Imaginați-vă acum gândurile ce-l năpădiră pe Lucien în timp ce cobora din Angoulême în Houmeau. Nu cumva nobila doamnă se supărase? Îl va primi oare pe David? Ambițiosul nu va fi zvârlit înapoi în vizuina lui din Houmeau? Cu toate că, încă înainte de a o săruta pe Louise pe frunte, Lucien ar fi putut măsura distanța ce o desparte pe regină de favoritul ei, nu-și dădea seama că David n-ar putea străbate dintr-odată depărtarea parcursă de el în cinci luni. Nebănuind cât de absolut era ostracismul rostit împotriva oamenilor de jos, el nu știa că o nouă încercare de acest fel ar însemna pierzania doamnei de Bargeton. Având tot mai multe și mai vădite legături cu plebea, Louise va fi silită să părăsească orașul, în care cei de o seamă cu ea o vor ocoli precum oamenii din evul mediu îi ocoleau pe leproși. Clanul aristocratic, ba chiar și clerul ar apăra-o pe Naïs față de oricine, în cazul când ar săvârși un păcat; însă crima de a primi în casă oameni de rând nu-i va fi niciodată iertată; căci, dacă greșelile celor de la putere sunt scuzate, îndată ce abdică sunt osândiți. Și, a-l primi în casă pe David, nu însemna o abdicare? Lucien nu îmbrățișă această latură a chestiunii; în schimb, instinctul lui aristocratic îl făcea să presimtă multe alte greutăți care îl înspăimântau. Noblețea simțămintelor nu conferă neapărat și noblețea manierelor. Dacă Racine avea aerul celui mai nobil curtean, Corneille în schimb semăna mult cu un negustor de vite. Descartes arăta ca un comerciant olandez[71]. Adesea, întâlnindu-l pe Montesquieu cu grebla pe umăr, cu scufia de noapte pe cap, cei care vizitau La Brède[72] îl crezură un grădinar oarecare. Comportarea în societate, când nu e un dar al unei nașteri de soi, o știință suptă odată cu laptele sau transmisă prin sânge, constituie fructul unei educații pe care hazardul trebuie s-o ajute cu eleganța mișcărilor, cu niște trăsături alese ale feței, cu un timbru plăcut al vocii. Toate aceste importante lucruri mărunte îi lipseau lui David, în timp ce pe prietenul său natura îl copleșise. Gentilom prin mamă, Lucien avea piciorul mult scobit al francului; pe când David Séchard avea talpa lată a welchului și ceafa groasă a tatălui său, presarul. Lucien auzea zeflemelele ce vor ploua asupra lui David, i se părea că vede zâmbetul ascuns al doamnei de Bargeton. În fine, fără să-i fie chiar rușine de fratele său, se hotăra să nu mai dea astfel ascultare primei porniri și să o cântărească mai bine pe viitor. Așadar, după ceasul poeziei și al devotamentului, după citirea unei cărți ce le arătase celor doi prieteni ogoarele literaturii luminate de un nou astru, iată că, pentru Lucien, bătea acum ceasul politicii și al chibzuielii. Întorcându-se în Houmeau, îi păru rău că a trimis scrisoarea; ar fi vrut s-o ia înapoi, căci începea să-și dea seama de necruțătoarele legi ale lumii. Știind cât de mult e stimulată ambiția de primele succese, suferea acum, văzându-se nevoit să-și retragă piciorul de pe întâia treaptă a scării ce trebuia să-l ducă spre mărire. Urmau apoi însă tablourile vieții sale simple și tihnite, împodobită de cele mai mândre flori ale simțămintelor frumoase: prietenul David, plin de geniu, care îl ajutase atât de mărinimos și care și-ar da la nevoie și viața pentru el; maică-sa, atât de demnă până și în umilința ei, și care îl credea deopotrivă de bun, pe cât era de isteț; soră-sa, atât de înduioșătoare în resemnarea ei, cu o copilărie curată și un cuget încă neprihănit; nădejdile lui, pe care nici o furtună nu le clintise încă, toate îi înfloreau în amintire. Atunci își spunea că ar fi, desigur, mai frumos să străpungă rândurile gloatei nobile sau burgheze cu vâlva succeselor personale, decât cu ajutorul unei femei. Mai curând ori mai târziu, geniul lui tot va luci, ca și acela al atâtor oameni de dinaintea lui, care izbutiseră până la urmă să îngenunche societatea. Cât de mult îl vor iubi atunci femeile! Exemplul lui Napoleon, atât de fatal secolului al XIX-lea, prin pretențiile pe care le-a inspirat atâtor oameni fără valoare, i se înfățișă lui Lucien, care alungă orice calcul meschin, învinuindu-se singur că îi venise în minte. Așa era plămădit Lucien, trecea de la rău la bine și de la bine la rău cu aceeași ușurință. În loc de dragostea savantului pentru cotlonul lui, Lucien se simțea de vreo lună tot mai rușinat când vedea prăvălia pe care se citea cu litere galbene pe fond verde:
FARMACIA LUI POSTEL, SUCCESORUL LUI CHARDON.
Numele tatălui său, așezat în locul acela, pe unde treceau toate trăsurile, îi stătea ca un ghimpe în ochi. În seara când ieși pe poarta cu grilajul de prost-gust, pentru a se arăta în Beaulieu, printre tinerii cei mai eleganți din orașul de sus, unde avea să apară oferind brațul doamnei de Bargeton, se simțea foarte nenorocit de nepotrivirea dintre locuința sa și norocul ce începea să-i surâdă.
„S-o iubești pe doamna de Bargeton, poate chiar s-o și ai foarte curând, și să locuiești în gaura asta de șobolan!” își zicea pornind pe cărarea din curte, unde, de-a lungul zidurilor, erau puse la uscat mai multe grămezi de ierburi fierte și unde ucenicul spăla căldările din laboratorul în care domnul Postel, încins cu un șorț, cu o eprubetă în mână, privea atent un produs chimic, neslăbindu-și din ochi prăvălia, căci, dacă cerceta cu atenție leacul preparat, urechea îi era ațintită la clopoțelul de la intrare. Mirosul de mușețel, de mentă, de tot felul de plante distilate umplea curtea și locuința lor sărăcăcioasă la care urcai pe o scară aproape dreaptă, ca de moară, cu câte o frânghie în părți, servind de sprijinitoare. Deasupra, la mansardă, se afla o singură odaie, în care locuia Lucien.
— Bună ziua, fătul meu, îi zise domnul Postel, adevărat tip de negustor din provincie. Cum o duci cu sănătatea? Eu am făcut o experiență cu melasa, dar s-ar fi cuvenit s-o facă taică-tău, numai el ar fi găsit ceea ce caut eu. A! ce om era! Ehei! Dacă mi-ar fi spus mie secretul lui pentru gută, ce bogați am mai fi noi amândoi astăzi!
Nu trecea săptămână de la Dumnezeu fără ca farmacistul, la fel de slab de minte pe cât era de bun la suflet, să nu-i vâre lui Lucien un pumnal în inimă, vorbindu-i de fatala discreție a tatălui său în privința descoperirii leacului pentru gută.
— O mare nenorocire! răspunse scurt Lucien căruia începea să i se pară nesuferit elevul tatălui său, după ce îl binecuvântase de atâtea ori, deoarece în multe rânduri bietul Postel îi ajutase pe văduva și pe copiii fostului său stăpân.
— Ce-i cu tine? întrebă domnul Postel punând eprubeta pe masa de laborator.
— A venit vreo scrisoare pentru mine?
— Da, una care miroase ca o alifie bună! E pe tejghea, lângă casă.
Scrisoarea doamnei de Bargeton laolaltă cu borcanele spițeriei! Lucien dădu buzna în prăvălie.
— Grăbește-te, Lucien! masa te așteaptă de un ceas, s-a răcit, strigă un glas duios printr-o fereastră deschisă, dar pe care Lucien nu-l auzi.
— E zăpăcit de tot fratele dumitale, domnișoară, zise Postel ridicând capul.
Burlacul acesta, asemănător cu un butoi de rachiu peste care parcă fantezia unui pictor așezase o figură rotundă, ciupită de vărsat și rumenă, luă, uitându-se la Ève, o înfățișare ceremonioasă și dulceagă, ceea ce dovedea că se gândește să se însoare cu fiica predecesorului său, fără însă a izbuti să pună capăt luptei ce se dădea în sufletul lui între dragoste și interes. De aceea deseori îi spunea zâmbind lui Lucien fraza pe care o repetă și acum când tânărul îi trecu prin față:
— Strașnic e de frumoasă sora ta! Nici tu nu arăți rău. Tatăl vostru le făcea pe toate bine.
Ève era o brună înaltă, cu părul negru și ochii albaștri. Deși părea să aibă un caracter bărbătesc, era blândă, duioasă și devotată. Nevinovăția, curățenia, resemnarea ei la o viață de muncă, cumințenia care nu dăduse niciodată de bârfit îl cuceriseră pe David Séchard. De aceea, de când se întâlniseră întâia oară, o pasiune ascunsă și simplă se născuse între ei, fără manifestări zgomotoase sau declarații grăbite. Fiecare se gândise în taină la celălalt, ca și cum ar fi fost despărțiți de vreun soț gelos, jignit de un asemenea sentiment. Amândoi se ascundeau de Lucien, temându-se că-l stingheresc, poate, din drumul lui. Lui David îi era teamă că nu i-ar fi pe plac Èvei, care, la rându-i, era cuprinsă de sfiala sărăciei. O adevărată lucrătoare ar fi fost îndrăzneață, o copilă binecrescută și scăpătată se purta însă potrivit tristei ei soarte. Modestă în aparență, mândră în realitate, Ève nu voia să pună stăpânire pe fiul unui om ce trecea drept bogat. În acel moment, cei în curent cu valoarea crescândă a proprietăților prețuiau la peste optzeci de mii de franci moșia de la Marsac, fără a pune la socoteală pământul pe care bătrânul Séchard, doldora de bani puși deoparte, norocos în recolte, priceput în vânzări, trebuie să i-l fi adăugat pândind toate ocaziile. David era poate singurul om care nu cunoștea averea tatălui său. Pentru el, Marsac era o cocioabă cumpărată în 1810 cu cincisprezece-șaisprezece mii de franci, unde el se ducea o dată pe an, la cules, și unde tatăl său îl plimba prin vie, lăudându-i niște recolte pe care tipograful nu le vedea niciodată și de care, la urma urmelor, puțin îi păsa.
