Angoulême este un oraș vechi, clădit pe creasta unei stânci de forma unei căpățâni de zahăr, străjuind câmpiile printre care se rostogolește râul Charente. Stânca se leagă înspre Périgord cu o colină lungă ce se curmă brusc în șoseaua Paris-Bordeaux, alcătuind un fel de promontoriu mărginit de trei văi pitorești. Întăriturile, porțile și ruinele unei fortărețe așezate pe vârful stâncii dovedesc importanța pe care orașul a avut-o pe vremea războaielor religioase[33]. Într-adevăr poziția lui îl făcea odinioară să fie un punct strategic deopotrivă de prețios atât catolicilor, cât și calviniștilor; numai că forța lui de altădată constituie slăbiciunea lui de azi: împiedicându-l să se întindă peste Charente, întăriturile și povârnișul prea abrupt al stâncii l-au osândit la cea mai nefericită imobilitate. Cam pe vremea când s-au petrecut cele povestite aici, guvernul încerca să împingă orașul înspre Périgord, clădind de-a lungul colinei palatul prefecturii, o școală de marină, câteva așezăminte militare, și deschizând noi șosele. Negoțul se înfiripase însă în altă parte. De multă vreme, târgușorul Houmeau se întinsese ca un strat de ciuperci la poalele stâncii și pe malurile apei, de-a lungul căreia trece șoseaua națională Paris-Bordeaux. Toată lumea cunoaște faima fabricilor de hârtie din Angoulême, care, de trei secole, se așezaseră în mod obligatoriu pe Charente și pe afluenții săi, spre a folosi căderile de apă. Statul înființase la Ruelle cea mai mare turnătorie de tunuri pentru marină. Camionajul, poșta, hanurile, atelierele de căruțe, întreprinderile de transporturi publice, toate industriile ce trăiesc de pe urma șoselelor și a cursurilor de apă se îmbulziră la poalele Angoulême-ului, spre a nu se izbi de piedicile pe care le prezintă intrarea în oraș. În chip firesc, tăbăcăriile, spălătoriile, toate negoțurile având nevoie de apropierea Charentei se dezvoltară de o parte și de alta a ei; de asemeni, depozitele de rachiu și de orice materie primă transportabilă pe apă, într-un cuvânt întregul tranzit umplu malurile Charentei cu așezările sale. Mahalaua Houmeau ajunse astfel un oraș industrial și bogat, un al doilea Angoulême, pizmuit de orașul de sus unde rămaseră autoritățile, episcopatul, tribunalul, aristocrația. În felul acesta, mahalaua Houmeau, cu toată activa și crescânda-i importanță, nu fu decât o anexă a Angoulême-ului. Sus, nobilimea și puterea; jos, comerțul și banii: două zone sociale veșnic și pretutindeni în dușmănie. De aceea, era și greu de spus care din cele două orașe își ura mai mult rivalul. Restaurația, în ultimii nouă ani, agravase această stare de lucruri destul de calmă în timpul imperiului[34]. Majoritatea caselor din Angoulême-ul de sus sunt locuite fie de familii nobile, fie de vechi familii burgheze care trăiesc numai din veniturile lor și care alcătuiesc un soi de națiune autohtonă în care străinii nu sunt niciodată primiți. Abia dacă, după vreo două sute de ani de locuit în acest oraș, după o înrudire cu vreuna dintre familiile de vază, câte o familie venită de prin provinciile vecine se vede adoptată; în ochii băștinașilor, ea pare încă sosită din ajun pe meleagurile lor. Prefecții, administratorii financiari, funcționarii care s-au perindat în ultimii patruzeci de ani pe acolo au încercat să mai îmblânzească vechile familii cocoțate pe stânca lor ca niște corbi neîncrezători; familiile au acceptat serbările și mesele lor, dar ca să-i primească în casele lor, nici pomeneală! Batjocoritoare, defăimătoare, geloase, zgârcite, aceste familii se căsătoresc numai între ele, își strâng rândurile pentru a nu permite nimănui să iasă ori să intre; înfăptuirile luxului modern le sunt necunoscute; pentru ele a trimite un copil la Paris înseamnă a-i dori pieirea. Temerea aceasta ilustrează clar moravurile și obiceiurile înapoiate ale acestor familii molipsite de un regalism stupid, cufundate mai degrabă în bigotism decât evlavioase, trăind cu toatele nemișcate ca orașul lor și ca stânca acestuia. Totuși, Angoulême-ul se bucură în provinciile înconjurătoare de o mare faimă, datorită educației ce se dă acolo copiilor. Orașele vecine își trimit fetele în școlile și mănăstirile lui. E ușor de înțeles cât de mult influențează spiritul de castă asupra sentimentelor ce despart Angoulême-ul de Houmeau. Comerțul e bogat, nobilimea e îndeobște săracă. O parte se răzbună pe cealaltă printr-un dispreț egal. Burghezia din Angoulême participă și ea la această sfadă. Comerciantul din orașul de sus spune despre negustorul din mahala, cu o intonație deosebită: „E unul din Houmeau!” Precizând poziția nobilimii în Franța și dându-i speranțe ce nu se puteau realiza fără o zguduire generală, Restaurația mări distanța morală ce despărțea, mai mult decât distanța locală, Angoulême-ul de Houmeau. Nobilimea, unită pe atunci cu guvernul, ajunsese acolo mai exclusivistă decât în oricare altă parte a Franței. Locuitorul din Houmeau era aproape un paria[35]. Așa a luat naștere ura aceea mocnită și adâncă ce dădu o unanimitate înspăimântătoare răscoalei din 1830 și nimici elementele unui trainic stat social în Franța. Semeția nobilimii de la curte fu pricina pentru care nobilimea din provincie își pierdu dragostea pentru tron, după cum aceasta din urmă alunga dragostea burgheziei, călcându-i în picioare vanitățile. Un „om din Houmeau”, fiu de farmacist, introdus în casa doamnei de Bargeton, reprezenta deci o mică revoluție. Cine o făcuse? Lamartine și Victor Hugo, Casimir Delavigne și Canalis, Béranger și Chateaubriand, Villemain și Aignan, Soumet și Tissot, Étienne și d'Avrigny, Benjamin Constant și La Mennais, Cousin și Michaud, într-un cuvânt vechile și noile nume ale literaturii mari, fie liberale, fie regaliste[36]. Doamna de Bargeton iubea artele și literatura, gust extravagant, manie osândită pe față în Angoulême, dar pe care e nevoie s-o explicăm, schițând viața acestei femei, născută spre a fi celebră, dar ținută în obscuritate de împrejurări fatale, și a cărei influență hotărî soarta lui Lucien.
