Peste două zile, cei doi ziariști erau poftiți la prânz în strada Serpente, în fostul cartier al lui Lucien, unde Lousteau își păstra încă odaia din strada de la Harpe; iar Lucien, care veni să-și ia amicul, o văzu în aceeași stare în care era în seara introducerii lui în lumea literară, însă acum nu se mai miră: era obișnuit cu nestatornicia vieții de ziarist și înțelegea totul. Geniul din provincie primise, jucase și pierduse prețul multor articole, pierzând astfel și cheful de a le mai scrie; umpluse multe coloane după procedeele ingenioase descrise de Lousteau pe când merseseră împreună din strada de la Harpe înspre Palais-Royal. Ajuns în dependența lui Barbet și a lui Braulard, vindea și ei cărți și bilete de teatru; în fine, nu se dădea în lături de la nici un elogiu și de la nici un atac: ba chiar, în acel moment, resimțea un fel de bucurie să stoarcă de la Lousteau tot ce mai putea înainte de a le întoarce spatele liberalilor, pe care plănuia să-i atace cu atât mai zdravăn, cu cât îi cunoștea mai bine. La rândul lui, Lousteau primea, în dauna lui Lucien, o sumă de cinci sute de franci, bani peșin, de la Fendant și Cavalier, sub numele de comision, pentru a le fi procurat pe viitorul Walter Scott celor doi editori în căutare de un Scott francez.
Firma Fendant și Cavalier era una dintre acele case de editură înființate fără nici un fel de capital, cum se înființau multe pe atunci și cum se vor înființa mereu, câtă vreme fabricanții de hârtie și tipografii vor continua să facă credit editurilor pentru șapte-opt lovituri la noroc, numite publicări de cărți. Atunci ca și astăzi, lucrările se cumpărau de la autori pe polițe cu scadențe de șase, nouă și douăsprezece luni, mod de plată bazat pe natura vânzării; între editori, conturile se soldau la termene și mai lungi. Editorii de soiul acesta îi plăteau cu aceeași monedă pe negustorii de hârtie și pe tipografi, care aveau astfel timp de un an în mâini, pe gratis, o editură întreagă compusă din douăsprezece până la douăzeci de lucrări. În caz de două-trei succese, câștigul de la afacerile bune acoperea afacerile proaste, și astfel editorii o scoteau la capăt. Dacă operațiile erau îndoielnice sau dacă, spre nenorocul lor, dădeau peste cărți bune ce nu se puteau vinde decât după ce fuseseră gustate și prețuite pe îndelete de adevăratul public; dacă sconturile polițelor lor erau oneroase, dacă dădeau ei înșiși faliment, își depuneau frumușel bilanțul fără nici o bătaie de cap, pregătiți dinainte la rezultatul acesta. În acest fel, toate șansele erau de partea lor, jucau la marea masă verde a speculației cu fondurile altora, nu cu ale lor. Fendant și Cavalier erau și ei în această situație. Cavalier adusese priceperea, iar Fendant adăugase șiretenia. Capitalul social își merita cu prisosință numele, căci consta în câteva mii de franci, economii anevoie adunate de stăpânele lor, din care ei își atribuiseră și unul și altul lefuri destul de mari, cheltuite cu grijă pe mese date ziariștilor și scriitorilor, pe spectacole unde se tratau, după spusele lor, afacerile. Acești semi-pungași se bucurau de faima de a fi foarte dibaci; însă Fendant era mai șiret decât Cavalier. Cavalier, care își merita numele, colinda provincia, iar Fendant conducea afacerile la Paris. Această asociație fu ceea ce va fi totdeauna o asociație între doi editori: un duel.
Asociații ocupau parterul unei vechi case din strada Serpente, în care biroul firmei se afla la capătul vastelor saloane preschimbate în magazii. Publicaseră până atunci multe romane, ca, de pildă, Turnul de la miazănoapte, Neguțătorul din Benares, Fântâna de la Mormânt, Tékéli[260], romanele lui Galt[261], autor englez care n-a prins în Franța. Succesul lui Walter Scott trezea într-atâta atenția editurilor asupra produselor din Anglia, încât editorii erau cu toții preocupați, ca niște adevărați normanzi, de cucerirea Angliei; umblau după Walter Scott așa precum, mai târziu, unii aveau să caute asfalt prin terenurile pietroase, bitum prin bălți și să realizeze beneficii din căile ferate în proiect. Una dintre marile neghiobii ale comerțului parizian este de a căuta succesul în analogii, când el se află în contraste. La Paris, îndeosebi, succesul ucide succesul. Astfel, Fendant și Cavalier, dedesubtul titlului Familia Strelitz sau Rusia de acum o sută de ani, tipăreau prostește, cu litere mari, cuvintele „în genul lui Walter Scott”. Fendant și Cavalier erau ahtiați după un succes: o carte bună le putea servi deci să se scape de teancurile lor de hârtie, și fuseseră ademeniți numai de perspectiva de a avea articole în ziare, pe atunci condiția de bază a vânzării, căci foarte rar se întâmplă ca editorii să cumpere o carte pentru valoarea ei proprie; de cele mai multe ori o publică pentru motive străine de meritul ei. Fendant și Cavalier vedeau în Lucien doar ziaristul, și în cartea lui o marfă a cărei primă vânzare le-ar ușura s-o scoată cu bine la capăt în luna aceea. Ziariștii îi găsiră pe cei doi asociați în birou, cu contractul gata și cu polițele semnate. Repeziciunea aceasta îl uimi pe Lucien. Fendant era un omuleț firav, cu o mutră înfricoșătoare și cu înfățișarea unui calmuc, având fruntea mică, nasul înfundat, gura strânsă, doi ochi mici negri și vioi, liniile feței chinuite, obrajii acriți, o voce de clopot dogit, în fine toată aparența unui pungaș înrăit; el însă îndulcea aceste neajunsuri cu mierea din vorbele lui și își atingea ținta fiind bun de gură. Cavalier, un băiat rotofei și pe care l-ai fi crezut mai degrabă conductor de diligență decât editor, avea părul blond de tot, fața aprinsă, ceafa groasă și vorbirea de totdeauna a voiajorului comercial.
— Nu o să avem discuții, zise Fendant adresându-se lui Lucien și lui Lousteau. Am citit lucrarea, e foarte literară și ne place atât de mult, încât am și dat manuscrisul la tipografie. Contractul e redactat așa cum ne-am înțeles; de altfel noi nu călcăm niciodată condițiile cuprinse în el. Polițele noastre sunt pe șase, pe nouă și pe douăsprezece luni, le veți sconta ușor, și noi vă plătim scontul. Ne-am rezervat dreptul de a-i da un alt titlu cărții: Arcașul lui Carol al IX-lea nu ne place, nu stârnește destul curiozitatea cititorilor, sunt prea mulți regi cu numele de Carol, și în evul mediu erau atâția arcași! A! dacă ați spune Soldatul lui Napoleon! Dar Arcașul lui Carol al IX-lea?… Cavalier ar fi nevoit să țină un curs de Istoria Franței ca să plaseze fiecare exemplar în provincie.