Iubirea unui savant deprins a trăi în singurătate, în care își amplifică sentimentele, exagerându-și piedicile din calea lor, cerea să fie încurajată; căci, pentru David, Ève era o femeie mai impunătoare decât o doamnă din lumea mare pentru un pârlit de golan. Stângaci și tulburat când se afla alături de idolul său, grăbit să plece de cum sosea ea, tipograful își strunea pasiunea în loc s-o arate. Deseori, seara, după ce născocise cu greu vreun pretext de a-i cere părerea lui Lucien, cobora din piața du Mûrier până în Houmeau; dar, ajungând la poarta verde de fier, o lua la fugă înapoi, de teamă să nu fi sosit prea târziu sau să n-o supere cumva pe Ève care trebuia să se fi culcat. Deși iubirea asta mare nu se trăda decât în lucruri mici, Ève o înțelesese; dânsa era măgulită, fără nici un orgoliu, văzându-se obiectul adâncului respect întipărit în privirile, în vorbele, în purtarea lui David; dar farmecul cel mare al tipografului era fanatismul lui pentru Lucien; ghicise dânsul cel mai bun mijloc de a-i fi pe plac Èvei! Ca să putem arăta întrucât desfătarea mută a acestei iubiri se deosebea de patimile năvalnice, ar trebui s-o asemuim cu florile de câmp față de florile strălucitoare de grădină. Schimbau priviri blânde și gingașe ca lotușii albaștri ce lunecă pe ape, câteva cuvinte în fugă ca parfumul slab de măcieș, melancolii duioase ca și catifeaua mușchiului; flori a două suflete alese ce mijeau dintr-un pământ bogat, rodnic, neclintit. Ève ghicise în mai multe rânduri puterea ascunsă sub această slăbiciune; îi era atât de recunoscătoare lui David de tot ceea ce el nu cuteza, încât cea mai mică întâmplare putea aduce o și mai strânsă unire a sufletelor lor.
Lucien găsi ușa lăsată deschisă de Ève și se așeză, în tăcere, la o măsuță cu picioare în formă de X, fără față de masă, pe care era pus tacâmul lui. Gospodăria lor sărăcăcioasă nu avea decât trei tacâmuri de argint; Ève le folosea pe toate pentru preaiubitu-i frate.
— Ce citești acolo? îl întrebă ea după ce puse pe masă o mâncare luată de pe foc și după ce stinse sobița mobilă acoperind-o cu un căpăcel.
Lucien nu răspunse. Ève luă o farfurioară împodobită de dânsa cu frunze de viță și o puse pe masă, împreună cu o strachină cu frișcă.
— Uite, Lucien, ți-am adus niște fragi.
Lucien, cufundat în citire, nu auzi. Ève se așeză atunci lângă el fără să cârtească măcar, căci unei surori îi face mare plăcere ca fratele să se poarte astfel.
— Dar ce-i cu tine? exclamă ea văzând lacrimi în ochii fratelui.
— Nimic, nimic, Ève, zise el luând-o de mijloc, trăgând-o spre el, și sărutând-o pe frunte și pe păr, apoi pe gât, cu o înflăcărare neașteptată.
— Te ascunzi de mine?
— Ei, poftim, mă iubește!
— Știam eu bine că nu pe mine mă săruta așa, zise sora îmbufnată, roșindu-se.
— O să fim cu toții fericiți, exclamă Lucien sorbindu-și grăbit, supa.
— Noi cu toții? repetă Ève. Cuprinsă de aceeași presimțire ce-l cuprinsese și pe David, adăugă: Pe noi o să ne iubești mai puțin!
— Cum poți să crezi așa ceva când mă cunoști?
Ève îi apucă mâna ca să i-o strângă; apoi luă farfuria goală și strachina de lut ars, și-i puse în față felul pregătit de dânsa. În loc să mănânce, Lucien reciti scrisoarea doamnei de Bargeton, pe care Ève nu i-o ceru, atât de mult respect avea față de frate-său; dacă voia să i-o arate, trebuia să aștepte; și dacă nu voia, putea ea să i-o ceară? Așteptă. Iată scrisoarea:
Scumpe prietene, pentru ce aș refuza fratelui dumitale întru știință sprijinul pe care ți l-am dat și dumitale? În ochii mei, talentele au aceleași drepturi; însă dumneata nu cunoști prejudecățile persoanelor ce alcătuiesc societatea mea. E posibil să nu izbutim să facem recunoscută noblețea spiritului de către cei ce sunt aristocrația neștiinței. Dacă n-am destulă putere ca să le impun pe domnul David Séchard, îți voi sacrifica cu dragă inimă pe acești domni. Va fi ca o hecatombă antică. Dar, dragă prietene, nici dumneata nu vrei desigur să mă silești a primi tovărășia unei persoane ale cărei spirit și maniere s-ar putea să nu-mi placă. Măgulirile dumitale m-au învățat să cunosc cât de ușor se lasă orbită prietenia! Ai să fii oare supărat pe mine dacă îi pun consimțământului meu această restricțiune? Vreau să-l văd pe prietenul dumitale, să-l judec, să mă conving prin mine însămi, în interesul viitorului dumitale, dacă nu te amăgești singur. Nu e oare aceasta una dintre grijile materne ce trebuie, scumpul meu poet, să-ți poarte Louise de Nègrepelisse?
Lucien nu știa cu câtă artă se folosește lumea de sus de da ca să ajungă la nu, și de nu ca să pregătească un da. Scrisoarea însemna un triumf pentru el. David avea să meargă la doamna de Bargeton, să strălucească în toată măreția geniului. În beția ce i-o pricinuise o izbândă care îl făcu să creadă în ascendentul lui asupra oamenilor, își luă o înfățișare mândră. Atâtea nădejdi se răsfrânseră pe fața lui, dându-i o strălucire plină de încântare, încât soră-sa nu se putu opri să nu-i spună cât era de frumos.
— Dacă e inteligentă, trebuie să te iubească mult femeia aceea! Ce necăjită o să fie diseară, când toate femeile or să-ți facă curte. Tare o să mai fii frumos când îți vei citi Sfântul Ioan în Patmos! Aș vrea să fiu un șoricel, să mă strecor și eu acolo! Hai, ți-am pregătit hainele în odaie la mama.
Odaia vădea o sărăcie cuviincioasă. Aflai înăuntru un pat de nuc, cu polog alb, iar la picioare un covor verde tocit. Apoi, un scrin cu oglindă în ramă de lemn și niște scaune de nuc întregeau mobilierul. Pe cămin, o pendulă amintea de vremurile îndestulate de altădată. Fereastra avea perdele albe. Pe pereți era un tapet cenușiu, cu flori cenușii. Podeaua, vopsită și frecată de Ève, lucea de curățenie. În mijlocul odăii era o măsuță pe care se vedeau, pe o tavă roșie cu stele de aur, trei cești și o zaharniță de porțelan din Limoges. Ève dormea într-o odăiță lipită de aceasta, care cuprindea un pat strâmt, un fotoliu vechi și o masă de lucru lângă fereastră. Îngustimea acestor cabine marinărești cerea ca ușa cu geamuri să stea tot timpul deschisă, ca să vină aer. În ciuda sărăciei ce se citea în orice lucru, modestia unei vieți de muncă domnea în acele încăperi. Pentru cei care îi cunoșteau pe mamă și pe cei doi copii, priveliștea aceasta prezenta o înduioșătoare armonie.
Lucien își punea cravata, când se auziră în curte pașii lui David, și tipograful se ivi de îndată, cu mersul și gesturile unui om tare grăbit.
— Ei! David, exclamă ambițiosul, suntem învingători! mă iubește! mergi și tu.
— Nu, zise tipograful cam încurcat, am venit să-ți mulțumesc pentru dovada ta de prietenie care m-a făcut să reflectez serios. Viața mea, Lucien, e hotărâtă. Eu sunt David Séchard, tipograf al regelui la Angoulême, un nume care se poate citi pe toate zidurile, în coada tuturor afișelor. Pentru oamenii din casta aceea eu sunt un meșteșugar, un negustor, dacă vrei, un industriaș cu prăvălie în strada Beaulieu, colț cu piața du Mûrier. N-am încă nici averea unui Keller, nici faima unui Desplein, două soiuri de putere pe care nobilii încearcă încă să le tăgăduiască, dar care, și eu cred la fel, nu înseamnă nimic fără purtarea și bună creșterea gentilomului. Pe ce mi-aș întemeia eu o bruscă înălțare? Ar râde de mine și burghezii și nobilii. Tu te afli în altă situație. Un șef de atelier nu-i ținut de nimic. Tu lucrezi doar ca să dobândești cunoștințele trebuincioase pentru a izbândi mai târziu, îți poți oricând justifica îndeletnicirile de azi prin nevoile tale viitoare. De altminteri, mâine poți să te apuci de altceva, să faci dreptul, să intri în diplomație sau în vreun minister. În sfârșit, tu nu ești nici catalogat, nici etichetat. Profită de virginitatea ta socială, pornește-o singur la drum și pune mâna pe onoruri! Gustă din plin toate plăcerile, chiar și cele deșarte. Fii fericit, și eu mă voi bucura de succesele tale ca de ale mele. Da, voi trăi în imaginație viața ta. Tu ești făcut pentru petreceri, pentru lumea strălucitoare, cu intrigile ei atât de repede urzite. Iar eu pentru viața cumpătată, munca de negustor și îndeletnicirile migăloase ale științei. Tu vei fi aristocratul nostru, zise el uitându-se la Ève. Când te vei clătina, vei găsi oricând brațul meu gata să te sprijine. Dacă vreodată te vei simți trădat de cineva, vei afla adăpost în inima noastră, căci dragostea noastră îți va rămâne mereu aceeași. Protecția, favoarea, bunăvoința lumii, dacă le-am împărți la doi, ar putea să scadă, ne-am păgubi unul pe celălalt; mergi deci singur înainte, și-o să mă înhami și pe mine de va fi nevoie. Nu numai că nu te invidiez, dar am să-ți închin ție toată viața mea. Ceea ce ai făcut acuma pentru mine, riscând să-ți pierzi binefăcătoarea, iubita poate, în loc să mă părăsești, să te lepezi de mine, lucrul acesta simplu dar măreț, Lucien, m-ar lega pe viață de tine, dacă nu am fi încă de pe acum ca doi frați. Nu trebuie să ai remușcări ori să fii îndurerat crezând că iei partea cea mai mare. Împărțeala asta à la Montgommery e pe gustul meu. În fine, chiar de mi-ai pricinui cândva vreun necaz, cine știe dacă nu tot eu îți voi fi îndatorat?
Rostind aceste vorbe, strecură o privire nespus de sfioasă înspre Ève, care avea ochii plini de lacrimi, căci ghicise totul.