Domnul de Bargeton era stră-strănepotul unui jurat din Bordeaux[37], cu numele de Mirault, înnobilat sub Ludovic al XIII-lea[38] pentru o îndelungată exercitare a funcției sale. Sub Ludovic al XIV-lea, fiul său, devenit Mirault de Bargeton, fu ofițer în garda palatului și făcu o atât de strălucită căsătorie de interes, încât, sub Ludovic al XV-lea, fiul său se numi pur și simplu domnul de Bargeton. Acest domn de Bargeton, nepotul domnului Mirault-Juratul, ținu atât de mult să se poarte ca un gentilom desăvârșit, încât mâncă aproape toată averea familiei, stăvilindu-i astfel ascensiunea. Doi din frații săi, unchii din partea tatălui lui Bargeton de azi, ajunseră iar negustori, astfel că și acum se găsesc niște Mirault care fac comerț la Bordeaux. Cum moșia Bargeton, aflată în Angoumois în dependența fiefului La Rochefoucauld, era substituită[39], ca și o casă din Angoulême, denumită palatul Bargeton, nepotul domnului Bargeton-Mâncăciosul moșteni aceste două proprietăți. În 1789 își pierdu dreptul de dispoziție și nu mai rămase decât cu venitul moșiei, care se ridica la vreo zece mii de franci rentă. Dacă bunicul său ar fi urmat pilda glorioasă a lui Bargeton I și a lui Bargeton II, Bargeton V, care poate fi supranumit Mutul, ar fi fost marchiz de Bargeton; s-ar fi înrudit cu cine știe ce familie mare, ar fi ajuns duce și pair ca atâția alții; pe când așa, în 1805, fu foarte măgulit să ia în căsătorie pe domnișoara Marie-Louise-Anaïs de Nègrepelisse, fiica unui gentilom uitat de mult în conacul său, deși făcea parte din ramura mezină a uneia dintre cele mai vechi familii din sudul Franței. Un Nègrepelisse se numărase printre ostaticii sfântului Ludovic[40]; însă numai capul ramurii primului născut poartă numele ilustru de Espard, dobândit sub Henric al IV-lea[41] printr-o căsătorie cu moștenitoarea acestei familii. Gentilomul acesta, mezinul unui mezin, trăia la proprietatea soției, o moșioară situată lângă Barbezieux, pe care o exploata de minune vânzându-și grâul la târg, pritocindu-și singur vinul, păsându-i prea puțin de râsul lumii, numai să strângă bani, ca din ei să-și mărească din când în când moșia. Împrejurări destul de rar întâlnite în provincie îi insuflaseră doamnei de Bargeton gustul muzicii și al literaturii. Pe vremea revoluției, un oarecare abate Niollant, cel mai bun elev al abatelui Roze[42], se ascunse în micul conac de la Escarbas, odată cu bagajul său de compozitor. El își plăti din plin ospitalitatea oferită de bătrânul gentilom prin educația ce o dădu fiicei acestuia, Anaïs, căreia i se zicea mai pe scurt Naïs, și care, fără această întâmplare, ar fi fost lăsată în grija ei înseși, sau, și mai rău, a vreunei servitoare păcătoase. Abatele nu era numai muzicant, ci poseda și cunoștințe vaste de literatură, știa italienește și nemțește. El o învăță deci pe domnișoara de Nègrepelisse aceste două limbi, precum și contrapunctul, o făcu să înțeleagă marile opere literare ale Franței, Italiei și Germaniei și descifră cu ea muzica tuturor maeștrilor. În fine, spre a-și găsi de lucru în singurătatea deplină la care îi osândeau evenimentele politice, o învăță greaca și latina, dându-i și câteva noțiuni de științe naturale. Prezența unei mame nu schimbă cu nimic această educație bărbătească la o persoană tânără, înclinată și așa spre independență de către viața liberă de la țară. Abatele Niollant, suflet entuziast și poetic, se distingea mai ales prin spiritul specific artiștilor care însumează câteva însușiri de preț, dar care se ridică deasupra concepțiilor burgheze prin libertatea gândirii și prin lărgimea vederilor. Dacă, în societate, un asemenea spirit își face iertate îndrăznelile prin profunzimea-i originală, în viața particulară poate însă părea vătămător prin ciudățeniile pe care le inspiră. Abatele era plin de foc, astfel că ideile sale fură molipsitoare pentru o fată la care exaltarea, firească la persoanele tinere, era sporită de singurătatea de la țară. Niollant îi transmisese elevei sale propria lui îndrăzneală în cercetarea lucrurilor precum și ușurința în judecată, fără a se gândi că aceste calități, atât de necesare unui bărbat, devin defecte la o femeie menită îndeletnicirilor umile ale unei mame de familie. Cu toate că abatele îi spunea mereu să fie cu atât mai curtenitoare și mai modestă, cu cât cunoștințele îi erau mai întinse, domnișoara de Nègrepelisse își făcu o părere strașnică despre sine și manifestă un dispreț suveran față de omenire. Nevăzând în juru-i decât inferiori și oameni gata a i se supune, căpătă trufia femeilor din înalta societate, fără a avea însă și viclenia încântătoare a politeții lor. Măgulită în toate vanitățile ei de un abate care se admira în ea ca un autor în opera sa, avu și nenorocul să nu întâlnească nici un punct de comparație care s-o ajute a se judeca pe sine.
Lipsa prietenilor este unul dintre cele mai mari neajunsuri ale traiului la țară. Neavând cui închina micile sacrificii cerute de cuviință și de ținută, pierdem obiceiul de a ne impune vreo constrângere față de alții. Totul se viciază atunci în noi, și forma și fondul. Nefiind reprimată de contactul cu lumea, cutezanța ideilor domnișoarei de Nègrepelisse se răsfrânse și în purtarea și în privirea ei; luă astfel o înfățișare băiețoasă ce păru pentru moment originală, dar care nu le șade bine decât femeilor cu o viață aventuroasă. Așa că această educație, ale cărei asperități s-ar fi netezit într-o societate aleasă, avea s-o facă de râs la Angoulême, atunci când curtezanii vor fi încetat de a-i mai admira greșelile ce nu-s încântătoare decât la vârsta tinereții. În ceea ce-l privește pe domnul de Nègrepelisse, acesta ar fi dat bucuros toate cărțile fiicei sale ca să-și scape de la moarte vreo vită bolnavă; deoarece era atât de zgârcit, încât nu i-ar fi dăruit nici două parale peste venitul la care avea dânsa dreptul, chiar de-ar fi fost vorba să-i cumpere un lucru cât de mic dar necesar educației sale. Abatele muri în 1802, înainte de măritișul scumpei sale eleve, măritiș pe care nu l-ar fi încuviințat. După moartea abatelui, bătrânul se simți foarte încurcat trezindu-se singur cu fiică-sa pe cap. Se vedea prea slab ca să facă față luptei ce avea să izbucnească între zgârcenia lui și spiritul de independență al fetei, rămasă fără ocupație. Ca toate femeile tinere abătute din calea ce se cuvine a o urma, Naïs reflectase asupra căsătoriei și nu se sinchisea de ea. Nici prin gând nu-i trecea să-și supună inteligența și persoana, bărbaților lipsiți de merit și de renume pe care îi putuse întâlni până atunci. Ea voia să poruncească, și i se cerea să asculte. Între a se supune unor toane grosolane, unor minți fără îngăduință față de gusturile ei, și a fugi în lume cu un amant pe placul inimii, ea n-ar fi șovăit. Domnul de Nègrepelisse era încă destul de nobil și se temea deci de o mezalianță. Ca mulți alți părinți, se hotărî să-și mărite fata nu atât pentru ea, cât pentru liniștea lui personală. Îi trebuia un nobil sau un gentilom nu prea deștept, care să nu-și bage nasul în socotelile de tutelă pe care le datora fiicei, îndeajuns de lipsit de duh și de voință pentru ca Naïs să se poarte după pofta inimii, îndeajuns de dezinteresat ca s-o ia fără zestre. Dar cum să găsești un ginere care să-i convină și tatălui și fetei? Un asemenea bărbat e pasăre rară. În acest dublu interes, domnul de Nègrepelisse îi studie pe bărbații de prin partea locului, și domnul de Bargeton i se păru a fi singurul care corespundea planurilor sale. Om de patruzeci de ani, îmbătrânit de timpuriu din cauza unei tinereți destrăbălate, domnul de Bargeton era atins de o vădită sărăcie de duh; îi rămăsese însă tocmai atâta bun-simț ca să-și vadă singur de avere și atâtea maniere ca să poată trăi în societatea bună din Angoulême fără a săvârși greșeli sau prostii. Domnul de Nègrepelisse îi arătă fetei, fără înconjur, valoarea negativă a soțului-model pe care i-l propunea și o făcu să înțeleagă folosul ce-l putea trage pentru propria-i fericire aliindu-se cu o stemă de familie veche de două sute de ani, și pe care i-o explică în cel mai pur stil heraldic. Cu un soț nestingheritor, ea își va administra averea după bunul plac, la adăpostul unei asemenea firme și cu ajutorul legăturilor ce și le va face la Paris cu spiritul și frumusețea ei. Naïs fu ademenită de perspectiva unei asemenea libertăți. Domnul de Bargeton crezu că face, la rându-i, o căsătorie strălucită, socotind că socrul nu va întârzia să-i lase moștenire moșia pe care o tot rotunjea cu dragoste; în momentul de față se părea însă că tot domnul de Nègrepelisse avea să scrie epitaful ginerelui.
