Capitolul VIII

Frații Cointet își atinseseră scopul. După ce-i chinuiseră pe inventator și pe soția acestuia, prindeau momentul când chinuiții doresc o clipă de odihnă. Nu toți cercetătorii de secrete seamănă cu buldogul care moare cu prada în dinți, iar frații Cointet studiaseră bine firea victimelor lor. Pentru Cointet cel mare, arestarea lui David era ultima scenă din actul întâi al dramei. Actul al doilea începea cu propunerea pe care tocmai o făcuse Petit-Claud. Mare maestru în sforării, avocatul socoti fapta lui Lucien ca o șansă nesperată, una dintre acelea care, într-o luptă, aduc decizia finală. O văzu pe Ève atât de năucită de acest eveniment, încât se hotărî să se folosească de el ca să-i câștige acesteia încrederea, căci ghicise până la urmă influența soției asupra soțului. Deci, în loc s-o cufunde pe doamna Séchard și mai adânc în deznădejde, el încercă s-o îmbărbăteze și s-o liniștească, îndreptând-o în chip foarte dibaci înspre închisoare, în starea sufletească în care se afla, socotind că ea îl va hotărî pe David să se asocieze cu Cointet.

— David mi-a spus, doamnă, că nu-și dorea avere decât pentru dumneavoastră și pentru fratele dumneavoastră; dar cred că ați avut dovada că ar fi o nebunie să vrei să-l îmbogățești pe Lucien. Băiatul ăsta ar toca trei averi frumușele, nu una.

Atitudinea Èvei grăia îndeajuns că cea din urmă iluzie a ei asupra lui Lucien se spulberase; de aceea avocatul făcu o pauză spre a schimba tăcerea clientei sale într-un fel de consimțământ.

— Astfel, în această chestiune, reluă el, nu mai e vorba decât de dumneavoastră și de copilul dumneavoastră. Numai dumneavoastră vă puteți rosti dacă o rentă de două mii de franci vă e de ajuns ca să vă asigure fericirea, fără să mai socotim și moștenirea bătrânului Séchard. Socrul dumneavoastră se bucură de multă vreme de un venit de șapte-opt mii de franci, lăsând deoparte dobânzile pe care le scoate din capitalurile lui: astfel la urma urmei, aveți în fața ochilor un viitor frumos. De ce să vă chinuiți?

Avocatul plecă lăsând-o pe doamna Séchard să cugete la această perspectivă, destul de dibaci pregătită din ajun de Cointet cel mare.

— Du-te la ei și fă-i să întrevadă posibilitatea de a obține o sumă oarecare, îi spusese cămătarul din Angoulême avocatului, când acesta venise să-i vestească arestarea; și, după ce se vor fi obișnuit cu gândul că o să le cadă în palmă o sumă, atunci îi avem noi în mână: o să ne tocmim, și, încetul cu încetul, îi aducem la prețul pe care vrem să-l dăm pe secretul lor.

Fraza aceasta cuprindea întrucâtva sumarul actului al doilea al acestei drame financiare.

După ce doamna Séchard, cu inima zdrobită de temerile ce i le pricinuia soarta fratelui, se îmbrăcă și coborî să se ducă la închisoare, o apucă groaza la gândul că va trebui să treacă singură pe străzile din Angoulême. Deși nu-i păsa de starea în care se afla clienta sa, Petit-Claud se înapoie ca să-i dea brațul, adus îndărăt de o idee destul de machiavelică, și avu astfel meritul unei atenții pentru care Ève îi fu foarte recunoscătoare; căci o lăsă să-i mulțumească, fără să-i spună care era adevărul. Această mică atenție, din partea unui om atât de aspru, de tăios și într-un asemenea moment, schimbă părerea pe care doamna Séchard o avusese până atunci despre Petit-Claud.

— Vă conduc, îi zise el, pe drumul cel mai lung, dar pe care n-o să întâlnim pe nimeni.

— E întâia oară, domnule, că n-am dreptul să merg cu capul sus! Mi s-a arătat ieri cu multă cruzime…

— Va fi întâia și cea din urmă dată.

— O! cu siguranță că n-o să mai rămân în orașul ăsta…

— Dacă soțul dumneavoastră consimte la propunerile care sunt aproape definitive între Cointet și mine, îi zise Petit-Claud Èvei când ajunseră la poarta închisorii, dați-mi de știre, voi veni de îndată cu o autorizație de la Cachan, care o să-i permită lui David să iasă de aici; și, după toate aparențele, nici n-o să se mai întoarcă în închisoare.

Acestea spuse în fața temniței constituiau ceea ce italienii numesc o combinație. La ei, cuvântul acesta exprimă un fapt greu de definit, în care intră puțină perfidie și puțin drept, înșelăciunea permisă la un moment dat, o ticăloșie aproape legitimă și bine urzită; după ei, noaptea Sfântului Bartolomeu[374] este o combinație politică.

Din pricinile arătate mai sus, detenția pentru datorii este un fapt judiciar atât de rar în provincie, încât, în cele mai multe orașe, nici nu există închisoare pentru datornici. În acest caz, debitorul e închis la un loc cu inculpații, cu preveniții, cu acuzații și condamnații. Acestea sunt numele ce le iau legali și pe rând aceia pe care poporul îi numește criminali. Astfel că David fusese depus provizoriu într-o cameră scundă din închisoarea Angoulêmului, din care, poate, vreun condamnat tocmai ieșise, executându-și stagiul. După ce trecu poarta închisorii și i se alocă suma decretată de lege pentru hrana prizonierului pe o lună, David se află în fața unui om voinic care, pentru cei închiși, devine o forță mai mare decât aceea a regelui: temnicerul! În provincie, nu se pomenește temnicer slab. Mai întâi, pentru că postul acesta e aproape o sinecură; apoi, pentru că un temnicer e ca un hangiu care n-are chirie de plătit și se hrănește foarte bine, hrănindu-i foarte rău pe cei închiși, cărora le dă găzduire ca și hangiii, după posibilitățile fiecăruia. Pe David îl știa după nume, mai ales din pricina bătrânului, și avu încredere să-l culce bine o noapte, deși David n-avea un ban.