— În sfârșit, îi mai zise el lui Lucien, care-l asculta cu uimire, tu ești binefăcut, ai o statură frumoasă, hainele îți stau bine, arăți ca un gentilom cu fracul cel albastru cu nasturi galbeni, și chiar cu un simplu pantalon de nanghin; eu, în schimb, aș arăta ca un lucrător printre oamenii aceia, aș fi stângaci, stingher, aș spune prostii sau n-aș deschide gura; tu poți, ca să le dovedești că respecți prejudecățile cu privire la nume, să-l iei pe cel al mamei, să te numești Lucien de Rubempré; pe când eu sunt și voi fi totdeauna David Séchard. Toate sunt de partea ta și toate sunt împotriva mea în lumea în care pătrunzi acum. Tu ești făcut să reușești acolo. Femeile se vor îndrăgosti de chipul tău de înger. Nu-i așa, Ève?
Lucien sări de gâtul lui David și-l îmbrățișă. Modestia aceasta punea capăt la atâtea îndoieli și piedici întrevăzute de el. Cum să nu simtă și mai multă dragoste pentru un om care făcea din prietenie aceleași reflecții pe care el le făcuse din ambiție? Ambițiosul și îndrăgostitul își vedea calea netezită, astfel că inima tânărului și prietenului se veselea acum. Trăiră amândoi unul dintre acele rare momente din viață când toate forțele sunt încordate și când toate strunele vibrează din plin. Dar dovada asta de înțelepciune a unui suflet ales mai ațâța în Lucien și tendința care-l face pe om să raporteze totul la sine, căci toți, mai mult sau mai puțin, spunem ca Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu!” Dragostea mamei și a surorii, devotamentul lui David, deprinderea de a se vedea obiectul tuturor ostenelilor celor trei ființe îi dădeau toate cusururile copilului răsfățat de ai săi, făceau să încolțească în el egoismul acela care îl roade pe nobil și pe care îl întreținea doamna de Bargeton îmboldindu-l să-și uite îndatoririle față de soră, de mamă, de David. Nu ajunsese încă până acolo; dar, tot lărgind în juru-i cercul ambiției sale, nu era oare de temut că se va vedea cu vremea silit a nu se gândi decât la sine, spre a-și putea păstra poziția câștigată?
După ce emoția se risipi, David îi atrase atenția lui Lucien că poemul Sfântul Ioan în Patmos era poate prea biblic spre a fi citit în fața unei societăți nu prea deprinse desigur cu poezia apocaliptică. Lucien, care urma să apară în fața celui mai pretențios public din Charente, se arătă îngrijorat. David îl sfătui să ia cu el volumul lui André de Chénier și să înlocuiască o plăcere îndoielnică cu una sigură; Lucien citea minunat; o să placă neîndoios și o să dea dovadă de o modestie care-i va fi de folos. Ca cei mai mulți dintre tineri, și ei le atribuiau oamenilor de lume înțelegerea și virtuțile lor. Dacă tinerețea care n-a greșit încă este fără vreo îngăduință față de greșelile altora, e totodată gata să-i creadă pe ceilalți în stare de mărețele ei credințe. E nevoie într-adevăr de multă experiență de viață până să poți recunoaște că, după cum bine spunea Rafael, a înțelege înseamnă a egala. În genere, simțul necesar înțelegerii poeziei e rar în Franța, unde spiritul secătuiește repede izvorul lacrimilor sfinte ale extazului, unde nimeni nu-și dă osteneala să se ocupe de sublim, să-l cerceteze temeinic spre a-i întrezări nemărginirea. Lucien avea să cunoască pentru întâia oară ignoranța și răceala lumii „bune”. Trecu așadar pe la David ca să ia volumul de poezii.
Când cei doi îndrăgostiți rămaseră singuri, David fu mai încurcat decât în orice altă clipă a vieții sale. Pradă a mii de temeri, dorea și îi era frică de un cuvânt de laudă, îi venea să fugă, deoarece și pudoarea are cochetăria ei! Bietul îndrăgostit nu îndrăznea să spună nici o vorbă care ar fi putut arăta că cerșește vreo mulțumire; orice cuvânt i se părea primejdios, și tăcea ca un vinovat prins asupra faptului. Èvei, care ghicea chinurile modestiei sale, îi plăcu să-l țină astfel; însă, când David își răsuci în mână pălăria, ca să plece, ea zâmbi.
— Domnule David, îi zise, dacă nu petreci seara la doamna de Bargeton, putem s-o petrecem împreună. E vreme frumoasă, nu vrei să facem o plimbare pe malul apei? O să vorbim despre Lucien.
Lui David îi veni să-i cadă în genunchi. Dulceața glasului Èvei era pentru el o răsplată nesperată; căldura tonului rezolvase dintr-odată dificultățile situației; propunerea ei era mai mult decât un elogiu, era întâia favoare a iubirii.
— Te rog numai, zise ea la o mișcare a lui David, să mă aștepți câteva minute, până mă îmbrac.
David, care în viața lui nu știuse ce-i o melodie, ieși cântând un fel de cântec, spre uimirea bunului Postel, care din acea clipă începu a bănui legăturile dintre Ève și tipograf.
Cele mai mici întâmplări din seara aceea avură o mare înrâurire asupra lui Lucien, obișnuit să se lase condus de primele impresii. Ca toți îndrăgostiții fără experiență sosi atât de devreme, încât Louise nu era încă în salon. Nu se afla acolo decât domnul de Bargeton. Lucien începuse ucenicia micilor lașități prin care amantul unei femei măritate își cumpără fericirea și care le dau femeilor măsura a ceea ce pot pretinde; dar nu se aflase până atunci singur față în față cu domnul de Bargeton.
Gentilomul era unul dintre acele spirite ce-și află locul undeva între nulitatea nevătămătoare care mai poate înțelege ceva și prostia mândră care nu vrea să primească nimic și nici să dăruiască nimic. Pătruns de îndatoririle sale față de lume și în dorința de a se face plăcut, adoptase drept unic limbaj surâsul dansatorului. Mulțumit sau nemulțumit, el surâdea. Surâdea la vestea unei nenorociri, ca și la vestea unei întâmplări fericite. Surâsul răspundea la orice prin expresia pe care i-o dădea domnul de Bargeton. Dacă era neapărat nevoie de o aprobare directă, își lărgea surâsul într-un râs binevoitor, scăpând și câte o vorbă, dar numai în cazuri extreme. A se afla între patru ochi cu cineva era singura complicație a vieții lui vegetative, deoarece atunci era silit să caute ceva în imensitatea golului său interior. De cele mai multe ori se descurca folosindu-se de obiceiurile din copilărie: gândea cu glas tare, te iniția în cele mai mici detalii ale vieții lui, îți înfățișa nevoile, micile sale senzații, care lui i se păreau idei. Nu vorbea nici măcar despre vreme; nu se folosea nici de locurile comune ale conversației cu ajutorul cărora chiar dobitocii ies din încurcătură; el se adresa celor mai intime griji ale vieții:
— De hatârul doamnei de Bargeton, am mâncat azi de dimineață carne de vițel, care-i place atât de mult, spunea el, și acum mă doare stomacul. Știu, totuși nu mă pot stăpâni! Spune-mi, cum vine asta?
Sau:
— Am sunat să cer un pahar de apă cu zahăr, nu doriți și dumneavoastră unul?
Sau:
— Mâine fac o plimbare călare, și o să trec și pe la socru-meu.
Frazele acestea, care nu susțineau discuția, smulgeau un da sau un nu celuilalt, și conversația cădea baltă. Domnul de Bargeton cerea atunci ajutorul vizitatorului, răsucindu-și deodată într-o parte nasul lui de mops bătrân cu răsuflarea scurtă; te privea holbat cu ochii lui ceacâri de parcă ar fi spus: Poftim? Plicticoșii, gata oricând să vorbească numai despre ei, îi erau dragi, îi asculta cu atâta atenție, încât limbuții din Angoulême spuneau că are o inteligență ascunsă și că e judecat greșit. De aceea, când nu mai găseau pe nimeni să-i asculte, acești oameni veneau să-și isprăvească povestirea sau argumentația lângă dânsul, siguri că vor avea parte de surâsul lui admirativ. Salonul soției era totdeauna plin, acolo se simțea el îndeobște la largul său. Avea grijă de cele mai mici amănunte: se uita la cine intra, saluta surâzând și îl conducea până la soția sa pe noul-sosit; pândea pe cei ce plecau, întovărășindu-i până la ușă cu veșnicu-i surâs. Când serata era însuflețită și când vedea pe fiecare la rostul lui, fericitul mut stătea înfipt pe picioarele sale lungi, ca o barză, părând că ascultă o discuție despre politică; sau se ducea să se uite în cărțile vreunui jucător fără să priceapă nimic, căci nu știa nici un joc; sau se plimba trăgând tutun pe nas și făcându-și digestia. Anaïs era fericirea vieții lui, dânsa îi dădea bucurii nemărginite. Când își juca rolul de stăpână a casei, el se cufunda într-un fotoliu admirând-o, pentru că ea vorbea și pentru el; mai apoi își făcuse o plăcere din a găsi tâlcul frazelor ei; și cum deseori nu le pricepea decât multă vreme după ce fuseseră spuse, își îngăduia surâsuri ce izbucneau ca explozia unui obuz îngropat. Respectul lui față de dânsa mergea până la adorație. Și oare o adorație, oricare ar fi ea, nu-i de ajuns ca să facă fericirea unei vieți? înțeleaptă și mărinimoasă, Anaïs nu abuzase de avantajele ei, descoperind la soțul ei firea ușoară a unui copil care nu cerea decât să fie condus. Se îngrijise de el cum te îngrijești de o haină; îl ținea curat, îl peria, îl învelea, îl ferea; și, simțindu-se ferit, periat, îngrijit, domnul de Bargeton dobândise față de soție un devotament de câine. E atât de ușor să dai cuiva o fericire care nu te costă nimic! Doamna de Bargeton, știind că soțul n-are altă plăcere decât aceea a meselor bune, îi făcea niște mâncăruri minunate. Îi era milă de el; nu se plângea niciodată, și câțiva, neînțelegând tăcerea mândriei sale, îi atribuiau domnului de Bargeton virtuți ascunse. De altfel, dânsa îl disciplinase militărește, și supunerea soțului față de voința soției era pasivă. Îi spunea: „Fă o vizită domnului sau doamnei Cutare”, și el se ducea orbește, ca soldatul la post. De aceea, în fața ei, el stătea drepți și nemișcat.
Era vorba, pe atunci ca mutul acesta să fie numit deputat. Lucien venea de prea puțină vreme în casă pentru a fi putut ridica vălul sub care se ascundea această fire nemaiîntâlnită. Domnul de Bargeton, îngropat în fotoliu, având aerul că vede și înțelege totul, învăluit în tăcerea care-i dădea o deosebită gravitate, i se părea grozav de impunător. În loc să-l ia drept un bolovan, Lucien, înclinat ca toți oamenii cu imaginație de a da proporții și suflet oricărei forme întâlnite, făcu din gentilomul nostru un sfinx de temut și crezu nimerit să-l lingușească.