Doamna de Bargeton era pe atunci în vârstă de treizeci și șase de ani pe când soțul avea cincizeci și opt. Disproporție cu atât mai izbitoare, cu cât domnul de Bargeton arăta de șaptezeci de ani, pe câtă vreme soția putea foarte bine să facă pe tinerica, să se îmbrace în roz, sau să se pieptene ca o fetiță. Deși averea lor nu trecea de douăsprezece mii de franci rentă, era totuși socotită printre cele șase mari averi din orașul vechi, dacă nu-i punem la socoteală pe negustori și marii funcționari. Nevoia de a cânta în strună părintelui, a cărui moștenire doamna de Bargeton o aștepta ca să plece de îndată la Paris, și care o lăsă atâta să aștepte încât ginerele muri înaintea lui, îi sili pe domnul și pe doamna de Bargeton să locuiască în Angoulême, unde strălucitele calități de spirit și bogățiile în stare brută ascunse în inima Naïdei aveau să se irosească fără a da rod și să se schimbe cu timpul în ciudățenii caraghioase. Căci, la drept vorbind, acestea sunt pricinuite în cea mai mare parte de un sentiment frumos, de virtuți ori de calități, împinse însă la extrem. Mândria nemodelată de contactul cu lumea bună devine rigiditate, exercitându-se numai asupra lucrurilor mărunte în loc să se dezvolte în sfera sentimentelor înalte. Exaltarea, această virtute a virtuților, din care purced cele sfinte, care inspiră devotamentele ascunse și poeziile sublime, devine exagerare când își ia ca obiect numai niște nimicuri provinciale. Departe de capitală – unde strălucesc marile spirite, unde atmosfera întreagă e încărcată de idei, unde totul se înnoiește neîncetat – învățătura se învechește, gustul se alterează, întocmai ca o apă stătătoare. Din lipsă de obiect, pasiunile se închircesc, tot dând importanță doar lucrurilor mărunte. Așa se nasc zgârcenia și clevetirile ce infectează viața de provincie. În foarte scurt timp, ideile mărginite și meschinăria pun stăpânire chiar și pe omul cel mai distins. Astfel pier bărbați cu suflet mare și femei care, dacă ar fi venit în contact cu lumea bună și cu spirite superioare, ar fi putut fi fermecătoare. Doamna de Bargeton făcea poezie din orice fleac, fără a observa deosebirea dintre poeziile cu rezonanță pur personală și cele ce se adresează publicului. Într-adevăr, sunt anumite senzații neînțelese pe care trebuie să le păstrăm numai pentru noi înșine. Fără îndoială că un asfințit de soare e un poem înălțător; dar o femeie nu-i oare ridicolă când îl zugrăvește cu vorbe mari în fața unor oameni mici? Sunt în apusul de soare unele voluptăți ce nu se gustă decât în doi, între poeți, între două inimi gemene. Naïs avea cusurul că întrebuința fraze lungi, pline de cuvinte umflate, numite foarte nimerit gogoși în vocabularul ziariștilor care în fiecare dimineață, născocesc o mulțime, greu de mistuit pentru cititori, dar pe care aceștia le înghit totuși. Împărțea în dreapta și stânga superlative care îngreuiau mult conversația cu ea, cele mai mici lucruri luând niște proporții uriașe. Încă de pe atunci începuse ea a tipiza, a individualiza, a sintetiza, a dramatiza, a superioriza, a analiza, a poetiza, a prozaiza, a colosaliza, a angeliza, a neologiza, a tragiza la tot pasul; căci trebuie să siluiești puțin limba, ca să zugrăvești noile ciudățenii în care au alunecat unele femei. Spiritul ei se înflăcăra de altfel ca și limbajul. Ditiramba o avea și în inimă și pe buze. Fremăta, își pierdea firea, se entuziasma pentru orice întâmplare: pentru devotamentul unei călugărițe, ca și pentru execuția fraților Faucher[43], pentru Ipsiboé a domnului d'Arlincourt[44], ca și pentru Anaconda lui Lewis[45], pentru evadarea lui Lavalette[46], ca și pentru una dintre prietenele ei care pusese niște hoți pe fugă îngroșându-și vocea. Pentru ea, orice lucru era sublim, extraordinar, straniu, dumnezeiesc, miraculos. Se însuflețea, se mânia, se învinovățea singură, se repezea în sus, cădea, se uita când la cer când la pământ; ochii i se umpleau de lacrimi. Își irosea viața în neîncetate admirații sau în ciudate disprețuiri. Îl înțelegea pe pașa din Ianina[47], ar fi vrut să se lupte cu el în serai, și i se părea ceva sublim să fii cusută în sac și azvârlită în apă. O invidia pe lady Esther Stanhope, prețioasa din deșert[48]. Uneori avea chef să se călugărească și să moară de friguri galbene, la Barcelona[49], îngrijind de bolnavi; asta i se părea cu adevărat o soartă măreață și nobilă! Într-un cuvânt, o ardea setea de orice altceva decât de ceea ce era traiul ei de toate zilele, năpădit de buruieni. Se înnebunea după lordul Byron, după Jean-Jacques Rousseau, după toate existențele poetice și zbuciumate. Plângea de toate nefericirile și slăvea toate izbânzile. Se simțea alături de Napoleon învins, dar și de Mehmet-Ali, măcelărindu-i pe tiranii Egiptului[50]. În sfârșit, pe oamenii de geniu îi învăluia într-un nimb și credea că trăiesc din arome și lumină. Multora li se părea că e o nebună neprimejdioasă; însă unui fin observator, lucrurile acestea i s-ar fi părut desigur, ruinele unei mari iubiri, abia clădită și de îndată prăbușită, rămășițele unui Ierusalim ceresc, într-un cuvânt o iubire fără de iubit. Și era adevărat. Povestea primilor optsprezece ani de căsnicie a doamnei de Bargeton se poate scrie în câteva cuvinte. La început trăi singură, hrănindu-se cu propria ei substanță și cu nădejdi îndepărtate. Apoi, când își dădu seama că, din lipsă de mijloace, nu putea merge să locuiască la Paris, așa cum râvnea, își plecă privirile asupra persoanelor care o înconjurau și se îngrozi de singurătatea ei. În preajmă-i nu se afla nici un bărbat care să-i insufle o pasiune din acelea cărora femeile se lasă pradă, împinse de deznădejdea unei vieți lipsite de perspective, de întâmplări, de interes. Nu se putea bizui pe nimic, nici măcar pe hazard, căci sunt și vieți ocolite de hazard. Pe vremea când imperiul era în plină glorie, cu prilejul trecerii lui Napoleon în Spania[51], unde își trimitea floarea trupelor sale, speranțele acestei femei, până atunci înșelate, se deșteptară. Curiozitatea o făcu să-i admire pe acești eroi care cucereau Europa la un simplu ordin și care reînnoiau fabuloasele isprăvi ale cavalerilor medievali. Orașele cele mai zgârcite și mai refractare erau obligate să sărbătorească garda imperială, înaintea căreia ieșeau primarii și prefecții, cu discursurile pe buze, făcându-i o primire regească. La un bal oferit orașului de către un regiment, doamna de Bargeton se îndrăgosti de un gentilom, simplu sublocotenent, căruia, șiret, Napoleon îi fluturase pe la nas bastonul de mareșal. Această pasiune înăbușită, puternică și atât de deosebită de pasiunile de pe atunci, care se legau și se dezlegau deopotrivă de ușor, fu sfințită de mâna morții. La Wagram[52], o ghiulea de tun sfărâmă pe pieptul marchizului de Cante-Croix singurul portret ce mărturisea frumusețea doamnei de Bargeton. Ea îl plânse multă vreme pe frumosul tânăr, care în două campanii ajunsese colonel, înflăcărat de glorie și de dragoste, și pentru care o scrisoare de la Naïs prețuia mai mult decât o decorație de-a împăratului. Durerea așternu pe fața femeii un văl de tristețe. Norii aceștia nu se risipiră decât la vârsta îngrozitoare când femeia începe să regrete anii frumoși, trecuți fără a se fi bucurat de ei, când își vede bujorii din obraji veștejindu-se, când dorul de iubire renaște odată cu dorința de a prelungi ultimele raze ale tinereții. Toate darurile cu care fusese înzestrată îi răniră dintr-odată sufletul în clipa în care frigul pustietății din provincie o cuprinse. Ar fi murit de inimă rea, ca hermina, dacă, prin cine știe ce întâmplare, ar fi fost pângărită de vreunul dintre bărbații aceia care nu se gândeau decât să joace seara, la cărți, câțiva gologani, după o cină copioasă. Mândria o feri de jalnicele amoruri din provincie. Între goliciunea oamenilor care o înconjurau și nimic, o femeie superioară ca dânsa preferă nimicul. Căsnicia și societatea fură pentru ea ca o mănăstire. Trăi cu poezia, precum o călugăriță trăiește cu credința. Lucrările străinilor renumiți, până atunci necunoscuți, care fuseseră publicate între 1815 și 1821, strălucitele tratate ale domnilor de Bonald și de Maistre[53], cei doi vulturi ai gândirii, și în fine operele nu mai puțin grandioase ale literaturii franceze, ce începeau a încolți pe atunci atât de viguros, îi înfrumusețară singurătatea, dar nu-i mlădiară nici spiritul, nici făptura. Rămase în picioare, neclintită, ca un copac lovit de trăsnet însă nedoborât. Conștiința demnității ei o făcu tot mai distantă, iar poziția ei de suverană a ținutului o preschimbă într-o prețioasă, tot mai întortocheată în simțiri ca și în exprimarea lor. Ca toți aceia care se lasă adorați de admiratori de rând, îi privea cu dispreț Pe ceilalți muritori, de la înălțimea tronului pe care fusese așezată de-a valma cu toate defectele ei.