Închisoarea din Angoulême datează din evul mediu și, ca și catedrala, n-a prea suferit schimbări. Numită și azi casă de dreptate, e situată în dosul vechiului tribunal. Intrarea e clasică: o poartă bătută în fier, zdravănă în aparență, uzată, scundă și de o construcție cu atât mai ciclopeană, cu cât nu are decât un ochi în frunte[375]: ferestruica prin care temnicerul vine să-i recunoască, înainte de a le deschide, pe cei de afară. La parter, un coridor lung ține cât toată fațada. Pe acest coridor dau mai multe camere ale căror ferestre, înalte și prevăzute cu gratii, își trag lumina din curtea interioară. Temnicerul ocupă o locuință despărțită de aceste camere printr-o boltă ce împarte parterul în două și la capătul căruia se vede, încă de la intrare, un grilaj de fier ce îngrădește curtea. David fu condus de temnicer în camera de lângă boltă și a cărei ușă dădea în fața locuinței sale. Temnicerul voia să fie vecin cu un om care, datorită situației sale, putea să-i mai țină de urât.

— E cea mai bună cameră, zise el, văzându-l pe David încremenit la vederea încăperii.

Pereții camerei erau de piatră și destul de umezi. Ferestrele, așezate foarte sus, aveau bare de fier. Lespezile de piatră răspândeau un frig de gheață. Se auzea pasul cadențat al sentinelei din post care se plimba pe coridor. Monoton ca valurile mării, zgomotul acesta îți pomenește necontenit: „Te țin sub pază! Nu mai ești liber!” Toate amănuntele, toate lucrurile astea exercită o nebănuită influență asupra moralului oamenilor cinstiți. David zări un pat foarte păcătos; dar oamenii întemnițați sunt atât de frământați în prima noapte, încât nu iau în seamă tăria patului decât în a doua noapte. Temnicerul se purtă frumos, îi dădu voie deținutului să se plimbe prin curte până ce se lăsă noaptea. Chinul lui David nu începu decât după ce trebui să se culce. Era interzis să se dea lumină prizonierilor, trebuia deci un permis de la procuror spre a scuti pe deținutul pentru datorii de regulamentul ce nu-i privea decât pe cei dați pe seama justiției. Temnicerul îl primi pe David la soba lui, dar trebui în fine să-l pună sub zăvor la ora stingerii. Sărmanul soț al Èvei cunoscu atunci grozăviile închisorii, și grosolănia obiceiurilor de acolo îl revoltă. Dar, printr-o reacție proprie gânditorilor, se izolă în această singurătate, cufundându-se într-o visare de felul aceleia pe care poeții au darul de a o trăi fiind treji. Nenorocitul își îndrumă gândurile spre treburile sale. Închisoarea te împinge nespus la examenul de conștiință. David se întrebă dacă își îndeplinise îndatoririle de cap de familie. Ce trebuie să fie pe biata Ève! De ce n-a câștigat el destui bani, așa cum îi spunea Marion, ca să-și poată face mai târziu descoperirea în liniște?

„Cum să mai rămân, își zise, la Angoulême după un asemenea tărăboi? Dacă ies din închisoare, ce-o să ne facem? unde ne ducem?”

Îl apucară unele îndoieli în privința procedeelor sale, o tulburare ce nu poate fi înțeleasă decât de inventatori! Din îndoială în îndoială, David ajunse să-și vadă limpede starea în care se afla și își spuse lui însuși ceea ce frații Cointet îi spuseseră lui Séchard-tatăl, ceea ce Petit-Claud îi spusese Èvei: „Presupunând că totul merge bine, cum o să iasă realizarea practică? îmi trebuie un brevet de invenție, asta înseamnă bani!… îmi trebuie o fabrică în care să fac experiențe în mare, asta înseamnă să-mi dau descoperirea pe mâna altora!… O! câtă dreptate avea Petit-Claud! (Închisorile, chiar cele mai întunecoase, îi luminează pe cei închiși.) Lasă! își zise David, adormind pe patul de campanie așternut cu o saltea proastă de sac, sigur c-o să-l văd mâine dimineața pe Petit-Claud.”

Așadar, David se pregătise singur să asculte propunerile pe care soția sa i le aducea din partea dușmanilor.

După ce-și îmbrățișă soțul și după ce se așeză pe marginea patului, căci în cameră nu se afla decât un singur scaun, și acela șubred, privirea femeii căzu pe dezgustătorul hârdău pus într-un colț și pe pereții presărați cu nume și cu inscripții rămase de la predecesorii lui David. Atunci, din ochii înroșiți, lacrimile începură din nou să curgă. Pe lângă toate cele pe care le vărsase până atunci, mai avu încă lacrimi, văzându-și soțul tratat ca un criminal.

— Iată deci unde te poate duce dorul de glorie!… izbucni ea. O! scumpul meu, lasă drumul ăsta… Haidem împreună pe calea bătută de toată lumea și să nu mai umblăm după o îmbogățire grăbită… Mă mulțumesc cu puțin ca să fiu fericită, mai ales după câte am suferit!… Și dacă ai ști!… arestarea aceasta dezonorantă nu-i cea mai mare nenorocire!… Uite!

Și îi întinse scrisoarea lui Lucien, pe care David o citi repede; și, ca să-l mângâie, ea îi repetă vorba cumplită a lui Petit-Claud despre Lucien.

— Dacă Lucien s-a omorât, acum s-a sfârșit, zise David; iar dacă nu a făcut-o până în clipa asta, n-o să se mai omoare; pentru că nu poate avea curaj, așa cum spune singur, mai mult de o singură dimineață…

— Dar să rămânem în nesiguranța asta?… exclamă sora, care ierta aproape totul la gândul morții.

Îi spuse și soțului propunerile pe care Petit-Claud le obținuse, așa zicând, de la frații Cointet, și care fură de îndată primite de David cu o vădită plăcere.

— Vom avea cu ce trăi într-un sat de lângă Houmeau, unde se află fabrica Cointet, și nu mai vreau decât liniște! exclamă inventatorul. Dacă Lucien s-a pedepsit cu moartea, vom avea destui bani ca s-o așteptăm pe aceea a tatei; iar, dacă trăiește încă, sărmanul băiat o să se mulțumească cu puținul nostru… Frații Cointet vor trage desigur foloase din descoperirea mea; dar, la urma urmelor, ce sunt eu față de țara întreagă?… Un singur om. Dacă secretul meu folosește tuturor, ei bine, sunt mulțumit! Vezi tu, dragă Ève, noi nu suntem făcuți, nici tu, nici eu, să fim negustori. Ne lipsește și dorința de câștig și greutatea aceea de a te despărți de orice fel de bani, chiar și de cei ce-i datorezi legali, care sunt poate calitățile negustorului, căci aceste două avariții se cheamă: prudență și geniu comercial!

