După două zile de la primirea acestei scrisori, Ève fu silită să ia o doică: nu mai avea lapte. Ea, care își făcuse un zeu din fratele ei, se gândea acum că a decăzut din cauza relei întrebuințări a celor mai bune însușiri; în fine, pentru ea, Lucien se bălăcea în mocirlă. Această făptură aleasă nu știa să se târguiască cu cinstea, cu delicatețea, cu toate credințele casnice cultivate în sânul familiei, rămas încă neprihănit și luminos în fundul provinciei. David avusese prin urmare dreptate în prevederile sale. Când mâhnirea, care-i punea pe frunte culori plumburii, fu împărtășită de Ève și lui David, într-una dintre acele convorbiri limpezi în care doi soți îndrăgostiți își pot spune totul, David rosti numai cuvinte de mângâiere. Deși îl podidiseră lacrimile văzând laptele soției secat de durere și pe Ève deznădăjduită că nu-și poate îndeplini datoria ei de mamă, o încurajă dându-i câteva speranțe.
— Vezi tu, draga mea, fratele tău a păcătuit prin imaginație. E atât de firesc ca un poet să-și dorească haina de purpură și de azur, să alerge cu grabă la petreceri! Se lasă furat de strălucire, de lux, cu atâta bună-credință, încât Dumnezeu îl iartă chiar atunci când lumea îl osândește!
— Dar pe noi ne ucide! exclamă biata femeie.
— Ne ucide astăzi, după cum ne-a salvat acum câteva luni, trimițându-ne o parte din întâiul lui câștig! răspunse bunul David, care pricepu că deznădejdea soției trecea dincolo de orice margini și că în curând dânsa va reveni la vechea dragoste pentru Lucien. Mercier spunea în al său Tablou al Parisului[307], acum vreo cincizeci de ani, că literatura, poezia, literele și științele, realizările cerebrale, nu pot asigura niciodată hrana cuiva; iar Lucien, în calitatea lui de poet, n-a crezut în experiența a cinci secole. Secerișul ogoarelor stropite cu cerneală nu se face (când se face) decât după zece-doisprezece ani de la semănat, și Lucien a luat drept snop niște firișoare abia mijite. Cel puțin va fi învățat ce e viața! După ce a fost înșelat de o femeie, avea să fie înșelat de lume și de falsele prietenii. Experiența câștigată și-a plătit-o scump, asta-i tot. Strămoșii noștri ziceau: „Dacă un fiu se întoarce acasă cu amândouă urechile și cu onoarea nepătată, toate sunt bune…”
— Onoarea!… exclamă sărmana Ève. Vai! câte virtuți n-a călcat Lucien în picioare!… A scris împotriva conștiinței sale!… Și-a atacat pe cel mai bun prieten!… A primit bani de la o actriță!… S-a arătat cu ea în lume! Pe noi ne-a adus la sapă de lemn!…
— O! asta încă nu-i nimic!… exclamă David, dar se opri.
Taina falsului săvârșit de cumnat era să-i scape și, din nefericire, Ève, băgând de seamă gestul soțului, rămase cu o oarecare neliniște.
— Cum, nimic? răspunse ea. De unde o să facem noi rost de trei mii de franci ca să plătim?
— Mai întâi, reluă David, vom reînnoi cu Cérizet contractul de închiriere a tipografiei. De șase luni, cei cincisprezece la sută, pe care Cointet i-i alocă din lucrările făcute pentru el, i-au adus șase sute de franci, și a mai câștigat încă cinci sute de franci cu lucrări particulare.
— Dacă Cointet află de asta, poate că nu ne mai închiriază atelierul, poate că se vor teme de el, zise Ève; căci Cérizet e un om periculos.
— Hei! ce-mi pasă mie? exclamă Séchard; peste câteva zile o să fim bogați! Iar când Lucien va fi bogat, draga mea, o să aibă numai virtuți…
— Ah! David, dragule, ce vorbă ți-a scăpat de pe buze! Cu alte cuvinte, Lucien, lăsat pradă mizeriei, ar fi fără putere în fața răului! Tu crezi despre el tot ce crede și domnul d'Arthez! Nu există superioritate fără putere, și Lucien e slab… Un înger pe care nu se cade să-l ispitești ce este?…
— E o fire care nu-i frumoasă decât în mediul ei, în sfera ei, în cercul ei. Lucien nu-i făcut pentru luptă; o să-l apăr eu. Ia te uită! sunt prea aproape de rezultat ca să nu-ți arăt până unde am ajuns.
Scoase din buzunar câteva foi de hârtie albă de mărimea unui in-octavo, le flutură triumfător și le puse pe genunchii soției.
— Un top de hârtie de-asta, format mare, n-o să coste mai mult de cinci franci, zise el răsfoind mostrele dinaintea ochilor Èvei, pe chipul căreia se arăta o surpriză ca de copil.
— Și în ce fel ai obținut probele astea? întrebă Ève.
— Cu o sită veche pe care am luat-o de la Marion, răspunse el.
— Prin urmare, nu ești încă mulțumit? mai întrebă ea.
— Problema nu e fabricația, ci prețul de cost al pastei. Din păcate, draga mea, eu nu sunt decât unul dintre cei din urmă care au apucat pe calea asta spinoasă. Doamna Masson, încă din 1794, încerca să transforme hârtia tipărită în hârtie albă; a izbutit, dar cu ce preț! În Anglia, pe la 1800, marchizul de Salisbury încerca, în același timp cu Séguin în 1801, în Franța, să folosească paiele la fabricarea hârtiei. Trestia de pe la noi, arundo phragmitis, a servit la foile de hârtie pe care le ții în mână. Mă voi folosi, însă, de urzici, de scaieți; căci, spre a menține prețul scăzut la materia primă, trebuie să întrebuințăm substanțe vegetale care se găsesc prin bălți și locuri părăginite; ele nu costă mai nimic. Tot secretul stă în preparația la care urmează să fie supuse aceste tulpini. Până acum, procedeul meu nu e încă destul de simplu. Cu toate astea, sunt sigur că voi da și fabricării hârtiei în Franța privilegiul de care se bucură literatura noastră, asigurându-i Franței monopolul acestei fabricații, așa precum englezii îl au pe cel al fierului, al cărbunelui sau al olăritului obișnuit. Vreau să fiu un Jacquard[308] al fabricării hârtiei.
Ève se ridică în picioare, plină de o mare înflăcărare și admirație stârnite de simplitatea lui David; deschise brațele și-l cuprinse la piept, lăsându-și capul pe umărul lui.
— Mă răsplătești de parcă aș fi găsit ceea ce caut, îi zise el.