— A! dac-ați ști cu ce oameni avem noi de-a face! sări Cavalier.
— Noaptea Sfântului Bartolomeu ar suna mai frumos, reluă Fendant.
— Caterina de Medicis sau Franța sub Carol al IX-lea, zise Cavalier, ar semăna mai bine cu un titlu de Walter Scott.
— Mă rog, o să hotărâm după ce s-o tipări cartea, reluă Fendant.
— Cum veți găsi de cuviință, zise Lucien, numai să-mi placă și mie titlul.
După ce citiră contractul, îl semnară și schimbară între ei copiile, iar Lucien băgă în buzunar polițele cu o mulțumire deplină. Apoi, toți patru urcară la Fendant, unde luară o masă obișnuită: stridii, biftecuri, rotocoale în sos de șampanie și brânză de Brie; mâncăruri stropite însă cu vinuri bune, aduse de Cavalier, care cunoștea pe un voiajor specialist în băuturi alese. Când să se așeze la masă, apăru tipograful căruia i se dăduse romanul spre tipărire, și care îl surprinse pe Lucien aducându-i corectura primelor două coli ale cărții sale.
— Vrem să mergem repede, îi zise Fendant lui Lucien, avem încredere în cartea dumitale și avem și mare nevoie de un succes.
Prânzul, început pe la douăsprezece, nu se isprăvi decât pe la cinci.
— Unde facem rost de bani? îl întrebă Lucien pe Lousteau.
— Hai la Barbet, răspunse Étienne.
Cei doi prieteni o porniră la vale, cam încălziți de băutură, spre cheiul des Augustins.
— Coralie e foarte mirată de pierderea pe care a suferit-o Florine. Florine nu i-a spus-o decât ieri, dând toată nenorocirea pe seama ta, și arăta atât de mânioasă, încât părea gata să te părăsească, îi spuse Lucien lui Lousteau.
— E adevărat, zise Lousteau, care nu-și păstră prudența și i se destăinui lui Lucien. Prietene, pentru că mi-ești prieten, Lucien, tu mi-ai împrumutat o mie de franci și nu mi-ai cerut-o încă decât o singură dată. Ferește-te de jocul de cărți. Eu, dacă n-aș juca, aș fi fericit. Sunt dator în dreapta și în stânga. În clipa asta, garda comercială e pe urmele mele: când mă duc spre Palais Royal, sunt nevoit să mă feresc de colțurile periculoase.
În limbajul băieților de viață, a te feri de colțurile periculoase înseamnă a face un ocol fie spre a nu trece prin fața unui creditor, fie spre a ocoli locul unde poate fi întâlnit.
Lucien cunoștea prea bine procedeul fără să-i cunoască denumirea, căci el se întorcea acasă în același fel.
— Datorezi mult?
— Un fleac! reluă Lousteau. Trei mii de franci mi-ar ajunge. Am vrut să mă astâmpăr, să nu mai joc, și, ca să lichidez, am făcut puțin șantaj.
— Ce-i asta, șantaj? întrebă Lucien care nu cunoștea acest cuvânt.
— Șantajul e o invenție a presei engleze, importată de curând în Franța. Șantajiștii sunt un fel de oameni cu foarte multă trecere la ziare. Niciodată nu trebuie să se poată spune despre cutare director de ziar sau despre cutare redactor-șef că este amestecat în vreun șantaj. Pentru asta se folosesc de un Giroudeau, de un Philippe Bridau, pe care îi plătesc ca să se ducă pe la câte cineva care, din diferite motive, nu vrea să se ocupe lumea de persoana sa. Mulți oameni au pe cuget blestemății mai mult sau mai puțin originale. Sunt multe averi suspecte la Paris, făcute pe căi mai mult sau mai puțin legale, adesea prin manopere criminale, și care ar da loc la articole foarte nostime, precum ar fi chestia cu jandarmeria lui Fouché înconjurându-i pe spionii prefectului de poliție care, necunoscând secretul fabricării de bancnote false de-ale Băncii Angliei, erau tocmai să-i umfle pe tipografii clandestini protejați de ministru; sau povestea diamantelor prințului Galathione, sau afacerea Maubreuil[262], sau moștenirea Pombreton[263] etc. Șantajistul, după ce și-a făcut rost de vreo hârtie, de vreun document important, îi cere îmbogățitului o întâlnire. Dacă omul compromis nu plătește o sumă oarecare, șantajistul îi arată presa gata să-l înșface, să-i dezvăluie secretele. Bogătașul se teme și dă banii. Chestia s-a făcut. Dacă te apuci de vreo operație periculoasă, care ar putea da naștere la o serie întreagă de articole, ți se trimite un șantajist acasă care-ți propune răscumpărarea articolelor. Chiar și unor miniștri li se trimit șantajiști; ei se învoiesc atunci ca ziarul să le atace numai activitatea politică nu și persoana lor, iar alții își dau pradă persoana și cer îndurare pentru amantă. Drăguțul de des Lupeaulx, pe care îl cunoști, raportor în Consiliul de stat, se ocupă în permanență cu astfel de negocieri cu ziariștii. Secătura și-a asigurat cu ajutorul legăturilor sale o poziție minunată în sânul guvernului: este și mandatarul presei și ambasadorul miniștrilor, e samsarul amorurilor proprii; ba își extinde negoțul și în treburile politice, dobândește de la ziare tăcerea asupra cutărui împrumut sau cutărei concesiuni acordate fără concurență sau fără publicitate în care însă li se dă o parte și hrăpăreților de la banca liberală. De altfel, și tu ai făcut puțin șantaj cu Dauriat, când ți-a dat trei mii de franci ca să nu-l încondeiezi pe Nathan. În secolul al XVIII-lea, când ziaristica era abia în fașă, șantajul se făcea cu ajutorul pamfletelor, a căror distrugere se cumpăra de către favorite sau de către marii seniori. Inventatorul șantajului este Arétinul[264], o foarte mare personalitate din Italia, care îi dijmuia pe regi, după cum, în zilele noastre, cutare jurnal îi poate dijmui pe actori.
— Dar tu, cum l-ai lucrat pe Matifat ca să capeți cei trei mii de franci?