Încântată de această potrivire de vederi, una dintre cele mai scumpe podoabe ale iubirii (căci interesele și spiritul pot să nu se învoiască, la două ființe ce se iubesc), Ève îl rugă pe temnicer să-i trimită vorbă lui Petit-Claud ca să-l libereze pe David, anunțându-i consimțământul lor mutual pentru aranjamentul proiectat. Peste zece minute, Petit-Claud intra în camera înfiorătoare a lui David și îi zicea Èvei:

— Întoarceți-vă acasă, doamnă, venim și noi după dumneavoastră… Hei, dragă prietene, îi spuse Petit-Claud lui David, vasăzică te-ai lăsat prins? Și cum de ai putut face greșeala să ieși?

— Ei! cum era să nu ies? iată ce-mi scria Lucien.

David îi dădu lui Petit-Claud scrisoarea lui Cérizet; Petit-Claud o luă, o citi, se uită la ea, îi pipăi hârtia, și, discutând despre afaceri, îndoi scrisoarea ca din nebăgare de seamă și o vârî în buzunar. Apoi, avocatul îl luă pe David de braț și ieși cu el, căci descărcarea din partea portărelului îi și sosise temnicerului în timpul convorbirii.

Întorcându-se acasă, David se crezu în rai, plânse ca un copil sărutându-l pe micul Lucien și revăzându-se în dormitorul lui după douăzeci de zile de detenție din care ultimele ore erau, după socotința provincialilor, dezonorante. Kolb și Marion se întorseseră și ei. Marion aflase în Houmeau că Lucien fusese văzut dincolo de Marsac, mergând pe șoseaua ce duce la Paris. Îmbrăcămintea-i de dandy bătuse la ochi țăranilor ce veneau cu mărfuri la oraș. După ce pornise călare pe șosea, Kolb aflase în sfârșit la Mansle că Lucien, recunoscut de domnul Marron, călătorea într-o caleașcă.

— Ce vă spuneam eu? izbucni Petit-Claud. Băiatul ăsta nu-i un poet, e un roman continuu.

— Într-o caleașcă! zicea Ève, și unde s-o fi ducând?

— Acum, îi spuse Petit-Claud lui David, haidem la domnii Cointet, te așteaptă.

— Ah! domnule, se rugă frumoasa doamnă Séchard, fii bun, apără-ne bine interesele, ai tot viitorul nostru în mână.

— Vreți cumva, doamnă, zise Petit-Claud, ca întrevederea să aibă loc aici la dumneavoastră? vi-l las acasă pe David. Domnii aceia vor veni deseară aici și veți vedea atunci cum mă pricep să vă apăr interesele.

— Ah! ce plăcere mi-ai face! grăi Ève.

— Bine, atunci, făcu Petit-Claud, pe deseară, aici, pe la șapte.

— Îți mulțumesc, răspunse Ève cu o privire și un glas ce-i dovedeau lui Petit-Claud câte progrese făcuse în încrederea clientei sale.

— Nu vă temeți de nimic! acum vedeți că aveam dreptate, adăugă el. Fratele dumneavoastră nici nu se gândește la sinucidere. În sfârșit, poate că deseară veți avea o mică avere. Se prezintă un cumpărător serios pentru tipografia dumneavoastră.

— Dacă e așa, spuse Ève, de ce să nu mai așteptăm, înainte de a cădea la învoială cu frații Cointet?

— Uitați, doamnă, răspunse Petit-Claud, care văzu primejdia mărturisirii ce o făcuse, că nu veți fi liberi de a vinde tipografia decât după ce-l plătiți pe domnul Métivier, căci toate ustensilele sunt încă sub sechestru?

Întors acasă, Petit-Claud îl chemă pe Cérizet. Când șeful de atelier veni, el îl trase lângă o fereastră.

— Mâine seară vei fi proprietarul tipografiei Séchard și destul de puternic susținut ca să obții transmiterea brevetului, îi spuse el la ureche; dar cred că nu vrei să sfârșești la galere?

— De ce? De ce la galere? făcu Cérizet.

— Scrisoarea ta către David e un fals, și o am la mine… Dacă o vor întreba pe Henriette, ea ce-o să spună?… Eu nu-ți vreau pieirea, adăugă îndată Petit-Claud, văzându-l pe Cérizet îngălbenind.

— Mai vreți ceva de la mine? izbucni parizianul.

— Uite ce aștept de la tine, reluă Petit-Claud. Ascultă bine! Într-o lună, două, vei fi tipograf la Angoulême… dar pentru tipografia asta vei rămâne dator, și datoria nu ți-o vei plăti nici în zece ani!… Vei munci multă vreme pentru capitaliștii tăi! și, pe deasupra, vei fi silit să fii omul de paie al partidului liberal… Eu voi redacta actul tău de comandită cu Gannerac; îl voi face în așa fel, încât într-o bună zi tipografia să fie a ta… Dar, dacă ei fac un ziar, dacă tu vei fi girantul, dacă eu ajung aici prim-substitut, tu te vei învoi cu Cointet cel mare ca să publici în ziarul tău câteva articole care să-i atragă desființarea… Cei doi Cointet or să-ți plătească bine serviciul acesta… Știu că vei fi condamnat, că vei sta la răcoare, însă vei fi socotit un om important și persecutat. Vei ajunge un om cu vază în partidul liberal, un fel de sergentul Mercier, un fel de Paul-Louis Courier, un fel de Manuel în miniatură[376]. N-o să-i las niciodată să-ți ia brevetul. În sfârșit, în ziua în care ziarul va fi suprimat voi arde scrisoarea asta în fața ta… Îți vei fi făcut o situație frumoasă, fără să te fi costat mare lucru…

Oamenii din popor au păreri foarte greșite despre diferitele feluri de falsuri prevăzute de lege, și Cérizet, care se și vedea în fața tribunalului, răsuflă ușurat.

