Numai un Diogene[214] n-ar înțelege ce simțea Lucien suind scara murdară și rău mirositoare a hotelului, întorcând cheia în broască, revăzând podeaua necurățată și soba înghețată din odaia hâdă de atâta mizerie și goliciune! Pe masă găsi manuscrisul romanului său și biletul acesta de la Daniel d'Arthez:
Prietenii noștri sunt aproape mulțumiți de opera ta, dragă poete. Poți s-o prezinți acum cu mai multă încredere, spun ei, prietenilor și dușmanilor. Am citit cu toții fermecătorul tău articol despre Panorama-Dramatique și suntem siguri că stârnești tot pe atâta invidie printre literați, pe câte păreri de rău printre noi.
Daniel
— Păreri de rău! ce vrea să spună? exclamă Lucien, mirat de tonul de politețe al biletului. Ajunsese el oare un străin pentru cenaclu? După ce mușcase din fructele pofticioase ce i le întinsese Eva culiselor, ținea acum și mai mult la prețuirea și prietenia amicilor din strada des Quatre-Vents. Câteva momente rămase cufundat în meditație, punând în cumpănă prezentul din această cameră și viitorul din aceea a Coraliei. Pradă unor șovăieli, pe rând înălțătoare și înjositoare, se așeză la masă și începu să cerceteze starea în care prietenii îi dăduseră înapoi opera. Ce mirare îl cuprinse! Din capitol în capitol, condeiul dibaci și devotat al acestor genii încă necunoscute îi schimbaseră lipsurile în bogății. Un dialog cu miez, viu, concis, nervos, înlocuia convorbirile plăsmuite de el și despre care își dădu seama atunci că erau numai niște pălăvrăgeli în comparație cu acestea în care freamătă tot sufletul epocii. Portretele lui, cam neîngrijit schițate, fuseseră puternic conturate și colorate; toate erau legate de fenomenele curioase ale vieții omenești, prin observații fiziologice, datorite fără îndoială lui Bianchon, și zugrăvite cu o iscusință care le făcea parcă să trăiască. Descrierile lui, înecate în vorbărie goală, deveniseră pline de tâlc și de viață. Dăduse o copilă schiloadă, prost îmbrăcată, și primea în schimb o fată minunată, cu rochia albă și podoabe gingașe, o făptură încântătoare. Îl apucă noaptea cu ochii în lacrimi, înmărmurit de atâta măreție, simțind tot prețul unei atare învățături, admirând corecturile care îl învățau mai multe despre literatură și artă decât cei patru ani ai săi de lecturi, de comparații și de studii. O corectură pe o schiță prost concepută, o linie trasă de mână de maestru pe viu spun oricând mai mult decât toate teoriile și criticile din lume.
— Ce prieteni! ce suflete! ce noroc pe mine! exclamă el strângând manuscrisul la piept.
Mânat de înflăcărarea proprie firilor poetice și schimbătoare, dădu fuga la Daniel. Urcând scara, se socoti totuși mai puțin vrednic de inimile acelea pe care nimic nu le abătea din drumul cinstei. Un glas îi spunea că, dacă Daniel ar fi iubit-o pe Coralie, el n-ar fi împărțit-o cu Camusot. Mai cunoștea, de asemeni, și adânca scârbă a cenaclului pentru ziariști, iar el acuma era oarecum ziarist. Își găsi prietenii, afară de Meyraux, care tocmai plecase, în prada unei deznădejdi zugrăvite pe toate fețele.
— Ce vi s-a întâmplat, prieteni? întrebă Lucien.
— Am aflat o nenorocire înspăimântătoare; mintea cea mai cuprinzătoare a vremii noastre, prietenul nostru cel mai iubit, acela care timp de doi ani a fost făclia noastră…
— Louis Lambert, spuse Lucien.
— E într-o stare de catalepsie ce nu mai îngăduie nici o nădejde, zise Bianchon.
— O să moară cu trupul nesimțitor și cu capul în ceruri, adăugă solemn Michel Chrestien.
— O să moară așa cum a trăit, zise d'Arthez.
— Dragostea ivită ca un foc în vastul imperiu al creierului său i l-a aprins, spuse Léon Giraud.
— Da, adăugă Joseph Bridau, l-a dus atât de sus, încât noi nu-l mai putem urmări cu ochii noștri.
— Cei mai de plâns suntem noi, spuse Fulgence Ridal.
— Poate că se va însănătoși, exclamă Lucien.
— Din câte spune Meyraux, vindecarea e cu neputință, răspunse Bianchon. În creierul lui se petrec anumite fenomene asupra cărora medicina n-are nici o putere.
— Există totuși remedii, zise d'Arthez.
— Da, spuse Bianchon, acuma nu e decât cataleptic; l-am putea face imbecil.
— Dacă geniul răului ar primi un alt cap în locul aceluia, eu i l-aș da pe-al meu! exclamă Michel Chrestien.
— Și ce s-ar face atunci federația europeană? întrebă d'Arthez.
— A! e adevărat, reluă Michel Chrestien; înainte de a fi al unui singur om, ești al omenirii întregi.
— Venisem aici cu inima plină de mulțumiri pentru voi toți, zise Lucien. Ogorul meu plin de mărăcini l-ați preschimbat într-o grădină cerească.
— Mulțumiri! Drept cine ne iei? spuse Bianchon.
— Plăcerea a fost pentru noi, reluă Fulgence.
— Hei, și acum, iată-te ziarist! îi zise Leon Giraud. Zvonul debutului tău a ajuns până în Cartierul Latin.
— Nu-s încă, răspunse Lucien.
— A! cu atât mai bine! adăugă Michel Chrestien.
— Vă spuneam eu, reluă d'Arthez. Lucien e dintre aceia care cunosc prețul unui cuget curat. Nu-i oare mare lucru să poți spune când pui seara capul pe pernă: „N-am condamnat operele altora, n-am mâhnit pe nimeni; spiritul meu n-a scormonit, ca un pumnal, sufletul nici unui nevinovat; gluma mea n-a ucis nici o fericire, nici măcar n-a tulburat prostia fericită, n-a cicălit pe nedrept nici un geniu; am disprețuit triumful facil al epigramei; în sfârșit, nu mi-am călcat niciodată în picioare convingerile”?
— Păi, zise Lucien, eu cred că poți fi așa și lucrând la un ziar. Când n-ai alt mijloc de trai, ce vrei să faci? ajungi la ziar.
— O! O! O! făcu Fulgence, urcând cu câte un ton la fiecare exclamație; capitulăm, carevasăzică.
— Se face ziarist, zise grav Léon Giraud. Ah! Lucien, dacă ai vrea să fii ziarist alături de noi, să lucrezi și tu la ziarul ce-l vom scoate noi și în care nici când adevărul și dreptatea nu vor fi batjocorite, în care vom răspândi învățăturile folositoare omenirii, poate că…
— N-o să aveți nici un abonat, replică machiavelic Lucien întrerupându-l pe Léon.
— O să avem cinci sute care vor face cât cinci mii, răspunse Michel Chrestien.
— O să aveți nevoie de capital, reluă Lucien.
— Nu, zise d'Arthez, numai de devotament.
— Parcă ar fi o prăvălie de parfumuri, exclamă Michel Chrestien mirosind cu un gest comic capul lui Lucien. Te-a văzut lumea într-o trăsură grozavă, trasă de niște cai de dandy, cu o femeie vrednică de un prinț, Coralie.
— Ei, și? zise Lucien, e vreun rău într-asta?
— Tu vorbești de parcă ar fi, îi strigă Bianchon.
— I-aș fi dorit lui Lucien, zise d'Arthez, o Beatrix, o femeie nobilă care să-l fi sprijinit în viață…
— Daniel, dar dragostea nu-i pretutindeni aceeași? spuse poetul.
— A! răspunse republicanul, în privința asta sunt aristocrat. N-aș putea iubi o femeie pe care un actor o sărută pe obraz în fața publicului, o femeie tutuită în culise, care se înjosește în fața lumii din sală și îi zâmbește, care dansează ridicându-și fusta și se îmbracă bărbătește ca să arate tuturor ceea ce țin să văd numai eu. Sau, dacă aș iubi o asemenea femeie, aș scoate-o din teatru și aș purifica-o prin dragostea mea.
— Și dacă ea n-ar putea pleca din teatru?
— Aș muri de durere, de gelozie, de tot felul de boli. Că doară nu-ți poți smulge iubirea din suflet cum îți scoți o măsea.
Lucien se întunecă la față și căzu pe gânduri.
„Când vor mai afla că îl accept și pe Camusot, mă vor disprețui”, își zicea el.
— Să-ți spun eu cum stau lucrurile, i se adresă sălbaticul republican cu o bunătate brutală, ai putea să fii un mare scriitor, dar n-o să fii decât un mic palavragiu.
Și își luă pălăria și ieși.
— E aspru Michel, zise poetul.
— Aspru, dar face bine ca un clește de dentist. Michel îți vede viitorul care te așteaptă, și poate că în clipa asta îți plânge de milă pe stradă.