— Sosesc cel dintâi, zise el salutând cu ceva mai mult respect decât i se acorda de obicei acelui caraghios.
— E și firesc, răspunse domnul de Bargeton.
Lucien luă vorbele acestea drept împunsătura unui soț gelos, se înroși și se privi în oglindă ca să facă ceva.
— Dumneata locuiești în Houmeau, zise domnul de Bargeton, iar persoanele care stau departe sosesc totdeauna mai devreme decât cele care stau aproape.
— Cum se face asta? întrebă Lucien vrând să pară plăcut.
— Nu știu, răspunse domnul de Bargeton revenind la nemișcarea de mai înainte.
— N-ați vrut să vă osteniți, reluă Lucien. Un om în stare să observe un lucru îi poate găsi și cauza.
— A! făcu domnul de Bargeton, cauzele finale! Ehehe!…
Lucien își stoarse creierii să însuflețească conversația care se împotmoli aici.
— Doamna de Bargeton se îmbracă, desigur? întrebă el cutremurându-se de neghiobia întrebării.
— Da, se îmbracă, răspunse firesc soțul.
Lucien ridică ochii în tavan, înspre cele două grinzi groase, zugrăvite în cenușiu, neștiind ce să mai spună; dar văzu atunci cu spaimă candelabrul cu cristale, căruia i se scosese învelitoarea și i se puseseră lumânări. Și mobilele erau fără îmbrăcăminte, mătasea roșie arătându-și florile roase. Schimbările astea vesteau o reuniune neobișnuită. Poetul începea să se întrebe dacă era îmbrăcat cum se cuvine, căci își pusese ghetele. Buimac, se îndreptă spre un vas japonez ce împodobea o măsuță cu ghirlande de pe timpul lui Ludovic al XV-lea; apoi îi fu frică să nu displacă soțului nefăcându-i curte și se hotărî să-i afle vreo slăbiciune ca să știe cum să-l ia.
— Plecați rar din oraș, domnule? îl întrebă pe domnul de Bargeton către care se întoarse.
— Rar.
Tăcerea reîncepu. Domnul de Bargeton pândea ca o pisică bănuitoare toate mișcările lui Lucien, care-i tulbura liniștea. Se temeau unul de celălalt.
— O fi bănuind ceva? gândi Lucien, căci pare foarte dușmănos.
În acest moment, spre norocul lui Lucien, foarte stânjenit de privirile neliniștite cu care domnul de Bargeton îl urmărea cum umblă încoace și încolo, bătrânul servitor, îmbrăcat în livrea, îl anunță pe du Châtelet. Baronul intră foarte dezghețat, îl salută pe amicul său Bargeton și îi făcu lui Lucien o mică înclinare din cap, care pe atunci era la modă, dar care poetului i se păru obraznică din partea unui financiar. Sixte du Châtelet arbora niște pantaloni de o albeață ce-ți lua ochii și prinși pe sub talpă ca să-i țină întinși. Purta pantofi fini și ciorapi de mătase. Pe vesta albă flutura panglica neagră a lorgnon-ului. În fine, fracul negru avea croiala și forma pariziană. Era cuceritorul pe care-l știm, însă vârsta îl înzestrase cu un început de burtă destul de greu de ținut în marginile eleganței. Își vopsea părul și favoritele albite de chinurile călătoriei sale, ceea ce îi dădea o înfățișare aspră. Obrazul, altădată foarte gingaș, căpătase culoarea arămie a celor ce se întorc din colonii; însă felul lui de a se mișca, caraghios prin pretențiile ce le mai păstra, amintea încă de simpaticul secretar particular al unei altețe imperiale. Își luă lornionul, cercetă pantalonul de nanghin, ghetele, vesta, fracul albastru ale lui Lucien, făcute la Angoulême, în sfârșit, își privi rivalul din cap până-n picioare. Apoi își puse cu răceală lornionul în buzunarul de la vestă, de parc-ar fi spus: „Sunt mulțumit”. Zdrobit de eleganța financiarului, Lucien gândi că se va răzbuna și el, ceva mai târziu, când își va arăta adunării obrajii îmbujorați de poezie; totuși, purtarea baronului îl duru adânc și se simți și mai stingherit acum, după ce avusese de înfruntat pretinsa dușmănie a domnului de Bargeton. Baronul părea că-l strivește pe Lucien sub toată greutatea averii sale, pentru ca acesta să fie și mai umilit de sărăcia lui. Domnul de Bargeton, care crezuse că nu mai avea nimic de spus, fu dezamăgit de tăcerea pe care o păstrară cei doi rivali, privindu-se; dar, când se găsea la capătul sforțărilor, avea el o întrebare pe care o ținea ca pe o pară pentru sete[73], și socoti că e timpul să-i dea drumul, cu aerul unuia năpădit de treburi.
— Ei, domnule, îi zise lui du Châtelet, ce mai e nou, ce se mai aude?
— Nou? răspunse cu răutate directorul contribuțiilor, nou e domnul Chardon. Întrebați-l pe dânsul. Ne-ai adus vreun poem frumos? întrebă neastâmpăratul baron, îndreptându-și o buclă ce i se părea desprinsă.
— Ca să știu dacă am izbutit, ar fi trebuit să vă cer sfatul, răspunse Lucien. V-ați ocupat cu poezia înaintea mea.
— O! câteva cuplete destul de nostime făcute la comandă, câteva poezii de circumstanță, vreo câteva romanțe care au plăcut pentru muzica lor, și marea mea epistolă către o soră a lui Bonaparte (nerecunoscătorul!), nu mă îndreptățesc a nădăjdui la nemurire!
În clipa aceasta, doamna de Bargeton se arătă în toată strălucirea unei toalete bine studiate. Purta un turban ebraic împodobit cu o agrafă orientală. O eșarfă de voal subțire, sub care străluceau cameele unui colier, era răsucită cu grație în jurul gâtului. Rochia de muselină colorată, cu mâneci scurte, îi permitea să arate mai multe brățări înșirate pe minunatele ei brațe albe. Această îmbrăcăminte teatrală îl vrăji pe Lucien. Domnul du Châtelet, galant, îi adresă reginei câteva complimente leșinate care o făcură să surâdă, într-atât era de încântată să fie lăudată de față cu Lucien! Nu schimbă decât o singură privire cu scumpu-i poet, iar directorului contribuțiilor îi răspunse umilindu-l cu o politețe ce dovedea că îl scosese din intimitatea ei.
Invitații începură să sosească. Mai întâi se înfățișară episcopul și marele vicar, două figuri demne și solemne, dar care formau un violent contrast: prea sfântul era înalt și slab, însoțitorul său era scurt și gras. Amândoi aveau ochii sclipitori, însă episcopul era palid, iar marele vicar avea fața rumenă de sănătate. Și la unul și la altul, gesturile și mișcările erau rare. Amândoi păreau prudenți, rezerva și tăcerea lor intimidau; treceau drept foarte isteți.
Cei doi preoți fură urmați de doamna de Chandour și de soțul ei, personaje cu totul aparte, pe care cei ce nu cunosc provincia ar fi în stare să-i socotească drept o născocire. Soțul Améliei, femeia care făcea pe rivala doamnei de Bargeton, domnul de Chandour, căruia i se zicea Stanislas, era încă zvelt la patruzeci și cinci de ani și avea toată fața ciupită de vărsat. Cravata îi era totdeauna astfel înnodată încât să prezinte două capete amenințătoare: unul la înălțimea urechii drepte, celălalt îndreptat spre panglica roșie a decorației. Pulpanele hainei erau azvârlite înapoi cu putere. Prin vesta foarte deschisă se vedea o cămașă umflată, scrobită, încheiată cu nasturi încărcați de aurării. În sfârșit, toată îmbrăcămintea lui avea un caracter exagerat care-l făcea să semene până-ntr-atât cu o caricatură, încât, văzându-l, străinii nu-și puteau reține zâmbetul. Stanislas se privea mereu, cu un soi de mulțumire, de sus și până jos, controlându-și numărul nasturilor de la vestă, urmărind liniile unduioase ale pantalonului strâmt, mângâindu-și picioarele cu o privire de îndrăgostit ce se oprea încântată pe vârfurile pantofilor. Când isprăvea cu îndeletnicirea asta, căuta din ochi o oglindă, cercetând dacă părul îi stătea cum trebuie; fericit, le întreba din ochi pe femei, punându-și un deget în buzunarul vestei, răsturnându-se pe spate și așezându-se, în fine, jos în așa fel încât să se pună cât mai în valoare: fandoseli de cocoș, care îi reușeau în societatea aristocratică în care trecea drept „frumos”. Mai toată vremea povestea lucruri deocheate, cum se spuneau în secolul al optsprezecelea. Acest nesuferit gen de conversație îi procura un oarecare succes la femei, făcându-le să râdă. Domnul du Châtelet începea să-l pună pe gânduri. Într-adevăr, întărâtate de disprețul încrezutului de la contribuțiile indirecte, ațâțate de pretențiile lui prefăcute că nu poate fi scos din plictiseala care-l apăsa și înciudate de tonul de sultan blazat, femeile alergau după el și mai mult ca la sosirea lui în oraș, mai ales de când doamna de Bargeton se îndrăgostise de Byron-ul din Angoulême. Amélie era o femeie mititică, neîndemânatică la prefăcătorii, grasă, albă, cu părul negru, făcând totul exagerat, vorbind tare, rotindu-și capul încărcat de pene vara și de flori iarna; foarte vorbăreață, dar neputându-și isprăvi fraza fără a o însoți și de șuierăturile unei astme nemărturisite.
Domnul de Saintot, zis Astolphe, președintele Societății de agricultură, om înalt și voinic, cu fața arsă, apăru tras de nevastă, un fel de ferigă uscată, căreia i se zicea Lili, prescurtare din Élise. Numele acesta, care presupunea ceva copilăresc, nu se potrivea deloc cu firea și purtarea doamnei de Saintot, femeie solemnă, foarte pioasă, jucătoare de cărți greoaie și certăreață. Astolphe era socotit un savant de mâna întâi. Deși incult la culme, scrisese totuși articolele Zahăr și Rachiu într-un dicționar de agricultură, furate rând cu rând din toate articolele de ziar și din toate lucrările vechi în care se vorbește despre aceste două produse. Tot departamentul îl credea ocupat cu un tratat asupra culturii moderne. Deși stătea închis toată dimineața în birou, nu scrisese încă nici două pagini în doisprezece ani. Dacă venea cineva să-l vadă, aranja să fie găsit răvășind hârtii, căutând o notă rătăcită sau ascuțindu-și pana; însă toată vremea cât rămânea în birou o întrebuința cu fleacuri: citea îndelung ziarul, sculpta dopuri cu briceagul, mâzgălea câte o hârtie, sau îl răsfoia pe Cicero ca să găsească în treacăt vreo frază sau vreun pasaj ce s-ar fi potrivit cu evenimentele zilei; apoi, seara, se străduia să aducă conversația la un subiect care să-i îngăduie a zice: „E în Cicero o pagină care pare scrisă anume pentru ceea ce se petrece în zilele noastre”. Își cita atunci pasajul spre marea uimire a ascultătorilor, care își spuneau între ei: „Astolphe e într-adevăr tobă de carte”. Tot orașul afla, și astfel se păstra faima domnului de Saintot.