— Am pus s-o atace pe Florine în șase ziare, iar Florine s-a plâns lui Matifat. Matifat l-a rugat pe Braulard să afle pricina atacurilor. Braulard a fost tras pe sfoară de Finot. Finot, pentru care făceam șantajul, i-a spus droghistului că tu o „săpai” pe Florine în interesul Coraliei. Giroudeau s-a dus la Matifat să-i spună în taină că toate se aranjează dacă ar vrea să-și vândă șesimea de la revista lui Finot cu zece mii de franci. Dacă izbutea, Finot îmi dădea trei mii de franci. Matifat era tocmai să încheie târgul, încântat să mai puie mâna pe zece mii de franci din cei treizeci de mii ce i se păreau pierduți, deoarece, de câteva zile, Florine îi tot spunea că revista lui Finot nu „prinde”: în loc să dea dividende, se vorbea că sunt în căutare de noi fonduri. Înainte de a-și depune bilanțul, directorul de la Panorama-Dramatique a avut însă nevoie să negocieze câteva polițe; și, ca să-i facă Matifat treaba asta, l-a încunoștințat de festa ce i-o juca Florine. Matifat, negustor șiret, a părăsit-o pe Florine, și-a păstrat șesimea și acum își bate joc de noi. Finot și cu mine ne mușcăm mâinile de ciudă. Am avut norocul să atacăm un om care nu ținea la amanta lui, un nemernic fără inimă și fără suflet. Din păcate, despre negustoria lui Matifat nu se poate vorbi în presă, interesele lui nu pot fi atacate. Nu se critică un droghist, cum critici pălăriile, articolele de galanterie, teatrele sau chestiile artistice. Cacaoa, piperul, vopselele, mirodeniile, opiul nu se pot deprecia. Florine e încolțită. Panorama închide mâine și ea nu mai știe ce să se facă.
— După închiderea teatrului, Coralie debutează la Gymnase peste câteva zile, zise Lucien; ar putea să-i facă rost și Florinei de ceva.
— Nici nu te gândi! spuse Lousteau. Coralie n-o fi ea deșteaptă, dar nu-i nici așa de proastă ca să-și aducă singură o rivală acolo! Lucrurile stau cum nu se poate mai rău pentru noi! Finot însă e atât de zorit să pună mâna pe șesimea lui…
— Și pentru ce?
— E o afacere strașnică, dragă. Sunt șanse să vândă ziarul cu trei sute de mii de franci. Finot ar avea atunci o treime, plus un comision pus deoparte de asociați și pe care îl împarte cu des Lupeaulx. De aceea, vreau să-i propun un șantaj.
— Păi, șantajul înseamnă punga sau viața?
— Ba încă și mai mult, zise Lousteau: înseamnă punga sau onoarea. Alaltăieri, un ziar din cele mici, pentru că nu i s-au dat niște bani cu împrumut, a afirmat că ceasul cu diamante aparținând unei persoane cu vază în capitală a ajuns în chip ciudat în mâinile unui soldat din garda regală și promitea povestirea acestei aventuri demne de cele O Mie și Una de Nopți. Persoana cu vază s-a grăbit să-l poftească pe redactorul-șef la masă. Negreșit că redactorul-șef a câștigat ceva, istoria contemporană însă a pierdut anecdota cu ceasul. De câte ori vezi presa înverșunându-se împotriva unor puternici ai zilei, să știi că e la mijloc vreun scont sau vreun serviciu refuzat. Șantajul acesta privitor la viața particulară e cel mai temut de bogătașii englezi și constituie unul dintre veniturile secrete ale presei britanice, cu mult mai ticăloșită decât a noastră. Noi suntem niște copii pe lângă ei! În Anglia, o scrisoare compromițătoare se cumpără cu cinci până la șase mii de franci, pentru a fi revândută.
— Cum ai să faci să-l dai pe brazdă pe Matifat? întrebă Lucien.
— Dragul meu, reluă Lousteau, spițerul ăsta ticălos i-a scris Florinei scrisorile cele mai nostime: ortografia, stilul, ideile sunt de un caraghioslâc să te strici de râs! Matifat se teme grozav de nevastă-sa; am putea, fără să-l numim, fără ca el să se poată plânge, să-l lovim chiar între larii și penații săi, acolo unde se crede în siguranță. Închipuie-ți furia lui după ce va fi văzut întâiul articol dintr-un mic roman intitulat Aventurile amoroase ale unui droghist, după ce va fi fost înștiințat în mod foarte cuviincios că întâmplarea a făcut ca redactorul de la ziarul cutare să ajungă în stăpânirea scrisorilor în care dumnealui vorbește de micul Cupidon, în care scrie să se în pace în loc de împace, în care spune de Florine că îl ajută să străbată deșertul vieții, ceea ce te-ar face să crezi că o ia drept cămilă. În sfârșit, din această corespondență nemaipomenit de hazlie, ai cu ce înveseli rânza cititorilor timp de două săptămâni. O să-i strecurăm teama de o scrisoare anonimă care i-ar dezvălui neveste-și secretul glumei. Numai Florine să vrea să se țină de capul lui Matifat! Ea mai are încă principii, adică speranțe. Poate că păstrează scrisorile pentru ea; o fi vrând și ea o parte din câștig?! E șireată, doar e eleva mea! Dar când va vedea că garda comercială nu-i o născocire, când Finot îi va fi dăruit și ei ceva sau când îi va fi dat speranța unui angajament, o să-mi predea scrisorile, pe care eu le voi trece lui Finot pe bani. Finot le va trece unchiului său, iar Giroudeau îl va sili pe droghist să capituleze.
Destăinuirea aceasta îl trezi pe Lucien din chercheleală. Mai întâi își dădu seama că avea niște prieteni foarte periculoși; apoi se gândi că nu trebuie să se pună rău cu ei, căci putea să aibă nevoie de înfricoșătoarea lor influență în cazul când doamna d'Espard, doamna de Bargeton și Châtelet nu și-ar ține cuvântul. Étienne și Lucien tocmai ajunseră pe chei, în fața dughenei lui Barbet.
— Barbet, îi zise Étienne librarului, avem cinci mii de franci de la Fendant și Cavalier pe șase, pe nouă și pe douăsprezece luni; vrei să ne scontezi polițele?
— Le iau cu trei mii de franci, spuse Barbet foarte calm.
— Trei mii de franci! exclamă Lucien.
— N-o să vi-i dea nimeni, reluă librarul. Indivizii ăștia ajung la faliment în două-trei luni; eu știu însă că au câteva lucrări bune care se desfac greu acuma; ei nu pot să aștepte, o să li le cumpăr pe loc, ca pe bani gheață, și le dau în schimb polițele: realizez în acest fel o scădere de două mii de franci la marfă.
— Ești dispus să pierzi două mii de franci? îl întrebă Étienne pe Lucien.
— Nu! exclamă Lucien, speriat de această primă afacere.
— Faci rău, răspunse Étienne.
— N-o să găsiți pe nimeni să vă ia polițele ăstora, zise Barbet. Cartea dumnealui e ultima încercare a lui Fendant și Cavalier, nu o pot tipări decât lăsând exemplarele în depozit la tipograf; chiar un succes nu-i salvează decât pe încă șase luni. Până la urmă, tot se curăță! Neghiobii, beau prea multe păhărele și vând prea puține cărți! Pentru mine, polițele lor înseamnă o afacere, și puteți deci lua un preț mai mare ca acela pe care vi-l vor da cei ce vor sta să cerceteze cât valorează fiecare semnătură în parte. Negustoria de scont constă în a ști dacă cele trei semnături de pe o poliță dau fiecare câte treizeci la sută în caz de faliment. Și, mai întâi de toate, dumneavoastră aveți numai două semnături, din care fiecare nu face nici zece la sută.