D'Arthez se purtă blând și mângâietor, încercând să-l îmbărbăteze pe Lucien. Peste un ceas, poetul plecă din cenaclu, chinuit de conștiință, care îi striga: „Vei fi ziarist!” precum vrăjitoarea îi striga lui Macbeth[215]: „Vei fi rege!” În stradă, își ridică ochii spre ferestrele răbdătorului d'Arthez, luminate slab, și se întoarse acasă la el cu inima mâhnită și neliniștită. Un fel de presimțire îi spunea că prietenii lui adevărați îl strânseseră pentru cea din urmă oară la pieptul lor. Ajungând, prin piața Sorbonei, în strada Cluny, recunoscu trăsura Coraliei. Ca să-și vadă poetul o clipă, cât să-i spună bună seara, actrița străbătuse distanța dintre bulevardul Temple și Sorbona. Lucien își găsi iubita plângând la vederea mansardei lui, voia să fie și ea nefericită ca el; și, pe când îi rânduia cămășile, mănușile, cravatele și batistele în scrinul cel urât, șiroaie de lacrimi îi udau obrajii. Durerea ei era atât de adevărată, de mare, dovedea atâta iubire, încât Lucien, care fusese mustrat că trăiește cu o actriță, văzu în Coralie o sfântă gata să îmbrace haina sărăciei. Ca să poată veni, gingașa făptură se slujise de pretextul de a-l înștiința pe prietenul ei că grupul Camusot, Coralie și Lucien îi va întoarce grupului Matifat, Florine și Lousteau supeul, și de a-l întreba pe Lucien dacă avea vreo invitație folositoare de făcut; Lucien îi răspunse că trebuie să se sfătuiască cu Lousteau. După câteva momente, actrița fugi, ascunzându-i lui Lucien că o așteaptă Camusot jos. A doua zi, chiar la opt dimineața, Lucien se duse la Étienne, nu-l găsi acasă și dădu fuga la Florine. Ziaristul și actrița îl primiră pe poet în dormitorul încântător în care se instalaseră ca soț și soție, și toți trei luară acolo un prânz excelent.
— Eu unul, dragul meu, îi spuse Lousteau după ce se așezară la masă și după ce Lucien îi vorbi de supeul Coraliei, te sfătuiesc să mergi cu mine la Félicien Vernou, să-l inviți și să te împrietenești cu el, atât cât se poate împrieteni cineva cu o asemenea lichea. S-ar putea ca Félicien să te bage la ziarul politic, unde el umple regulat foiletonul și unde te-ai putea lăfăi și tu în pagina întâi cu niște articole de fond. Fițuica lui, ca și a noastră, e a partidului liberal, care e partidul popular; așa că vei fi și tu liberal; de altminteri, dacă ai vrea ulterior să treci de partea guvernului, ai intra cu atât mai multe avantaje, cu cât mai întâi te vei fi făcut mai de temut. Hector Merlin și cu cucoana lui du Val-Noble, la care vin câțiva mari seniori, tineri dandy și milionari, nu te-au chemat, pe tine și pe Coralie, la ei la masă?
— Ba da, răspunse Lucien, te-au poftit și pe tine cu Florine.
Lucien și Lousteau, în timpul beției de vineri și a prânzului de duminică, ajunseseră să se tutuiască.
— Bine. O să-l întâlnim pe Merlin la ziar, băiatul ăsta calcă pe urmele lui Finot, ai face bine să-l cultivi, să-l chemi împreună cu amanta lui: poate să-ți fie de folos foarte curând, căci oamenii urâcioși au nevoie de toată lumea, și o să-ți facă vreun serviciu numai ca să dispună de condeiul tău la nevoie.
— Debutul dumitale a făcut destulă senzație ca să nu mai întâmpini nici o piedică, îi spuse Florine lui Lucien; grăbește-te să profiți, altfel lumea te uită repede.
— Afacerea, reluă Lousteau, afacerea cea mare s-a făcut! Finot, om fără pic de talent, este director și redactor-șef la jurnalul hebdomadar al lui Dauriat, proprietar pe o șesime care nu-l costă nici un ban, și cu o leafă de șase sute de franci pe lună. Iar eu, din dimineața asta, sunt redactor-șef la fițuica noastră. Toate s-au petrecut așa cum le ticluisem eu seara trecută. Florine a fost minunată, îl „taie” și pe Talleyrand[216].
— Noi îi stăpânim pe oameni prin plăcerile lor, zise Florine, iar diplomații prin amorul lor propriu; diplomații îi văd făcând mofturi, și noi îi vedem făcând prostii; noi suntem deci mai tari.
— În concluzie, zise Lousteau, Matifat a rostit singura glumă bună din viața lui de droghist: „Afacerea, a spus el, ține tot de branșa mea: voi continua să vând hapuri!”
— O bănuiesc pe Florine că i-a suflat acest răspuns, exclamă Lucien.
— În felul ăsta, dragul meu, reluă Lousteau, ai pus și tu piciorul pe prima treaptă.
— Te-ai născut cu tichia norocosului, îi zise Florine. Câți tineri n-am văzut noi, abia târându-și existența prin Paris ani și ani de zile, fără să ajungă să li se publice un articol în vreun ziar! O să fie cu dumneata cum a fost cu Émile Blondet. În șase luni, te văd jucându-i pe degete pe toți, adăugă ea aruncându-i un surâs glumeț.
— Uită-te la mine: sunt la Paris de trei ani, spuse Lousteau, și, abia de ieri, Finot îmi dă trei sute de franci pe lună pentru postul de redactor-șef, îmi plătește cinci franci coloana și o sută de franci foaia în săptămânalul lui.
— Hei, nu zici nimic?… izbucni Florine privindu-l pe Lucien.
— Să vedem, răspunse Lucien.
— Dragul meu, reluă Lousteau cam înțepat, am făcut totul pentru tine ca pentru un frate; însă nu răspund de Finot. Or să-l năpădească o mulțime de lichele care, în câteva zile, or să-i facă propuneri de colaborare cu pretenții mai mici. Am făgăduit în numele tău: n-ai decât să-i spui nu, dacă vrei. Nici nu știi cât noroc ai, începu iar ziaristul după o pauză. Intri într-un grup în care camarazii își atacă dușmanii în mai multe ziare deodată, și-și fac servicii unii altora.
— Hai să-l vedem întâi pe Félicien Vernou, zise Lucien, grăbit să se vadă în cârdășia acestor înfricoșătoare păsări de pradă.
Lousteau trimise după o trăsură și cei doi prieteni se duseră în strada Mandar, unde locuia Vernou, într-o casă cu grădină; stătea într-un apartament de la etajul al doilea. Lucien se miră nespus că îl găsește pe criticul mușcător, disprețuitor și pretențios la culme, într-o sufragerie vulgară de tot, tapetată fără gust și plină de igrasie, împodobită cu gravuri în rame aurite, stând la masă cu o femeie prea urâtă ca să nu-i fie nevastă legitimă, și cu doi copii mici, cocoțați pe niște scaune cu picioare foarte înalte și cu bare de lemn, ca să-i țină cuminți pe neastâmpărații aceia. Surprins într-un halat făcut dintr-o rochie veche de-a nevestei, Félicien se arătă foarte nemulțumit.
— Ai luat masa, Lousteau? întrebă el oferindu-i un scaun lui Lucien.
— Venim de la Florine, zise Étienne, și am mâncat la dânsa.
Lucien nu contenea să se uite la doamna Vernou, care semăna cu o bucătăreasă grasă, destul de albă la față, dar nespus de comună. Doamna Vernou purta peste o bonetă de noapte o basma legată strâns pe sub bărbie, încât obrajii îi atârnau pe de lături. Capotul, fără cordon, prins la guler cu un nasture, cădea în cute largi și o acoperea atât de prost, încât nu se putea să n-o asemui cu un bolovan. De o sănătate de fier, avea obrajii aproape vineți și mâini cu degete ca niște cârnați. Văzând-o, Lucien își explică purtarea stingherită a lui Vernou în lume. Îmbolnăvit de căsătoria asta, prea slab ca să-și părăsească nevasta și copiii, dar destul de poet ca să sufere mereu de pe urma lor, acest scriitor nu-i mai putea ierta nimănui vreun succes, trebuia să fie nemulțumit de toți, fiind veșnic nemulțumit de sine. Lucien pricepu acum acreala împietrită pe fața aceea invidioasă și revărsată în conversația lui, fraza sa necruțătoare, veșnic ascuțită și șlefuită ca un pumnal.
— Să trecem în birou, zise Félicien ridicându-se, e vorba probabil de chestiuni literare.
— Da și nu, răspunse Lousteau. E vorba, dragă, de un supeu.
— Am venit, zise Lucien, să vă rog din partea Coraliei…
La numele acesta, doamna Vernou ciuli urechea, ridicând capul.
—… să veniți la supeu, de azi într-o săptămână, continuă Lucien. Vor fi aceia pe care i-ați văzut la Florine, și în plus doamna du Val-Noble, Merlin și alți câțiva. O să avem și joc de cărți.
— Nu o să poți, dragul meu; în ziua aceea mergem la doamna Mahoudeau, zise soția.
— Și ce-i cu asta? spuse Vernou.
— Dacă nu ne ducem, o să se burzuluiască, și doar ai nevoie de ea ca să-ți sconteze polițele editorilor.