După această pereche, sosi domnul de Bartas, zis Adrien, omul care cânta arii de bas-bariton și care avea mari pretenții în muzică. Amorul propriu îl mânase înspre solfegii: începuse prin a se admira cântând, apoi se apucase să vorbească despre muzică și sfârșise prin a nu se ocupa decât de asta. Arta muzicală ajunsese la dânsul o monomanie; nu se însuflețea decât vorbind de muzică, suferea o seară întreagă până când îl rugau să cânte. De cum isprăvea de mugit vreo arie, începea viața pentru el: se împăuna, se ridica în călcâie primind complimentele, făcea pe modestul, dar trecea totuși din grup în grup ca să culeagă laude și când, în fine, i se spunea totul, revenea tot la muzică, pornind o discuție despre dificultățile ariei cântate sau lăudând pe compozitor.
Domnul Alexandre de Brebian, campionul tușului, desenatorul care împestrița odăile prietenilor cu producții trăsnite și mâzgălea toate albumele din departament, îl întovărășea pe domnul de Bartas. Fiecare din ei o ducea la braț pe soția celuilalt. După gurile rele, această inversare de roluri era completă. Cele două neveste, Lolotte (doamna Charlotte de Brebian) și Fifine (doamna Joséphine de Bartas), mereu preocupate de un fular, de o garnitură, de asortarea a două culori ce se băteau cap în cap, erau mistuite de dorința de a părea pariziene și nu-și mai vedeau de casă, unde totul mergea alandala. Dacă cele două femei, strânse ca niște păpuși în rochii lucrate din economii, prezentau pe ele o expoziție de culori țipător de bizare, soții își permiteau, în calitatea lor de artiști, o nepăsare provincială, care îi făcea curioși la vedere. Hainele lor mototolite le dădeau aerul figuranților care în teatrele mici înfățișează înalta societate invitată la petreceri.
Printre figurile care descinseră în salon, una dintre cele mai originale fu aceea a contelui de Senonches, aristocratic numit Jacques, mare vânător, trufaș, țeapăn, ars de soare, drăgălaș ca un mistreț, bănuitor ca un venețian, gelos ca un maur și înțelegându-se de minune cu domnul du Hautoy, altfel zis Francis, prietenul casei.
Doamna de Senonches (Zéphirine) era înaltă și frumoasă, dar stacojie la față din pricina ficatului; trecea drept o femeie foarte pretențioasă; talia subțire, înfățișarea gingașă îi îngăduiau să aibă mișcări galeșe, deși se vedea că sunt prefăcute, dar care denotau pasiunea și capriciile, întotdeauna satisfăcute, ale unei persoane iubite.
Francis era un bărbat destul de distins, care renunțase la consulatul de la Valencia și la cariera sa diplomatică, pentru a se retrage la Angoulême și a trăi pe lângă Zéphirine, zisă și Zizine. Fostul consul avea grijă de casă, de creșterea copiilor, îi învăța limbi străine și vedea de averea soților Senonches cu un devotament deplin. Angoulême-ul nobil, Angoulême-ul administrativ, Angoulême-ul burghez clevetiseră mult timp pe seama unității desăvârșite a acestei căsnicii în trei; în cele din urmă, taina acestei treimi conjugale se dovedi atât de desăvârșită și de frumoasă, încât domnul de Hautoy ar fi părut grozav de imoral dacă ar fi dat semne că vrea să se însoare. De altfel, lumea începuse să bănuiască în dragostea deosebită a doamnei de Senonches pentru o fină de-a ei, numită domnișoara de la Haye, care îi slujea ca domnișoară de companie, niște taine neliniștitoare; și, în ciuda unor nepotriviri de date, numai aparente, găsea asemănări izbitoare între Françoise de la Haye și Francis du Hautoy. Când Jacques vâna prin împrejurimi, fiecare îl întreba ce mai face Francis, iar el povestea micile necazuri ale logofătului său voluntar, dându-i întâietate asupra soției sale. Orbirea aceasta părea atât de ciudată la un soț gelos, încât prietenii săi cei mai buni se distrau să-l tragă de limbă, povestind aceasta și celor care nu cunoșteau taina, ca să petreacă și dânșii. Domnul du Hautoy era un dandy afectat, la care grija de fiecare clipă pentru propria-i persoană ajunsese un fel de fandoseală și de joc copilăresc. Nu se îngrijea decât de tuse, de somn, de digestie și de mâncare. Zéphirine făcuse din el un ipohondru: îl ținea în puf, cu scufia pe cap, îi dădea doctorii, îl îndopa cu mâncări alese ca pe un cățeluș de salon, îi prescria sau îi interzicea cutare sau cutare aliment; îi cosea veste, cravate și batiste; până la urmă, îl deprinsese să poarte tot felul de lucruri frumoase, încât îl transformase într-un soi de idol japonez. Înțelegerea dintre ei era fără nici un nor; Zizine, despre orice ar fi fost vorba, se uita la Francis, iar Francis părea că-și găsea ideile în ochii Zizinei. Dezaprobau și surâdeau împreună, părând că-și cer sfatul unul altuia ca să spună chiar numai bună ziua.
Cel mai bogat moșier din partea locului, omul pizmuit de toți, marchizul de Pimentel și soția sa, care întruneau laolaltă patruzeci de mii de franci rentă și petreceau iarna la Paris, veniră de la țară în caleașcă, împreună cu vecinii lor, baronul și baroana de Rastignac, însoțiți de mătușa baroanei și de fiicele lor, două persoane fermecătoare, binecrescute, sărace, dar îmbrăcate cu acea simplitate care scoate mai în evidență frumusețile naturale. Acești musafiri, care reprezentau desigur elita societății de acolo, fură întâmpinați cu o tăcere rece și cu un respect plin de gelozie, mai ales când fiecare văzu atenția deosebită cu care îi întâmpină doamna de Bargeton. Aceste două familii făceau parte dintre puținii oameni care, în provincie, nu se amestecă în bârfeli, nu vizitează pe nimeni, trăiesc într-o singurătate tăcută și păstrează o demnitate ce impune. Domnului de Pimentel și domnului de Rastignac li se zicea pe titlul lor; nici o familiaritate nu se stabilise între soțiile și fiicele lor și lumea simandicoasă din Angoulême; trăiau prea aproape de nobilimea de la curte ca să se înjosească cu niște provinciali neghiobi.
Prefectul și generalul sosiră cei din urmă, întovărășiți de nobilul de țară care, în acea dimineață, își adusese la David memoriul asupra viermilor de mătase. De bună seamă, trebuie să fi fost vreun primar de canton, cu oarecare greutate datorită moșiilor sale, dar înfățișarea și îmbrăcămintea trădau o completă pierdere a contactului cu lumea bună; se simțea stingher în hainele lui, nu știa ce să facă cu mâinile, dădea ocol persoanei cu care stătea de vorbă, se ridica și se așeza iarăși ca să răspundă când i se vorbea, părea gata să facă treaba servitorilor; rând pe rând se arăta respectuos, neliniștit, grav, se grăbea să râdă de vreo glumă, asculta supus, iar uneori se întuneca la față, închipuindu-și că e luat în râs. Muncit de memoriul lui, încercă de câteva ori, în cursul seratei, să vorbească despre viermii de mătase; dar nenorocosul Séverac nimerea peste domnul de Bartas, care-i răspundea aducând numaidecât vorba despre muzică, și peste domnul de Saintot, care-i cita din Cicero. Pe la mijlocul seratei, bietul primar găsi în sfârșit pe cineva cu care să se înțeleagă, o văduvă și fiica ei, doamna și domnișoara du Brossard, care nu erau figurile cele mai lipsite de interes din acea societate. Un singur cuvânt spune totul: pe cât erau de sărace, pe atât erau de nobile. Îmbrăcămintea lor avea acea pretenție la cât mai multe podoabe ce trădează o mizerie ascunsă. Doamna du Brossard o lăuda, cu neîndemânare și la tot pasul, pe fiica ei, înaltă și grasă, în vârstă de douăzeci și șapte de ani, care trecea drept o bună pianistă; oficial o făcea să împărtășească toate gusturile bărbaților de însurat, și, în dorința de a-i găsi un rost scumpei sale Camille, în aceeași seară pretinsese că acesteia îi place viața rătăcitoare a garnizoanelor, precum și viața sedentară a proprietarilor care-și văd de moșia lor. Amândouă aveau demnitatea înțepată, acră-dulce, a acelora pe care oricine e încântat să-i compătimească, de care se interesează numai din egoism și care au cunoscut goliciunea vorbelor de mângâiere, singurul lucru cu care e darnică lumea față de năpăstuiți. Domnul de Séverac avea cincizeci și nouă de ani, era văduv și fără copii; mama și fata ascultară deci cu o admirație cucernică tot ce le povesti acesta despre crescătoriile lui de viermi.
— Fiicei mele i-au plăcut întotdeauna animalele, zise mama. De aceea, cum mătasea pe care o dau aceste mici vietăți o interesează pe orice femeie, v-aș cere îngăduința s-o aduc pe Camille la Séverac ca să vadă cum se face. Camille e foarte inteligentă și va înțelege numaidecât tot ce-i veți spune. Într-o zi a priceput chiar rațiunea inversă a pătratului distanțelor.
Fraza aceasta sfârși triumfal conversația dintre domnul de Séverac și doamna du Brossard, după ce Lucien își făcuse lectura.