Cei doi prieteni se uitară unul la altul, mânați să audă din gura caraghiosului ăstuia nespălat o analiză cuprinzând în puține cuvinte toată teoria scontului.
— Lasă vorbele, Barbet, zise Lousteau. La cine ne îndrepți?
— La bătrânul Chaboisseau de pe cheiul Saint-Michel; știți, a lucrat ultima oară cu Fendant. Dacă nu vă convine propunerea mea, încercați la el; însă tot la mine o să vă întoarceți, și atunci n-o să vă mai dau decât două mii cinci sute de franci.
Étienne și Lucien se duseră pe cheiul Saint-Michel, la o casă cu grădină, unde locuia acest Chaboisseau, unul dintre cei care se îndeletniceau cu scontul editorilor, și îl găsiră la etajul al doilea, într-un apartament mobilat în chipul cel mai original. Bancherul acesta mai mărunt, însă milionar totuși, avea o adevărată pasiune pentru stilul grec. Pervazul de sus al camerei prezenta cunoscutul ornament grec. Acoperit cu o stofă purpurie și întinsă după maniera grecească de-a lungul peretelui, ca fondul unui tablou de David, patul, de o formă foarte pură, data din vremea Imperiului când totul se fabrica în gustul acesta, fotoliile, mesele, lămpile, candelabrele, până și cele mai mici amănunte, alese de bună seamă cu răbdare de pe la negustorii de vechituri, totul înfățișa grația fină și firavă, dar elegantă, a antichității. Stilul acesta mitologic și frivol alcătuia un contrast ciudat cu îndeletnicirea cămătarului. E de observat că oamenii cei mai năstrușnici se întâlnesc printre oamenii ce se îndeletnicesc cu negoțul de bani. Ei sunt, într-un anumit fel, niște libertini ai gândirii. Putând poseda orice, și prin urmare blazați ei fac sforțări enorme ca să-și alunge indiferența față de toți și de toate. Cine știe să-i studieze le descoperă totdeauna câte o manie, câte o mică slăbiciune pe unde să-i atace. Chaboisseau părea că se retrăsese în antichitate ca îndărătul zidurilor unei fortărețe.
— Asta e demn de firma lui, îi spuse Étienne zâmbind lui Lucien.
Chaboisseau, un omuleț cu părul pudrat, îmbrăcat cu o redingotă verzuie și cu o vestă de culoarea alunelor, gătit cu niște pantaloni negri, și purtând ciorapi pestriți și pantofii cu scârț, luă polițele, le examină, apoi i le înapoie lui Lucien cu gravitate.
— Domnii Fendant și Cavalier sunt niște băieți simpatici, niște tineri inteligenți; însă pe mine m-ați găsit fără bani, le zise el cu o voce dulce.
— Prietenul meu n-ar pune condiții grele, răspunse Étienne.
— N-aș lua aceste polițe pentru nici un avantaj, zise omulețul lăsându-și cuvintele să-i lunece cu abilitate peste propunerile lui Lousteau, ca un cuțit de ghilotină peste capul unui om.
Cei doi prieteni se retraseră. Trecând prin anticameră, conduși cu grijă de Chaboisseau, Lucien zări un teanc de cărți vechi pe care cămătarul, fost anticar, tocmai le cumpărase, și printre care romancierul descoperi lucrarea arhitectului Ducerceau despre palatele regale și castelele celebre din Franța, ale căror planuri sunt desenate cu o mare exactitate în această carte.
— Îmi vinzi mie cartea asta? întrebă Lucien.
— Da, răspunse Chaboisseau, redevenind anticar.
— La ce preț?
— Cincizeci de franci.
— E scumpă, dar îmi trebuie; și, ca plată, n-am decât polițele pe care nu le vrei.
— Aveți o poliță de cinci sute de franci pe șase luni, vi-o iau, zise Chaboisseau, care datora pesemne lui Fendant și Cavalier o rămășiță de borderou de o sumă echivalentă.
Cei doi prieteni se întoarseră în camera grecească, unde Chaboisseau făcu un mic borderou cu șase la sută dobândă și șase la sută comision, ceea ce se ridică la o scădere de treizeci de franci; adăugă la socoteală cei cincizeci de franci, prețul cărții, și scoase din casa, plină de monezi, patru sute douăzeci de franci.
— Păi, domnule Chaboisseau, polițele sunt ori toate bune ori toate proaste, de ce nu ni le scontezi și pe celelalte?
— Nu scontez, ci mă plătesc dintr-o vânzare, răspunse individul.
Étienne și Lucien râdeau încă de Chaboisseau, fără a-l fi înțeles, când ajunseră la Dauriat, unde Lousteau îl rugă pe Gabusson să le spună pe la cine să mai încerce. Luând o trăsură cu ora, se duseră în bulevardul Poissonnière, înarmați cu o scrisoare de recomandație pe care le-o dăduse Gabusson, după ce îi prevenise că vor da peste cel mai năstrușnic „specimen”, după expresia lui.
— Dacă nici Samanon nu vă primește polițele, le spusese Gabusson, nimeni altul pe lume n-o să vi le sconteze.
Negustor de cărți vechi la parter, de haine vechi la etajul întâi, de gravuri interzise la al doilea, Samanon mai dădea și împrumuturi pe gaj. Niciunul dintre personajele romanelor lui Hoffmann, niciunul dintre fioroșii avari ai lui Walter Scott nu poate fi comparat cu ceea ce natura socială și pariziană crease în acest om, dacă Samanon putea fi cumva numit om. Lucien nu-și putu stăpâni un gest de spaimă la vederea acelui moșneag uscat, căruia oasele păreau să-i iasă prin pielea tăbăcită, presărată cu pete de verde și galben ca o pictură de Tizian sau de Paolo Veronese văzută de aproape. Samanon avea un ochi fix și înghețat, iar celălalt vioi și lucitor. Avarul, care se folosea parcă de ochiul mort pentru scont și se slujea de celălalt când vindea gravurile obscene, purta o mică perucă neagră bătând în roșu, de sub care îi ieșea părul alb; fruntea-i galbenă era amenințătoare; obrajii îi erau săpați în unghi drept de fălcile ieșite; dinții, încă albi, se lungeau până peste buze ca ai unui cal care cască. Contrastul dintre cei doi ochi, cât și strâmbătura gurii îi dădeau o înfățișare oarecum crudă. Părul din barbă, aspru și ascuțit, desigur că înțepa ca niște ace. O redingotă răpănoasă ca un burete de pădure, o cravată neagră decolorată, roasă de barbă, și care lăsa să se vadă un gât zbârcit ca de curcan, arătau că stăpânul lor nu se sinchisea să-și mai îndulcească chipul fioros printr-o îmbrăcăminte ceva mai îngrijită. Cei doi ziariști îl găsiră pe acest om stând la o tarabă îngrozitor de murdară și îndeletnicindu-se cu lipirea unor etichete pe cotorul câtorva cărți vechi cumpărate de curând. După ce schimbară o privire prin care își împărtășeau surprinderea pricinuită de existența unui asemenea personaj, Lucien și cu Lousteau îl salutară întinzându-i scrisoarea lui Gabusson, precum și polițele lui Fendant și Cavalier. Pe când Samanon le citea, intră în dugheana întunecoasă un om de o rară inteligență, îmbrăcat cu o redingotă ce părea croită din tablă, până-ntr-atâta era de țeapănă din cauza miilor de petice.