— Peste trei ani, voi fi procuror regal la Angoulême, reluă Petit-Claud, și s-ar putea să ai nevoie de mine, gândește-te!

— Ne-am înțeles, zise Cérizet. Dar dumneavoastră nu mă cunoașteți: ardeți scrisoarea acum în fața mea, reluă el, și încredeți-vă în recunoștința mea.

Petit-Claud se uită la Cérizet. Fu un duel între ochi, în care privirea celui ce observă e ca un scalpel cu care încearcă să scormonească sufletul celuilalt și în care ochii celui ce-și arată cât mai deschis virtuțile sunt ca o carte desfăcută.

Petit-Claud nu răspunse nimic; aprinse o lumânare și arse scrisoarea, zicându-și: „Cum își va așterne, așa va dormi!”

— Sunt al dumitale pe veci, spuse șeful de atelier.

David aștepta cu oarecare neliniște întrevederea cu cei doi Cointet: nici discutarea intereselor lui, nici actul nu-l nelinișteau, ci părerea ce și-o vor face fabricanții despre lucrările lui. Se găsea în situația autorului dramatic în fața judecătorilor săi. Mândria lui de inventator și tulburarea în care se afla în clipa când își atingea ținta acopereau orice alt simțământ. În fine, pe la șapte seara – pe când contesa du Châtelet se băga în pat sub pretextul unei migrene și îl lăsa pe soț să facă onorurile dineului, într-atâta era de copleșită de veștile contradictorii ce umblau pe seama lui Lucien – cei doi Cointet, cel gras și cel mare, intrară împreună cu Petit-Claud la concurentul lor, care li se dădea în sfârșit pe mână. Se găsiră la început în fața unei piedici preliminare: cum să facă un act de asociere fără să cunoască procedeele lui David? Iar dacă David își dezvăluia procedeele, se afla la cheremul concurenților. Petit-Claud reuși ca să se facă mai întâi actul. Cointet cel mare îi spuse atunci lui David să le arate câteva din produsele sale, iar inventatorul le aduse ultimele coli fabricate, garantându-le prețul de cost.

— Ei bine, iată, zise Petit-Claud, baza actului e și găsită; vă puteți asocia pe elementele acestea, introducând în act o clauză de dizolvare în cazul când condițiile brevetului nu vor fi îndeplinite la executarea în fabrică.

— Una e, domnule, îi zise Cointet cel mare lui David, una e să fabrici în mic, în camera dumitale, cu o mică formă, niște mostre de hârtie, și alta e să te apuci de fabricație pe o scară mare. Să-ți dau un exemplu! Noi fabricăm hârtie colorată. Cumpărăm, ca s-o colorăm, bucăți de vopsea absolut identice. Astfel, indigoul pentru albăstrirea hârtiei e luat din lăzi de aceeași fabricație. Ei bine, niciodată n-am putut obține două fierturi de absolut aceeași culoare… În prepararea materiilor noastre se întâmplă fenomene care ne scapă. Cantitatea, calitatea pastei schimbă numaidecât rezultatele. Când aveai într-un cazan mic o parte din substanțele dumitale pe care nu cer să le cunosc, erai stăpân deplin pe ele, puteai să le combini, să te amesteci, să le plămădești, să le frămânți în voie, să faci un aluat omogen… Dar cine îți garantează că, la o fiertură de cinci sute de topuri, o să fie tot așa, și că procedeele dumitale vor reuși?…

David, Ève și Petit-Claud se priviră spunându-și din ochi multe lucruri.

— Ia luați un exemplu în care să găsiți o oarecare asemănare, zise Cointet cel mare după o pauză. Să zicem că tai două brațe de fân de pe câmp și că le bagi înăbușite în odaia dumitale fără să-ți pese că se pot încinge, cum zic țăranii; fermentația are loc, și încă fără nici un accident. Ai putea să te sprijini cumva pe experiența asta și să te apuci a îndesa două mii de snopi într-un hambar de lemn?… Știi prea bine și dumneata că fânul s-ar încinge, și că hambarul ți-ar arde ca o lumânare. Ești un om învățat, îi mai spuse Cointet lui David; trage și dumneata concluzia… Până acuma, dumneata ai cosit doi snopi, iar noi ne temem să nu dăm foc fabricii noastre de hârtie dacă ne-am apuca să îngrămădim acolo două mii de snopi. Cu alte cuvinte putem păgubi nu numai o fierbere oarecare, ci putem înregistra pierderi mari, și să nu ne alegem cu nimic după ce vom fi cheltuit o groază de bani.

David încremenise. Practica îi vorbea în limbajul ei pozitiv teoriei, care se exprimă totdeauna la viitor.

— Al dracului să fiu dacă semnez un asemenea act de asociație! răcni Cointet cel gras. Tu n-ai decât să-ți pierzi banii, Boniface; eu însă nu mi-i dau pe-ai mei… Mă ofer să plătesc datoriile domnului Séchard și șase mii de franci… Și încă, trei mii de franci în polițe, zise el luându-și vorba înapoi, și numai pe douăsprezece și cincisprezece luni… Sunt și așa destule riscuri… Avem douăsprezece mii de franci de scăzut din contul nostru cu Métivier. Asta o să facă cincisprezece mii de franci!… Dar aista e tot ceea ce voi plăti pentru secret, ca să-l exploatez eu singur. Aha, vasăzică ăsta era chilipirul de care vorbeai, Boniface?… Ei bine, îți mulțumesc, te credeam mai deștept. Nu, nu, asta nu-i o afacere.

— Chestiunea, pentru dumneavoastră, spuse atunci Petit-Claud, fără să se sperie de această izbucnire, se reduce la atâta: vreți să riscați douăzeci de mii de franci ca să cumpărați un secret ce vă poate îmbogăți? Dar, domnilor, riscurile sunt totdeauna pe măsura beneficiilor… E o miză de douăzeci de mii de franci pentru a câștiga o avere. Jucătorul pune un pol ca să capete treizeci și șase la ruletă, deși el știe că polul e pierdut. Faceți și dumneavoastră ca el.