Câțiva mai de-ai casei se strecurară familiar în adunare, precum și vreo doi-trei tineri de familie, sfioși, tăcuți, împopoțonați ca niște moaște, încântați de a fi fost poftiți la această solemnitate literară și dintre care cel mai îndrăzneț stătu mult de vorbă cu domnișoara de la Haye. Toate femeile se așezară cuminte într-un cerc, îndărătul căruia bărbații rămaseră în picioare. Adunarea aceasta de personaje ciudate, cu haine pestrițe, cu fețele sulemenite, i se păru foarte impunătoare lui Lucien, și inima îi bătu când se văzu ținta tuturor privirilor. Cât era el de îndrăzneț, nu făcu ușor față acestei prime încercări, cu toate încurajările iubitei, care-și desfășura fastul reverențelor și farmecelor ei celor mai de preț întâmpinând la sosire mărimile din ținutul Angoulême-ului. Și mai stânjenit se simțise datorită unei împrejurări ușor de prevăzut, dar care trebuia să-l înspăimânte pe un tânăr încă neobișnuit cu tactica lumii. Lucien, numai ochi și urechi, se auzea strigat „domnule de Rubempré” de către Louise, de domnul de Bargeton, de episcop și de câțiva ce voiau să-i fie pe plac gazdei, și „domnule Chardon” de cei mai mulți din acest public de temut. Înfricoșat de ocheadele întrebătoare ale curioșilor, își deslușea numele burghez doar din mișcarea buzelor; ghicea dinainte că o să fie judecat cu acea ușurință provincială, prea ades vecină cu mojicia. Aceste înțepături, necontenite și neașteptate, îl făcură să se simtă și mai prost. Așteptă cu nerăbdare momentul să-și înceapă lectura, spre a-și putea găsi în fine un rost și el, și să se afle mai la largul său; însă Jacques își povestea ultima vânătoare doamnei de Pimentel; Adrien vorbea cu domnișoara Laure de Rastignac despre noul astru muzical, despre Rossini[74]; Astolphe, care învățase pe dinafară dintr-un ziar descrierea unui nou plug, i-o repeta baronului. Lucien, bietul poet, nu știa că niciunul dintre cei de față, afară de doamna de Bargeton, nu era în stare să priceapă poezia. Toți aceștia, lipsiți de emoție, dăduseră fuga fără să știe despre ce fel de spectacol era vorba. Sunt cuvinte care, ca și trâmbițele, ca cimpoaiele, ca toba mare a circurilor ambulante, atrag întotdeauna publicul. Cuvintele frumusețe, glorie, poezie au un fel de vrajă care cucerește până și mințile cele mai greoaie. Când sosi în fine toată lumea, când convorbirile încetară, nu fără o mulțime de observații făcute întrerupătorilor de către domnul de Bargeton, pe care soția îl trimise să facă liniște ca pe un paracliser care bate cu toiagul în pardoseala de lespezi, Lucien se așeză la masa rotundă, lângă doamna de Bargeton, și simți un gol în inimă. Cu glasul întretăiat, vesti că, pentru a nu înșela așteptarea nimănui, avea să citească în fața Domniilor Lor capodoperele de curând regăsite ale unui mare poet necunoscut. Deși poeziile lui André de Chénier fuseseră publicate încă din 1819, nimeni la Angoulême nu auzise totuși vorbindu-se de André de Chénier. Fiecare crezuse că era un mijloc ales de doamna de Bargeton mai pe ocolite ca să nu jignească amorul propriu al poetului și ea să-i pună pe ascultători la largul lor. Lucien citi întâi Tânărul bolnav, care fu primit cu murmure măgulitoare; apoi Orbul, poem pe care mințile astea scurte îl găsiră lung.
În timpul citirii, Lucien fu în prada unor chinuri infernale ce nu pot fi bine înțelese decât de marii artiști, sau de cei pe care înflăcărarea și o inteligență deosebită îi ridică la nivelul acestora. Pentru a fi transmisă prin voce, ca și pentru a fi pricepută, poezia cere o atenție sfântă. Între cititori și ascultători trebuie să se creeze un fluid, fără de care comunicarea electrică a sentimentelor nu mai are loc. De îndată ce această legătură sufletească lipsește, poetul parcă e un înger care ar încerca să cânte un imn ceresc în mijlocul rânjetelor din iad. Or, în sfera în care se dezvoltă facultățile lor, oamenii inteligenți posedă vederea circumspectivă a melcului, mirosul câinelui și urechea cârtiței; văd, adulmecă, aud totul în jurul lor. Muzicantul sau poetul se știu tot atât de repede admirați sau neînțeleși, după cum o plantă se usucă sau se înviorează într-o atmosferă prielnică sau vrăjmașă. Șoaptele bărbaților, veniți acolo numai pentru nevestele lor și care își vorbeau de afaceri, răsunau în urechea lui Lucien potrivit legilor acelei acustici speciale; tot așa vedea și câteva fălci căscând din simpatie și adâncul inimii, și care cu dinții lor parcă își băteau joc de el. Când, ca porumbelul potopului, căuta un colțișor prielnic unde să-și oprească privirea, întâlnea ochii ce-și pierduseră răbdarea ai celor ce se gândeau desigur să folosească această reuniune ca să-și vadă de interesele lor pozitive. Afară de Laure de Rastignac, de doi sau trei tineri și de episcop, toți asistenții se plictiseau. Într-adevăr, aceia care înțeleg poezia se silesc să dezvolte în sufletul lor ceea ce autorul doar a schițat în versurile lui; dar ascultătorii aceștia de gheață, departe de a încerca să înțeleagă sufletul poetului, nu-i ascultau nici măcar glasul. Lucien fu cuprins de o descurajare atât de adâncă, încât o nădușeală rece îi udă cămașa. O privire de foc zvârlită de Louise, înspre care întoarse capul, îi dădu curajul să sfârșească; dar inima-i de poet sângera prin mii de răni.
— Găsești că e amuzant, Fifine? o întrebă pe vecina sa Lili cea uscată, care se aștepta poate la niscaiva scamatorii.
— Nu mă întreba, draga mea, mi se închid ochii de cum aud pe cineva citind.
— Sper că Naïs n-o să ne mai ofere deseori versuri seara, zise Francis. Când mi se citește după masă, atenția pe care sunt silit să mi-o încordez îmi tulbură digestia.
— Mititelul de el, spuse Zéphirine în șoaptă, bea un pahar de apă cu zahăr!
— Foarte bine declamat, zise Alexandre; eu însă prefer whist-ul[75].
La vorba asta, care trecu drept spirituală din pricina semnificației cuvântului englez, câteva jucătoare pretinseră că lectorul avea nevoie de odihnă. Sub acest pretext, o pereche, două se strecurară în budoar. Lucien, rugat de Louise, de încântătoarea Laure de Rastignac și de episcop, redeșteptă atenția cu verva contrarevoluționară a Iambilor[76], pe care câteva persoane, câștigate de căldura declamației, îi aplaudară fără să-i înțeleagă. Oamenii de soiul acesta sunt impresionați de strigăte, după cum gâtlejurile grosolane sunt ațâțate de băuturile tari. Într-un moment în care se servea înghețată, Zéphirine îl trimise pe Francis să vadă volumul și-i spuse vecinei sale Amélie că versurile citite de Lucien erau tipărite.
— E foarte firesc, răspunse Amélie cu o bucurie vădită, domnul de Rubempré lucrează doară la un tipograf. E ca și cum, zise ea privind-o pe Lolotte, o femeie frumoasă și-ar face singură rochiile.
— Și-a tipărit singur poeziile, își ziseră femeile între ele.
— De ce își mai zice atunci domnul de Rubempré? întrebă Jacques. Când muncește cu palmele, un nobil trebuie să-și lepede numele.
— Și-a lepădat într-adevăr numele, pentru că era de rând, zise Zizine, dar ca să-l ia pe-al maică-și, care e nobil.
— De vreme ce stihurile (așa se spune în provincie) îi sunt tipărite, putem să le citim și singuri, zise Astolphe.
Această nerozie încurcă și mai mult lucrurile, până ce Sixte du Châtelet binevoi să lămurească adunării necunoscătoare că ceea ce li se spusese la început nu era o precauție oratorică, ci că aceste frumoase poezii fuseseră făcute de un frate regalist al revoluționarului Marie-Joseph Chénier[77]. Lumea bună din Angoulême, cu excepția episcopului, a doamnei de Rastignac și a celor două fiice ale sale, pe care această poezie minunată îi cucerise, se socoti insultată și se simți jignită de această păcăleală. Se auziră șușoteli care numai lui Lucien îi scăpară. Despărțit de lumea aceea dezgustătoare prin beția pricinuită de cântul lăuntric, el se silea doar să-l redea, și vedea fețele oamenilor ca printr-o ceață. Citi întunecata elegie asupra sinuciderii, pe cea în stil antic, din care străbate o sublimă melancolie; apoi aceea în care se află versul:
Îs dulci a tale versuri; îmi place să le spun.
În sfârșit, încheie cu suava idilă intitulată Neera.
Cufundată într-o fermecată visare, cu o mână în părul care i se răvășise puțin fără să bage de seamă, cu cealaltă atârnând în jos, cu ochii pierduți, singură în mijlocul salonului, doamna de Bargeton se simțea, pentru întâia oară în viața ei, purtată în sfera spre care îi năzuia întreaga ființă. Gândiți-vă cât fu de neplăcut trezită de Amélie, care se oferise să-i transmită dorința publicului!
— Naïs, lumea venise să audă poeziile domnului Chardon, și tu ne dai stihuri (stihuri!) tipărite. Cu toate că bucățile astea sunt foarte drăguțe, din patriotism doamnele ar dori mai bine ceva de prin partea locului.
— Nu vi se pare că limba franceză nu prea merge în poezie? îi zise Astolphe directorului contribuțiilor. Socotesc proza lui Cicero de mii de ori mai poetică.
— Adevărata poezie franceză e poezia ușoară, cântecul, răspunse du Châtelet.
— Cântecul dovedește că limba noastră e foarte muzicală, spuse Adrien.
— Aș dori mult să cunosc stihurile (stihurile!) care au dus-o pe Naïs la pierzanie, zise Zéphirine; dar după felul cum a primit cererea Améliei nu pare a fi dispusă să ne servească o mostră.
— E datoare față de ea însăși să-l pună să ni le citească, răspunse Francis, căci geniul acestui tinerel e justificarea ei.
— Dumneata, care ai fost în diplomație, obține asta pentru noi, îi zise Amélie domnului du Châtelet.
— Nimic mai ușor, răspunse baronul.
Fostul secretar particular al alteței imperiale, obișnuit cu aceste șiretlicuri, se duse la episcop și se pricepu să treacă asupra acestuia însărcinarea. Rugată de preasfântul, Naïs fu obligată să-i ceară lui Lucien vreo bucată pe care o știe pe dinafară. Negocierile baronului, încununate atât de repede de succes, îi atraseră un zâmbet galeș din partea Améliei.
— Hotărât lucru, tare mai e spiritual baronul! îi zise ea Lolottei.
Dar Lolotte nu uita înțepătura Améliei cu privire la femeile care-și fac singure rochiile.
— De când îi recunoști dumneata pe baronii făcuți sub imperiu? îi răspunse dânsa.