— Îmi trebuie fracul, pantalonul negru și vesta mea de satin, îi zise el lui Samanon arătându-i un cartonaș numerotat.
De îndată ce Samanon apăsă pe butonul de aramă al unei sonerii, o femeie, care părea a fi normandă după frăgezimea carnației, coborî.
— Împrumută-i domnului hainele, zise el întinzându-i mâna. E o plăcere să aibă cineva de-a face cu dumneata; însă unul dintre prietenii dumitale mi-a adus pe un tinerel, care m-a lucrat rău!
— L-a „lucrat” pe dumnealui! le zise artistul celor doi ziariști arătându-l pe Samanon cu un gest nespus de comic.
Acest om mare plăti, cum plătesc lazzaroni[265]-i ca să-și capete înapoi pentru o zi hainele de sărbătoare de la Monte di pietà, un franc și jumătate pe care mâna pământie și crăpată a negustorului îi luă și le dădu drumul în sertarul tejghelei.
— Ce treabă mai faci și tu! îi spuse Lousteau acestui mare artist, dedat opiului, și care, reținut de contemplare în palate vrăjite, nu voia sau nu putea să mai creeze ceva.
— Omul ăsta îți plătește pe boarfe mai mult decât muntele de pietate, și, în plus, are spăimântătoarea bunătate să ți le dea înapoi când ai nevoie să fii bine îmbrăcat, răspunse el. Mănânc astă-seară la Keller cu amanta mea. Mi-e mai ușor să fac rost de un franc și jumătate decât de două sute, și am venit să-mi iau garderoba care, de șase luni, i-a produs o sută de franci acestui cămătar milostiv. Samanon mi-a înghițit biblioteca întreagă, carte cu carte.
— Și gologan cu gologan, adăugă râzând Lousteau.
— O să-ți dau o mie cinci sute de franci, îi zise Samanon lui Lucien.
Lucien tresări din tot trupul, ca și când cămătarul i-ar fi împlântat în inimă un fier înroșit. Samanon se uita la polițe cu atenție, cercetând datele.
— Și mai trebuie, adăugă negustorul, să-l văd și pe Fendant, care la rându-i trebuie să-mi depună câteva cărți. Nici dumneata nu faci cine știe cât, îi zise el lui Lucien, trăiești cu Coralie și mobilele sunt sub sechestru.
Lousteau îl privi pe Lucien, care își luă polițele și sări din prăvălie tocmai în bulevard, strigând:
— Asta e dracul gol!
Poetul se uită câteva clipe la maghernița asta, prin fața căreia de bună seamă că toți trecătorii râdeau – într-atât era de jalnică, într-atât de strâmte și de murdare erau rafturile cu cărțile etichetate – și se întrebau: „Ce fel de negustorie s-o mai fi învârtind și aici?”
După câteva momente, marele necunoscut, care avea să ia parte, peste zece ani, la acțiunea uriașă, dar fără bază, a saint-simoniștilor[266], ieși foarte bine îmbrăcat, le zâmbi ziariștilor și se îndreptă către pasajul Panoramelor, împreună cu ei, spre a-și completa acolo toaleta, făcându-și și ghetele.
— Când îl vedeți pe Samanon intrând la vreun editor, la vreun negustor de hârtie sau la vreun tipograf, să știți că sunt pe ducă, le spuse artistul celor doi scriitori. Samanon e atunci ca un cioclu care vine să ia măsura sicriului.
— Nu mai ajungi tu să-ți scontezi polițele, îi zise atunci Étienne lui Lucien.
— Dacă și Samanon refuză, spuse necunoscutul, înseamnă că nimeni n-o să accepte, căci el este ultima ratio[267]! El e unul dintre samsarii lui Gigonnet, ai lui Palma, Werbrust, Gobseck și ai altor crocodili care înoată pe piața Parisului, și cu care orice om, când e gata să se îmbogățească sau să-și piardă averea, trebuie, mai curând sau mai târziu, să aibă de-a face.
— Fiindcă nu ajungi să-ți scontezi polițele cu cincizeci la sută, îi spuse Étienne, trebuie să le schimbi pe bani.
— Cum?
— Dă-i-le Coraliei, ca să i le prezinte lui Camusot. Asta te revoltă cumva? reluă Lousteau la o smucitură a lui Lucien. Ce copilărie! Poți să pui în cumpănă viitorul tău și o asemenea nerozie?
— Mă duc să-i dau Coraliei banii ăștia, spuse Lucien.
— Altă prostie! exclamă Lousteau. Nu îndrepți nimic cu patru sute de franci, când ei îi trebuie patru mii. Să oprim ceva de băut, în caz de pierdere, și restul hai să-l jucăm.
— Sfatul e bun, le spuse marele necunoscut.
La câțiva pași de clubul Frascati[268], cuvintele acestea avură o virtute magnetică. Cei doi amici plătiră trăsura și intrară la Frascati să joace. La început câștigară trei mii de franci, coborâră la cinci sute, se suiră până la trei mii șapte sute de franci; apoi căzură la trei sute, ajunseră la două mii și îi riscară pe numerele cu soț pentru a-i dubla dintr-o lovitură: numerele cu soț nu mai ieșiseră de cinci lovituri. Deci, toată suma pe ele! dar numerele fără soț ieșiră încă o dată! Lucien și Lousteau coborâră atunci în fugă scara acestei case faimoase, după două ore de emoții istovitoare. Păstraseră o sută de franci. Pe treptele micului peristil cu două coloane ce susțineau la exterior o mică „marchiză” de tablă la care atâția ochi se uitaseră când cu dragoste, când cu desperare, Lousteau zise, văzând privirea înfierbântată a lui Lucien:
— Să mâncăm doar de cincizeci de franci.
Cei doi ziariști suiră din nou scara. Într-un ceas, ajunseră la trei mii de franci; îi puseră pe toți pe roșu, care ieșise de cinci ori la rând, încrezându-se în întâmplarea care îi dusese la pierderea de mai înainte. Ieși negru. Era ora șase.
— Să mâncăm doar de douăzeci și cinci de franci, zise Lucien.
Noua încercare ținu puțin, cei douăzeci și cinci de franci fură pierduți în zece lovituri. Cu furie, Lucien zvârli ultimii douăzeci și cinci de franci pe cifra vârstei sale și câștigă: tremurul mâinii, când apucă lopățica să-și tragă la el banii pe care crupierul i-i arunca unul câte unul, nu se poate descrie. Îi dădu zece poli de aur lui Lousteau zicându-i:
— Dă fuga la Véry!