— Cer să mă mai gândesc, zise Cointet cel gras; eu nu sunt atât de priceput ca fratele meu. Sunt un biet om dintr-o bucată, care nu cunosc decât un singur lucru: să fabric cu un franc Enoriașul[377] și să-l vând cu doi. Într-o invenție care nu e decât la prima ei experiență, eu văd doar un prilej de sărăcire. O să reușim la prima încercare, vom da greș la a doua, vom continua, ne vom înfierbânta, ne vom lăsa târâți de această afacere, în care, dacă dai un deget, ajungi să-ți dai și trupu-ntreg.

Povesti întâmplarea unui negustor din Bordeaux, sărăcit pentru a fi vrut să cultive landele încrezându-se în vorbele unui savant; găsi alte șase asemenea exemple în jurul lui, în departamentele Charente și Dordogne, în industrie și în agricultură; se înflăcără, nu voi să mai asculte nici o vorbă, iar obiecțiunile lui Petit-Claud îi măreau furia în loc să i-o domolească.

— Prefer să cumpăr mai scump un lucru mai sigur decât această descoperire, și să am un beneficiu mai mic, zise el uitându-se la fratele său. După părerea mea, nimic nu mi se pare destul de lămurit ca să putem pune bazele unei întreprinderi, exclamă el sfârșind.

— Mă rog, doară ați venit pentru ceva aici? zise Petit-Claud. Ce oferiți?

— Să-i plătim datoriile lui Séchard și să-i asigurăm în caz de succes, treizeci la sută din beneficii, se repezi Cointet cel gras.

— Păi, domnule, zise Ève, din ce vom trăi noi în tot timpul experiențelor? Soțul meu a suportat o dată rușinea arestării, poate să se întoarcă iar în închisoare, nu va fi nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce este și acum, și ne vom plăti noi odată și odată datoriile.

Petit-Claud își puse un deget pe buze uitându-se la Ève.

— Nu sunteți chibzuiți, le zise el celor doi frați. Ați văzut hârtia; bătrânul Séchard v-a spus că fiul său, zăvorât de el, fabricase o hârtie minunată, într-o singură noapte, cu ajutorul unor elemente ce nu costă mai nimic… Ați venit aici ca să cumpărați ceva. Vreți să cumpărați, da sau ba?

— Poftim, zise Cointet cel mare, fie că vrea, fie că nu vrea fratele meu, risc eu plata datoriilor domnului Séchard; dau șase mii de franci, bani gheață, iar domnul Séchard va avea treizeci la sută din beneficii; dar ascultați bine: dacă în răstimp de un an nu realizează condițiile ce și le va fixa singur în act, ne va restitui cei șase mii de franci, brevetul rămâne al nostru și vom face cu el ce vom putea și ce vom crede de cuviință.

— Ești sigur de tine? întrebă Petit-Claud luându-l pe David deoparte.

— Da, răspunse David, care se lăsă păcălit de tactica celor doi frați și care tremura de teamă ca nu cumva Cointet cel gras să rupă discuția de care atârna viitorul său.

— Ei bine, eu voi redacta actul, le zise Petit-Claud fraților Cointet și Èvei; dumneavoastră veți avea fiecare câte o copie deseară, îl veți studia toată dimineața de mâine; și, pe urmă, spre seară, pe la patru, când ies eu de la tribunal, îl veți semna. Dumneavoastră, domnilor, retrageți hârtiile lui Métivier. Eu, din parte-mi, voi scrie să se oprească procesul de la curte, și ne vom comunica desistările reciproce.

Iată care fu enunțarea îndatoririlor lui Séchard:

Între subsemnații, etc.

Domnul David Séchard-fiul, tipograf la Angoulême, afirmând a fi descoperit pe de o parte mijlocul de a încleia hârtia în cazan, iar pe de alta de a reduce costul de fabricație al oricărui fel de hârtie cu mai mult de cincizeci la sută prin introducerea unor materii vegetale în pastă, fie amestecându-le cu cârpele întrebuințate până în prezent, fie întrebuințându-le fără adaus de cârpe, se înființează o asociație pentru exploatarea brevetului de invenție ce urmează a se scoate privitor la procedeele de mai sus, între domnul David Séchard-fiul și domnii Cointet-frații, cu clauzele și în condițiile următoare…

Unul dintre articolele actului îl despuia în întregime pe David Séchard de drepturile sale, în cazul când nu-și îndeplinea promisiunile enunțate în acel contract, întocmit cu grijă mare de Boniface Cointet și la care consimți David.

Aducând acest act a doua zi dimineața pe la șapte și jumătate, Petit-Claud îi înștiință pe David și pe soția sa că Cérizet oferea pe tipografie douăzeci și două de mii de franci, bani peșin. Actul de vânzare se putea semna în aceeași seară.

— Dar, zise el, dacă Cointet află de vânzarea asta, ar fi în stare să nu vă mai semneze actul, să vă facă mizerii, să scoată totul în vânzare…

— Sunteți sigur de plată? întrebă Ève, mirată să vadă sfârșindu-se o afacere în privința căreia pierduse orice nădejde, și care cu trei luni înainte ar fi salvat totul.

— Am banii la mine, răspunse el scurt.

— Dar asta e o vrăjitoare, zise David, cerându-i lui Petit-Claud lămurirea acestui noroc.

— Nu, e foarte simplu, negustorii din Houmeau vor să înființeze un ziar, spuse Petit-Claud.

— Păi, nu am voie… exclamă David.

— Dumneata!… dar urmașul dumitale… De altfel, reluă el, nu vă temeți de nimic, vindeți, puneți mâna pe preț, și lăsați-l pe Cérizet să-și bată capul cu clauzele vânzării; o să se descurce el.

— Da, da, zise Ève.

— Dacă dumneata te-ai angajat să nu scoți nici un ziar la Angoulême, reluă Petit-Claud, cei ce-i dau bani lui Cérizet n-au decât să-l scoată la Houmeau.

Ève, uluită de perspectiva de a avea treizeci de mii de franci, de a fi la adăpostul nevoilor, nu mai socoti actul de asociație decât ca o speranță secundară. De aceea, domnul și doamna Séchard se învoiră până la urmă asupra unui punct din actul social care prilejui o ultimă discuție. Cointet cel mare ceru neînduplecat ca brevetul de invenție să fie scos pe numele lui. Izbuti să dovedească în cele din urmă că, din moment ce drepturile utile ale lui David erau limpede stabilite prin act, brevetul putea fi scos pe numele oricăruia din cei trei asociați. Fratele său se amestecă și el:

— El dă banii pentru brevet, el suportă cheltuielile călătoriei și asta înseamnă alți două mii de franci să-l scoată pe numele lui, sau nu mai facem nici un act!