În loc de răspuns, Ève îi arătă fața ei frumoasă înecată în lacrimi și rămase o clipă fără să poată vorbi.
— Nu-l îmbrățișez pe omul de geniu, îi zise ea, ci pe alinătorul meu! În schimbul unei glorii căzute, tu îmi dai o glorie care se ridică. Necazurile pricinuite de înjosirea fratelui, tu mi le înlocuiești cu măreția soțului… Da, da; vei fi măreț ca un Graindorge, ca un Rouvet, ca un van Robais, ca persanul acela care a descoperit vopseaua de roibă[309], ca toți oamenii despre care mi-ai vorbit tu, care au rămas necunoscuți, pentru că, perfecționând vreo industrie, au căutat să facă numai bine, nu și vâlvă.
— Ce-or fi făcând ei acum?… se întreba Boniface.
Cointet cel mare se plimba prin piața du Mûrier cu Cérizet, uitându-se la umbrele celor doi soți, desenate pe perdelele subțiri; venea zilnic, pe la miezul nopții, să stea de vorbă cu Cérizet, care avea ordin să supravegheze cea mai mică mișcare a fostului său patron.
— Desigur că-i arată hârtia pe care a fabricat-o azi dimineață, răspunse Cérizet.
— Ce substanțe o fi folosit? întrebă fabricantul de hârtie.
— N-am putut ghici, răspunse Cérizet; am făcut o gaură în acoperiș, m-am cățărat sus și l-am văzut pe fraierul meu, noaptea trecută, fierbându-și pasta în cazanul de aramă; dar, oricât m-am uitat la grămada de lucruri aduse și puse într-un colț, n-am putut să-mi dau seama decât că materiile prime semănau cu niște fuioare…
— Ajunge cât ai făcut, îi zise Boniface Cointet cu șiretenie în glas, mai mult n-ar fi cinstit!… Doamna Séchard o să-ți propună să reînnoiești contractul, spune-i că vrei să te faci tipograf, oferă-i jumătate din valoarea brevetului și a materialelor și, dacă o să consimtă, vino de-mi spune. În orice caz, tărăgănește cât poți… Mai au vreun ban?
— Nici o lețcaie! zise Cérizet.
— Nici o lețcaie, repetă Cointet cel mare. „Ai mei sunt”, își zise el.
Firma Métivier și firma Cointet-frații adăugau calitatea de bancher la meseria lor de comisionari în papetărie și de tipografi; dar, pentru titlul acesta, nici nu se gândeau să plătească patenta. Fiscul nu descoperise încă mijlocul de a controla afacerile comerciale până-ntr-acolo, încât să-i silească pe toți aceia care fac pe sub mână afaceri de bancă să plătească patenta de bancheri, care la Paris, de pildă, costă cinci sute de franci. Asta nu-i împiedică pe frații Cointet și pe Métivier să fie ceea ce în limbajul bursei se cheamă coțcari și să mânuiască între ei câteva sute de mii de franci trimestrial pe piețele din Paris, Bordeaux și Angoulême. Chiar în seara aceea, firma Cointet primise de la Paris cei trei mii de franci în polițele falsificate de Lucien. Cointet cel mare clădise de îndată pe această datorie o formidabilă mașină îndreptată, după cum se va vedea, împotriva răbdătorului și sărmanului inventator.
A doua zi, la șapte dimineața, Boniface Cointet se plimba de-a lungul instalației sale de captat apa ce alimenta marea-i fabrică de hârtie, și a cărei larmă te asurzea. Îl aștepta acolo pe un tânăr de douăzeci și nouă de ani, ieșit de vreo lună și jumătate avocat pe lângă tribunalul de primă instanță din Angoulême, și numit Pierre Petit-Claud.
— Ai fost coleg la liceul din Angoulême cu David Séchard? întrebă Cointet cel mare salutându-l pe tânărul avocat, care se grăbise să răspundă chemării bogatului fabricant.
— Da, domnule, răspunse Petit-Claud mergând alături de Cointet cel mare.
— Te-ai mai văzut cu el?
— Ne-am întâlnit de vreo două ori de la întoarcerea lui. N-ar fi fost cu putință mai des, fiindcă eram prins la birou sau la tribunal în zilele de ședință, iar duminicile și sărbătorile lucram să-mi împlinesc cunoștințele, deoarece nu mă pot bizui decât pe mine ca să trăiesc…
Cointet cel mare dădu din cap în semn de încuviințare.
— Când David și cu mine ne-am revăzut, m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am spus că, după ce am făcut dreptul la Poitiers, ajunsesem prim-secretar la maestrul Olivet și speram ca într-o bună zi să trag foloase de pe urma acestui post… Îl cunoșteam mai bine pe Lucien Chardon, care-și zice acum de Rubempré, amantul doamnei de Bargeton, marele nostru poet, în fine, cumnatul lui David Séchard.
— Atunci poți să-i anunți lui David numirea dumitale și să-i oferi serviciile, spuse Cointet.
— Asta nu se face, răspunse tânărul avocat.
— N-a avut niciodată vreun proces, n-are avocat: s-ar putea totuși, răspunse Cointet, privindu-l de sus, de dindărătul ochelarilor, pe avocățel.
Fiu al unui croitor din Houmeau, disprețuit de colegii din liceu, Pierre Petit-Claud părea să aibă o parte din fiere vărsată în sânge. Obrajii îi erau colorați și pătați ca la cei cu boli vechi, cu nopți nedormite de sărăcie, cu gânduri și sentimente urâte. Era repezit și colțos, cum se zice în vorbirea de toate zilele. Vocea-i răgușită se potrivea cu acreala feței, cu înfățișarea-i slăbănoagă și cu culoarea nehotărâtă a ochilor de coțofană. Ochii de coțofană, după o observație a lui Napoleon, sunt semnul necinstei. „Uită-te la cutare, îi zicea el lui Las Cases la Sfânta Elena[310], vorbindu-i despre unul dintre intimii lui pe care fusese silit să-l dea afară pentru niște potlogării; nu știu cum am putut să mă înșel atâta vreme: are ochi de coțofană.” De aceea, după ce Cointet cel mare îl privi cu atenție pe micul avocat slăbuț, pătat de vărsat pe față, cu părul rar, cu început de chelie, când îl văzu dându-și aere de om binecrescut, își zise: „E omul care-mi trebuie”. În adevăr, Petit-Claud, copleșit de disprețul celorlalți, ros de otrava parvenirii, avusese îndrăzneala, deși fără avere, să cumpere cabinetul maestrului său cu treizeci de mii de franci, bizuindu-se pe vreo căsătorie ca să scape de datorii; și, ca de obicei, se bizuia chiar pe maestru ca să-i găsească o soție, căci predecesorul are totdeauna interesul de a-și însura urmașul, spre a-i da posibilitatea să-și plătească slujba cumpărată. Petit-Claud se bizuia încă și mai mult pe sine însuși, căci avea o oarecare superioritate, rară în provincie, a cărei bază stătea în ura lui: ură mare, energie mare.
