nenorocire, ți-ai ucide amanta, te-aș ajuta să-ți ascunzi crima și poate că te-aș prețui și mai mult; dar dacă te-ai face spion, aș fugi de tine cu groază, căci ai fi laș și ticălos din convingere. În două cuvinte, asta-i gazetăria. Prietenia iartă greșeala, fapta necugetată a pasiunii; față de hotărârea de a face negoț cu sufletul, cu spiritul și cu gândul, prietenia trebuie să se arate însă neînduplecată.
— N-aș putea să mă fac ziarist până ce-mi vând volumul de poezii și romane, și pe urmă să mă las numaidecât de ziaristică?
— Așa s-ar purta Macchiavel, dar nu Lucien de Rubempré, zise Léon Giraud.
— Ei, atunci, izbucni Lucien, o să vă dovedesc că-l pot egala și pe Macchiavel.
— Ah! exclamă la rându-i Michel strângându-i mâna lui Léon, l-ai împins la pierzanie. Lucien, îi zise el, ai trei sute de franci în buzunar, cu suma asta trăiești trei luni fără griji; apucă-te de lucru, mai scrie un roman, d'Arthez și Fulgence te vor ajuta la alcătuirea planului, vei fi mare, vei fi romancier. Eu, la rândul meu, voi pătrunde într-unul dintre lupanarele gândirii, voi face pe ziaristul trei luni, îți voi vinde cărțile vreunui editor căruia îi voi ataca publicațiile, voi scrie articole elogioase pentru tine, îi voi pune și pe alții să scrie; vom organiza un succes, vei fi un om mare și vei rămâne Lucien al nostru.
— Proastă părere mai ai despre mine, dacă îți închipui că eu mă voi pierde acolo unde tu te vei mântui! zise poetul.
— Iartă-l, Doamne, că e un copil! exclamă Michel Chrestien.