— Dragul meu, iată o soață ce nu poate pricepe că un supeu care începe la douăsprezece noaptea nu te împiedică să te duci la o serată care se isprăvește la unsprezece! Și eu sunt nevoit să lucrez alături de dumneaei! adăugă el.
— Dumneata ai atâta imaginație! răspunse Lucien, care-și făcu din Vernou un dușman de moarte cu vorba asta.
— Prin urmare, reluă Lousteau, vii, te așteptăm; dar mai e ceva. Domnul de Rubempré e dintre ai noștri, așa că fă-i un rost la ziarul tău; prezintă-l drept un băiat capabil să facă literatură înaltă, ca să-i publice măcar două articole pe lună.
— Da, numai dacă vrea să fie de-ai noștri, să-i atace pe dușmanii noștri după cum noi o să-i atacăm pe ai săi, și să-i apere pe prietenii noștri. Voi vorbi cu dânsul diseară la Operă, răspunse Vernou.
— Foarte bine. Atunci pe mâine, dragul meu, zise Lousteau strângându-i mâna lui Vernou cu semnele celei mai vii prietenii. Când îți-apare cartea?
— Depinde de Dauriat, spuse tatăl de familie; cartea e gata.
— Ești mulțumit?
— Da și nu…
— Avem noi grijă de succes, zise Lousteau, ridicându-se și salutând-o pe soția confratelui.
Plecarea lor fu grăbită de chiotele celor doi copii, care se certau și se plesneau cu lingurile, aruncându-și mâncarea în obraz.
— Văzuși aici, dragul meu, îi zise Étienne lui Lucien, o femeie care, fără știrea ei, o să facă mari ravagii în literatură. Bietul Vernou nu-i iartă nimănui că el are o asemenea soție. Ar trebui să-l scăpăm de ea, în interesul public bineînțeles. Ne-am pune la adăpost de un potop de articole necruțătoare, de atacuri îndreptate împotriva tuturor succeselor și împotriva tuturor reputațiilor. Ce să te faci cu o asemenea nevastă și cu cei doi mucoși? L-ai văzut pe Rigaudin în Casa la loterie, piesa lui Picard[217]?… ei bine, ca și Rigaudin, Vernou nu se va bate el personal, dar va face pe alții să se bată; e capabil să-și scoată un ochi pentru a-i scoate doi celui mai bun prieten; o să-l vezi călcând peste cadavre, surâzând la toate nenorocirile, atacându-i pe principi, pe duci, pe marchizi, pe nobili, numai pentru că el e om de jos; atacându-i pe celibatarii cu o reputație frumoasă numai din pricina nevesti-și, și vorbind totdeauna de morală, pledând pentru bucuriile vieții de familie și pentru datoriile de cetățean. În sfârșit, criticul acesta atât de moralist nu va fi blând cu nimeni, nici chiar cu copiii. Trăiește în strada Mandar, între o nevastă, care ar putea foarte bine să-l joace pe mamamouchi din Burghezul gentilom[218], și doi mici Vernou pociți ca niște limbrici; vrea să-și bată joc de cartierul Saint-Germain, unde nu va călca niciodată, și le va pune să vorbească pe ducese cum vorbește nevastă-sa. Iată cine e omul care va urla împotriva iezuiților, va insulta curtea, atribuindu-i intenția de a restabili drepturile feudale, dreptul primului-născut, și va predica orice cruciadă în favoarea egalității, el care nu se crede egalul nimănui. Dacă ar fi burlac, dacă ar vizita lumea bună, dacă ar semăna cu poeții regaliști cu pensie și cinstiți cu crucea Legiunii de onoare, ar fi un optimist. Gazetăria cunoaște multe cazuri din acestea. E un tun mare pus în bătaie de un mărunte. Îți mai vine acum să te însori? Vernou nu mai are suflet, e numai fiere. Este ziaristul prin excelență, un tigru cu două mâini, care sfâșie totul, de parcă i-ar fi condeiul turbat.
— E gunofob[219], zise Lucien. Măcar, are talent?
— Are spirit, e fabricant de articole. A făcut, face, și va face numai articole. Oricât s-ar căzni însă, cu proza lui nu poate scoate o carte. Félicien nu e în stare să conceapă o operă, s-o echilibreze, să reunească armonios personajele într-un plan care începe, se leagă și se îndreaptă spre un fapt capital; are idei, dar nu cunoaște faptele; eroii lui vor fi utopii filosofice sau liberale; în fine, stilul lui e de o originalitate căutată, fraza lui bombastică s-ar dezumfla dacă un critic ar înțepa-o. De aceea se și teme grozav de gazete, ca toți aceia care au nevoie de colacii laudelor ca să se țină deasupra apei.
— I-ai tras un adevărat articol! exclamă Lucien.
— Articolele astea, dragă băiete, poți să ți le spui singur, dar să nu le scrii niciodată.
— Sigur, acum ești redactor-șef, îi spuse Lucien.
— Unde vrei să te las? îl întrebă Lousteau.
— La Coralie.
— Aha! ne-am amorezat, zise Lousteau. Asta e o mare greșeală. Fă cu Coralie cum fac eu cu Florine, ține-o ca menajeră, și atâta tot! Libertatea, mai presus de orice!
— Tu i-ai băga și pe sfinți în iad! îi spuse Lucien râzând.
— Pe draci, însă, nu-i mai bagi în iad, răspunse Lousteau.
Tonul ușuratic, sclipitor, al noului său amic, felul cum lua viața, paradoxurile lui amestecate cu maximele adevărate ale machiavelismului parizian începeau să acționeze asupra lui Lucien, fără știrea acestuia. În teorie, poetul recunoștea primejdia unor asemenea concepții, dar în practică le găsea folositoare. Ajungând pe bulevardul Temple, cei doi amici se înțeleseră să se întâlnească între patru și cinci, la biroul ziarului, unde avea desigur să vină și Hector Merlin. Lucien era într-adevăr surprins de voluptatea iubirii adevărate a curtezanelor care își prind cangea de colțișoarele cele mai slabe ale sufletului, mlădiindu-se după toate dorințele cu o artă de necrezut, favorizând deprinderile moleșitoare din care ele își trag puterea. Lucien era însetat de plăcerile Parisului, se deprindea cu viața ușoară, îmbelșugată și luxoasă pe care i-o făcea actrița la ea acasă. Îi găsi pe Coralie și pe Camusot beți de bucurie. Teatrul Gymnase propunea pentru Paștele viitor un angajament în niște condiții, precis formulate, ce depășeau toate așteptările Coraliei.
— Dumitale îți datorăm triumful acesta, zise Camusot.
— O! cu siguranță: fără dânsul, Alcadele cădea, exclamă Coralie, nu i se făcea cronică, și eu aș mai fi rămas încă șase ani să joc pe bulevard.
Îi sări de gât în fața lui Camusot. Bucuria actriței avea ceva șerpesc în repeziciunea mișcării, ceva suav în pornirea ei: iubea. Ca toți oamenii loviți de o durere mare, Camusot lăsă ochii în jos și recunoscu, de-a lungul cusăturilor ghetelor lui Lucien, ața colorată pe care o întrebuințau cizmarii renumiți, desenându-se în galben aprins pe negrul lucios al ramei. Culoarea originală a acestui fir îi reținuse atenția în timpul monologului său în legătură cu prezența nelămurită a unei perechi de ghete în fața sobei Coraliei. Citise în litere negre pe pielea albă și moale a căptușelii adresa unui cizmar faimos pe atunci, „Gay, strada Michodière”.
— Domnule, îi spuse el lui Lucien, ai niște ghete foarte frumoase.
— Tot ce are e frumos, răspunse Coralie.
— Aș vrea să-mi comand și eu ceva la cizmarul dumitale
— O! zise Coralie, se cunoaște că vii din strada Bourdonnais. Cum îți vine să întrebi pe cineva de adresa furnizorilor săi? N-o să te apuci acum să porți ghete de tineri! Frumos ți-ar mai sta! Poartă-ți ghetele dumitale care se potrivesc atât de bine cu un om cu rostul lui, cu nevastă, copii și amantă.
— Mă rog, dacă domnul ar vrea să-și scoată o gheată, mi-ar face un mare serviciu, continuă cu încăpățânare Camusot.
— N-aș mai putea s-o încalț la loc fără limbă, zise Lucien roșind.
— Bérénice o să se repeadă să cumpere una, tot e nevoie aici în casă, spuse negustorul rânjind fioros.
— Papa Camusot, zise Coralie zvârlindu-i o privire de un dispreț fără seamăn, de ce nu ai curajul lașității dumitale? Hai, spune-ți odată gândul! Ți se pare cumva că ghetele dumnealui seamănă cu ale mele?
— Îți interzic să-ți scoți gheata, îi zise ea lui Lucien.
— Da, domnule Camusot, da, ghetele acestea sunt absolut aceleași cu cele care te înfruntau zilele trecute în fața sobei, iar dumnealui, ascuns în odăița mea de îmbrăcat, le aștepta; petrecuse noaptea aici. Asta gândești, nu-i așa? Ei bine, gândește. Vreau eu. Pentru că e adevărul adevărat. Te înșel. Și ce-i cu asta? Așa-mi place, așa fac!