E multă deosebire între avocații de la Paris și avocații din provincie, iar Cointet cel mare era prea șiret ca să nu tragă foloase de pe urma micilor patimi ce-i frământă pe avocații aceștia mici. La Paris, un avocat mai răsărit, și din aceștia sunt mulți, are ceva din calitățile unui diplomat: numărul afacerilor, gravitatea intereselor, importanța chestiunilor ce-i sunt încredințate îl scutesc de a privi procedura judiciară ca pe un mijloc de îmbogățire. Armă ofensivă și defensivă, procedura nu mai e pentru el, ca altădată, o sursă de câștiguri. În provincie, dimpotrivă, avocații nu se țin decât de ceea ce la Paris se numește hârțogărie, puzderia aceea de mici acte ce încarcă peste măsură conturile de cheltuieli și consumă hârtie timbrată. Chițibușurile acestea îl preocupă pe avocatul de provincie, care găsește cheltuieli de făcut acolo unde avocatul de la Paris nu se preocupă decât de onorarii. Onorariile sunt ceea ce îi datorează clientul, în afară de cheltuieli, avocatului său pentru felul mai mult sau mai puțin dibaci cum a condus afacerea. Fiscului îi revine jumătate din cheltuieli, pe când onorariile îi revin în întregime avocatului. S-avem curajul s-o spunem! Onorariile plătite sunt rareori aceleași cu onorariile cerute și datorate pentru serviciile făcute de un bun avocat. Avocații și doctorii din Paris sunt, întocmai ca și curtezanele față de iubiții lor întâmplători, foarte neîncrezători în recunoștința clienților lor. Clientul, înainte și după proces, ar putea alcătui, în adevăr, două minunate tablouri de gen, vrednice de Meissonier[311], la care ar avea încă multe de adăugat și avocații onorifici. Mai există, între avocatul de la Paris și avocatul din provincie, și o altă deosebire. Avocatul de la Paris pledează rar, ia numai câteodată cuvântul la tribunal la câte o cerere de référé[312]; pe când, în 1822, în cele mai multe dintre departamentele țării (de atunci încoace, avocații s-au înmulțit ca ciupercile), avocații mari își pledau ei înșiși procesele. Avocatul din provincie are viciile intelectuale ale avocatului mare, fără să fie scutit însă de împovărătoarele îndatoriri ale avocatului mic. Avocatul din provincie se transformă deci într-un limbut, într-un clănțău, și-și pierde limpezimea de gândire atât de necesară conducerii afacerilor ce i se încredințează. Dedublându-se astfel, un om superior întrunește deseori în sine doi oameni mediocri. La Paris, avocatul jurisconsult, necheltuindu-se în vorbe la tribunal, nepledând adesea și pentru și contra, își poate păstra linia dreaptă în judecată. Chiar dacă pune în bătaie toată artileria Dreptului, chiar dacă scormonește prin tot arsenalul de mijloace pe care i le prezintă contradicțiile jurisprudenței, își poate totuși forma o convingere personală asupra afacerii pentru care se străduiește să obțină câștig de cauză. Într-un cuvânt, gândirea amețește mult mai puțin decât vorbirea. Tot vorbind, un om ajunge să creadă și el ce spune; pe când contra gândirii poți acționa fără s-o viciezi și poți să-ți dai osteneala să câștigi un proces nedrept fără să susții că e și drept, cum i se întâmplă avocatului pledant. De aceea, un jurisconsult bătrân de la Paris poate fi un bun judecător, mult mai sigur decât un avocat pledant bătrân. Un avocat de provincie are deci multe motive să fie un om mediocru: e pătimaș în lucrurile mărunte, se ocupă de afaceri mici, trăiește din cheltuielile de judecată, abuzează de codul de procedură și pledează! Într-un cuvânt, are multe scăderi. De aceea, când găsești printre avocații de provincie un om de seamă, atunci acesta e cu adevărat superior.
— Credeam, domnule, că m-ați chemat pentru afacerile dumneavoastră, răspunse Petit-Claud, transformând această observație într-o înțepătură îndreptată spre ochelarii de nepătruns ai lui Cointet cel mare.
— Să nu ne pierdem vremea cu fraze, replică Boniface Cointet. Ascultă-mă…
După vorbele acestea, care spuneau multe, Cointet se așeză pe o bancă, poftindu-l și pe Petit-Claud să facă la fel.
— Când domnul du Hautoy trecu, în calitate de consul, prin Angoulême, în drum spre Valencia, o cunoscu aici pe doamna de Senonches, pe atunci domnișoara Zéphirine, și avu cu ea o fată, îi spuse Cointet în șoaptă, la ureche, tovarășului său… Da, reluă el văzând tresărirea lui Petit-Claud, căsătoria domnișoarei Zéphirine se făcu îndată după ce dânsa născu în ascuns. Fetița, crescută la țară la mama mea, este domnișoara Françoise de la Haye, de care are grijă doamna de Senonches, care, după obicei, îi e nașă. Cum maică-mea, fermieră la bătrâna doamnă de Cardanet, bunica domnișoarei Zéphirine, cunoștea taina singurei moștenitoare a familiilor Cardanet și Senonches, am fost însărcinat să mă îngrijesc eu de fructificarea micii sume pe care domnul Francis du Hautoy o hărăzi pe atunci fiicei sale. Averea mi-am făcut-o cu acei zece mii de franci, care s-au urcat astăzi la treizeci de mii. Doamna de Senonches o să-i dea pupilei sale trusoul, argintăria și câteva mobile; iar eu, băiete, pot să te fac bărbatul fetei, zise Cointet, punându-și palma peste genunchii lui Petit-Claud. Luând-o în căsătorie pe Françoise de la Haye, îți vei spori clientela cu aceea a unei bune părți din aristocrația Angoulême-ului. Căsătoria asta pe căi lăturalnice îți deschide un viitor măreț… Situația unui avocat o să le pară tocmai ce le trebuie: nu caută nici ei ceva mai mult, știu eu prea bine.