Lucien încercase zeificarea iubitei sale într-o odă ce-i era adresată sub un titlu găsit de toți tinerii proaspăt ieșiți din liceu. Oda aceasta, cu atâta curtenie șlefuită, înfrumusețată de toată dragostea de care îi era plină inima, i se păru singura operă vrednică de a rivaliza cu poezia lui Chénier. O privi cu un aer oarecum încrezut pe doamna de Bargeton, rostind: PENTRU EA! Apoi scoase cu mândrie pieptul înainte ca să declame bucata ambițioasă, căci amorul lui propriu de autor se simți la largul său îndărătul fustelor doamnei de Bargeton. În clipa aceea, Naïs lăsă să-i scape secretul în fața femeilor. Deși era atât de deprinsă să domine lumea cu toată trufia inteligenței sale, acum nu se putu stăpâni să nu tremure pentru Lucien. Se simți stingherită, privirile-i cerșeau îngăduința celorlalți; apoi fu silită să-și țină ochii în jos și să-și ascundă mulțumirea pe măsură ce se desfășurau strofele de mai jos:
PENTRU EA.
Din fund de valuri sfinte de slavă și lumină, Unde din surle de-aur cânt-îngerii cuminți Și lui Iahvè-i spun ruga ce pe pământ suspină În lacrime fierbinți, Ades un îngeraș cu păru-n blonde spume, Pe frunte-i răspândite, de Domnul luminate, Își lăsa-n cer tunica de pene argintate Și-apoi pogoară-n lume.
Înțelegând privirea ce-i zvârle-al lui Stăpân, El geniului muncit i-adoarme orice chin;
Copilă preamiloasă, îl face pe bătrân Să uite de venin;
Viclenilor le-nseamnă târziile căințe;
Neliniștitei mame îi spune-n vis să spere, Și, plin de bucurie, socoate câte ființe Alină vreo durere.
Din vestitorii galeși doar unul, printre noi, Ținut e cu putere de cele pământești, El plânge și se zbate, privind prin gene moi Spre bolțile cerești.
Dar nu a frunții sale prea orbitoare-albeață M-a lămurit în taina sosirii lui din sori, Nici ochii-i sclipitori, nici forța îndrăzneață A purei lui candori, Ci dragostea-mi sporită de-atâta strălucire;
Când vru îngemănarea cu luminoasa stea, Lovitu-s-a deodată, grozavă nimicire!
De îngereasca za.
Tu caută cu grijă comoara de-ți păzește Să nu vadă-un alt înger când zborul și-ar lua:
Cuvântul cel de vrajă pe dată l-ar afla Când seara se șoptește!
Căci i-ai vedea atuncea, prin văl de nopți trecând, Ca-n răsărit o rază, spre stele lunecând, În zborul lor fratern;
Și-n veghe marinarul, cătând veste ciudată, Ar arăta lumina pe urma lor lăsată.
Ca de un far etern.
— Ai înțeles ceva? întrebă Amélie pe domnul du Châtelet, privindu-l șăgalnic.
— Astfel de versuri am făcut mai toți când am ieșit din liceu, răspunse baronul, arătându-se plictisit ca să fie în nota celui ce judecă fără să-l mire nimic. Altădată ne împuiau capul cu cețurile ossianice, cu Malvina, Fingal[78], stafii, războinici ieșiți din morminte cu stele pe cap. Astăzi, vechiturile acestea poetice au fost înlocuite cu Iehova, cu surle de aur, cu îngeri, cu pene de serafimi, cu toată garderoba paradisului înnoită cu cuvintele imens, nemărginit, singurătate, inteligență. Ni se înfățișează lacuri, vorbe de-ale lui Dumnezeu, un fel de panteism creștin, îmbogățit cu rime rare, căutate îndelung, ca smarald și fald, patrafir și trandafir etc. În fine, am schimbat și latitudinea: în loc să mai fim în nord, suntem în Orient; însă bezna e tot atât de deasă.
— Dacă oda e nelămurită, zise Zéphirine, declarația mi se pare foarte limpede.
— Și armura arhanghelului e o rochie de văl foarte străvezie, adăugă Francis.
Cu toate că politețea cerea ca fiecare să găsească încântătoare oda din cauza doamnei de Bargeton, totuși femeile, înciudate că nu au și ele câte un poet în slujba lor care să le asemuie cu îngerii, se ridicară arătându-se plictisite, îngânând rece: foarte bine, drăguț, minunat.
— Dacă ții la mine, să nu le faci vreun compliment, nici autorului, nici îngerașului, îi spuse Lolotte scumpului ei Adrien cu o privire despotică și căreia acesta i se supuse.
— La urma urmelor, astea-s vorbe, îi zise Zéphirine lui Francis, pe când iubirea e o poezie în acțiune.
— Zizine, ai spus un lucru la care mă gândeam și eu, dar n-aș fi știut să-l exprim atât de fin, replică Stanislas cercetându-se din cap până în picioare cu o privire mângâietoare.
— Nu știu ce n-aș da, spuse Amélie către du Châtelet, ca să-i mai tai nasul Naïdei, care face pe arhanghelul, de parcă ar fi altceva decât noi, și ne pune cot la cot cu băiatul unui spițer și al unei moașe, care are o soră lucrătoare, iar el muncește la un tipograf.
— Ce vreți? a luat meseria tatălui, care vindea hapuri, iar noi am înghițit hapul de la fiu, zise Stanislas, luând o poză dintre cele mai nesuferite. Ar fi fost mai bine să fim scutiți de asemenea tratații.
Într-o clipă, toată lumea se înțelese să-l umilească pe Lucien prin câte o ironie aristocratică. Lili, femeie cucernică, socoti drept o faptă bună anunțându-i pe ceilalți că trebuie să-i atragă atenția Naïdei că e pe punctul să săvârșească o nebunie. Francis, diplomatul, se însărcina să ducă la bun sfârșit conspirația prostească de care toate mințile acelea înguste se interesau, ca de deznodământul unei drame, pe seama căreia aveau să bârfească a doua zi. Fostul consul, nedorind un duel cu tânărul poet care, sub ochii iubitei sale, ar turba de furie la un cuvânt jignitor, pricepu că Lucien trebuia dat gata cu un paloș sfințit, împotriva căruia răzbunarea să nu fie cu putință. El urmă exemplul dat de iscusitul du Châtelet când fusese vorba să-l facă pe Lucien să-și citească versurile. Se duse deci să stea de vorbă cu episcopul, prefăcându-se a împărtăși entuziasmul stârnit preasfinției sale de oda lui Lucien; apoi îl minți, făcându-l să creadă că mama lui Lucien era o femeie superioară și de o rară modestie, care îi oferea fiului său subiectele tuturor compozițiilor. Cea mai mare plăcere a lui Lucien era să vadă că se recunosc meritele mamei sale, pe care o adora. După ce-l convinse astfel pe episcop, Francis aștepta vreo întorsătură a conversației, în care preasfântul să rostească vorba jignitoare dorită de toți. Când Francis și episcopul intrară în cercul format în jurul lui Lucien, persoanele care îi și dădeau otrava s-o soarbă încetul cu încetul deveniră și mai atente. Cu totul străin de șiretlicurile saloanelor, sărmanul poet nu se pricepea decât să se uite la doamna de Bargeton și să răspundă cu stângăcie la stângacele întrebări ce i se puneau. Nu știa nici numele, nici titlurile celor mai mulți dintre invitați, nici ce să vorbească cu femeile care debitau niște nerozii de care se rușina. Se simțea de altminteri la o distanță de mii de leghe de mărimile acestea din Angoulême, auzindu-se strigat când „domnul Chardon”, când „domnul de Rubempré”, în vreme ce între dânșii își ziceau Lolotte, Adrien, Astolphe, Lili, Fifine. Încurcătura în care se afla spori când, luând numele de Lili drept un nume de bărbat, îi zise „domnule Lili” grosolanului de Senonches. Neobositul vânător îl întrerupse pe Lucien cu un: „Domnule Lulu?” care o făcu pe doamna de Bargeton să roșească până în vârful urechilor.
— Trebuie să fie foarte orbită ca să primească în casă și să ni-l prezinte nouă pe individul ăsta, zise el cam în șoaptă.
— Doamnă marchiză, îi spuse Zéphirine doamnei de Pimentel la ureche, dar destul de tare ca să fie auzită, nu găsiți o mare asemănare între domnul Chardon și domnul de Cante-Croix?
— Asemănarea e ideală, răspunse zâmbind doamna de Pimentel.
— Gloria are farmece cuceritoare ce pot fi mărturisite, îi spuse doamna de Bargeton marchizei. Sunt unele femei care se îndrăgostesc de lucrurile mari, iar altele de cele mici, adăugă ea uitându-se la Francis.
Zéphirine nu înțelese, deoarece consulul i se părea foarte mare; însă marchiza trecu de partea gazdei și începu să râdă.
— Sunteți un om fericit, îi spuse lui Lucien domnul de Pimentel care începu să-i zică iar „domnule de Rubempré” după ce-i zisese până atunci tot „Chardon”, desigur că nu vă plictisiți niciodată.
— Lucrezi ușor? îl întrebă Lolotte de parcă i-ar fi spus unui tâmplar: îți ia multă vreme să faci un dulap?
Lucien rămase năucit de lovitura asta de măciucă; dar ridică îndată capul auzind-o pe doamna de Bargeton răspunzând cu un surâs:
— Draga mea, poezia nu crește în capul domnului de Rubempré ca iarba în curțile noastre.
— Doamnă, îi spuse episcopul Lolottei, nu putem avea niciodată destul respect pentru mințile alese în care Dumnezeu pune o rază din ale sale. Da, poezia e un lucru sfânt. Cine zice poezie zice suferință. Câte nopți nedormite n-au cerut strofele pe care le admirați! Înclinați-vă cu dragoste în fața poetului care duce mai întotdeauna o viață nefericită, dar căruia domnul îi păstrează de bună seamă un loc în ceruri, printre prorocii săi. Tânărul acesta e un poet, adăugă el punând mâna pe capul lui Lucien. Nu vedeți o nu știu ce fatalitate întipărită pe fruntea aceasta frumoasă?
Fericit de a se vedea apărat cu atâta noblețe, Lucien îi mulțumi episcopului cu o privire ușor înduioșată, fără să știe că tocmai vrednicul prelat avea să-i fie călăul. Doamna de Bargeton zvârli cercului vrăjmaș niște priviri triumfătoare care se înfipseră, ca tot atâtea săgeți, în inimile rivalelor ce turbau de ciudă.