Se așeză pe scaun fără mânie și cu aerul cel mai nestingherit privindu-i pe Camusot și pe Lucien care nu îndrăzneau să se uite unul la altul.
— N-o să cred decât ceea ce vrei tu să cred, zise Camusot. Nu glumi; am greșit.
— Ori sunt o lepădătură desfrânată care într-o clipă s-a îndrăgostit de dumnealui, ori sunt o biată făptură nefericită care a simțit pentru întâia oară dragostea adevărată după care aleargă toate femeile. În amândouă cazurile, trebuie să mă părăsești sau să mă iei așa cum sunt, spuse ea zdrobindu-l pe negustor cu un gest de regină.
— Să fie adevărat? întrebă Camusot, văzând după chipul lui Lucien că fata nu glumea, și cerșind totuși o minciună.
— O iubesc pe domnișoara, spuse Lucien.
Auzind vorba asta spusă cu o voce mișcată, Coralie sări de gâtul poetului, îl strânse în brațe și întoarse capul către negustorul de mătăsuri, înfățișându-i o minunată pereche de îndrăgostiți pe care o alcătuia ea împreună cu Lucien.
— Sărmane Musot, ia tot ce mi-ai dăruit, nu vreau nimic de la tine, îl iubesc nebunește pe copilul ăsta, nu pentru deșteptăciunea lui, ci pentru frumusețea lui. Prefer mizeria cu el decât milioanele cu tine.
Camusot căzu într-un fotoliu, își luă capul în mâini și rămase tăcut.
— Vrei să plecăm de aici? întrebă ea cu o cruzime de necrezut.
Pe Lucien îl trecură fiori reci pomenindu-se deodată pe cap cu o nevastă, cu o actriță și cu o gospodărie.
— Rămâi aici, Coralie, păstrează totul, spuse negustorul cu o voce slabă și îndurerată care pornea din suflet, nu vreau să iau nimic. Mobilierul face totuși șaizeci de mii de franci, însă nu m-aș deprinde cu gândul că draga mea Coralie e în mizerie. Și totuși, foarte curând vei ajunge în mizerie. Cât ar fi de mari talentele domnului, ele nu pot să-ți asigure existența. Asta ne așteaptă pe noi toți, bătrânii! Lasă-mi, Coralie, dreptul de a veni să te văd câteodată: pot să-ți fiu de folos. De altminteri, mărturisesc, mi-ar fi cu neputință să trăiesc fără tine.
Blândețea bietului om, lipsit de toată fericirea în clipa când se credea cel mai fericit, îl mișcă adânc pe Lucien, nu însă și pe Coralie.
— Vino, dragă Musot, vino de câte ori vrei, îi zise ea, o să te iubesc mai mult când nu te voi înșela.
Camusot se arătă mulțumit că nu era izgonit din paradisul lui pământesc, în care avea să sufere desigur, dar în care spera să reintre mai târziu în toate drepturile, încrezându-se în întâmplările pe care le oferă viața la Paris, și în ispitele ce-l vor asalta pe Lucien. Bătrânul pișicher își făcu socoteala că, mai curând ori mai târziu, tânărul acesta frumos avea să calce pe de lături, și, pentru a-l spiona, pentru a-l ponegri în ochii Coraliei, voia să rămână prieten cu ei. Slăbiciunea aceasta a pasiunii adevărate îl înspăimântă pe Lucien. Camusot le propuse să ia masa toți trei la Véry, ceea ce se acceptă.
— Ce fericire! strigă Coralie după plecarea lui Camusot, s-a isprăvit cu mansarda din Cartierul Latin, o să stai aici, n-o să ne mai despărțim; o să-ți iei, de ochii lumii, un mic apartament în strada Charlot, și: mână, birjar!
Începuse să danseze dansul spaniol cu focul ce-i trăda pasiunea.
— Pot să câștig cinci sute de franci pe lună muncind mult, zise Lucien.
— Tot atâta am și eu la teatru, fără să pun la socoteală ce mai pică. O să-mi facă rochii Camusot, că mă iubește! Cu o mie cinci sute de franci pe lună, o să trăim împărătește.
— Și caii, și vizitiul, și servitoarea? întrebă Bérénice.
— O să mă împrumut, exclamă Coralie.
Și începu iar să danseze luându-l și pe Lucien.
— Atunci trebuie să accept propunerile lui Finot, exclamă Lucien.
— Hai să mergem, zise Coralie; mă îmbrac și te conduc la ziar; o să te aștept în trăsură, pe bulevard.
Lucien se așeză pe o sofa, o privi pe actriță îmbrăcându-se și începu să cugete foarte serios. Fără îndoială că i-ar fi plăcut mai mult s-o lase pe Coralie liberă, decât să-și ia răspunderile unei astfel de gospodării; o văzu însă atât de frumoasă, de atrăgătoare, încât fu ispitit de pitorescul vieții de boem și îi zvârli destinului mănușa. Bérénice primi ordinul să se îngrijească de mutarea și instalarea lui Lucien. Apoi, triumfătoarea, frumoasa, fericita Coralie își luă poetul iubit și trecu prin tot Parisul ca să ajungă în strada Saint-Fiacre. Lucien sui sprinten scara și pătrunse ca la el acasă în birourile ziarului. Castravetele, tot cu teancul de hârtie pe cap, și bătrânul Giroudeau îi spuseră și acum cu destulă prefăcătorie că nu venise încă nimeni.
— Dar redactorii trebuie să se vadă undeva ca să se înțeleagă asupra ziarului, zise el.
— Se poate, dar redacția nu mă privește, spuse căpitanul din Garda imperială, care se apucă din nou să-și verifice socotelile făcând veșnicul lui hrm! hrm!
În clipa aceea, printr-o întâmplare (cum să-i zicem: norocoasă sau nenorocoasă?), Finot veni să-l înștiințeze pe Giroudeau de falsa lui abdicare și să-i spună să aibă grijă de interesele lui.
— Lasă diplomația față de dumnealui, e de la ziar, îi zise Finot unchiului său, luând mâna lui Lucien și strângându-i-o.
— A! dumnealui e de la ziar! exclamă Giroudeau mirat de gestul nepotului. Bravo, domnule, nu ți-a fost greu să intri.
— Vreau să-ți fac eu rostul aici, ca să nu te tragă Étienne pe sfoară, zise Finot făcându-i cu ochiul lui Lucien. Dumnealui o să aibă trei franci de coloană pentru orice articol, inclusiv cronicile de teatru.
— N-ai oferit nimănui condițiile astea până acum, spuse Giroudeau uitându-se cu mirare la Lucien.
— O să aibă cele patru teatre de pe bulevard; să ai grijă să nu i se sufle lojile, și să i se dea biletele de spectacol. Te sfătuiesc, însă, să vorbești să ți le trimită acasă, zise el întorcându-se spre Lucien. Domnul se mai angajează să scrie, pe lângă critică, zece articole Varietăți de circa două coloane pentru cincizeci de franci pe lună timp de un an. Ești mulțumit?
— Da, zise Lucien, care era silit de împrejurări să primească.
— Unchiule, îi spuse Finot casierului, scrii dumneata contractul, și-l semnăm când coborâm.
— Cum se numește domnul? întrebă Giroudeau ridicându-se și scoțându-și boneta de mătase neagră.
— Domnul Lucien de Rubempré, autorul articolului despre Alcade, zise Finot.
— Tinere, exclamă bătrânul militar arătând spre fruntea lui Lucien, ai aici o mină de aur. Eu nu sunt „literar”, dar articolul dumitale l-am citit și mi-a plăcut. Așa da! asta zic și eu vervă! M-am gândit numaidecât: „Asta o să ne aducă abonați!” Și au și venit. Am vândut cincizeci de numere.
— Contractul cu Étienne Lousteau e copiat în dublu exemplar și gata de semnat? îl întrebă Finot pe unchi.
— Da, zise Giroudeau.
— Pune la acel pe care îl semnez cu domnul data de ieri, pentru ca Lousteau să fie obligat să-l respecte.
Finot îl luă de braț pe noul redactor cu o camaraderie prefăcută ce îl cuceri pe poet și îl trase pe scară, zicându-i:
— În felul ăsta, situația dumitale aici nu mai poate fi schimbată de nimeni. Te prezint eu însumi redactorilor mei. Iar diseară, Lousteau te va prezenta la teatre. Poți să câștigi o sută cincizeci de franci pe lună la fițuica pe care o va conduce Lousteau; de aceea, caută să te împaci bine cu el. Și așa, pușlamaua o să fie supărat pe mine că i-am legat mâinile în ceea ce te privește, dar dumneata ai talent și nu vreau să fii la cheremul unui redactor-șef. Și ceva ce trebuie să rămână numai între noi: poți să-mi aduci două foi pe lună pentru revista mea săptămânală, o să ți le plătesc cu două sute de franci. Nu vorbi cu nimeni despre învoiala asta, m-ar omorî ceilalți, să știe ce noroc are noul venit. Fă patru articole din cele două foi și semnează două cu numele dumitale și două cu un pseudonim, ca să nu ai aerul că mănânci pâinea altora. Situația ți-o datorezi lui Blondet și lui Vignon, care spun că ești un băiat de viitor. Așa că arată-te demn. Mai ales, ferește-te de prieteni. În ceea ce ne privește pe noi doi, să ne înțelegem bine totdeauna. Servește-mă, și te voi servi. Ai loji și bilete de vândut pentru patruzeci de franci, și cărți de „măritat” pentru șaizeci de franci. Cu astea și cu articolele pentru mine, ajungi la patru sute cincizeci de franci pe lună. Dacă ești isteț, te mai învârtești și de două sute de franci de la editori, care o să-ți plătească articole și prospecte. Dar rămâi al meu, nu-i așa? Pot să mă bizui pe dumneata.