Acesta era trecutul doamnei de Bargeton. Povestirea a fost rece, dar necesară pentru a se putea înțelege legătura ei cu Lucien, care fu introdus la dânsa într-un chip destul de ciudat. Iarna trecută, sosise în oraș o persoană care însuflețise viața monotonă a doamnei de Bargeton. Postul de director al contribuțiilor indirecte rămânând vacant, domnul de Barante îl dădu unui om al cărui trecut aventuros, trezind curiozitatea femeiască, îi ușură pătrunderea în casă la regina ținutului.
Domnul du Châtelet, născut simplu Sixte Châtelet, dar care încă din 1806 avusese buna idee să-și adauge particula de nobil, era unul dintre acei tineri plăcuți care, sub Napoleon, scăpară de toate recrutările, stând tot prin preajma soarelui împărătesc. Își începuse cariera în postul de secretar particular al unei principese imperiale. Domnul du Châtelet avea tocmai defectele cerute de un asemenea post. Binefăcut, bărbat frumos, bun dansator, savant jucător de biliard, îndemânatic la toate exercițiile, mediocru actor de societate, cântăreț de romanțe, aplaudând vorbele de duh ale celorlalți, gata la orice, mlădios, invidios, știa și ignora totul. Fără să se priceapă la muzică, acompania, de bine de rău, la pian pe vreo doamnă care primea să cânte, după multe stăruințe, o romanță învățată cu mare chin o lună întreagă. Fără să guste poezia, cerea cu îndrăzneală îngăduința de a se plimba zece minute ca să compună o poezioară, cine știe ce catren neghiob, în care rima înlocuia ideea. Domnul du Châtelet mai avea și talentul de a continua el însuși broderia începută de principesă; o ajuta cu nespusă grație să-și depene ghemele de mătase, povestindu-i istorioare cu sau fără perdea. Necunoscător în pictură, știa să copieze un peisaj, să facă un profil în creion, sau să schițeze o rochie și s-o coloreze. Într-un cuvânt, avea toate micile talente care devin mari mijloace de a parveni într-o epocă în care femeile au avut mai multă influență decât se crede. Se considera tare în diplomație, știința celor care n-au niciuna și care nu sunt adânci decât prin golul lor lăuntric, știință de altminteri foarte comodă în sensul că se demonstrează prin însuși exercițiul înaltelor ei însărcinări, că, având nevoie de oameni discreți, îngăduie ignoranților să nu spună nimic, ascunzându-se îndărătul unor mișcări misterioase din cap, și că, în sfârșit, cel mai tare în această știință este acela care înoată cu capul afară din fluviul evenimentelor pe care ar părea astfel că le domină, ceea ce devine o chestiune de ușurință specifică. Aici, ca și în artă, întâlnești o mie de mediocrități la un singur om de geniu.
Cu toată slujba lui obișnuită și neobișnuită pe lângă alteța imperială, influența protectoarei sale nu-i putu face rost de un loc în consiliul de stat; nu că n-ar fi făcut figură bună în vreun post de raportor, ca atâția alții, dar principesa era mai bucuroasă să-l știe pe lângă dânsa decât oriunde în altă parte. În schimb, fu numit baron, merse la Cassel[54] ca trimis extraordinar și păru într-adevăr extraordinar. Cu alte cuvinte, Napoleon s-a servit de el pe timpul unei crize ca de un curier diplomatic. În momentul când imperiul se prăbușea, baronul du Châtelet avea promisiunea de a fi numit ministru în Westfalia, pe lângă Jérôme, fratele împăratului. Pierzând ceea ce numea el o „ambasadă de familie”, îl cuprinse deznădejdea; făcu atunci o călătorie în Egipt cu generalul Armand de Montriveau. Despărțit de tovarășul său în urma unor întâmplări ciudate, rătăcise doi ani din deșert în deșert, din trib în trib, luat prizonier de arabi care și-l vindeau unii altora fără să tragă vreun folos de pe urma talentelor sale. În cele din urmă ajunse la Mascata, în timp ce Montriveau se îndrepta spre Tanger; avu însă norocul să dea la Mascata peste un vapor englez gata de plecare și se putu întoarce la Paris cu un an înaintea tovarășului său de călătorie. Nenorocirile recente, câteva cunoștințe de pe vremuri, servicii făcute unor personaje pe atunci la putere îl făcură cunoscut președintelui de consiliu, care îl dădu pe lângă domnul de Barante[55], în așteptarea primei direcțiuni libere. Rolul jucat de domnul du Châtelet pe lângă alteța imperială, reputația lui de cuceritor, straniile întâmplări din timpul călătoriei, suferințele îndurate, toate acestea ațâțară curiozitatea femeilor din Angoulême. Aflând de obiceiurile ce domneau în orașul de sus, domnul baron Sixte du Châtelet se purtă în consecință. Făcu pe bolnavul, pe omul dezgustat, blazat. La orice vorbă, își lua capul în mâini ca și cum suferințele nu-i dădeau pace nici un moment – mici tertipuri care aminteau de călătoria sa și îl făceau interesant. Vizită autoritățile superioare, pe general, pe prefect, pe administratorul financiar și pe episcop; dar peste tot se arăta politicos, rece, ușor disprețuitor, ca oamenii care nu sunt pe locul meritat și nu așteaptă decât un nou post, mult mai înalt. Lăsă să i se ghicească însușirile de om de societate, care câștigară din faptul că nu erau cunoscute; apoi, după ce se făcu dorit, ținând trează curiozitatea, după ce-și dădu seama de nulitatea oamenilor și după ce examină atent femeile timp de câteva duminici la biserică, recunoscu în doamna de Bargeton pe cea de care avea nevoie. Își dădu seama că numai muzica i-ar putea deschide ușile acelei case în care nu pătrundea nici un străin. Făcu într-ascuns rost de o liturghie de Miroir și o studie la pian; iar într-o duminică, pe când toată societatea din Angoulême se afla în biserică la slujbă, îi zăpăci pe necunoscători cântând la orgă și redeșteptă interesul stârnit de persoana sa, făcând să-i circule numele, fără nici o discreție, cu ajutorul personalului bisericii. La ieșire, doamna de Bargeton îl felicită și regretă că nu avusese prilejul să facă muzică împreună; în felul acesta meșteșugit puse el mâna pe invitația pe care altfel n-ar fi căpătat-o nici în ruptul capului.
Dibaciul baron veni la regina din Angoulême, pentru care avu atenții compromițătoare. Craiul tomnatic, căci avea patruzeci și cinci de ani, descoperi la această femeie o tinerețe întreagă de reînsuflețit, comori de pus în valoare, poate o văduvă de luat în căsătorie, în sfârșit o înrudire cu familia de Nègrepelisse, care i-ar îngădui la Paris să pătrundă la marchiza d'Espard, a cărei influență i-ar redeschide poate cariera politică. Cu tot vâscul întunecos și stufos ce acoperea copacul acesta frumos, el se hotărî să se ocupe de el, să-l plivească, să-l cultive, să-l facă să dea roade, spre a i le culege. Angoulême-ul răsună de strigătele nobililor revoltați că un ghiaur pătrunsese în Casbah[56], căci salonul doamnei de Bargeton era cenaclul unei societăți neprihănite de vreun amestec străin. Numai episcopul venea regulat, prefectul era primit doar de două-trei ori pe an; iar administratorul financiar nu pătrundea niciodată; doamna de Bargeton se ducea la seratele, la concertele lui, dar nu lua niciodată masa la el. Să nu-l vezi pe administratorul financiar și să primești în casă un simplu director al contribuțiunilor era o răsturnare a ierarhiilor strigătoare la cer pentru autoritățile ținute la distanță.