— Ce trebuie să fac?… întrebă lacom Petit-Claud, deoarece dumneavoastră îl aveți pe maestrul Cachan ca avocat…
— Tocmai de aceea nici n-o să-l las dintr-odată pe Cachan ca să te iau pe dumneata, n-o să-ți fiu client decât mai târziu, zise cu șiretenie Cointet. Ce trebuie să faci, prietene? Ei! păi să vezi de afacerile lui David Séchard. Nenorocitul ne datorează trei mii de franci în polițe, n-o să ni-i plătească, dumneata o să-l aperi împotriva urmăririlor în așa fel, încât să se bage în o mulțime de cheltuieli… N-avea nici o grijă, dă-i înainte, ridică incidente peste incidente. Doublon, portărelul meu, care va fi însărcinat să-l urmărească, sub conducerea lui Cachan, n-o să fie moale deloc… Cine știe să asculte a și înțeles despre ce e vorba. Acuma, tinere…
Se făcu o pauză ce vorbea de la sine, în timpul căreia cei doi oameni se priviră.
— Nu ne-am văzut niciodată, reluă Cointet, nu ți-am spus nimic, nu știi nimic despre domnul du Hautoy, nici despre doamna de Senonches, nici despre domnișoara de la Haye; iar când va veni vremea, peste vreo două luni, vei cere fata în căsătorie. Când vom avea nevoie să ne vedem, vii aici seara. Nu scrii nici măcar un rând.
— Vreți deci să-l aduceți pe Séchard la sapă de lemn? întrebă Petit-Claud.
— Nu tocmai; însă trebuie să-l ținem câtva timp la închisoare…
— Și în ce scop?
— Mă crezi atât de prost ca să-ți spun? Dacă ești deștept să ghicești, vei fi ca să și taci.
— Bătrânul Séchard e bogat, zise Petit-Claud începând să intre în socotelile lui Boniface și întrezărind o pricină de nereușită.
— Câtă vreme trăiește, tatăl n-o să-i dea nici o lețcaie fiului, iar fostul tipograf nici gând n-are să-și tipărească anunțul mortuar…
— S-a făcut! spuse Petit-Claud, care se hotărî repede. Nu vă cer garanții, sunt avocat; dacă mă trageți pe sfoară, ne socotim noi!
„Secătura țintește departe”, gândi Cointet salutându-l pe Petit-Claud.
A doua zi după această întrevedere, 30 aprilie, frații Cointet înaintară prima dintre cele trei polițe plăsmuite de Lucien. Din nenorocire, polița fu înmânată bietei doamne Séchard, care, recunoscând imitarea iscăliturii soțului său de către Lucien, îl chemă pe David și-i spuse cu sufletul la gură:
— Așa-i că n-ai semnat tu polița asta?
— Nu, îi zise el. Fratele tău era atât de strâmtorat, încât a semnat pentru mine…
Ève îi dădu polița înapoi băiatului de la casă al firmei Cointet-frații spunându-i:
— Nu putem plăti.
Apoi, simțind că o cuprinde o sfârșeală, se urcă la dânsa în cameră, unde David o urmă.
— Iubitule, îi spuse Ève lui Séchard de-abia vorbind, aleargă la Cointet, o să se poarte bine cu tine; roagă-i să te păsuiască; și, de altfel, spune-le că, la reînnoirea contractului cu Cérizet, îți vor mai datora ei o mie de franci.
David se duse numaidecât la vrăjmașii săi. Un lucrător poate ajunge oricând meșter-tipograf, dar nu întotdeauna un tipograf îndemânatic poate fi un bun negustor; astfel că David, care se pricepea cam puțin în afaceri, nu știu ce să-i spună lui Cointet cel mare, când, după ce-i înșirase, cam încurcat și cu inima bătând, scuzele și cererea, primi acest răspuns:
— Asta nu ne privește pe noi, polița o avem de la Métivier. Métivier ne-o va plăti. Adresați-vă domnului Métivier.
— Oh! răsuflă Ève aflând acest răspuns, de vreme ce polița se întoarce la Métivier, putem fi liniștiți.
A doua zi, Victor-Ange-Herménégil de Doublon, portărelul domnilor Cointet, făcu protestul poliței la ora două, oră când piața du Mûrier e plină de lume și, cu toată grija ce o avu să stea de vorbă în poartă cu Marion și cu Kolb, protestul fu cunoscut totuși până seara de toată negustorimea din Angoulême. De altfel, parcă prefăcătoriile lui Doublon, căruia Cointet cel mare îi recomandase să se poarte cât mai frumos, îi puteau oare scăpa pe Ève și pe David de rușinea comercială ce rezultă din suspendarea plăților? Stați și judecați și domniile-voastre! Aici, lungimile vor părea prea scurte. Nouăzeci la sută dintre cititori vor fi încântați de amănuntele ce vor urma, ca de noutatea cea mai interesantă. În acest fel, se va dovedi încă o dată adevărul axiomei:
Nimic nu e mai puțin cunoscut decât tocmai ceea ce ar trebui toată lumea să cunoască: LEGEA!
Cu siguranță că, pentru marea majoritate a francezilor, descrierea amănunțită a unui mecanism bancar le va oferi același interes ca și un capitol de călătorie într-o țară străină. Când un negustor trimite, din orașul unde își are întreprinderea, una dintre polițele sale unei persoane locuind într-un alt oraș, cum s-ar fi părut că făcuse David ca să-l îndatoreze pe Lucien, el schimbă operațiunea atât de simplă a unei polițe, subscrise între negustori din același oraș pentru nevoile unei afaceri, într-o cambie trasă asupra unei persoane aflate în alt oraș. Astfel, luând cele trei polițe de la Lucien, Métivier era silit, pentru a încasa valoarea lor, să le trimită domnilor Cointet-frații, corespondenții săi. De aici, o primă pagubă pentru Lucien, numită comision pentru schimbul de loc, și care se tradusese printr-un atâta la sută scăzut la fiecare poliță, pe lângă scont. Polițele Séchard trecuseră prin urmare în categoria afacerilor de bancă. Nu vă puteți închipui până la ce punct calitatea de bancher, adăugată la titlul august de creditor, schimbă condiția debitorului. Astfel, în materie de bancă (băgați bine de seamă!), de îndată ce o poliță care își schimbă locul de la Paris la Angoulême nu e plătită, bancherii își adresează ceea ce legea numește un cont de înapoiere. Nicicând romancierii n-au născocit ceva mai de necrezut decât ingenioasele scamatorii permise de un anumit articol din codul comercial și a căror explicare va demonstra câte grozăvii se ascund sub acest cuvânt înfricoșător: LEGALITATEA!