Lucien îi strânse mâna lui Finot cu o bucurie nespusă.
— Să nu arătăm că suntem înțeleși, îi zise Finot la ureche deschizând ușa unei mansarde de la etajul al cincilea al casei, și situată în fundul unui coridor lung.
Lucien îi zări atunci pe Lousteau, pe Félicien Vernou, pe Hector Merlin și pe alți doi redactori pe care nu-i cunoștea, strânși în jurul unei mese cu postav verde, cu un foc bun în sobă, șezând pe scaune sau pe fotolii, fumând ori râzând. Pe masa încărcată de hârtii, se vedeau o călimară plină cu cerneală și câteva pene de scris destul de proaste, dar pe care redactorii le foloseau totuși. Noul ziarist înțelese că acolo se înfăptuia opera cea mare.
— Domnilor, zise Finot, scopul reuniunii e instalarea în locul meu a scumpului nostru Lousteau ca redactor-șef al ziarului pe care sunt silit să-l părăsesc. Dar, deși opiniunile mele suferă o transformare necesară ca să trec redactor-șef la revista ale cărei țeluri vă sunt cunoscute, convingerile mele sunt aceleași și rămânem prieteni. Sunt al vostru, după cum voi sunteți ai mei. Împrejurările se schimbă, principiile rămân. Principiile sunt axa pe care se învârtesc acele barometrului politic.
Toți redactorii izbucniră în râs.
— De la cine ai luat frazele astea? întrebă Lousteau.
— De la Blondet, răspunse Finot.
— Pe vânt, pe ploaie, pe furtună, pe timp frumos, zise Merlin, vom fi mereu împreună.
— Mă rog, reluă Finot, să nu ne mai pierdem în metafore: toți aceia care vor avea articole de adus îl vor regăsi pe vechiul Finot. Domnul, zise el prezentându-l pe Lucien, lucrează cu voi. I-am făcut contractul, Lousteau.
Fiecare îl felicită pe Finot pentru avansarea lui și pentru noile sale perspective.
— Iată-te acum cu un picior la noi și cu celălalt la ăia, îi spuse unul dintre redactorii necunoscuți lui Lucien; ai să fii un Ianus[220]…
— Numai să nu fie un anus în articole! zise Vernou.
— Ne lași să-i atacăm pe cei pe care nu-i putem suferi?
— Tot ce-o să vreți voi! răspunse Finot.
— Ah! spuse Lousteau, păi, ziarul nu poate da înapoi. Domnul Châtelet s-a supărat, n-o să-l „slăbim” o săptămână întreagă.
— Ce s-a petrecut? întrebă Lucien.
— A venit să ceară socoteală, zise Vernou. Fostul fante al Imperiului a dat peste moș Giroudeau care, cu cel mai grozav sânge rece din lume, i-a arătat pe Philippe Bridau drept autorul articolului, și Philippe i-a cerut baronului să-și aleagă ora și armele. Lucrurile au rămas așa. Ne sfătuim acuma cum să-i cerem scuze baronului în numărul de mâine. Fiecare frază va fi o lovitură de pumnal.
— Mușcați-l zdravăn, o să umble după mine, zise Finot. O să pară că-i fac un serviciu domolindu-vă puțin; are legături cu guvernul și o să punem mâna pe ceva, pe vreun post de profesor suplinitor sau pe vreun debit de tutun. Îmi pare bine că s-a înfuriat. Care din voi vrea să facă, în noul meu ziar, un articol de fond despre Nathan?
— Dă-i-l lui Lucien, spuse Lousteau. Hector și Vernou fac articole pentru ziarele lor.
— Adio, domnilor, ne revedem, ca din întâmplare, la Barbin, zise Finot râzând.
Lucien primi câteva felicitări pentru admiterea lui în corpul de temut al ziariștilor, iar Lousteau îl prezentă ca pe un om în care se puteau încrede.
— Lucien vă invită în masă la supeul dat acasă de frumoasa Coralie.
— Coralie trece la Gymnase, îi zise Lucien lui Étienne.
— În acest caz, domnilor, suntem de acord să-i facem reclamă Coraliei, nu-i așa? În toate ziarele, strecurați câteva rânduri despre angajamentul ei și lăudați-i talentul. Atribuiți tact și dibăcie conducerii de la Gymnase; să-i atribuim și spirit?
— Desigur, și spirit, răspunse Merlin; Frédéric are la ei o piesă[221] în colaborare cu Scribe.
— O! asta înseamnă că directorul Gymnase-ului este cel mai prevăzător și isteț speculator, zise Vernou.
— A! încă ceva. Să nu vă scrieți articolele despre cartea lui Nathan până nu stăm întâi de vorbă, și să vă spun de ce, adăugă Lousteau. Trebuie să-l servim pe noul nostru coleg. Lucien are de plasat două cărți, o culegere de sonete și un roman. Să vadă și el puterea unei notițe strecurate în ziar! În trei luni, trebuie să ajungă un mare poet. Ne vom folosi de Margaretele lui, ca să lovim în Ode, în Balade, în Meditații, în toată poezia romantică.
— Ar fi nostim ca sonetele să fie proaste, zise Vernou. Ce crezi despre ele, Lucien?
— Da, cum ți se par? întrebă unul dintre redactorii necunoscuți.
— Domnilor, sunt bune, zise Lousteau, pe cuvântul meu.
— Foarte bine, spuse Vernou, o să dau cu ele peste nas poeților ăstora bisericoși care mi-au împuiat capul.
— Dacă Dauriat nu cumpără diseară Margaretele, îl bombardăm cu articole contra lui Nathan.
— Și Nathan ce-o să zică? exclamă Lucien.
Cei cinci redactori izbucniră în râs.
— O să fie încântat, zise Vernou. O să vezi cum avem noi grijă de toate.
— Prin urmare, domnul e de-ai noștri? întrebă unul dintre cei doi redactori pe care Lucien nu-i cunoștea.
— Da, da, Frédéric, fără glume. Vezi, Lucien, îi zise Étienne noului lor coleg, cum ne purtăm noi cu tine. Așa să faci și tu cu noi, când va fi nevoie. Noi îl iubim cu toții pe Nathan, și totuși o să-l atacăm. Acum, să ne împărțim împărăția lui Alexandru cel Mare. Frédéric, vrei Théâtre-Français și l'Odéon?
— Dacă domnii n-au nimic împotrivă, zise Frédéric.
Toți dădură din cap, însă Lucien văzu sclipind unele priviri invidioase.
— Eu rămân cu Opera, Théâtre des Italiens[222] și cu Opera Comică, spuse Vernou.
— Atunci, Hector ia teatrele de vodeviluri, zise Lousteau.
— Și eu rămân fără teatre? exclamă celălalt redactor pe care nu-l cunoștea Lucien.
— Stai, stai. Hector o să-ți lase les Variétés, iar Lucien Porte-Saint-Martin, zise Étienne. Dă-i lui Porte-Saint-Martin, e nebun după Fanny Beaupré, îi spuse el lui Lucien; tu o să iei Circul Olimpic în schimb. Eu o să iau Bobino, les Funambules și pe Madame Saqui[223]… Ce-avem pentru numărul de mâine?
— Nimic.
— Nimic?
— Nimic!
— Domnilor, vă rog să fiți la înălțime pentru primul meu număr. Baronul Châtelet și cu scoica lui nu mai „țin” nici o săptămână. Autorul Solitarului s-a învechit și el.
— Sosthene-Demosthene nu mai are haz, sări și Vernou; toată lumea ni l-a luat.
— Da, ne trebuie ceva victime noi, zise Frédéric.
— Ce-ar fi să începem să ne batem joc de virtuoșii de dreapta? Dacă am spune despre domnul de Bonald că îi put picioarele? exclamă Lousteau.
— Să începem o serie de portrete de oratori de-ai guvernului! zise Hector Merlin.
— Apucă-te de lucru, sări Lousteau, tu îi cunoști, sunt din partidul tău, află unele intrigi din sânul partidului. Ia-i de chică pe Beugnot[224], pe Syrieys de Mayrinhac și pe alții. Poți scrie articolele dinainte: nu-i faci ziarului nici o încurcătură.
— Ce-ar fi să născocim vreun refuz de înmormântare[225], cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante? propuse Hector.
— Să nu călcăm pe urmele ziarelor constituționale, care își îndoapă rubricile „Către preoții de la sate” cu rațe, răspunse Vernou.
— Rațe? făcu Lucien.