Cei care pot pătrunde cu mintea aceste micimi, ce se întâlnesc de altfel în orice sferă socială, vor înțelege cât de impunătoare era casa Bargeton în ochii burgheziei din Angoulême. Cât despre Houmeau, splendorile acestui Luvru în miniatură, gloria acestui hotel de Rambouillet[57] din Angoulême, străluceau la o depărtare solară. Toți cei ce se adunau acolo erau spiritele cele mai jalnice, inteligențele cele mai mărunte, capetele cele mai înguste de prin partea locului. Politica se făcea pătimaș, cu vorbe mari și banale; acolo, ziarul La Quotidienne părea prea moale, și Ludovic al XVIII-lea trecea drept iacobin. Iar femeile, mai toate proaste și lipsite de farmec, erau urât îmbrăcate; toate aveau câte un cusur care le pocea, nimic nu era desăvârșit, nici conversația, nici îmbrăcămintea, nici spiritul, nici fizicul. Să nu fi fost planurile ce și le făcuse în privința doamnei de Bargeton, Châtelet n-ar fi rezistat. Totuși, purtarea și spiritul de castă, ifosele ciocoiești, trufia nobilului cu un mic conac, cunoașterea regulilor de politețe acopereau acolo tot acest vid. Noblețea sentimentelor era mult mai reală acolo decât în sfera măririlor din Paris: se vădea totuși un serios atașament pentru Bourboni. Societatea aceasta se putea asemui, dacă mi se îngăduie comparația, cu o argintărie de modă veche, înnegrită, dar cântărind greu. Rigiditatea părerilor sale politice putea fi socotită drept credință. Distanța dintre ea și burghezie, greutatea de a pătrunde acolo păreau a-i da un fel de înălțime, conferindu-i o valoare convențională: fiecare nobil își avea prețul lui în ochii localnicilor, așa precum nu știu care scoică reprezintă banul la negrii din Bambarra. Câteva femei, măgulite de domnul du Châtelet și care îi descoperiră unele însușiri ce le lipseau bărbaților din lumea lor, potoliră revolta amorurilor proprii: toate sperau să vadă trecând asupră-le moștenirea alteței imperiale. Puriștii crezură că îl vor întâlni pe intrus numai la doamna de Bargeton, dar că în alte case nu avea să fie primit. Du Châtelet înghiți câteva bobârnace, dar rămase pe poziție, cultivând prietenia și cu clerul. Apoi, îi încurajă reginei din Angoulême defectele ce i le impusese viața din provincie: îi aducea toate cărțile noi, îi citea poeziile care apăreau. Se înflăcărau amândoi de operele tinerilor poeți, ea de bună-credință, iar el plictisindu-se de moarte, dar impunându-și răbdarea față de poeții romantici pe care el, ca toți acei din școala imperială, îi înțelegea prea puțin. Doamna de Bargeton, entuziasmată de renașterea suscitată de dinastie, îl iubea pe domnul de Chateaubriand pentru că îl numise pe Victor Hugo „copil sublim”. Necăjită că nu cunoștea geniile decât de la distanță, ofta după Parisul în care trăiau oamenii de seamă. Domnul du Châtelet crezu atunci că dă o mare lovitură dacă îi aduce la cunoștință că exista la Angoulême un alt copil sublim, un tânăr poet care, fără să știe, întrecea în strălucire răsăritul sideral al constelațiilor pariziene. Un viitor om mare se născuse în Houmeau! Directorul liceului îi arătase baronului niște bucăți admirabile în versuri. Sărac și modest, copilul era un Chatterton[58] fără lașitatea politică, fără ura sălbatică împotriva măririlor sociale care îl zgândăriseră pe poetul englez să scrie pamflete împotriva binefăcătorilor săi. Printre cele cinci-șase persoane care îi împărtășeau gustul pentru arte și litere, acesta pentru că scârțâia dintr-o vioară, acela pentru că mâzgălea hârtia cu tuș, unul în calitate de președinte al Societății de agricultură, celălalt în virtutea unei voci de bas care-i permitea să cânte, ca un marș victorios, aria Se fiato in corpo avete[59], printre toți aceștia, doamna de Bargeton se afla ca un înfometat în fața unui prânz de teatru cu mâncărurile de carton. De aceea nimic n-ar putea zugrăvi bucuria ei la auzul unei asemenea vești. Voi numaidecât să-l vadă pe poet, pe înger. Se înnebuni după el, se entuziasmă, vorbi de el ore întregi. A treia zi, fostul curier diplomatic tratase cu ajutorul directorului cum să-l prezinte pe Lucien doamnei de Bargeton.
Numai voi, bieți robi de provincie pentru care distanțele sociale sunt mai anevoie de străbătut decât pentru parizieni, în ochii cărora ele se scurtează din zi în zi, voi, asupra cărora apasă atât de greu gratiile îndărătul cărora diferite lumi din lume se ocărăsc, afurisindu-se unele pe altele, numai voi veți înțelege uluiala din creierul și inima lui Lucien Chardon când impunătorul director al liceului îi spuse că ușile casei Bargeton se vor deschide în fața lui! Gloria săvârșise această minune! Va fi bine primit în casa cu turnulețe vechi care îi atrăgeau privirea când se plimba seara pe Beaulieu cu David, zicându-și că numele lor nu vor ajunge poate niciodată la urechile celor dinăuntru, surde la arta ce pleca prea de jos. Nu-i spuse taina decât surorii sale. Bună gospodină și excelentă ghicitoare, Ève scoase câțiva poli de aur din comoară ca să-i cumpere lui Lucien pantofi de la cel mai bun cizmar din Angoulême și un costum nou de la cel mai vestit croitor. La cea mai bună cămașă a lui îi puse un jabou pe care îl spălă și-l plisă ea însăși. Ce bucurie când îl văzu îmbrăcat așa! Ce mândră fu de fratele ei! Câte sfaturi! Descoperi la el o mulțime de cusururi mărunte. Din înclinarea spre meditație, Lucien se alesese cu obiceiul de a-și sprijini capul în mână de îndată ce se așeza pe un scaun, câteodată chiar trăgând și o masă lângă el pentru asta; Ève îi interzise ca în templul aristocratic să dea frâu liber acestor apucături. Îl însoți până la poarta Sfântului Petru, ajunse până aproape în fața catedralei; se uită după el cum apucă pe strada Beaulieu, îndreptându-se spre alee, unde îl aștepta domnul du Châtelet. Apoi biata fată rămase pe loc foarte emoționată, ca și cum cine știe ce mare eveniment s-ar fi întâmplat. Într-adevăr, Lucien la doamna de Bargeton însemna pentru Ève zorile norocului. Ființa aceasta sfântă nu știa că, acolo unde începe ambiția, încetează sentimentele simple și curate.
Ajungând în strada du Minage, fațada clădirii nu-l impresionă deloc pe Lucien. Acest palat, ce i se păruse atât de mare în închipuire, era o casă zidită dintr-o piatră ușor de cioplit, specifică ținutului, și lustruită de vremi. Înfățișarea ei, destul de posomorâtă înspre stradă, pe dinăuntru era foarte simplă: o curte obișnuită în provincie, rece și ținută curat; o arhitectură sobră, aproape mănăstirească, bine păstrată. Lucien urcă o scară veche cu balustrada de lemn și cu trepte de piatră doar până la primul etaj. După ce trecu printr-o anticameră îngustă, printr-un salon luminat slab, o găsi pe suverană într-un salonaș cu pereții îmbrăcați în lemnării sculptate după gustul secolului trecut și vopsite în cenușiu, cu imitații de sculpturi zugrăvite deasupra ușilor. O veche stofă roșie cu flori împodobea, de bine, de rău, pereții goi. Mobilele, vechi și ele, se ascundeau cum puteau sub o îmbrăcăminte cu pătrate roșii și albe.