Lousteau înțelese și plecă numaidecât să comande masa. Lucien, rămas singur la joc, își puse cei treizeci de poli pe roșu și câștigă. Îmboldit de glasul tainic pe care-l aud uneori jucătorii, lăsă totul pe roșu și câștigă: sângele începuse să-l frigă! În ciuda glasului, mută cei o sută douăzeci de poli pe negru și pierdu. Poetul simți atunci senzația ușurătoare care, la jucători, vine după marile frământări când, nemaiavând nimic de riscat, părăsesc palatul de foc în care se spulberă scurtele lor visuri. Se duse după Lousteau la Véry, unde se așternu pe mâncare, cum ar spune La Fontaine, și-și înecă grijile în vin. La nouă seara, era atât de amețit, încât nu pricepu pentru ce portăreasa din strada Vendôme îl trimitea în strada de la Lune.
— Domnișoara Coralie s-a mutat din apartamentul de aici în casa de la adresa scrisă pe hârtia asta.
Lucien, prea beat ca să se mai mire de ceva, se urcă iar în trăsura care îl adusese, spunându-i birjarului să mâne în strada de la Lune, făcând pentru el însuși tot felul de calambururi pe seama numelui străzii.
În dimineața acelei zile, izbucnise falimentul de la Panorama-Dramatique. Actrița, speriată, se grăbise să-și vândă tot mobilierul, cu consimțământul creditorilor, bătrânului Cardot, care, ca să nu schimbe destinația apartamentului, o instală acolo pe Florentine. Coralie plătise tot, lichidase tot și îl despăgubise și pe proprietar. Cât timp ținuse această operație, căreia ea îi zicea o curățenie, Bérénice rânduise niște mobilă modestă, cumpărată de ocazie, într-un mic apartament de trei odăi, la etajul al patrulea al unei case de pe strada de la Lune la doi pași de Gymnase. Coralie îl aștepta acolo pe Lucien, după ce-și salvase din prăpăd iubirea neprihănită și o pungă cu o mie două sute de franci. Lucien, în beția lui, le povesti Coraliei și Bérénicei ce ghinion avusese.
— Bine ai făcut, iubitule, îi spuse actrița strângându-l în brațe. O să scoată Bérénice bani de la Braulard de pe polițele tale.
A doua zi de dimineață, Lucien se deșteptă în plăcerile vrăjitorești cu care-l copleșea Coralie. Actrița se arăta și mai iubitoare, spre a răscumpăra parcă prin nemărginite bogății ale inimii sărăcia noii lor gospodării. Era răpitor de frumoasă, cu părul prins în fugă într-o fâșie de mătase, încântătoare de tinerețe și prospețime, cu ochii surâzători, cu glasul vesel ca o rază din soarele ce răsărea tocmai atunci ca să le poleiască sărăcia fermecătoare. Camera, destul de cuviincioasă, era tapetată cu hârtie verde cu marginea roșie, împodobită cu două oglinzi, una deasupra sobei, alta deasupra scrinului. Un covor cumpărat de ocazie de Bérénice, din banii ei, cu toată împotrivirea Coraliei, ascundea podeaua goală și rece. Garderoba celor doi amanți se afla într-un dulap cu oglindă și în scrin. Mobilele de acaju erau căptușite cu o stofă albastră de bumbac. Bérénice mai salvase o pendulă și două vase de porțelan, patru tacâmuri de argint și șase lingurițe. Sufrageria, vecină cu dormitorul, arăta ca într-o casă de funcționar umil. Bucătăria era pe sală. Bérénice dormea deasupra, la mansardă. Chiria nu trecea de trei sute de franci. Casa asta, urâtă-foc, avea la intrare o imitație de poartă mare; portarul locuia în dreptul unuia din canaturi care era zidit, având un gemuleț prin care îi supraveghea pe cei șaptesprezece chiriași. Acest stup reprezintă ceea ce se numește în limbaj de notari „o casă de raport”. Lucien zări în odaie un birou, un fotoliu, cerneală, pene și hârtie de scris. Veselia Bérénicei, care se bizuia pe debutul Coraliei la Gymnase, veselia actriței, încântată de rolul pe care-l frunzărise până atunci, alungară grijile și amărăciunile poetului mahmur.
— Dacă nu află lumea că ne-am cam dus la fund, o scoatem noi la capăt, zise el. La urma urmei, m-așteaptă patru mii cinci sute de franci! Și o să mai fac rost de bani de la ziarele regaliste, unde m-am angajat acum. Mâine, apare Deșteptarea; mă pricep acuma în gazetărie, le-arăt eu cum se lucrează!
Coralie, care nu văzu decât iubire în cuvintele acestea, sărută buzele ce le rostiseră. Bérénice pusese masa la gura sobei și tocmai servise un prânz modest compus din ouă fierte, două fripturi și cafea cu frișcă. Cineva ciocăni la ușă. Trei prieteni sinceri, d'Arthez, Léon Giraud și Michel Chrestien, se înfățișară ochilor mirați ai lui Lucien care, mișcat, le oferi să împartă masa cu el.
— Nu, zise d'Arthez. Venim pentru afaceri mai serioase decât niște simple consolări, pentru că am aflat tot: am trecut prin strada Vendôme. Tu îmi cunoști părerile, Lucien. În oricare altă împrejurare, m-aș bucura văzându-te că-mi împărtășești convingerile politice; însă, în situația în care te-ai pus scriind la ziarele liberale, n-ai să fii în stare să treci în rândurile regaliștilor fără a-ți păta pe veci conștiința și a-ți întina existența. Am venit, toți trei, ca să te rugăm fierbinte, în numele prieteniei noastre, oricât de slăbită ar fi ea astăzi, să nu te înjosești astfel. Ai atacat pe romantici, dreapta și guvernul; nu poți tocmai tu să aperi guvernul, dreapta și pe romantici.
— Am motive superioare ca să fac astfel: scopul ce-l urmăresc va justifica totul, spuse Lucien.