— Noi numim rață, îi răspunse Hector, un fapt care are aerul de a fi adevărat, dar care e născocit pentru a înviora rubrica de fapte diverse din Paris, când sunt neinteresante. Rața e o descoperire a lui Franklin[226], care a inventat paratrăsnetul, rața și republica. Acest ziarist i-a tras pe sfoară atât de strașnic pe enciclopediști cu rațele lui de dincolo de mare, încât, în Istoria filosofică a Indiilor, Raynal[227] a dat două din rațele astea drept fapte autentice.
— Zău? nu știam asta, zise Vernou. Care sunt cele două rațe?
— Povestea unui englez care își vinde eliberatoarea, o negresă, după ce o lăsase mamă, în scopul de a scoate cât mai mulți bani de pe urma ei. Apoi pledoaria sublimă a tinerei cu burta mare, care își câștigă cauza. Când Franklin a venit la Paris, a mărturisit în casă la Necker cum stau lucrurile cu rațele lui, spre marea încurcătură a filosofilor francezi. Și iată cum lumea nouă a corupt-o de două ori pe cea veche.
— Ziarul, spuse Lousteau, ia drept adevărat tot ceea ce e posibil. Asta e punctul nostru de plecare.
— Nici justiția penală nu procedează altfel, zise Vernou.
— Atunci, pe diseară la nouă, aici, spuse Merlin.
Toată lumea se sculă în picioare, își strânse mâinile și ședința fu ridicată în mijlocul mărturiilor de cea mai înduioșătoare familiaritate.
— Ce i-ai făcut lui Finot, îl întrebă Lousteau pe Lucien când coborau, că a și încheiat târgul cu tine? Ești singurul cu care s-a angajat.
— Eu? Nimic; el mi l-a propus, răspunse Lucien.
— Mă rog; aș fi fericit să te știu în bune raporturi cu el, am fi amândoi mai tari.
La parter, Étienne și Lucien îl întâlniră pe Finot, care îl luă deoparte pe Lousteau, în cabinetul redacțional ținut de ochii lumii.
— Semnați contractul, pentru ca noul director să creadă afacerea încheiată încă de ieri, zise Giroudeau întinzându-i lui Lucien două foi de hârtie timbrală.
Citind contractul, Lucien auzi între Étienne și Finot o discuție destul de zgomotoasă, care se învârtea în jurul produselor în natură ale ziarului. Étienne își cerea partea din impozitele percepute de Giroudeau. Căzură desigur la o tranzacție, căci cei doi prieteni ieșiră pe deplin înțeleși.
— La opt, în Galeriile de Lemn, la Dauriat, îi zise Étienne lui Lucien.
Un tânăr se prezentă oferindu-se să fie redactor. Era sfios și tulburat ca Lucien altădată. Lucien îl văzu cu o plăcere ascunsă pe Giroudeau făcând cu acesta aceleași glume cu care bătrânul militar se descotorosise și de el întâia oară; interesul îl făcea să înțeleagă prea bine acum nevoia acestui șiretlic, care punea stavilă de netrecut între începători și mansarda unde pătrundeau doar cei aleși.
— Și așa, nu sunt destui bani pentru redactori, îi zise el lui Giroudeau.
— Dacă ați fi mai mulți, fiecare din dumneavoastră ar lua mai puțin, răspunse căpitanul. Asta e!
Fostul militar își învârti bastonul între degete, ieși tușind hrm! hrm! ca de obicei, și rămase încremenit văzându-l pe Lucien urcându-se în mândra trăsură ce staționa pe bulevard.
— Dumneavoastră sunteți acum militarii, și noi civilii, îi spuse fostul oștean.
— Pe cuvântul meu, tinerii ăștia mi se par cei mai de treabă copii din lume, îi zise Lucien Coraliei. Iată-mă ziarist, cu siguranța de a putea câștiga șase sute de franci pe lună, muncind ca o vită; însă îmi voi plasa cele două lucrări și voi face și altele, căci prietenii vor avea grijă să aibă succes! Așa că spun și eu ca tine: „Mână, birjar!”
— O să izbutești, puiule: numai să nu fii tot atât de bun pe cât ești de frumos, căci o să te pierzi. Fii rău cu oamenii, e calea cea mai bună.
Coralie și Lucien se duseră să se plimbe în Bois de Boulogne, unde se întâlniră iar cu marchiza d'Espard, cu doamna de Bargeton și cu baronul du Châtelet. Doamna de Bargeton se uită la Lucien cu un aer seducător ce putea fi luat drept un salut. Camusot comandase cel mai ales prânz din lume. Coralie, știindu-se scăpată de el, se purtă atât de fermecător cu bietul negustor de mătăsuri, încât el nu-și aminti ca, în timpul celor patrusprezece luni ale legăturii lor, s-o fi văzut vreodată așa de încântătoare, de atrăgătoare.
— Ei, ce mai vorbă, își zise el, rămân cu ea, oricum!
Camusot îi propuse în taină Coraliei o subvenție de șase mii de franci în rentă trecută în cartea-mare, pe care nevastă-sa n-o cunoștea, dacă dânsa voia să-i rămână metresă, iar el se învoia să închidă ochii asupra legăturii cu Lucien.
— Să-l trădez eu pe îngerul ăsta?… Păi, uită-te la el, sărmane maimuțoi, și uită-te și la tine! îi zise ea arătându-l pe poet, pe care Camusot îl amețise puțin dându-i să bea.
Camusot se hotărî să aștepte ca mizeria să-i redea femeia pe care tot mizeria i-o dăduse.
— Cu alte cuvinte, n-o să fiu decât prietenul tău, spuse el sărutând-o pe frunte.
Lucien se despărți de Coralie și de Camusot ca să se ducă la Galeriile de Lemn. Ce schimbări adusese în mintea lui inițierea în tainele ziarului! Se amestecă în mulțimea care șerpuia prin galerii, se arătă obraznic pentru că avea o amantă, intră la Dauriat ca la el acasă pentru că era ziarist. Găsi acolo multă lume, dădu mâna cu Blondet, cu Nathan, cu Finot, cu toți literații cu care se înfrățise de o săptămână încoace; se crezu cineva și își închipui că e mai ceva decât colegii lui; vinul din care băuse oleacă prea mult îl ajută de minune, fu spiritual și dovedi că se pricepea să urle laolaltă cu lupii. Totuși, Lucien nu culese aprobările tacite – mute sau vorbite – pe care le sperase; își dădu seama de un început de gelozie la cei de față, mai puțin neliniștiți, cât mai ales curioși să afle ce loc avea să ia noul-venit, și cu ce se va alege la împărțeala generală a produselor presei. Numai pe Finot, care găsea în Lucien o mină de exploatat, și pe Lousteau, care credea că are drepturi asupra lui, îi văzu poetul zâmbindu-i. Lousteau, care și începuse să se poarte ca un redactor-șef, ciocăni tare în geamul biroului lui Dauriat.
— O clipă, dragă, îi răspunse editorul ridicând capul pe deasupra perdelelor verzi și recunoscându-l.
Clipa ținu o oră, după care Lucien și Lousteau pătrunseră în sanctuar.
— Ei, te-ai gândit la afacerea cu prietenul nostru? întrebă noul redactor-șef.
— Mai încape vorbă? spuse Dauriat lăsându-se pe spate în fotoliu în chip de sultan. Am răsfoit culegerea și am dat-o s-o citească și unui om de gust, care se pricepe, căci eu n-am pretenția asta. Eu, dragă, cumpăr gloria gata făcută, așa după cum englezul ăla cumpără dragostea. Ești la fel de mare poet, pe cât ești de frumos băiat, dragule, îi zise Dauriat. Pe cuvântul meu de om de treabă, nu de editor (notează!), sonetele dumitale sunt minunate, nu se simte efortul, după cum e și firesc când ai inspirație și vervă. În sfârșit, știi să găsești rima, una dintre calitățile școlii noi. Din păcate, Margaretele sunt o carte frumoasă, dar nu sunt o afacere bună, iar eu nu mă pot ocupa decât de întreprinderi mari. Cu mâna pe conștiință, nu vreau să-ți cumpăr sonetele, mi-ar fi cu neputință să le „desfac”, și nu oferă destul câștig ca să mă apuc de cheltuieli pentru a le asigura succesul. De altminteri, nici dumneata n-o să mai faci poezii, cartea dumitale e o carte izolată. Ești tânăr, tinere! Îmi aduci veșnicul caiet cu primele versuri făcute de toți oamenii de litere când ies din liceu, la care toți la început țin, și de care mai târziu râd. Ia uite la Lousteau, prietenul dumitale, și el trebuie să aibă un poem ascuns în vreun sertar. Ia spune: n-ai și tu un poem în care ai crezut Lousteau? întrebă Dauriat uitându-se hoțește la Étienne.
— Ehe, cum aș putea altfel să scriu proză? întrebă Lousteau.