Poetul o zări pe doamna de Bargeton pe o canapea saltelată, în fața unei mese rotunde acoperite cu postav verde, și luminată de un sfeșnic bătrânesc cu două brațe, prevăzute cu abajur. Regina nu se ridică în picioare, ci se răsuci cu grație pe scaun înspre el, zâmbind poetului, care fu impresionat de această mișcare de șarpe, părându-i-se distinsă. Marea frumusețe a lui Lucien, sfiala purtărilor lui, vocea, toate o tulburară pe doamna de Bargeton. Poetul reprezenta pentru ea poezia însăși. Tânărul o cercetă, aruncându-și ochii din când în când pe furiș spre femeia aceea ce-i păru să corespundă renumelui; era întocmai cum și-o închipuise el: o doamnă din lumea mare. Doamna de Bargeton purta, după moda cea nouă, o pălărioară de catifea neagră cu tăieturi, care, amintind întrucâtva de evul mediu, face impresie asupra unui tânăr, învăluind într-un oarecare mister femeia. De sub marginile pălăriei ieșea un păr bogat, de un blond-roșcat, auriu la flacăra luminărilor, învăpăiat la rotocoalele buclelor. Nobila doamnă avea pielea strălucitor de albă, calitate care răscumpără la femei pretinsele neajunsuri ale culorii roșcate a părului, socotită prea sălbatică. Ochii cenușii sclipeau, iar fruntea, ce începea a se brăzda, îi încununa de minune prin înălțimea ei albă, dăltuită cu îndrăzneală; erau înconjurați de o margine ca fildeșul, pe sub care, de fiecare parte a nasului, două vinișoare albastre scoteau și mai mult în relief albeața acestei gingașe încadrări. Nasul avea încovoierea întâlnită la cei din neamul Bourbonilor, adăugând vioiciunii unei figuri prelungi un punct strălucitor în care se întrevedea tot regescul avânt al celor din familia Condé[60]. Părul nu-i acoperea în întregime gâtul. Prin rochia neglijent petrecută se vedea un piept ca de nea, la care ochiul ghicea sânii încă plini. Cu degetele ei lungi și îngrijite, dar puțin cam uscate, doamna de Bargeton îi făcu poetului un gest prietenesc, arătându-i scaunul de lângă dânsa. Domnul du Châtelet se așeză într-un fotoliu. Lucien băgă abia atunci de seamă că erau singuri. Felul de a vorbi al doamnei de Bargeton îl îmbătă pe poetul din Houmeau. Cele trei ore petrecute lângă dânsa fură pentru Lucien un vis din acelea ce le-am dori să n-aibă sfârșit. Gazda i se păru mai degrabă slăbită decât slabă, îndrăgostită fără să iubească, bolnăvicioasă în ciuda aparenței sale sănătoase; cusururile, pe care purtarea ei le amplifica, îi plăcură, căci tinerii încep prin a iubi exagerarea, această minciună a sufletelor alese. Nu luă în seamă pomeții înroșiți și veștejiți de plictiseli și de unele suferințe. Închipuirea lui puse stăpânire pe ochii ei de foc, pe buclele elegante din care se revărsa lumina, pe albeața strălucitoare, atâtea puncte luminoase de care se simți atras ca fluturele de flacără. Și pe urmă, sufletul ei îi vorbi prea mult sufletului său, ca să mai poată avea răgaz a judeca femeia. Vioiciunea acelei exaltări feminine, verva frazelor puțin cam învechite, de care se slujea mereu doamna de Bargeton, dar care lui îi părură noi, îl vrăjiră cu atât mai ușor cu cât el însuși voia ca totul să-i placă. Nu adusese poezii de citit; nici nu fu vorba de asta; își uitase versurile acasă, într-adins, ca să mai poată reveni; nici doamna de Bargeton nu-i vorbise de ele, tocmai ca să-l silească a i le citi într-o altă zi. Nu se stabilea oare astfel prima înțelegere între ei? Domnul Sixte du Châtelet fu nemulțumit de această primire. Întrevăzu prea târziu un rival în acest tânăr frumos, pe care îl conduse o parte din drum până la primele triate din Beaulieu, cu scopul de a-l supune acțiunii diplomației sale. Lucien fu destul de mirat să-l audă pe directorul contribuțiilor indirecte lăudându-se că el i-a deschis drumul, și, în această calitate, dându-i sfaturi.
— Să dea Dumnezeu să se poarte cu dumneata mai bine decât cu mine, îi spunea domnul du Châtelet. Nici curtea regelui nu e atât de obraznică pe cât e societatea asta de ciocoi ramoliți, gata oricând să te jignească de moarte, să te disprețuiască profund. Revoluția din 1789 o să mai vină o dată, dacă oamenii ăștia nu se schimbă. În ceea ce mă privește, dacă mai calc în casa asta, o fac numai din pricina doamnei de Bargeton, singura femeie ceva mai bine din Angoulême, căreia i-am făcut curte din lipsă de altceva și de care m-am îndrăgostit ca un nebun. Va fi foarte curând a mea, căci și ea mă iubește, îmi dau eu seama. Umilirea acestei regine trufașe va fi singurul fel de a mă răzbuna pe acest cuib de boiernași tâmpiți.
Châtelet își exprimă pasiunea ca un om în stare să-și ucidă rivalul dacă ar întâlni vreunul în cale. Bătrânul crai imperial se lăsă cu toată greutatea peste bietul poet, încercând să-l strivească sub importanța ce și-o dădea, și să-l sperie. Se umflă în pene povestind primejdiile călătoriei sale și exagerându-le bineînțeles; însă, dacă impuse imaginației poetului, pe amant nu-l sperie.
Din seara aceea, în ciuda bătrânului încrezut, în ciuda amenințărilor și aerelor lui de spadasin burghez, Lucien începu să vină la doamna de Bargeton, la început cu discreția unui „om din Houmeau”; apoi se obișnui curând cu ceea ce i se păruse mai întâi o favoare de necrezut și veni s-o vadă din ce în ce mai des. Fiul unui spițer fu socotit, de oamenii din acea societate, drept o ființă fără importanță. Primele dăți, dacă vreun gentilom sau câteva cucoane, care veneau în vizită la Naïs, îl întâlneau pe Lucien, toți aveau față de el politețea copleșitoare a oamenilor de sus față de inferiorii lor. Lumea aceasta i se păru la început încântătoare; însă mai târziu pricepu sentimentul din care porneau atențiile acelea înșelătoare. Curând surprinse unele aere proteguitoare, care-l înfuriară și-l întăriră în ideile republicane de ură pe care mulți dintre viitorii patricieni le au la început față de societatea înaltă. Însă câte suferințe n-ar fi îndurat el pentru Naïs, cum auzea că o strigă ceilalți, căci, între dânșii, intimii acestui clan, ca și granzii din Spania sau persoanele alcătuind crema societății vieneze, bărbați și femei, își ziceau pe numele cel mic, cea mai recentă născocire, menită a stabili o distincție în plus între miezul aristocrației din Angoulême și ceilalți nobili.
Naïs fu iubită, așa cum iubește oricare tânăr pe întâia femeie care îl măgulește, deoarece Naïs îi prezicea lui Lucien un viitor strălucit, o glorie nemărginită. Doamna de Bargeton, se sluji de toată îndemânarea ca să-i facă poetului un loc în casa ei; nu numai că îl ridica în slava cerului, dar îl înfățișa drept un copil fără mijloace, căruia voia să-i găsească un rost; îl micșora ca să-l păstreze; îl făcea lectorul, secretarul ei; însă în realitate îl iubea mai mult decât credea că mai poate iubi după groaznica nenorocire ce i se întâmplase. Se judecă foarte aspru în sinea ei. Își zicea că ar fi o nebunie să iubească un tânăr de douăzeci de ani, care și așa, prin situația lui, era atât de departe de dânsa. Familiaritățile alternau capricios cu mândriile insuflate de scrupule. Se arătă rând pe rând semeață și ocrotitoare, duioasă și lingușitoare. La început, intimidat de rangul acestei femei, Lucien trecu prin toate spaimele, speranțele și deznădejdile care, ca un ciocan, izbesc, pe rând, prima iubire, ce se împlântă astfel tot mai afund în inimă, sub loviturile pe care i le dau, cu schimbul, durerea și plăcerea. Timp de două luni văzu în ea o ființă binefăcătoare, ce avea să-i poarte de grijă ca o mamă. Începură însă intimitățile. Doamna de Bargeton îi zise poetului „dragă Lucien”; apoi, mai scurt, „dragule”. Poetul, încurajat, îi zise „Naïs”. Auzindu-l, dânsa îi arătă o mânie din acelea care îl vrăjește pe un copil; ea îl certă că a ales tocmai numele de care se slujește toată lumea. Trufașa și nobila Nègrepelisse îi dărui, frumosului înger unul dintre numele sale care era încă nou: pentru el, ea ținu să fie Louise. Lucien se simți în al nouălea cer. Într-o seară, Lucien, intrând, o surprinsese pe Louise privind un portret pe care ea îl ascunse repede, dar el ținu morțiș să-l vadă. Ca să domolească deznădejdea primului acces de gelozie, Louise îi arătă portretul tânărului Cante-Croix și îi povesti, nu fără lacrimi, dureroasa istorie a iubirii sale, pe cât de curată, pe atât de crud înăbușită. Se pregătea ea oare să-și înșele mortul, sau era numai o născocire spre a-l face pe Lucien gelos pe portretul acela? Poetul era prea tânăr ca să-și poată analiza iubita, și fu cu adevărat nefericit când dânsa deschise lupta în cursul căreia femeile așteaptă să li se dărâme scrupulele mai mult sau mai puțin fortificate. Datoria, Buna-cuviință, Religia, despre care tot discută, sunt pentru ele ca niște cetăți pe care le place să le vadă luate cu asalt. Nevinovatul Lucien nu avea însă nevoie de asemenea cochetării, el ar fi pornit oricum la luptă.