— Poate că nu înțelegi situația în care ne aflăm, îi zise Léon Giraud. Guvernul, curtea, Bourbonii, partidul absolutist, sau, dacă vrei să cuprinzi totul într-o expresie generală, sistemul opus sistemului constituțional, și care se împarte în mai multe fracțiuni complet divergente când e vorba de ales mijloacele de întrebuințat pentru a înăbuși revoluția, este de acord asupra unui singur punct, și anume asupra nevoii de suprimare a presei. Înființarea Deșteptării, a Trăsnetului, a Steagului alb[269], ziare menite să răspundă calomniilor, injuriilor și ironiilor presei liberale. – și trebuie să spun că nu aprob un asemenea fel de a proceda, deoarece această desconsiderare a măreței noastre misiuni este tocmai ceea ce ne-a condus pe noi la publicarea unui ziar demn și serios, a cărui influență va fi în scurtă vreme respectabilă și simțită, impunătoare și demnă – zise el făcând o paranteză, ei bine, toată această artilerie regalistă și ministerială este o primă încercare de represalii menită a plăti liberalilor lovitură pentru lovitură, jignire pentru jignire. Ce crezi că o să se întâmple, Lucien? Abonații sunt în majoritatea lor de partea stângii. În presă, ca și la război, biruința va fi de partea celor mai numeroși! Voi veți fi socotiți nemernici, mincinoși, dușmani ai poporului; iar ceilalți vor fi considerați adevărații apărători ai patriei, oameni de valoare, martiri, deși poate mai fățarnici și mai răi decât voi. Acest fapt va mări influența primejdioasă a presei, legitimându-i și întărindu-i cele mai urâte acțiuni. Injurierea oricui și pe față va ajunge unul dintre drepturile ei publice, adoptat în profitul abonaților și învestit cu autoritatea de lucru judecat printr-un uz reciproc. Când racila va fi cunoscută în toată întinderea ei, legile restrictive și prohibitive, cenzura, introdusă cu ocazia asasinării ducelui de Berry și ridicată la deschiderea Camerelor, vor fi reintroduse. Știi ce concluzii va trage poporul francez din această luptă? Va primi insinuările presei liberale, va crede că Bourbonii vor să lovească în ceea ce s-a dobândit prin revoluție, se va răscula într-o bună zi și-i va izgoni pe Bourboni. Nu numai că îți vei fi pătat viața, dar te vei pomeni la un moment dat în rândurile unui partid învins. Ești prea tânăr, prea nou venit în presă; îi cunoști prea puțin șurubăriile și sforăriile; ai stârnit prea multă gelozie ca să poți rezista până la capăt presiunilor pe care le vor exercita toate ziarele liberale ca să fii îndepărtat. Vei fi împins de furia partidelor, ce sunt încă în paroxismul frigurilor; numai că frigurile, manifestate în acțiunile brutale din 1815 și 1816[270], se manifestă acum numai în idei, în luptele orale din Cameră și în polemica din presă.
— Prieteni, spuse Lucien, eu nu sunt poetul zănatic pe care vi-l închipuiți voi. Oricum s-ar desfășura lucrurile, eu voi fi dobândit un avantaj pe care izbânda partidului liberal nu mi-l poate da. Când voi veți fi câștigat victoria, eu îmi voi fi atins ținta.
— O să-ți tăiem… părul, zise râzând Michel Chrestien.
— O să am copii până atunci, răspunse Lucien; și, chiar de mi-ați tăia capul, tot n-o să mă doară…
Cei trei prieteni nu îl înțeleseră pe Lucien, la care relațiile cu lumea înaltă dezvoltaseră în gradul cel mai ridicat orgoliul nobiliar și deșertăciunile aristocratice. Poetul își vedea, pe bună dreptate de-altminteri, un viitor strălucit de pe urma frumuseții și a spiritului său, sprijinite de numele și de titlul de conte de Rubempré. Doamna d'Espard, doamna de Bargeton și doamna de Montcornet îl țineau în palmă cu această promisiune, ca pe un gândac legat cu ață. Lucien nu se mai mișca decât într-un cerc închis. Vorbele: „E de-ai noștri, a învățat să gândească!” spuse cu trei zile în urmă în saloanele domnișoarei des Touches, îl îmbătaseră, ca și felicitările primite de la ducii de Lenoncourt, de Navarreins și de Grandlieu, de la Rastignac, de la Blondet, de la frumoasa ducesă de Maufrigneuse, de la contele d'Esgrignon, de la des Lupeaulx, de la oamenii cei mai cu trecere din partidul regalist.
— Hai să mergem! nu mai e nimic de făcut, replică d'Arthez. O să-ți fie mai greu decât oricărui altuia să te păstrezi curat și să te stimezi singur. O să suferi mult, te cunosc eu, când te vei vedea disprețuit tocmai de aceia cărora li te vei fi devotat.
Cei trei prieteni își luară rămas bun de la Lucien fără să-i întindă mâna prietenește. Lucien stătu câteva clipe îngândurat și trist.
— Ei! lasă-i încolo pe nătărăii ăștia, zise Coralie sărind pe genunchii lui Lucien și înlănțuindu-i gâtul cu brațele ei albe și moi; ăștia iau viața în serios, iar viața e o glumă. De altfel, tu o să fii contele Lucien de Rubempré. Iar eu o să-i fac, dacă e nevoie, zile fripte Ministerului de Justiție. Știu eu cum să-l sucesc pe stricatul de des Lupeaulx, care o să-ți obțină semnarea ordonanței. Nu ți-am spus că, dacă vei avea nevoie de o treaptă în plus ca să apuci prada, îți dau și cadavrul Coraliei?
A doua zi, Lucien lăsă să i se treacă numele printre colaboratorii Deșteptării. Numele lui fu anunțat ca o cucerire în prospectul împărțit din grija ministerului în o sută de mii de exemplare. Lucien luă parte la banchetul triumfal, care ținu nouă ceasuri, la Robert, la doi pași de Frascati, și la care asistau corifeii presei regaliste: Martainville, Augé, Destains[271] și o sumedenie de scriitori încă în viață care, pe atunci, țineau cu monarhia și cu religia, după o expresie consacrată.
— O să izbim în liberali, de-o să le meargă fulgii! zise Hector Merlin.
— Domnilor, răspunse Nathan, care trecu și el în această tabără socotind că era mai bine, pentru exploatarea teatrului la care se gândea, să aibă autoritatea de partea sa, decât împotrivă. Dacă le declarăm război, măcar să-l facem cumsecade! Să-i atacăm pe toți scriitorii clasici și liberali fără deosebire de vârstă sau de sex, să-i luăm pe toți în zeflemea fără cruțare.
— Să fim demni, să nu ne lăsăm câștigați de exemplarele, de darurile, de banii editorilor. Să restaurăm gazetăria.
— Bine! zise Martainville. Justum et tenacem propositi virum[272]! Să fim neîndurați și usturători. Eu o să-l scutur pe La Fayette[273] ca să vadă lumea cine e: o paiață numărul unu!
— Eu, spuse Lucien, îi iau asupra mea pe eroii Constituționalului[274], pe sergentul Mercier, Operele complete ale domnului Jouy[275], pe iluștrii oratori de stânga!
La ora unu din noapte, un război pe viață și pe moarte fu hotărât și votat în unanimitate de redactori, care își înecară toate nuanțele și toate ideile într-un punci căruia îi dădură foc.
— Ne-am turnat o armură monarhică și religioasă pe cinste! zise din pragul ușii unul dintre scriitorii cei mai celebri ai literaturii romantice.
Aceste vorbe istorice, destăinuite de un editor care asistase la masă, apărură a doua zi în Oglinda; însă indiscreția fu pusă în seama lui Lucien. O astfel de trădare fu semnalul unui mare tărăboi dezlănțuit în ziarele liberale. Lucien ajunse calul lor de bătaie și nu fu cruțat în nici un fel: dădură în vileag pățaniile sonetelor lui, dezvăluiră publicului că Dauriat prefera să piardă trei mii de franci decât să le tipărească, îl porecliră poetul fără sonete!