Hrăpărețul triumfă deci în toate punctele. Actul de asociație fu iscălit pe la patru și jumătate. Galant, Cointet cel mare îi oferi doamnei Séchard un serviciu de argintărie de douăsprezece persoane și un frumos șal Ternaux[378], cu ocazia încheierii actului, ca să uite violențele discuției! zise el. Abia se schimbaseră copiile, abia Cachan îi înmânase lui Petit-Claud hârtiile, precum și cele trei polițe cu pricina plăsmuite de Lucien, că glasul lui Kolb răsună pe scară, după zgomotul asurzitor al unui camion al poștei, ce se opri în fața porții.

— Tomna! tomna! Gingisprezece mii te vranei!… țipă el, trimiși te la Boidiers (Poitiers), pani puni, te la tomn' Licien.

— Cincisprezece mii de franci! strigă Ève, ridicând brațele în sus.

— Da, doamnă, zise factorul prezentându-se, cincisprezece mii de franci veniți cu diligența de Bordeaux, care era încărcată, zău, nu glumă! Am doi oameni jos care urcă sacii. Vi-i trimite domnul Lucien Chardon de Rubempré… Vă aduc îndată un săculeț de piele, în care sunt, pentru dumneavoastră, cinci sute de franci în aur, și, după cât se pare, și o scrisoare.

Èvei i se păru că visează, citind scrisoarea următoare:

Dragă soră, Îți trimit aici cincisprezece mii de franci.

În loc să-mi iau viața, mi-am vândut-o. Nu mai sunt stăpân pe mine: sunt mai mult decât secretarul unui diplomat spaniol, sunt creatura lui.

Încep o existență înfiorătoare. Poate că ar fi fost mai bine să mor.

Adio, David va fi astfel liber, și, cu patru mii de franci, o să-și poată cumpăra vreo mică fabrică de hârtie și să se îmbogățească.

Nu vă mai gândiți, așa vreau eu, la nenorocitul vostru frate, Lucien

— E sortit, izbucni doamna Séchard, care se duse să vadă sacii puși unul peste altul, ca bietul meu frate să fie totdeauna fatal, cum scria el, chiar când face binele.

— Am avut mare noroc! exclamă Cointet cel mare când se văzu în piața du Mûrier. Dacă întârziam cu un ceas, lucirea banilor ăstora ar fi făcut lumină asupra actului, și omul nostru s-ar fi îngrozit. Peste trei luni, cum ne-a făgăduit, o să vedem noi ce mai e de făcut.

Seara, la șapte, Cérizet cumpără tipografia și o plăti, luând asupră-și și chiria ultimului trimestru. A doua zi, Ève îi dădu patruzeci de mii de franci administratorului financiar, ca să cumpere, pe numele soțului, rentă de două mii cinci sute de franci. Apoi îi scrise socrului să-i găsească la Marsac o mică proprietate de zece mii de franci pe numele ei.

Planul lui Cointet cel mare era extrem de simplu. Din prima clipă, el socoti încleierea în cazan cu neputință de obținut. Adaosul de materii vegetale, puțin costisitoare, la pasta de cârpe i se păru adevăratul și singurul mijloc de îmbogățire. Își făcu deci planul să socotească drept o nimica toată ieftinătatea pastei, și să ție nespus la încleierea în cazan! Iată de ce: fabricile din Angoulême produceau pe atunci aproape numai hârtie de scris numite écu, poulet, écolier, coquille[379], care sunt, negreșit, toate încleiate. Multă vreme acestea fură fala Angoulême-ului. Astfel, specialitatea, monopolizată de ani îndelungați de fabricanții din Angoulême, dădea o justificare pretențiilor fraților Cointet; iar hârtia cu clei, după cum se va vedea, nu intra deloc în speculația lor. Desfacerea hârtiei de scris este foarte limitată, pe când cea a hârtiei de tipar fără clei aproape că nu cunoaște limite. În călătoria pe care o făcu la Paris ca să-și scoată brevetul pe numele său, Cointet cel mare plănuia să încheie niște afaceri care să provoace mari schimbări în modul său de fabricație. Locuind la Métivier, Cointet îi dădu acestuia instrucțiuni pentru a lua, în răstimp de un an, furnizarea hârtiei ziarelor din mâna fabricanților ce o exploatau până atunci, scăzând prețul topului până la o sumă la care nici o altă fabrică nu l-ar fi putut coborî, și făgăduind ziarelor o albeață și niște calități superioare tuturor sorturilor celor mai frumoase folosite pe vremea aceea. Întrucât contractele ziarelor sunt cu termen, era nevoie de o oarecare perioadă de lucrături subterane cu administrațiile acestora până să ajungă la realizarea monopolului; Cointet, însă, socoti că ar avea totodată timp să se descotorosească de Séchard, în vreme ce Métivier ar obține contracte cu principalele ziare din Paris, al căror consum de hârtie se ridica pe atunci la două sute de topuri pe zi. Cointet îl interesă bineînțeles pe Métivier, într-o proporție stabilită, în aceste furnituri, spre a avea un reprezentant îndemânatic pe piața Parisului și spre a nu pierde el timp cu călătoriile. Bogăția lui Métivier, una dintre cele mai mari din negoțul de hârtie, și-a avut ca obârșie această afacere. Timp de zece ani, fără concurență posibilă, avu furnizarea ziarelor din Paris. Liniștit dinspre partea debușeurilor viitoare, Cointet cel mare se întoarse la Angoulême tocmai la vreme ca să asiste la căsătoria lui Petit-Claud, care-și vânduse biroul de avocat și care aștepta numirea succesorului său ca să-i ia locul domnului Milaud, făgăduit protejatului contesei du Châtelet. Al doilea substitut de procuror din Angoulême fu numit prim-substitut la Limoges, iar ministrul de justiție își trimise pe unul dintre protejații săi la parchetul din Angoulême, unde postul de prim-substitut stătu liber două luni. Intervalul acesta fu luna de miere a lui Petit-Claud. În lipsa lui Cointet cel mare, David făcu mai întâi o primă producție fără clei care dădu o hârtie de ziar cu mult superioară aceleia pe care o foloseau ziarele, apoi o a doua producție de hârtie velină minunată, destinată tipăriturilor frumoase, și de care tipografia Cointet se sluji pentru o ediție a Enoriașului diocezei. Materiile fuseseră pregătite de David în persoană, în taină, căci nu primea alți lucrători lângă el decât pe Kolb și pe Marion.