— Ei, vezi? nici nu-mi spusese până acum; dar amicul nostru cunoaște editurile și afacerile, reluă Dauriat. Pentru mine, chestiunea, zise el alintându-l pe Lucien, nu e să știu dacă ești un mare poet; dumneata ai multe, foarte multe calități; dacă aș fi la începutul meseriei, aș face greșeala de a te edita. Dar, mai întâi de toate, comanditarii și cei care îmi dau astăzi fonduri m-ar înțărca; le e de ajuns că anul trecut am pierdut douăzeci de mii de franci, nici nu vor să mai audă de poezie, și ei sunt stăpânii! Totuși, chestiunea nu e aici. Admit că ești un poet mare, dar o să fii și fecund? O să faci regulat sonete? Ajungi la zece volume? Poți fi dumneata o afacere bună pentru mine? Ei bine, nu; dumneata vei fi un prozator încântător; ai prea mult spirit ca să ți-l strici umblând după rime. Când ai de câștigat treizeci de mii de franci pe an la ziare, n-o să îi schimbi pe trei mii de franci pe care ți i-ar aduce cu mare greutate stihurile, strofele și celelalte poezioare ale dumitale!
— Dauriat, știi că domnul e la ziar, zise Lousteau.
— Da, răspunse Dauriat, i-am citit articolul; și, în interesul lui bineînțeles, îi refuz Margaretele! Da, domnul meu, îți voi da mai mult peste șase luni pentru articolele ce ți le voi cere decât pentru poezia dumitale de nevândut!
— Și gloria? exclamă Lucien.
Dauriat și Lousteau începură să râdă.
— Ei, drăcie, zise Lousteau, nu și-a pierdut încă iluziile.
— Gloria, răspunse Dauriat, înseamnă zece ani de stăruință și alternativa unei pierderi sau a unui câștig de o sută de mii de franci pentru editor. Dacă vei găsi nebuni care să-ți tipărească poeziile, într-un an de acum înainte, vei avea stimă pentru mine aflând rezultatul întreprinderii lor.
— Aveți manuscrisul aici? întrebă rece Lucien.
— Poftim, prietene, răspunse Dauriat, care se îndulcise mult față de poet.
Lucien luă sulul fără să se uite în ce stare se află sfoara, într-atâta avea Dauriat aerul să fi citit Margaretele. Ieși cu Lousteau fără să se arate nici abătut, nici nemulțumit. Dauriat îi însoți pe cei doi prieteni în prăvălie vorbindu-le de ziarul lui și de al lui Lousteau. Lucien se juca neatent cu manuscrisul.
— Crezi că Dauriat ți-a citit sonetele, sau că a pus pe cineva să le citească? îi șopti Étienne la ureche.
— Da, zise Lucien.
— Uită-te la sigiliu!
Lucien găsi cerneala și sfoara în deplină unire.
— Ce sonet vi s-a părut mai deosebit? îl întrebă Lucien pe editor îngălbenindu-se de mânie și de furie.
— Toate sunt deosebite, prietene, răspunse Dauriat, dar acela despre margaretă e minunat, se termină atât de fin, de delicat. Acolo, am ghicit ce succes trebuie să aibă proza dumitale. De aceea te-am și recomandat fără întârziere lui Finot. Fă-ne articole, și ți le vom plăti bine. Vezi dumneata, e frumos să visezi la glorie, dar nu uita să calci și pe pământ, și primește tot ce ți se oferă. Când vei fi bogat, o să faci și versuri.
Poetul ieși brusc în galerie ca să nu izbucnească, prea era furios!
— Ehei, copilule, îi zise Lousteau care veni după el, stai domol. Ia oamenii așa cum sunt: mediocri. Vrei să-ți iei revanșa?
— Cu orice preț, făcu poetul.
— Uite un exemplar din cartea lui Nathan pe care mi l-a dat chiar acum Dauriat; ediția a doua apare mâine, recitește-o și arde-i un articol care să-l facă praf. Félicien Vernou nu-l poate suferi pe Nathan, pentru că succesul acestuia, după părerea lui, amenință succesul viitoarei lui cărți. Una dintre maniile acestor oameni mărunți e să creadă că, sub soare, nu-i loc pentru două succese. Așa că o să-ți publice numaidecât articolul în ziarul mare la care lucrează.
— Dar ce să spui contra cărții ăsteia? E frumoasă, exclamă Lucien.
— Hei, dragul meu, învață-ți meseria, zise râzând Lousteau. Cartea, de-ar fi ea și o capodoperă, trebuie să devină sub pana ta o prostie de nedescris, o operă primejdioasă și nesănătoasă.
— Dar cum?
— Schimbându-i frumusețile în defecte.
— Nu sunt în stare de o asemenea scamatorie.
— Dragul meu, un ziarist e un acrobat, trebuie să te obișnuiești cu neajunsurile noii tale profesiuni. Uite, sunt bun cu tine, iată ce trebuie să faci în asemenea împrejurare. Atenție, copilule! începi spunând că opera e frumoasă, și n-ai decât să scrii ceea ce gândești. Publicul o să-și zică: „Criticul acesta vorbește fără gelozie, o să fie imparțial”. Din clipa aceea, publicul îți va lua critica drept conștiincioasă. După ce ai cucerit stima cititorului, îți vei arăta părerea de rău că trebuie să te ridici contra sistemului în care astfel de cărți vor târî literatura franceză. „Franța, vei zice, nu conduce ea oare inteligența lumii întregi? Până astăzi, din secol în secol, scriitorii francezi mențineau Europa pe calea analizei, a cercetării filosofice, prin autoritatea stilului și prin forma originală ce o dădeau ideilor.” Aici, strecori pentru burghezi un elogiu al lui Voltaire, al lui Rousseau, Diderot, Montesquieu, Buffon[228]. Explici apoi cât de necruțătoare e limba în Franța și dovedești că e un lustru așternut peste cugetare. Lansezi niște axiome, ca de pildă: „Un scriitor mare în Franța e totdeauna și un om mare, limba îl silește să gândească totdeauna; nu tot așa se întâmplă în celelalte țări” etc. Îți vei demonstra cele susținute comparând pe Rabener, un moralist satiric german, cu La Bruyère[229]. Nimic nu-l impune pe un critic în ochii publicului mai mult decât să vorbească de un autor străin necunoscut. Cu Kant și-a făcut Cousin[230] cariera. Ajuns aici, arunci cuvântul care rezumă și explică în fața proștilor sistemul oamenilor noștri de geniu din secolul trecut, numind literatura lor o literatură de idei. Înarmat cu această formulă, începi să izbești cu toți morții iluștri în capul autorilor în viață. Explici atunci că, în epoca noastră, se ivește o nouă literatură în care se abuzează de dialog (cea mai facilă dintre formele literare), și de descrieri ce te scutesc de a gândi. Pui față în față romanele lui Voltaire, Diderot, Sterne, Le Sage, atât de substanțiale, de necruțătoare, și romanul modern[231] în care totul se traduce prin imagini, și pe care Walter Scott[232] l-a dramatizat prea mult. Într-un astfel de gen, nu are merit decât inventatorul. „Romanul de felul celor ale lui Walter Scott e un gen și nu un sistem”, vei spune. Trebuie să faci praf acest gen nenorocit în care ideile se subțiază, se moaie, gen la îndemâna oricărei minți, gen în care oricine poate ajunge ușor autor, gen pe care îl vei numi în cele din urmă literatură de imagini. Te întorci cu argumentația asta asupra lui Nathan, strivindu-l sub ea, și demonstrând că e un imitator care n-are decât aparența unui talent. Stilul cel mare al secolului al XVIII-lea, concis, reținut, îi lipsește cărții lui; vei dovedi că autorul a înlocuit sentimentele cu evenimente. Mișcarea nu înseamnă viață, tabloul nu înseamnă idee! Vâră sentințe de-astea, publicul le repetă. Cu tot meritul operei, ea îți apare atunci fatală și primejdioasă, pentru că deschide gloatei porțile templului Gloriei, iar în depărtare vei lăsa să se zărească o armată întreagă de mici autori grăbiți să imite această formă atât de ușoară. Aici, poți să te jeluiești de decadența gustului și să strecori elogiul domnilor Étienne, Jouy, Tissot, Gosse, Duval, Jay, Benjamin Constant, Aignan, Baour-Lormian, Villemain[233], corifeii partidului liberal napoleonian, care protejează ziarul lui Vernou. Înfățișează falanga asta glorioasă rezistând năvălirii romanticilor, apărând ideea și stilul împotriva imaginii și vorbăriei, continuând școala voltairiană și împotrivindu-se școlii engleze și germane, precum cei șaptesprezece oratori de stânga luptă pentru națiune împotriva ultraregaliștilor de dreapta. La adăpostul acestor nume respectate de marea majoritate a francezilor, care vor ține totdeauna cu opoziția de stânga, poți să-l zdrobești pe Nathan împreună cu cartea lui care, deși cuprinde mari frumuseți, totuși înscăunează în Franța o literatură lipsită de idei. Din clipa asta nu mai e în cauză Nathan și cartea lui, ci gloria Franței, înțelegi? Datoria condeielor cinstite și curajoase e să se împotrivească din toate puterile acestor importuri străine. Aici, lingușește cititorul. După tine, Franța e destul de șireată ca să nu se lase păcălită. Dacă editorul, prin mijloace de care nu vrei să te ocupi, a făcut la început rost de un succes, publicul adevărat și-a dat repede seama de răul pricinuit de cei cinci sute de naivi care i-au cumpărat cartea. Mai spui apoi că, după ce a avut norocul să vândă o ediție din această carte, editorul se arată foarte îndrăzneț, mai scoțând încă una, și îți arăți regretul că un editor atât de îndemânatic cunoaște atât de puțin simțămintele țării. Asta e, în mare, cuprinsul articolului. Toarnă spirit și oțet peste raționamentele astea, și Dauriat o să se dea de ceasul morții. Dar nu uita să sfârșești având aerul că deplângi la Nathan greșeala unui om căruia, dacă părăsește calea asta, literatura contemporană îi va datora multe opere frumoase.