De îndată ce jupân Doublon își înregistră protestul, îl aduse el însuși domnilor Cointet-frații. Portărelul avea cont la cămătarii noștri din Angoulême și le făcea credit de șase luni, pe care Cointet cel mare îl prelungea până la un an prin modul în care îl solda, tot întrebându-l din lună în lună pe acest sub-cămătar: „Doublon, ai cumva nevoie de bani?” Și asta nu era tot! Doublon mai fericea cu încă un rabat această firmă puternică ce câștiga astfel câte ceva la fiecare act, un fleac de nimic, un franc și cincizeci de centime de fiecare protest!… Cointet cel mare se așeză frumușel la birou, luă o hârtie timbrată de treizeci și cinci de centime, stând în același timp de vorbă cu Doublon ca să capete informații despre situația adevărată a negustorilor.
— Ei, ești mulțumit de Gannerac?
— Nu merge rău. Ce Dumnezeu? doar e o întreprindere de cărăușie!…
— Da, e-adevărat că s-a înhămat bine! dar am auzit că nevastă-sa îl păgubește mult cu cheltuielile ei.
— Să-l păgubească cineva pe el?!… exclamă Doublon zeflemitor.
Și cămătarul, care tocmai isprăvise de pregătit hârtia, scrise cu litere mari titlul înfiorător sub care înșiră următorul cont (Sic!):
CONT DE ÎNAPOIERE ȘI DE CHELTUIELI.
La o poliță de UNA MIE FRANCI, datată din Angoulême, în zece februarie una mie opt sute douăzeci și doi, subscrisă de SÉCHARD-FIUL, la ordinul lui LUCIEN CHARDON, zis DE RUBEMPRÉ, trecută la ordinul lui MÉTIVIER, și la ordinul nostru, scadentă la treizeci aprilie trecut, protestată de DOUBLON, portărel, în ziua de întâi mai una mie opt sute douăzeci și doi.
Capital 1.000 fr.
00 c.
Protest
12 fr. 35 c.
Comision de 0,50 la sută
5 fr. 00 c.
Comision de curtaj de 0,25 la sută. 2 fr. 50 c.
Timbrele retratei noastre și ale prezentei
1 fr. 35 c.
Dobânzi și cheltuieli de corespondență.
3 fr. 00 c.
1.024 fr. 20 c.
Schimb de loc de 1,25 la sută din suma de 1.024,20
13 fr.
25 c.
TOTAL 1.037 fr. 45 c.
Una mie treizeci și șapte de franci și patruzeci și cinci de centime, sumă de care ne rambursăm prin trata noastră la vedere asupra domnului Métivier, din strada Serpente, la Paris, la ordinul domnului Gannerac, din Houmeau.
Angoulême, în doi mai una mie opt sute douăzeci și doi.
Cointet-frații.
În josul acestui memoriu, făcut cu toată deprinderea unui om priceput în afaceri, căci stătea în același timp de vorbă cu Doublon, Cointet cel mare scrise declarația următoare: „Noi, subsemnații, Postel, farmacist din Houmeau, și Gannerac, antreprenor de transporturi, negustori din acest oraș, certificăm că schimbul locului nostru cu Parisul este de
1,25 la sută.
Angoulême, în 3 mai 1822”
— Uite, Doublon, fii bun și du-te la Postel și la Gannerac să-i rogi să iscălească declarația asta, și adu-mi-o mâine dimineață înapoi.
Și Doublon, la curent cu aceste instrumente de tortură, se duse, ca și cum ar fi fost vorba de lucrul cel mai simplu. Neapărat, chiar dacă protestul ar fi fost înmânat, ca la Paris, în plic închis, și întregul Angoulême tot ar fi aflat de starea proastă a afacerilor nenorocitului de Séchard. Și câte învinuiri nu îi aduseră nepăsării sale! Unii îl socoteau pierdut din prea multă iubire față de soție; alții îl acuzau de prea multă dragoste față de cumnat. Și ce concluzii groaznice trăgea fiecare din aceste premize! nu e bine niciodată să îmbrățișezi interesele rudelor! Lumea aproba neînduplecarea bătrânului Séchard față de nevoile fiului, îl admira!
Acuma, voi toți aceia care, din diferite motive, uitați să vă onorați datoriile, studiați cu luare-aminte procedeele, perfect legale, prin care, în zece minute, la bancă, se face ca un capital de o mie de franci să aducă o dobândă de douăzeci și opt de franci.
Primul punct al acestui cont de înapoiere este singurul ce nu se poate tăgădui.
Al doilea punct conține partea fiscului și a portărelului. Cei șase franci pe care îi percepe statul, pentru că înregistrează necazul datornicului și îi furnizează hârtia timbrată, vor întreține abuzul încă multă vreme! Mai știți, de altfel, că acest articol îi aduce un beneficiu de un franc și jumătate bancherului de pe urma reducerii făcute de Doublon.
Comisionul de 0,50 la sută, obiectul celui de al treilea punct, e luat sub pretextul ingenios că a nu încasa plata datorată echivalează pentru bancă cu a sconta o poliță. Deși e absolut contrariul, nimic nu e mai asemănător decât să dai o mie de franci sau să nu-i încasezi. Oricine a dus polițe la scont știe că, pe lângă cei șase la sută datorați legalmente, cel ce scontează mai ciupește, sub modestul nume de comision, un atâta la sută ce reprezintă dobânzile ce i le aduce, peste plafonul stabilit de lege, priceperea cu care își valorifică fondurile. Cu cât poate câștiga mai mulți bani, cu atât îți cere mai mult. De aceea, e bine să scontezi la proști, e mai ieftin. Dar parcă găsești, la bancă, proști?…
Legea îl obligă pe bancher să certifice printr-un agent de schimb dobânda schimbului. În localitățile destul de nefericite să nu aibă bursă, agentul de schimb e înlocuit de doi negustori. Comisionul zis de curtaj, datorat agentului, e fixat la 0,25 la sută din suma exprimată în polița protestată. S-a introdus obiceiul să se socotească acest comision ca dat negustorilor ce-l înlocuiesc pe agent, dar bancherul îl pune pur și simplu în buzunarul lui. De aici cel de al treilea punct al acestei frumuseți de cont.
Cel de-al patrulea punct cuprinde costul hârtiei oficiale pe care e redactat contul de înapoiere și al timbrului pentru ceea ce se numește, în mod foarte iscusit, retrata, adică noua trată trasă de bancher asupra confratelui său.
Cel de-al cincilea punct cuprinde prețul cheltuielilor de corespondență și dobânzile legale ale sumei pe tot timpul cât aceasta poate lipsi din casa bancherului.
În sfârșit, încasările dintr-un alt loc, obiectul însuși al operațiilor bancare, te duce la alte cheltuieli pentru obținerea banilor.