— Ah! preasfinte, răspunse poetul nădăjduind să lovească în căpățânile acestea neroade cu sceptrul său de aur, lumea n-are nici spiritul, nici îndurarea voastră. Durerile noastre sunt neștiute, nimeni nu ne cunoaște munca. Minerului nu-i e atât de greu să scoată aurul din mină, pe cât ne e nouă ca să smulgem imaginile din adâncul celei mai ingrate limbi. Dacă țelul poeziei este de a așeza ideile în punctul precis în care toată lumea le poate vedea și simți, poetul e dator să parcurgă fără încetare toată scara inteligențelor omenești spre a le mulțumi pe toate; e dator să ascundă sub culorile cele mai vii logica și sentimentul, două forțe potrivnice; trebuie să cuprindă o lume întreagă de gânduri într-un singur cuvânt, să zugrăvească pe scurt sisteme întregi de filosofie; în fine, versurile lui sunt niște semințe ce trebuie să încolțească în inimi căutând acolo brazdele săpate de sentimentele personale. Nu e oare dator să fi simțit totul, ca să redea totul? Și a simți cu putere nu înseamnă oare a suferi? De aceea poeziile nu se nasc decât după istovitoare călătorii prin întinsele ținuturi ale gândirii și ale societății. Nu-i oare nemuritoare munca aceea căreia îi datorăm făpturi cu o viață mai autentică decât a ființelor ce au trăit aievea, ca de exemplu Clarisse a lui Richardson, Camille a lui Chénier, Délia lui Tibul, Angelica lui Ariosto, Francesca lui Dante, Alceste al lui Molière, Figaro al lui Beaumarchais, Rebeca lui Walter Scott, Don Quijote al lui Cervantes[79]?
— Și dumneata ce vei crea? întrebă du Châtelet.
— A vă răspunde, îi zise Lucien, n-ar însemna să-mi dau singur diploma de om de geniu? De altminteri, zămislirile acestea sublime cer o lungă experiență a lumii, o cunoaștere a patimilor și răutăților omenești care îmi lipsește; dar am început-o, zise el cu amărăciune, azvârlind o privire răzbunătoare asupra cercului din jurul său. Creierul duce cu sine multă vreme…
— Vei da naștere la ceva de seamă, îl întrerupse domnul du Hautoy.
— Mama dumitale, în bunătatea ei, te va ajuta, adăugă episcopul.
Cuvintele acestea, pregătite cu atâta dibăcie, răzbunarea aceasta îndelung așteptată aprinseră în toate privirile o flacără de bucurie. Pe toate buzele se așternu un zâmbet de mulțumire aristocratică, sporit de stupiditatea domnului de Bargeton, care începu să râdă cu întârziere.
— Preasfinte, în clipa asta ești prea spiritual pentru noi, doamnele nu te înțeleg, zise doamna de Bargeton, care cu aceste cuvinte îngheță râsetele și atrase asupra ei privirile mirate. Pentru poetul care se inspiră numai din Biblie, biserica e o adevărată mamă. Domnule de Rubempré, recită-ne Sfântul Ioan în Patmos sau Ospățul lui Baltazar, pentru a arăta preasfinției-sale că Roma este totdeauna Magna parens[80] a lui Virgiliu.
Femeile schimbară un surâs auzind-o pe Naïs rostind cele două cuvinte latinești.
La începutul carierei, chiar cei mai curajoși oameni au momente în care își pierd nădejdea. Lovitura aceasta îl trimisese la fundul apei pe Lucien; dar el dădu din picioare și ieși la suprafață, jurându-și să ajungă a-i domina într-o zi pe acești oameni. Ca un taur străpuns de mii de săgeți, se ridică furios, gata să se supună cererii Louisei de a declama Sfântul Ioan în Patmos; însă mai toate mesele de joc îi adunaseră din nou pe jucători, care se cufundau în tabieturile lor mărunte, ce le ofereau plăceri pe care nu le găsiseră în poezie. Și apoi răzbunarea atâtor amoruri proprii jignite n-ar fi fost deplină dacă nu și-ar fi arătat disprețul negativ față de poezia localnică, fugind de lângă Lucien și doamna de Bargeton. Fiecare păru preocupat de alte treburi: unul începu să-i vorbească prefectului despre un drum județean, alta fu de părere să se mai schimbe distracțiile seratei făcându-se și puțină muzică.
Înalta societate din Angoulême, nefiind în stare să judece în materie de poezie, era îndeosebi curioasă să cunoască părerea familiilor Rastignac și Pimentel despre Lucien, și mulți se strânseră în jurul lor. Influența de care aceste două familii se bucurau în departament era totdeauna recunoscută în împrejurări deosebite; toată lumea le arăta respect, deși era geloasă pe ele, căci toți își dădeau seama că ar putea avea vreodată nevoie de sprijinul lor.
— Cum vi se pare poetul nostru și poezia lui? o întrebă Jacques pe marchiză.
— Pentru niște versuri de provincie, răspunse ea surâzând, nu sunt rele; de altfel, un poet atât de frumos nu poate face ceva urât.
Toți găsiră sentința excelentă și o repetară adăugându-i mai multă răutate decât fusese în intenția marchizei. Apoi îl rugară pe du Châtelet să-l acompanieze la pian pe domnul de Bartas, care masacră vestita arie a lui Figaro. Calea spre muzică fiind deschisă, trebuiră să asculte și romanța cavalerească, făcută sub imperiu de Chateaubriand[81] cântată de Châtelet. Urmară bucățile executate la patru mâini de fete și cerute de doamna du Brossard, care voia să-i arate domnului de Séverac talentul scumpei sale Camille.
Doamna de Bargeton, jignită de disprețul pe care lumea i-l arăta poetului, plăti cu aceeași monedă, retrăgându-se în budoar tot timpul cât se făcu muzică. O urmă episcopul, căruia marele vicar îi explicase ironia adâncă a înțepăturii sale involuntare și care voia să și-o răscumpere. Domnișoara de Rastignac, ce fusese cucerită de poezie, se strecură în budoar, fără știrea mamei. Întinzându-se pe canapea, unde îl trase și pe Lucien, Louise îi spuse la ureche, fără a fi auzită sau văzută:
— Scumpul meu, ei nu te-au înțeles! dar…
Îs dulci a tale versuri, îmi place să le spun.
Lucien, împăcat de această măgulire, își uită pentru o clipă durerea.
— Nu există glorie câștigată ușor, îi zise doamna de Bargeton, luându-i mâna și strângându-i-o. Suferă, prietene, suferă, vei fi mare, durerile sunt prețul plătit nemuririi. Ce n-aș da eu să am de îndurat zbuciumul unei lupte! Să te ferească Dumnezeu de o viață molatică și fără zbucium, în care aripile de vultur să nu-și găsească loc să se întindă. Sunt geloasă de suferințele tale, căci tu cel puțin trăiești! Îți vei desfășura puterea, vei nădăjdui într-o izbândă! Lupta îți va fi glorioasă. Când te vei fi înălțat în sfera împărătească unde domnesc marile inteligențe, adu-ți aminte de bieții oameni dezmoșteniți de soartă, a căror inteligență se înăbușă sub apăsarea unui azot moral și care pier după ce au știut întotdeauna ce era viața, dar fără s-o poată trăi, care au avut ochi pătrunzători, fără a avea ce să vadă, care au avut miros bun, dar n-au întâlnit decât flori urât mirositoare. Cântă atunci planta ce se usucă în umbra codrului, înăbușită de buruienile lacome, fără a fi simțit mângâierea soarelui, și care moare fără a mai înflori! N-ar fi oare un poem de o melancolie sfâșietoare, un subiect fantastic? Ce operă sublimă ar ieși dacă ai zugrăvi o fată născută în deșert și dusă în vreo țară rece din Apus, chemându-și soarele cel drag, mistuindu-se de doruri neînțelese, copleșită și de frig, și de dragoste! Ar fi tipul multor existențe.
— Ai zugrăvit astfel sufletul ce-și amintește de cer, zise episcopul, un poem care va fi fost făcut pe vremuri și din care un fragment îmi pare că s-a păstrat în Cântarea Cânturilor.
— Încercați o asemenea operă, spuse Laure de Rastignac, exprimând o naivă încredere în geniul lui Lucien.
— Îi lipsește Franței un mare poet religios, zise episcopul. Credeți-mă: gloria și bogăția îl așteaptă pe acela care va lucra pentru religie.
— O să-l facă, preasfinte, spuse doamna de Bargeton cu patos. Nu vedeți ideea poemului lucindu-i de pe acum în ochi ca flăcările zorilor?
— Naïs nu mai are deloc grijă de noi, spuse Fifine. Ce-o fi făcând oare?
— N-o auzi? răspunse Stanislas. A pornit-o iar călare pe cuvintele ei mari care n-au nici cap, nici picioare.
Amélie, Fifine, Adrien și Francis se iviră în ușa budoarului, însoțind-o pe doamna de Rastignac, care venea să-și ia fiica și să plece.
— Naïs, ziseră cele două femei încântate să tulbure intimitatea din budoar, n-ai vrea să ne cânți ceva la pian?
— Draga mea, îi răspunse doamna de Bargeton, domnul de Rubempré ne va recita Sfântul Ioan în Patmos, un măreț poem biblic scris de dânsul.
— Biblic! repetă Fifine mirată.
Amélie și Fifine se întoarseră în salon ducând cu ele vestea asta ca un subiect de batjocură. Lucien se scuză că nu-și poate recita poemul, motivând că nu-l ține minte. Când își făcu din nou apariția, nu mai stârni nici un interes. Fiecare stătea la taifas sau juca cărți. Poetul își pierduse toată strălucirea. Moșierii nu-l mai socoteau folositor, oamenii cu pretenții se temeau de el ca de o putere vrăjmașă ignoranței lor, femeile geloase pe doamna de Bargeton, Beatrice a acestui nou Dante, cum îl botezase marele vicar, îi zvârleau priviri reci, disprețuitoare.
— Vasăzică asta e lumea mare! își zise Lucien coborând în Houmeau pe treptele parcului Beaulieu, căci sunt momente în viață când preferăm să apucăm drumul cel mai lung, spre a ne întreține prin mișcări clocotul ideilor ce ne frământă, și în voia cărora dorim a ne lăsa. Departe de a-l descuraja, furia ambițiosului respins îi dădea lui Lucien puteri noi. Ca toți oamenii mânați de instinct spre o sferă mai înaltă în care ajung înainte de a se putea menține, și el își făgăduia să jertfească totul ca să rămână în înalta societate. Pe drum, își scotea una câte una săgețile înveninate pe care le primise, își vorbea cu voce tare, îi beștelea pe neghiobii cu care avusese de-a face; găsea răspunsuri iscusite la întrebările prostești ce i se puseseră și era deznădăjduit că prea târziu devenise atât de spiritual. Ajungând pe șoseaua spre Bordeaux, care șerpuiește la poalele dealului și merge de-a lungul Charentei, i se păru că îi vede, în lumina lunii, pe Ève și pe David stând jos pe o buturugă la malul apei, lângă o fabrică, și coborî înspre ei pe o potecă.