Lucien rămăsese încremenit ascultându-l pe Lousteau: unul câte unul îi cădeau vălurile de pe ochi, descoperea adevăruri literare pe care nici nu le bănuise.
— Tot ce-mi spui tu e drept și adevărat! exclamă el.
— Păi, altfel, parcă ai putea să ataci cartea lui Nathan? zise Lousteau. Ți-am arătat, micule, o primă formă de articol folosit pentru dărâmarea unei lucrări. Asta-i târnăcopul criticului. Dar mai sunt și alte formule! o să le înveți cu vremea. Când vei fi neapărat silit să vorbești de un om care nu ți-e pe plac (uneori proprietarul, redactorul-șef al unui ziar, sunt și ei obligați de alții), vei desfășura negațiile a ceea ce numim noi articolul de fond. Pui în fruntea articolului titlul cărții de care ți se cere să vorbești; începi cu considerații generale, în care poți să te ocupi până și de greci și de romani, apoi spui la sfârșit: „Considerațiile acestea ne aduc la cartea domnului cutare, care va face obiectul unui al doilea articol”. Iar al doilea articol nu apare niciodată. Înăbuși astfel cartea între două promisiuni. Aici, nu faci un articol împotriva lui Nathan, ci împotriva lui Dauriat; trebuie să știi să dai cu târnăcopul. Dintr-o carte frumoasă nu dărâmă nimic, pe când într-o carte proastă, târnăcopul pătrunde până la fund; în primul caz, nu îl lovește decât pe editor, iar în al doilea, îi face un serviciu publicului. Formele astea de critică literară se întrebuințează și în critica politică.
Lecția crudă a lui Étienne deschidea compartimente noi în imaginația lui Lucien, care înțelese de minune meseria.
— Hai la ziar, zise Lousteau, să ne întâlnim cu prietenii și să punem la cale, în fugă, un atac contra lui Nathan. O să le placă, ai să vezi.
Ajunși în strada Saint-Fiacre, suiră împreună la mansarda unde se făcea ziarul și Lucien fu mirat, dar și încântat, văzând bucuria cu care ceilalți căzură de acord să dărâme cartea lui Nathan. Hector Merlin luă un petec de hârtie și scrise rândurile următoare, pe care se duse să le dea la ziarul său:
Se anunță o a doua ediție a cărții domnului Nathan. Dorisem să păstrăm tăcere asupra acestei lucrări, însă această aparență de succes ne silește să publicăm un articol, nu atât asupra operei, cât asupra tendinței tinerei literaturi.
În fruntea glumelor pentru numărul de a doua zi, Lousteau puse fraza următoare:
Editorul Dauriat publică o a doua ediție din cartea domnului Nathan. Oare dânsul nu cunoaște adagiul juridic: NON BIS IN IDEM[234]? Cinste curajului sortit zădărniciei!
Cuvintele lui Étienne fuseseră ca o făclie luminoasă pentru Lucien, căruia dorința de a se răzbuna pe Dauriat îi ținu loc de conștiință și de inspirație. În trei zile, în timpul cărora nu ieși din camera Coraliei, unde lucra la gura sobei, servit de Bérénice și mângâiat în clipele lui de oboseală de către atenta și tăcuta Coralie, Lucien duse la bun sfârșit un articol critic, de vreo trei coloane, în care se ridicase până la o înălțime surprinzătoare. Dădu fuga la ziar, era nouă seara; îi găsi pe redactori și le citi ceea ce scrisese. Fu ascultat cu seriozitate. Félicien nu scoase o vorbă, luă manuscrisul și porni buzna pe scări.
— Ce l-a apucat? exclamă Lucien.
— Îți duce articolul la tipografie! zise Hector Merlin: e o capodoperă în care nu-i nici o vorbă de scos și nici un rând de adăugat.
— E de ajuns să-ți arate omul drumul! spuse Lousteau.
— Aș vrea să văd mutra lui Nathan când o să citească asta mâine, zise un alt redactor pe chipul căruia strălucea o mulțumire deplină.
— Trebuie să fim prieteni cu dumneata, spuse Hector Merlin.
— Vasăzică e bine? întrebă repede Lucien.
— Blondet și Vignon or să se îmbolnăvească, zise Lousteau.
— Am mai adus, reluă Lucien, un mic articol pe care l-am făcut pentru voi cei de aici, și, în caz de succes, pot să vă dau o serie de compoziții asemănătoare.
— Citește-ni-l, zise Lousteau.
Lucien le citi atunci unul dintre articolele spumoase care făcură faima fițuicii aceleia, și în care, în două coloane, zugrăvea un mic detaliu din viața pariziană, o figură, un tip, un eveniment obișnuit, sau câteva ciudățenii. Articolul de probă, intitulat Trecătorii din Paris, era scris în acea manieră nouă și originală în care gândirea rezulta din ciocnirea cuvintelor, în care zăngănitul adverbelor și adjectivelor trezea atenția. Articolul era tot atât de deosebit de articolul grav și profund asupra lui Nathan, pe cât se deosebesc Scrisorile persane de Spiritul legilor[235].
— Te-ai născut ziarist, îi spuse Lousteau. Asta „intră” mâine: mai fă din astea câte vrei.
— Ei, știți, zise Merlin, Dauriat e furios de cele două ghiulele îndreptate asupra prăvăliei lui. Viu de la el; tuna și fulgera, era pornit contra lui Finot, care răspundea că ți-a vândut ție ziarul. L-am luat deoparte și i-am șoptit la ureche: „Margaretele or să te coste scump! Îți vine un om de talent, și dumneata îl trimiți la plimbare, când noi îl primim cu brațele deschise!”
— Dauriat o să rămână trăsnit când o vedea articolul pe care l-am ascultat noi acuma, îi spuse Lousteau lui Lucien. Vezi, puștiule, ce înseamnă un ziar? Poftim, răzbunarea ta a pornit la drum! Baronul Châtelet a venit azi-dimineață să-ți ceară adresa; publicasem un articol sângeros în contra lui. Fostul fante e slab de înger, e desperat. N-ai citit jurnalul? articolul e nostim. Uite: Înmormântarea Cocostârcului jelit de Scoică. În lume, doamnei de Bargeton nu i se mai zice decât Scoica, iar pe Châtelet nu-l mai scot din baronul Cocostârc.
Lucien luă ziarul și nu-și putu ține râsul citind mica bijuterie de spirit datorită lui Vernou.
— Or să capituleze, zise Hector Merlin.
Lucien luă parte cu vervă la câteva din glumele și înțepăturile cu care se încheia numărul ziarului, pălăvrăgind și fumând, povestindu-și unii altora întâmplările din timpul zilei, metehnele camarazilor sau câte un nou amănunt despre caracterul lor. Conversația, nespus de spirituală, de ironică, de răutăcioasă, îi îngădui lui Lucien să mai afle unele năravuri și nume literare.
— Cât timp se culege ziarul, zise Lousteau, dau o raită cu tine, ca să te prezint pe la toți controlorii și prin toate culisele teatrelor în care ai intrarea liberă; pe urmă mergem să le vedem pe Florine și pe Coralie la Panorama-Dramatique, ne vom zbengui cu ele în cabinele lor.
Amândoi deci, braț la braț, umblară din teatru în teatru, Lucien fiind înscăunat ca redactor, complimentat de directori, privit cu atenție de actrițe, care aflaseră toate de importanța ce le-o dăduse un singur articol Coraliei și Florinei, angajate, una la Gymnase cu douăsprezece mii de franci pe an, iar cealaltă cu opt mii de franci la Panorama. Toate acestea erau tot atâtea ploconeli în fața lui Lucien, care îl făcură să crească în propriii săi ochi și îi dădură putința să-și măsoare puterea. La unsprezece, cei doi prieteni ajunseră la Panorama-Dramatique, unde Lucien se simți în largul lui, ceea ce îi impresionă pe toți. Era și Nathan acolo. Acesta îi întinse mâna lui Lucien, care o luă și o strânse.
— Ei, carevasăzică, domnișorilor, zise el uitându-se la Lucien și la Lousteau, vreți să mă îngropați?
— Așteaptă până mâine, iubitule, și o să vezi cum te-a zgâlțâit Lucien! Pe cuvântul meu, o să-ți placă și ție. Când critica e atât de serioasă, o carte n-are decât de câștigat.
Lucien se înroșise de rușine.
— Vorbește rău de mine? întrebă Nathan.
— Vorbește grav, zise Lousteau.
— Prin urmare, n-o să-mi facă nici un rău? reluă Nathan. Hector Merlin zicea în foaier la Vaudeville că m-ați „spetit”.
— Lasă-l pe el să spună ce vrea, și dumneata așteaptă, exclamă Lucien, care o șterse în cabina Coraliei, pe urmele actriței ce tocmai ieșise din scenă în costumul ei atrăgător.