După întoarcerea lui Boniface Cointet, toate se schimbară la față; el se uită la mostrele de hârtii fabricate și nu se arătă tocmai mulțumit.

— Dragul meu, îi spuse el lui David, specialitatea Angoulême-ului este hârtia de scris. Avem nevoie, mai înainte de orice, să fabricăm cea mai frumoasă hârtie de scris cu cincizeci la sută sub prețul de cost de azi.

David încercă o producție de pastă încleiată din aceea care i se ceruse și obținu o hârtie aspră ca o perie și în care cleiul se strânsese în cocoloașe. În ziua în care experiența se isprăvi și David obținu o coală, el se retrase într-un colț, voia să fie singur cu supărarea lui; dar Cointet cel mare veni peste el și se purtă cu o fermecătoare amabilitate, căutând să-și mângâie asociatul.

— Nu te descuraja, zise Cointet, dă-i înainte. Eu sunt un om de treabă și te înțeleg, voi merge până la capăt!…

— Zău, îi spuse David soției când se întoarse la masă seara; avem de-a face cu oameni de ispravă, și nu l-aș fi crezut vreodată pe Cointet cel mare atât de îngăduitor!

Și-i povesti conversația cu prefăcutu-i asociat.

Trei luni se scurseră în experiențe. David dormea la fabrică, supraveghea rezultatele feluritelor sale compoziții de pastă. O dată credea că insuccesul se datora amestecului de cârpe cu materiile sale, și punea la fiert o mare cantitate din aceste elemente. Altă dată, încerca să încheie o producție întreagă compusă din cârpe. Și, continuându-și opera cu stăruință nezdruncinată și sub privirea lui Cointet cel mare, de care bietul om nu se mai ferea, ajunse, din materie omogenă în materie omogenă, să încerce toată seria ingredientelor sale combinate cu toate felurile de cleiuri. În primele șase luni ale anului 1823, David Séchard trăi în fabrică alături de Kolb, dacă se poate chema trai a nu-ți păsa de hrană, de îmbrăcăminte și de ființa ta. Se lupta atât de desperat cu greutățile, încât ar fi fost un spectacol sublim pentru oricare alți oameni afară de cei doi Cointet, căci nici un gând interesat nu-l muncea pe îndrăznețul luptător. Fu un moment în care nu dori decât izbânda.

Iscodea cu o pricepere uimitoare rezultatele atât de bizare ale substanțelor transformate de om în produse pentru nevoile lui, în care natura își vedea întrucâtva învinse rezistențele ei ascunse, și el deduse niște minunate legi industriale, observând că nu se puteau obține aceste înfăptuiri decât ascultând de raporturile ulterioare ale lucrurilor, de ceea ce el numea a doua natură a substanțelor. În sfârșit, prin august, ajunse să obțină o hârtie încleiată în cazan, absolut asemănătoare cu aceea pe care industria o fabrică astăzi și care se întrebuințează ca hârtie de corecturi în tipografii, dar cu sorturi fără nici o uniformitate și cu o încleiere ce nu-i niciodată sigură. Rezultatul acesta, atât de frumos în 1823, dacă ținem seama de starea fabricației de hârtie din vremea aceea, costase zece mii de franci, și David spera să rezolve ultimele dificultăți ale problemei. Dar atunci se răspândiră în Angoulême și în Houmeau niște zvonuri ciudate: David Séchard îi ruina pe frații Cointet. După ce prăpădise treizeci de mii de franci cu experiențele, obținea în fine, zicea lumea, o hârtie foarte proastă. Ceilalți fabricanți, înspăimântați, se mulțumeau cu vechile procedee; și, geloși pe frații Cointet, răspândeau zvonul apropiatei ruine a ambițioasei firme. Cointet cel mare, din parte-i, aducea mașini de fabricat hârtie-sul, lăsând să se creadă că aceste mașini erau trebuincioase experiențelor lui David Séchard. Dar prefăcutul amesteca în pastă substanțele arătate de Séchard, împingându-l mereu pe acesta să nu se ocupe decât de încleierea în cazan, și îi expedia lui Métivier mii de topuri de hârtie de ziar.

În luna septembrie, Cointet cel mare îl luă deoparte pe David Séchard, și aflând de la acesta că plănuia o experiență triumfătoare, îl sfătui să-și schimbe gândul de a continua lupta.

— Dragă David, du-te la Marsac să-ți vezi soția și să te odihnești după atâta oboseală, nu vrem nici noi să ne ruinăm, îi spuse el prietenește. Ceea ce ți se pare dumitale un triumf uriaș, nu-i decât un punct de plecare. O să mai așteptăm un timp până să ne apucăm de noi experiențe. Fii drept! uită-te la rezultate. Noi nu suntem numai fabricanți de hârtie, suntem și tipografi, bancheri, și lumea vorbește că ne sărăcești… (David Séchard făcu un gest de o sublimă naivitate, spre a protesta și a-și afirma buna-i credință). N-o să sărăcim noi pentru cincizeci de mii de franci zvârliți în Charente, spuse Cointet cel mare, răspunzând gestului lui David; însă nici nu vrem să fim siliți, din pricina calomniilor ce umblă pe socoteala noastră, să plătim totul peșin, căci atunci am fi nevoiți să sistăm toate operațiile. Apropiindu-ne de condițiile actului nostru, trebuie să chibzuim bine și unii și alții.

— Are dreptate! își zise David, care, cufundat în experiențele sale în mare, nu luase seama la schimbările din fabrică.