— Eu nu voi muri, eu voi trăi pentru tine, rosti cutezător, într-o seară, Lucien, voind să isprăvească odată cu domnul de Cante-Croix, și îi azvârli Louisei o privire în care se citea pasiunea ajunsă la capătul răbdării.
Îngrozită de progresele pe care dragostea cea nouă le făcea și la dânsa și la poet, îi ceru atunci versurile făgăduite pentru prima filă a albumului, în dorința de a găsi în întârzierea lui un subiect de ceartă. Cum se simți ea când citi cele două stanțe ce urmează, și care i se părură, firește, mai frumoase chiar decât cele mai bune ale lui Canalis, poetul nobilimii?
Penelul cel vrăjit și muze-nșelătoare N-or să aștearnă veșnic podoabele lor rare Pe-ascultătoarea-mi filă;
Ci doamna mea frumoasă, cu tainicu-i condei, Ades aici șopti-va-mi ori bucuria ei, Ori jalea-i de copilă.
Iar când, greoaie, mâna-i, pe pagini obosite, Va face socoteala bogatelor ursite Ce-așteaptă-azi împlinire;
A dulcelui trecut să facă-atunci Amor Ca rodnica-amintire Să-i pară-un cer de vară, albastru, fără nor!
— Eu te-am făcut să scrii asemenea lucruri? întrebă ea.
Bănuiala asta, inspirată de cochetăria unei femei căreia îi plăcea să se joace cu focul, aduse o lacrimă în ochii lui Lucien; ea îl liniști sărutându-l pe frunte pentru întâia oară. Pe scurt, Lucien fu un om de seamă pe care ea voia să-l formeze; îi veni în gând să-l învețe italiana și germana, să-i desăvârșească manierele; astfel găsi pretexte ca să-l aibă totdeauna lângă dânsa, în nasul curtezanilor ei plicticoși. Ce interes, deodată, în viața ei! Se apucă iar de muzică pentru poetul ei, căruia îi dezvălui universul muzical, îi cântă câteva bucăți frumoase de Beethoven și-l fermecă; fericită de bucuria lui, îl întreba cu prefăcătorie, văzându-l aproape pierdut în vise:
— Nu-i de-ajuns fericirea asta?
Și bietul poet făcea prostia să-i răspundă:
— Ba da.
În sfârșit, lucrurile ajunseseră până acolo încât Louise îl invitase săptămâna trecută pe Lucien să ia masa cu dânsa, în trei, adică și cu domnul de Bargeton. Chiar cu această măsură de prevedere, tot orașul află faptul atât de neobișnuit, încât fiecare se întreba dacă era adevărat. Se iscă o vâlvă nemaipomenită. Multora societatea li se părea în pragul unei răsturnări. Alții exclamară:
— Iată roadele doctrinelor liberale!
Gelosul du Châtelet fu informat că doamna Charlotte, care îngrijea lăuzele, nu era alta decât doamna Chardon, mama Chateaubriand-ului din Houmeau, cum îi spunea el. Expresia aceasta fu socotită foarte de duh. Doamna de Chandour alergă cea dintâi la doamna de Bargeton.
— Știi, dragă Naïs, despre ce vorbește tot Angoulême-ul? îi spuse ea; mama poetașului este coana Charlotte care a îngrijit pe cumnată-mea, acum două luni, când a născut.
— Scumpa mea, zise doamna de Bargeton luând un aer cu totul regesc, ce ți se pare atât de extraordinar? Nu e văduva unui spițer? Jalnică soartă pentru o domnișoară de Rubempré! Ia închipuie-ți că am rămâne noi fără un ban?… ce-am face ca să trăim? cum ți-ai hrăni copiii?
Sângele rece al doamnei de Bargeton amuți văicărelile nobilimii. Sufletele mari sunt oricând dispuse să facă dintr-o nenorocire o virtute. Și, pe urmă, în îndărătnicia de a face un bine, pe care lumea îl privește cu ochi răi, e și ceva foarte atrăgător: nevinovăția are atunci hazul viciului. Seara, salonul doamnei de Bargeton fu plin de prieteni veniți s-o mustre. Ea însă își desfășură toată causticitatea spiritului, spunând că dacă nobilii nu puteau fi nici Molière, nici Racine, nici Rousseau, nici Voltaire, nici Massillon, nici Beaumarchais, nici Diderot[61], trebuie să facă loc tapițerilor, ceasornicarilor, cuțitarilor ai căror copii ajung oameni mari. Spuse că geniul este totdeauna nobil. Îi certă pe toți boiernașii aceia caraghioși că-și înțeleg prea puțin adevăratele lor interese. În sfârșit, îndrugă multe prostii care ar fi luminat pe alții mai puțin neghiobi; ei însă îi apreciară originalitatea. Îndepărtă așadar furtuna cu lovituri de tun. Când Lucien, poftit de dânsa, intră pentru prima dată în vechiul salon decolorat în care se juca whist la patru mese, ea îl primi cum nu se poate mai bine și îl prezentă celorlalți ca o regină ce se vrea ascultată. Îl numi pe directorul contribuțiilor domnul Châtelet și îl făcu să încremenească dându-i să înțeleagă că dânsa cunoștea adăugirea nelegală a particulei la numele său. Astfel, din acea seară, Lucien fu introdus cu forța în societatea doamnei de Bargeton; însă fu acceptat doar ca o substanță otrăvitoare pe care toți își puseră în gând s-o dea afară supunând-o reactivelor impertinenței. În ciuda triumfului însă, Naïs pierdu o parte din putere; se găsiră dizidenți care încercară să emigreze. După sfatul domnului Châtelet, Amélie, adică doamna de Chandour, se hotărî să opună altar contra altar, primind la ea acasă în toate miercurile. Doamna de Bargeton își deschidea salonul în fiecare seară, și cei care veneau la dânsa își aveau tabieturile lor atât de înrădăcinate, erau atât de obișnuiți să se așeze la aceleași mese, să joace cu aceleași table, să vadă aceiași oameni și aceleași candelabre, să-și pună hainele, galoșii și pălăriile în același vestibul, încât țineau la treptele scării tot atât cât și la stăpâna casei. Toți se resemnară deci să-l asculte regulat pe „scatiul din crângul sfânt”. – rosti Alexandre de Brebian altă vorbă de duh. În fine, președintele Societății de agricultură potoli răzvrătirea cu o observație măiastră:
— Înainte de revoluție, zise el, chiar cei mai mari seniori îi primeau în casă pe Duclos, pe Grimm, pe Crébillon[62], toți niște oameni care, ca și poetașul din Houmeau, erau fără importanță; însă nu îi primeau pe perceptori, așa cum, la urma urmelor, este acest Châtelet.
Du Châtelet plăti pentru Chardon, toată lumea se purtă rece cu el. Simțindu-se atacat, directorul contribuțiilor, care, din clipa când ea îl numise simplu Châtelet, își jurase s-o posede pe doamna de Bargeton, trecu de partea gazdei; îl susținu așadar pe tânărul poet, declarându-se prietenul său. Marele nostru diplomat, de talentele căruia greșit făcuse împăratul lipsindu-se, îl linguși pe Lucien prefăcându-se a-i fi prieten. Ca să-l lanseze în lume, dădu o masă la care îi pofti pe prefect, pe administratorul financiar, pe colonelul regimentului din garnizoană, pe directorul școlii de marină, pe președintele tribunalului, într-un cuvânt toate somitățile administrative. Bietul poet fu atât de sărbătorit, încât oricare altul în afară de acest tânăr de douăzeci și unu de ani ar fi bănuit numaidecât că laudele ce i se aduceau în felul acesta erau doar prefăcătorii. La desert, Châtelet îl puse pe rival să-și recite oda Sardanapal pe moarte, capodopera momentului. Auzind-o, directorul liceului, om domol din fire, bătu din palme zicând că nici Jean-Baptiste Rousseau[63] nu făcuse ceva mai frumos. Baronul Sixte Châtelet socoti că tânărul „stihuitor” o să plesnească mai curând ori mai târziu în sera înfierbântată a laudelor, sau că, îmbătat de gloria anticipată, o să săvârșească cine știe ce necuviință care-l va azvârli în anonimatul din care ieșise. Așteptând pieirea acestui geniu, el păru că-și jertfește pretențiile asupra doamnei de Bargeton; însă, cu îndemânarea oamenilor vicleni, își făurise planul și urmări cu atenție de strateg drumul celor doi îndrăgostiți, pândind prilejul să-l doboare pe Lucien. Cam de pe atunci începu să umble zvonul în Angoulême și împrejurimi despre ivirea unui om de seamă prin partea locului. Doamna de Bargeton era lăudată de toți pentru grija ce o purta puiului de vultur. Văzându-se aprobată, dori să capete și o recunoaștere oficială. În acest scop trâmbiță în tot departamentul că dă o serată cu înghețată, prăjituri și ceai, mare noutate într-un oraș în care ceaiul se vindea încă la spițeri, ca doctorie contra indigestiei. Floarea nobilimii fu poftită ca să audă o mare operă pe care Lucien avea s-o citească. Louise îi ascunsese prietenului ei greutățile învinse, însă îi spuse ceva despre complotul urzit împotriva lui; căci ea voia ca el să cunoască primejdiile ce stau în calea oamenilor de geniu și pe care numai oamenii de rând nu sunt în stare a le înfrânge. Din această izbândă ea știu să tragă o învățătură. Cu mâinile ei albe îi arătă gloria plătită cu mari chinuri, îi vorbi despre rugul martirilor care-i va aține calea, servindu-i aceste gogoși presărate cu cele mai pompoase expresii, imitând oarecum improvizațiile care strică frumusețea romanului Corinne[64]. Datorită acestei elocințe, Louise se socoti atât de măreață, încât își iubi și mai mult poetul care o inspira; tot ea îl sfătui să se lepede neîntârziat de tatăl său și să ia numele nobil de Rubempré, fără să se sinchisească de țipetele lumii la această schimbare pe care regele avea s-o legitimeze. Înrudită cum era cu marchiza d'Espard, născută de Blamont-Chauvry, cu multă trecere la curte, ea promise să-i obțină această favoare. La cuvintele: rege, marchiză d'Espard, curte, lui Lucien i se păru că vede un foc de artificii, și necesitatea botezării o socoti dovedită.