Acum, puricați acest cont, în care, după cum socotește Polichinelle din cântecul napolitan, în minunata interpretare a lui Lablache[313], cincisprezece și cu cinci fac douăzeci și doi! Neîndoios, semnăturile lui Postel și a lui Gannerac erau date de complezență: frații Cointet certificau și ei la nevoie ceea ce Gannerac certifica pentru frații Cointet acum. Era punerea în practică a proverbului: Fă tu pentru mine, că o să fac și eu pentru tine. Frații Cointet, având cont deschis cu Métivier, n-aveau nevoie de trată. Între ei, o poliță înapoiată producea doar un rând în plus la credit sau la debit.
Contul acesta fabulos se reducea deci, în realitate, la o mie de franci datorați, la protestul de doisprezece franci și la 0,50 la sută pentru o lună de întârziere, în total cam vreo optsprezece franci.
Dacă o mare întreprindere bancară are în fiecare zi, în medie, un cont de înapoiere la un capital de o mie de franci, atunci încasează în fiecare zi douăzeci și opt de franci prin mila lui Dumnezeu și prin regulile bancare, putere formidabilă născocită de evrei în secolul al XII-lea, și care astăzi domină regi și popoare. Cu alte cuvinte, o mie de franci îi produc acelei întreprinderi douăzeci și opt de franci pe zi sau zece mii două sute douăzeci de franci pe an. Înmulțiți cu trei media conturilor de înapoiere și căpătați un venit de treizeci de mii de franci, produs de aceste capitaluri fictive. De aceea, nimic nu se practică mai cu drag decât aceste conturi de înapoiere. Dacă David Séchard s-ar fi prezentat, chiar în ziua de 3 mai, sau chiar a doua zi după protestul poliței, domnii Cointet tot i-ar fi spus: „Am înapoiat polița dumitale domnului Métivier!” chiar și în cazul când polița s-ar fi aflat încă pe biroul lor. Căci la contul de înapoiere ai drept din chiar seara protestului. În limbajul băncilor de provincie, această operație se cheamă a scoate bani din piatră seacă. Numai cheltuielile de corespondență îi produc circa douăzeci de mii de franci firmei Keller care e în corespondență cu lumea întreagă, iar conturile de înapoiere scot banii pentru loja de la Théâtre des Italiens[314], trăsura și toaletele doamnei baroane de Nucingen. Cheltuielile de corespondență constituie un abuz cu atât mai revoltător, cu cât bancherii se ocupă de zece asemenea afaceri în cel mult zece rânduri dintr-o singură scrisoare. Lucru ciudat! Fiscul își are partea lui din această primă smulsă nenorocirii, și vistieria se umflă astfel de pe urma ghinionului în afaceri. Cât despre bancă, ea îi zvârle debitorului, de la înălțimea birourilor sale, vorba aceasta foarte înțeleaptă: „Pentru ce nu ești în stare să plătești?” la care din păcate nu poți răspunde nimic. În acest fel, contul de înapoiere este un cont plin de ficțiuni îngrozitoare de care debitorii ce vor cugeta asupra acestor rânduri instructive se vor feri de-acum încolo ca de moarte.
În ziua de 4 mai, Métivier primi de la frații Cointet contul de înapoiere, cu ordinul de a urmări fără cruțare la Paris pe domnul Lucien Chardon, zis de Rubempré.
Peste câteva zile, Ève primi, ca răspuns la scrisoarea pe care o scrisese lui Métivier, biletul următor, care îi alungă orice grijă:
Domnului Séchard-fiul, tipograf la Angoulême.
Am primit scrisoarea dumneavoastră din 5 ale lunii curente. Din explicațiile relative la polița neplătită din 30 aprilie trecut, am înțeles că i-ați făcut un serviciu cumnatului dumneavoastră, domnul de Rubempré, care cheltuiește destul aici, și că înseamnă a vă face noi acum un serviciu dumneavoastră constrângându-l pe dânsul să plătească: e într-o situație ce nu-i va mai permite multă vreme să fie urmărit. Dacă onoratul dumneavoastră cumnat nu plătește, mă voi bizui pe cinstea vechii dumneavoastră firme, și mă socotesc, ca întotdeauna, Sluga dumneavoastră devotată, Métivier
— Acum, îi spuse Ève lui David, fratele meu o să-și dea seama când se va vedea urmărit că noi n-am putut să plătim.
Ce schimbare vestea la Ève vorba aceasta! Iubirea tot mai mare ce i-o inspira caracterul tot mai bine cunoscut al lui David lua în inima ei locul dragostei de frate. Dar de la câte iluzii nu își lua ea rămas bun!
Să vedem acum tot drumul făcut de contul de înapoiere pe piața Parisului. Un terț purtător, numele comercial al celui care prin transmisiune e în posesia unei polițe, este liber, după lege, a urmări numai pe acela dintre diverșii debitori ai acestei polițe care îi prezintă sorții de a-l plăti pe el mai degrabă. În virtutea acestei facultăți, Lucien fu urmărit de portărelul domnului Métivier. Iată care fură fazele acestei acțiuni, de altfel cu totul zadarnice. Métivier, în spatele căruia se ascundeau frații Cointet, cunoștea insolvabilitatea lui Lucien; însă, tot după spiritul legii, insolvabilitatea de fapt nu există în drept decât după ce a fost constatată.
Se constată deci imposibilitatea de a obține de la Lucien plata poliței în felul următor:
Portărelul lui Métivier îi notifică lui Lucien, în ziua de 5 mai, contul de înapoiere și protestul de la Angoulême, chemându-l să se înfățișeze la Tribunalul de comerț din Paris ca să audă acolo o mulțime de lucruri, printre altele și că va fi închis ca negustor. Când, în mijlocul vieții sale de cerb încolțit, Lucien citi această mâzgăleală, primea în același timp și comunicarea unei hotărâri judecătorești obținute contra lui prin neprezentare la Tribunalul de comerț. Ce se întâmplase? Coralie, iubita lui, neștiind despre ce era vorba, crezu că Lucien îl împrumutase pe cumnatul lui; astfel că îi dădu hârtiile prea târziu. O actriță vede prea mulți actori jucând roluri de portărei în vodeviluri ca să se mai sperie de o hârtie oficială. Pe Lucien îl podidiră lacrimile, îl plânse pe Séchard, se rușină de falsul săvârșit și vru să plătească. Firește, își consultă prietenii asupra a ceea ce avea de făcut ca să câștige timp. Dar, până ce Lousteau, Blondet, Bixiou, Nathan îl dăscăliră că un poet nu se sinchisește de Tribunalul de comerț, jurisdicție stabilită numai pentru negustori, poetul se și pomeni amenințat cu un sechestru. Văzu pe ușa lui micul afiș galben, care e ca o pată pe casă, care are darul de a izgoni creditul, care provoacă spaima în inima celor mai mici furnizori și care mai ales îngheață sângele în vinele poeților, destul de sensibili ca să mai țină la zdrențele de mătase, la grămezile de lână colorată, la flecuștețele lor numite mobile.