Într-o dimineață, în chiar ziarul unde debutase Lucien atât de răsunător, citi rândurile următoare, scrise numai pentru dânsul, căci publicul nu putea pricepe aluzia:
Dacă editorul Dauriat stăruie în a nu publica sonetele viitorului Petrarca al Franței, noi ne vom purta ca niște dușmani mărinimoși și vom pune coloanele noastre la dispoziția acestor poeme care trebuie să fie foarte nostime, judecând după exemplarul pus nouă la dispoziție de un prieten al autorului.
Și, sub acest înfricoșător anunț, poetul citi sonetul următor, dedicat umilei flori a SCAIETELUI[276], care îl făcu să plângă lacrimi amare:
Odată-n zori, din ierburi se înălțase una, Firavă și suspectă, în locul plin de flori;
Cu tărăboi pretinse că splendide culori Vor arăta-ntr-o zi că e de neam, ea una:
Deci o îngăduire! Dar, ce să vezi? că juna Porni să-și ocărască frumoasele-i surori, Ce-n urmă-atanisile de spusele-i grandori, Cerură, scurt, dovezi că-naltă i-e străbuna.
Și iat-o că-nflori! Stârni atâta silă Și țipăt în grădină, cât nici un guguman;
Vai! cât îl fluierară pe-acest calic sărman!
Stăpânul, ce trecea, îl frânse fără milă;
Și noaptea, doar măgarul îi plânse pe mormânt, Căci nu era în sine decât un SCAI de rând!
Vernou vorbi de pasiunea lui Lucien pentru joc și semnală dinainte Arcașul drept o operă antinațională, în care autorul lua partea măcelarilor catolici împotriva victimelor calviniste. Într-o săptămână, sfada deveni veninoasă la culme. Lucien se bizuia pe prietenul său Lousteau, care îi datora o mie de franci și cu care avea o înțelegere secretă; însă Lousteau ajunse cel mai mare dușman al lui Lucien. Iată cum. De trei luni, Nathan o iubea pe Florine și nu știa cum să i-o răpească lui Lousteau, pentru care fata asta era o adevărată providență. Amărăciunea și deznădejdea actriței rămase fără angajament îl făcu pe Nathan, coleg acuma cu Lucien, să se ducă la Coralie și s-o roage să-i ofere Florinei un rol într-o piesă de-a lui, urmând ca el să-i obțină apoi Florinei un angajament condițional la Gymnase. Florine, îmbătată de ambiție, nu șovăi. Avusese destulă vreme ca să-l cunoască pe Lousteau. Nathan era un ambițios literar și politic, de o energie pe măsura nevoilor sale, pe când la Lousteau viciile înăbușeau voința. Actrița, care ținea să reapară înconjurată de o nouă strălucire, îi încredință lui Nathan scrisorile droghistului, iar Nathan îl făcu pe Matifat să i le răscumpere în schimbul șesimii de la ziar, râvnită de Finot. Florine căpătă atunci un apartament luxos în strada Hauteville și îl luă pe Nathan ca protector în văzul gazetarilor și al oamenilor de teatru. Lousteau fu atât de crâncen lovit de această întâmplare, încât izbucni în plâns la sfârșitul unei mese ce i-o dădură prietenii ca să-l mângâie. La această orgie, mesenii găsiră că Nathan, în toată treaba asta, nu-și urmărise decât interesul. Câțiva scriitori, ca și Finot și Vernou, cunoșteau pasiunea dramaturgului pentru Florine; însă, după părerea tuturor, Lucien, mijlocind această afacere, călcase în picioare cele mai sfinte legi ale prieteniei. Proaspătul regalist, care procedase astfel ca să fie pe placul partidului său și din dorința de a-și servi noii amici, nu află iertare.
— Nathan s-a lăsat târât de logica pasiunii; pe când geniul de provincie, cum îi spune Blondet, a făcut-o din calcul rece! exclamă Bixiou.
De aceea pieirea lui Lucien, a intrusului, a panglicarului ce voia să înghită pe toată lumea fu unanim hotărâtă și îndelung plănuită. Vernou, care îl ura pe Lucien, se însărcină să nu-l slăbească nici măcar o clipă. Ca să nu-i mai plătească lui Lousteau cei trei mii de franci, Finot îl învinui pe Lucien că l-a împiedicat să câștige cincizeci de mii de franci când îi dezvăluise lui Nathan secretul „lucrăturii” puse la cale împotriva lui Matifat. Nathan, sfătuit de Florine, își păstrase sprijinul lui Finot vânzându-i șesimea pe cincisprezece mii de franci. Lousteau, care pierdea cei trei mii de franci, nu-i iertă lui Lucien această pagubă importantă pentru el. Rănile amorului propriu sunt fără leac când sunt însoțite și de dureri bănești. E greu de exprimat și de zugrăvit furia ce-i cuprinde pe scriitori când amorul propriu le e rănit, precum și energia de care dau dovadă în momentul când se simt atinși de săgețile otrăvite ale ironiei. Aceia a căror energie și rezistență le sunt stimulate numai de atac se lasă repede răpuși. Oamenii calmi, ce se bazează pe uitarea profundă în care cade un articol injurios, sunt aceia ce fac dovadă de adevăratul curaj literar. De aceea, cei slabi, la prima vedere, par cei tari; dar rezistența lor e de scurtă durată. În primele două săptămâni, Lucien, cuprins de furie, îi împroșcă pe foștii săi prieteni cu o ploaie de articole prin ziarele regaliste, în care împărți povara criticii cu Hector Merlin. Zi de zi, de pe parapetul Deșteptării, îi bombardă cu tot spiritul său, ajutat de altfel de Martainville, singurul care îl servi fără gând ascuns, și căruia nu i se dezvălui secretul acordurilor încheiate cu glume la chefuri, sau la Galeriile de Lemn în prăvălia lui Dauriat și în culisele teatrului, între ziariștii din amândouă partidele uniți într-ascuns în calitate de colegi. Când Lucien se ducea în foaierul Vodevilului, nu mai era întâmpinat ca prieten, doar cei din partidul său îi mai dădeau mâna; pe când Nathan, Hector Merlin, Théodore Gaillard făceau cauză comună fără pic de rușine cu Finot, cu Lousteau, cu Vernou și cu câțiva ziariști porecliți băieți buni. Pe vremea aceea, foaierul Vodevilului era sediul bârfelilor literare, locul unde se adunau oameni din toate partidele, politicieni și magistrați. După o dojană făcută într-o anumită cameră de consiliu, președintele, care îi reproșase unuia dintre colegi că mătură culisele cu roba lui, se trezi față în față cu dojenitul în foaierul Vodevilului. Până la urmă, Lousteau îi întinse acolo mâna lui Nathan. Finot venea și el aproape în fiecare seară. Când avea vreme, Lucien observa în acel loc atitudinea dușmanilor săi față de dânsul și nefericitul copil vedea mereu la ei o neînduplecată răceală.