— Dragul meu, îi zise Louise cu o voce drăgăstos ironică, cu cât se va face mai curând, cu atât mai repede va fi recunoscut.
Ea îi înșiră apoi unul câte unul straturile sociale și îl puse pe poet să numere treptele pe care le va urca dintr-odată mulțumită acestei hotărâri dibace. Într-o clipă îl făcu pe Lucien să se scuture de ideile de rând asupra himericei egalități de la 1793, trezi în el setea de distincție, pe care rațiunea rece a lui David o domolise, îi arătă societatea înaltă ca singura scenă pe care merita să apară. Liberalul plin de ură deveni monarhist in petto[65]. Lucien mușcă din mărul luxului aristocratic și al gloriei. Jură să depună la picioarele stăpânei inimii sale o cunună, chiar și însângerată, pe care avea s-o cucerească cu orice preț, quibuscumque viis[66]. Ca să-și dovedească curajul, îi povesti chinurile prin care trecea și pe care le ascunsese până atunci Louisei, sfătuit de acea pudoare proprie primei dragoste și care-l oprește pe tânăr să-și arate meritele, plăcându-i mai mult să-și vadă prețuit sufletul incognito. Îi zugrăvi mizeria îndurată cu mândrie, munca lui la David, nopțile petrecute cu cartea în mână. Înflăcărarea aceasta îi aminti doamnei de Bargeton pe colonelul de douăzeci și șase de ani, și privirea i se înduioșă. Văzând cum o cuprinde slăbiciunea pe impunătoarea gazdă, Lucien îi apucă mâna, care se lăsă luată, și o sărută cu furia poetului, a tânărului, a îndrăgostitului. Louise merse până acolo încât îi îngădui fiului de farmacist să-i atingă fruntea și să-și lipească de ea buzele înfiorate.
— Copilule! copilule! dacă ne-ar vedea cineva, m-aș face de râs, zise ea deșteptându-se dintr-o dulce toropeală.
În acea seară, elocința doamnei de Bargeton spulberă o mulțime din ceea ce ea numea prejudecățile lui Lucien. După dânsa, oamenii de geniu n-au nici frați nici surori, nici tați nici mame; marile opere pe care aceștia au datoria de a le produce le impun un egoism aparent, silindu-i să jertfească totul măreției lor. Dacă la început familia suferă de pe urma cerințelor nemăsurate ale unui creier uriaș, mai târziu ea primește însutit înapoi prețul sacrificiilor de tot soiul la care a fost obligată de primele lupte date pentru cucerirea unei regalități contestate, împărtășindu-se la rându-i din roadele victoriei. Geniul nu depinde decât de el însuși; el singur are dreptul să aprecieze asupra mijloacelor folosite, căci numai el cunoaște scopul urmărit: trebuie deci să se plaseze deasupra legilor, chemat cum este să le refacă; de altminteri, cel care-și cucerește veacul poate să ia totul, să riște totul, căci totul îi aparține. Și îi cita începuturile lui Bernard Palissy, ale lui Ludovic al XI-lea, ale lui Fox, Napoleon, Cristofor Columb și Cezar[67], ale tuturor aventurierilor iluștri, la început împovărați de datorii sau calici, neînțeleși, socotiți nebuni, fii răi, tați răi, dar care mai târziu ajungeau mândria familiei, a țării, a lumii. Raționamentele acestea se altoiau bine pe viciile ascunse ale lui Lucien și îi grăbeau depravarea sufletului; căci și el, luat de vârtejul dorințelor sale, nu alegea mijloacele, ținta lui era să izbândească. A nu izbândi este însă o crimă de lèse-majesté socială. Căci învinsului i se poate reproșa atunci că a călcat în picioare toate virtuțile burgheze pe care se reazemă societatea ce-l alungă cu scârbă pe un Marius prăbușit în fața ruinelor[68]. Lucien, care nu știa că se află între rușinea ocnei și cununa geniului, plutea peste Sinaiul profeților fără să vadă la picioare Marea Moartă, groaznicul lințoliu al Gomorei[69].
Louise izbuti să-i desprindă poetului atât de bine inima și sufletul din vălurile în care îl înfășurase viața de provincie, încât Lucien voi s-o pună la încercare chiar pe doamna de Bargeton ca să-și dea seama dacă putea, fără a risca rușinea unui refuz, să cucerească acea pradă de soi. Serata anunțată îi dădu tocmai prilejul dorit. Ambiția se amestecase cu dragostea. Iubea și totodată voia să se înalțe, dorință foarte firească la tinerii care au inima de mulțumit și sărăcia de înfrânt. În vremea noastră, societatea, poftindu-și toți copiii la același ospăț, le trezește ambiția încă din zorii vieții. Ea văduvește tinerețea de farmecul ei și viciază majoritatea sentimentelor sale generoase, amestecându-le cu calcule meschine. Poezia ar vrea să fie altfel; dar faptele vin prea ades să dezmintă plăsmuirea în care am dori să credem, ca să ne putem îngădui și noi a-i înfățișa pe tineri altfel decât sunt ei în veacul al XIX-lea. Planul lui Lucien părea a fi făurit în folosul unui simțământ frumos, prietenia sa cu David.
Lucien îi scrise o scrisoare lungă Louisei, simțindu-se mai îndrăzneț în scris decât în vorbă. Pe douăsprezece foi, copiate de trei ori, vorbi de geniul tatălui său, de speranțele sale spulberate, de mizeria groaznică în care se zbătea. O zugrăvi pe scumpa lui soră drept un înger, pe David ca pe un viitor Cuvier, care, mai înainte de a fi un om mare, era un părinte, un frate, un prieten pentru el; s-ar socoti nevrednic de a fi iubit de Louise, prima lui glorie, dacă nu i-ar cere să facă pentru David ceea ce dânsa făcea pentru el însuși. Mai degrabă s-ar lipsi de toate, decât să-l trădeze pe David Séchard: voia ca David să fie de față la succesul lui. Scrise o scrisoare nebunească, din acelea în care tinerii opun refuzului sinuciderea, în care se folosesc de cazuismul copiilor, în care glăsuiește logica fără noimă a sufletelor alese; pălăvrăgeală plină de farmec, întrețesută cu declarații naive, țâșnite din inimă fără știrea celui ce scrie, și care place atât de mult femeilor. După ce îi dăduse scrisoarea servitoarei, Lucien venise să-și petreacă ziua făcând corecturi, supraveghind câteva lucrări, rânduind treburile mărunte ale tipografiei, fără să-i spună vreo vorbă lui David. În zilele în care inima acționează astfel, copilărește, tinerii au discreții din acestea sublime. De altfel, poate că lui Lucien începea să-i fie frică și de securea lui Phocion[70], pe care David știa s-o mânuiască; poate că se temea de limpezimea unei priviri ce pătrundea până în fundul sufletului. După citirea lui Chénier, taina îi trecuse din inimă pe buze, atinsă de un reproș pe care îl simți ca degetul unui doctor pe o rană deschisă.