Când veniră să ridice mobila Coraliei, autorul Margaretelor se duse în grabă la un prieten al lui Bixiou, Desroches, un avocat, care începu să râdă văzând spaima lui Lucien pentru atâta lucru.
— Nu-i nimica, dragă… Vrei să câștigi vreme?
— Cât mai multă cu putință.
— Ei bine, opune-te la executarea hotărârii. Du-te la un prieten de-al meu, Masson, care a fost admis de Tribunalul de comerț să pledeze, arată-i toate actele, el o să reînnoiască opoziția, se va prezenta pentru dumneata și va declina competența Tribunalului de comerț. Asta o să fie foarte ușor, dumneata ești doară un ziarist destul de cunoscut. Dacă vei fi citat la Tribunalul civil, vii la mine, mă privește pe mine: mă însărcinez eu să-i port pe drumuri pe cei ce vor s-o necăjească pe frumoasa Coralie.
În ziua de 28 mai, Lucien, citat la Tribunalul civil, fu condamnat acolo mai repede decât își închipuia Desroches, Lucien fiind urmărit fără cruțare. Când se aplică un nou sechestru, când afișul galben auri din nou ușa Coraliei și când voiră să ridice mobila, Desroches, puțin cam înțepat că îl dusese de nas confratele său (după expresia lui), se opuse, pretinzând, și pe bună dreptate de altfel, că mobila aparținea domnișoarei Coralie și introduse o cerere de référé. Pe cerere, președintele tribunalului fixă părților un termen de judecată, în care proprietatea mobilelor fu recunoscută actriței printr-o sentință. Métivier, care făcu apel contra acestei sentințe, îl pierdu în ziua de 30 iulie.
La 7 august, maestrul Cachan primi cu diligența un dosar cât toate zilele, intitulat: MÉTIVIER CONTRA LUI SÉCHARD ȘI LUCIEN CHARDON.
Primul act era următoarea frumușică notă, a cărei exactitate o garantăm, fiind copiată întocmai:
Polița din 30 aprilie a.c., subscrisă de SÉCHARD-FIUL, la ordinul lui LUCIEN DE RUBEMPRÉ (2 mai).
Cont de înapoiere
1.037 fr.
45 c. (5 mai) Denunțarea contului de înapoiere și a protestului, cu citare în fața Tribunalului de comerț din Paris pentru 7 mai
8 fr. 75 c. (7 mai) Sentință, condamnare în lipsă
35 fr. 00 c. (10 mai) Comunicarea sentinței…
8 fr. 50 c. (12 mai) Comandament
5 fr. 50 c. (14 mai) Proces-verbal de sechestru
10 fr. 00 c. (18 mai) Proces-verbal de afișare
15 fr. 25 c. (19 mai); Publicare în ziar 4 fr. 00 c. (24 mai) Proces-verbal de inventariere precedând ridicarea și cuprinzând opoziția domnului Lucien de Rubempré la executarea sentinței
12 fr. 00 c. (27 mai) Sentință a tribunalului care trimite, potrivit opoziției, părțile în fața Tribunalului civil
35 fr. 00 c.
De reportat:
99 fr. 00 c.
Report:
99 fr. 00 c. (28 mai) Intentare de acțiune cu termen scurt de către Métivier în fața Tribunalului civil, cu angajare de avocat
6 fr. 50 c. (2 iunie) Sentință contradictorie ce condamnă pe Lucien Chardon să plătească sumele prevăzute în contul de înapoiere și lasă în sarcina reclamantului cheltuielile de la Tribunalul comercial
150 fr. 00 c. (6 iunie) Comunicarea celor de mai sus
10 fr. 00 c. (15 iunie) Comandament
5 fr. 50 c. (19 iunie) Proces-verbal în vederea sechestrului, cuprinzând și opoziția la acest sechestru a domnișoarei Coralie, care pretinde că mobila îi aparține, și a i se admite neîntârziat cererea de référé, în cazul că s-ar păși la executare
20 fr.
00 c.
Ordonanță a președintelui, care fixează părților termen de judecată a cererii de référé
40 fr. 00 c. (19 iunie) Sentință care recunoaște numitei Coralie proprietatea mobilelor.
250 fr. 00 c. (20 iunie) Apel al lui Métivier 17 fr. 00 c. (30 iunie) Deciziune confirmativă a sentinței
250 fr. 00 c.
TOTAL…
883 fr. 00 c.
Polița din 31 mai, cont de înapoiere.
1.037 fr. 45 c.
Denunțare către Lucien
8 fr. 75 c
1.046 fr. 20 c.
Polița din 30 iunie, cont de înapoiere.
1.037 fr. 45 c.
Denunțare către Lucien
8 fr 75 c.
1.046 fr. 20 c.
Aceste acte erau însoțite de o scrisoare prin care Métivier îi dădea ordin maestrului Cachan, avocat din Angoulême, să-l urmărească pe David Séchard cu toate mijloacele de drept. Jupân Victor-Ange-Herménégil de Doublon îl cită deci pe David Séchard, în ziua de 3 iulie, la Tribunalul de comerț din Angoulême, pentru plata sumei totale de patru mii optsprezece franci și optzeci și cinci de centime, contravaloarea celor trei polițe și a cheltuielilor făcute până atunci. În ziua în care Doublon urma să-i aducă el însuși comandamentul de a plăti această sumă, enormă pentru dânsa, Ève primi, în cursul dimineții, scrisoarea aceasta, căzută ca un trăsnet, de la Métivier:
Domnului Séchard-fiul, tipograf la Angoulême.
Cumnatul dumneavoastră, domnul Chardon, e un om de o deosebită rea-credință, ce și-a pus mobilierul pe numele unei actrițe cu care trăiește, iar dumneavoastră, domnule, ar fi trebuit să mă preveniți cinstit de aceste împrejurări ca să nu mă lăsați a face urmăriri inutile, căci nu ați răspuns la scrisoarea mea din 10 mai trecut. Să nu vi se pară deci urât din partea mea că vă cer imediat rambursarea celor trei polițe și a tuturor cheltuielilor făcute de mine.
Primiți salutările mele, Métivier.
Deoarece Ève nu mai auzise vorbindu-se de afacerea asta, și cum nu avea prea multe cunoștințe de drept comercial, crezuse că fratele său își îndreptase greșeala plătind polițele plăsmuite de el.
— Dragul meu, îi spuse ea bărbatului, dă fuga mai întâi la Petit-Claud, explică-i situația noastră și consultă-l.
— Prietene, zise bietul tipograf intrând în biroul fostului său coleg la care alergase în grabă, nu știam deunăzi, când ai venit să-mi anunți numirea ta și mi-ai oferit serviciile, că voi putea avea așa de curând nevoie de ele.
Petit-Claud studie frumoasa figură de gânditor ce i-o înfățișa acest om prăbușit într-un fotoliu în fața lui, căci nu ascultă toate amănuntele unei afaceri pe care el o cunoștea mai bine decât acela ce i-o explica. Văzându-l intrând pe Séchard tulburat, își zisese: „Șmecheria a prins! (Scena aceasta se joacă destul de des în biroul avocaților.) De ce l-or fi persecutând frații Cointet?…” se întrebă Petit-Claud. E în spiritul avocaților să pătrundă și în sufletul clienților ca și în acela al adversarilor: trebuie să cunoască amândouă fețele urzelii judiciare.
— Vrei să câștigi timp, îi răspunse în sfârșit Petit-Claud lui Séchard, când Séchard isprăvi. Cât timp îți trebuie? vreo trei-patru luni?
— O! patru luni! atunci sunt salvat, exclamă David, căruia Petit-Claud i se păru un înger.
— Ei bine, n-o să se atingă nimeni de vreo mobilă de a ta și n-or să te poată aresta până în trei-patru luni… Dar asta o să te coste scump, zise Petit-Claud.
— Hei, ce-mi pasă? exclamă Séchard.
— Aștepți ceva bani, ești sigur de ei?… întrebă avocatul, aproape uimit de ușurința cu care clientul se lăsa prins în mașinațiunea lui.
— Peste trei luni, voi fi bogat, răspunse inventatorul cu o siguranță de inventator.
— Tatăl tău nu e încă la cimitir, răspunse Petit-Claud, îi place mai degrabă la vie.
— Parcă mă bizui eu pe moartea tatei?… răspunse David. Sunt pe urmele unui secret industrial care-mi va îngădui să fabric fără un fir de bumbac o hârtie trainică, precum e hârtia de Olanda, și cu cincizeci la sută mai ieftină decât cea de azi…
— Asta-i o avere, exclamă Petit-Claud, care pricepu atunci proiectul lui Cointet cel mare.
— O avere mare, prietene, căci peste zece ani va fi nevoie de hârtie de zece ori mai multă decât astăzi. Gazetăria va fi nebunia epocii noastre!
— Nu-ți cunoaște nimeni secretul?
— Nimeni, afară de soția mea.
— Nu i-ai vorbit de proiectul, de programul tău altcuiva… lui Cointet, de pildă?
— Le-am spus eu ceva, dar foarte puțin, cred.
O rază de mărinimie trecu prin inima înrăită a lui Petit-Claud, care încercă să împace totul, interesul fraților Cointet, al său și al lui Séchard.
— Ascultă, David, noi suntem colegi de liceu, o să te apăr; dar, află de la mine: apărarea asta împotriva legilor o să te coste cinci-șase mii de franci!… Nu-ți compromite viitorul. Cred că vei fi silit să împarți beneficiile invenției cu vreunul dintre fabricanții noștri. Trebuie să te gândești bine înainte de a cumpăra sau de a construi o fabrică de hârtie… O să-ți mai trebuiască, pe urmă, și un brevet de invenție… Toate astea cer timp și cer bani. Portăreii se vor năpusti asupra ta prea curând poate, cu toate ocolișurile pe care le vom încerca noi…
— Am secretul în mână! răspunse David cu naivitatea savantului.
— Ei bine, secretul îți va fi scândura de salvare, reluă Petit-Claud văzându-și respinsă intenția cinstită de mai înainte de a ocoli procesul printr-o tranzacție, nu vreau să mi-l spui; dar ascultă-mă bine: caută de lucrează undeva în fundul pământului, nimeni să nu te vadă și să nu-ți poată bănui mijloacele de execuție, căci altfel scândura îți va fi furată de sub picioare… Inventatorii sunt uneori cam gugumani! Vă gândiți prea mult la secretele voastre, ca să vă puteți gândi la toate. Lumea o să bănuie în cele din urmă ce cauți tu, ești doară înconjurat numai de fabricanți pe aici! Câți fabricanți, tot atâția dușmani! Ești ca un iepure încolțit de vânători, nu le lăsa pielea…
— Îți mulțumesc, prietene, mi-am spus singur toate astea, exclamă Séchard; însă îți rămân îndatorat că-mi arăți atâta grijă!… Nu pentru mine muncesc eu. O mie două sute de franci rentă mie mi-ar ajunge, și tata o să-mi lase cel puțin de trei ori pe atâta într-o zi… Eu trăiesc numai cu iubirea și cu gândirea mea!… o viață cerească… E vorba însă de Lucien și de soția mea, pentru ei muncesc…
— Hai, iscălește-mi procura asta și nu te mai ocupa decât de descoperirea ta. În ziua când va trebui să te ascunzi ca să nu pună mâna pe tine, îți dau eu de veste din ajun; pentru că trebuie să ne gândim la toate. Și dă-mi voie să-ți spun: nu lăsa în casă pe nimeni de care nu ești sigur ca de tine însuți.
— Cérizet n-a mai vrut să prelungească contractul de închiriere a tipografiei mele, și de aici ni s-au tras toate necazurile. Așa că nu mai am acasă decât pe Marion, pe Kolb, un alsacian care e ca un câine credincios, pe soția și pe soacră-mea…
— Ascultă, zise Petit-Claud, ferește-te de câinele credincios.
— Nu-l cunoști! exclamă David. Ori Kolb, ori eu…
— Îmi dai voie să-l pun la încercare?
— Da, zise Séchard.
— Atunci, la revedere; dar trimite-mi-o pe frumoasa doamnă Séchard, e absolută nevoie și de o procură din partea soției tale. Și, dragul meu, adu-ți aminte mereu că focul ți-a intrat în casă, îi spuse Petit-Claud colegului său, prevenindu-l astfel de toate nenorocirile judiciare ce aveau să se abată asupra lui.
„Iată-mă cu un picior într-o tabără și cu un picior în cealaltă”, își zise Petit-Claud după ce îl conduse pe prietenul său David Séchard până la ieșire.