Și se întoarse la Marsac, unde, de șase luni, venea numai sâmbătă seara, ca s-o vadă pe Ève, și pleca marțea dimineața. Bine sfătuită de bătrânul Séchard, Ève cumpărase, tocmai lângă viile socrului, o casă numită Verberie, împreună cu trei stânjeni de grădină și cu un petic de vie, vecin cu podgoria bătrânului. Trăia acolo cu mama și cu Marion foarte cumpătat, căci datora cinci mii de franci, rămășiță de plată din prețul acelei încântătoare proprietăți, cea mai frumoasă din Marsac. Casa de piatră albă, așezată între curte și grădină, avea acoperiș de ardezie și era împodobită cu stucării care, fiind dintr-un material ce se cioplea ușor, nu costau scump. Mobilierul fermecător de la Angoulême părea și mai fermecător la țară, unde nimeni, pe vremea aceea, nu desfășura vreun lux. Înspre grădină, era un rând de rodii, de portocali și de plante rare pe care fostul proprietar, un general bătrân, răposat prin grija doctorului Marron, le îngrijise cu mâna lui. Chiar sub unul dintre acești portocali, într-una din zile, pe când David se juca cu soția și cu micul Lucien, și sub ochii bătrânului, se întâmplă ca portărelul din Mansle să aducă personal o încunoștințare a fraților Cointet către asociatul lor de a constitui tribunalul arbitral, în fața căruia, potrivit actului de asociație, urmau să-și aducă contestațiile. Frații Cointet cereau restituirea celor șase mii de franci și proprietatea brevetului, precum și viitoarele venituri ale exploatării, ca despăgubiri pentru uriașele cheltuieli făcute de ei fără nici un rezultat.

— Lumea zice că îi sărăcești! îi spuse viticultorul fiului său. Ei! iată singurul lucru pe care l-ai făcut și tu și care îmi e și mie pe plac.

A doua zi, Ève și David erau la orele nouă în anticamera lui Petit-Claud, ajuns apărătorul văduvei, tutorele orfanului, și ale cărui sfaturi li se părură singurele bune de urmat.

Magistratul îi primi de minune pe foștii săi clienți și ținu neapărat ca domnul și doamna Séchard să-i facă plăcerea de a lua masa cu el.

— Frații Cointet vă cer așadar șase mii de franci! le zise el zâmbind. Cât mai datorați din prețul căsuței de la țară?

— Cinci mii de franci, domnule; dar două mii îi am… răspunse Ève.

— Țineți-vă cei două mii de franci, reluă Petit Claud. Vasăzică, cinci mii!… vă mai trebuie zece mii de franci ca să vă instalați acolo cumsecade. Ei bine, în două ceasuri, frații Cointet vă vor aduce cincisprezece mii de franci…

Ève făcu un gest de mirare.

— În schimbul renunțării dumneavoastră la toate beneficiile actului de asociație, pe care o veți dizolva prin bună înțelegere, spuse magistratul. Vă convine?

— Și banii ăștia ne revin legal? zise Ève.

— Foarte legal, spuse magistratul zâmbind. Cei doi Cointet v-au făcut și așa destule necazuri. Vreau să pun o stavilă pretențiilor lor. Ascultați, astăzi sunt magistrat, vă datorez adevărul. Iată: frații Cointet vă trag pe sfoară în clipa asta; dar sunteți în mâna lor. Ați putea câștiga procesul ce vi-l fac ei, dacă primiți lupta. Dar ați vrea cumva să nu isprăviți nici în zece ani de azi încolo? Or să se facă expertize peste expertize, arbitraje peste arbitraje, și veți fi la cheremul avizelor celor mai contradictorii… Și, făcu el zâmbind, nu văd în orașul ăsta nici un avocat în stare să vă apere… urmașul meu nu se pricepe. Părerea mea e că o învoială strâmbă e mai bună decât o judecată dreaptă.

— Orice învoială care ne va aduce liniștea e bună, zise David.

— Paul! îl strigă Petit-Claud pe servitorul său, du-te de-l cheamă pe domnul Ségaud, urmașul meu!… Cât timp mâncăm noi, acesta se va duce la frații Cointet, le spuse el foștilor săi clienți, și peste câteva ceasuri vă veți întoarce la Marsac ruinați, dar liniștiți. Cu zece mii de franci, vă veți face încă o rentă de cinci sute de franci și veți trăi fericiți în mica proprietate de acolo.

Peste două ceasuri, după cum le spusese Petit-Claud, maestrul Ségaud se întoarse cu acte în regulă, semnate de frații Cointet, și cu cincisprezece hârtii de câte o mie de franci.

— Îți suntem foarte îndatorați, îi zise Séchard lui Petit-Claud.

— Păi, v-am ruinat, le răspunse Petit-Claud foștilor săi clienți mirați. V-am ruinat, vă repet, o s-o vedeți cu vremea; dar vă cunosc eu, preferați ruina unei îmbogățiri care v-ar veni prea târziu.

— Noi nu suntem interesați, domnul meu. Vă mulțumesc că ne-ați dat putința de a fi fericiți, spuse Ève, și ne veți vedea întotdeauna recunoscători.

— Pentru Dumnezeu! nu mă binecuvântați!… zise Petit-Claud, mă faceți să am remușcări; dar astăzi, cred că le-am îndreptat pe toate. Dacă am ajuns magistrat, dumneavoastră v-o datorez; și, dacă cineva trebuie să fie recunoscător, acela sunt eu… Adio!

Cu vremea, alsacianul își schimbă părerea despre bătrânul Séchard, care, la rându-i, îl îndrăgi pe alsacian, văzându-l ca și dânsul fără habar de scris și citit, și lesne de îmbătat. Fostul urs îl învăță pe fostul cavalerist să îngrijească de vie și să-i vândă produsele, îl formă cu gândul de a le lăsa copiilor un om de nădejde; căci, în ultimul timp, temerile îi fuseseră mari și copilărești în privința viitorului averii sale. Îl luase confident pe Courtois morarul.

— O să vezi, îi zicea el, cum o să le meargă toate copiilor mei, când voi fi eu în groapă! Vai! Doamne, soarta lor mă sperie.

În martie 1829, bătrânul Séchard muri, lăsând moștenire cam două sute de mii de franci în proprietăți, care, împreună cu căsuța copiilor, făcură o moșie foarte frumoasă și foarte bine condusă de către Kolb de doi ani încoace.

David și soția lui găsiră peste trei sute de mii de franci în aur la tatăl lor. Gura lumii, ca de obicei, umflă moștenirea bătrânului Séchard, zvonindu-se în tot departamentul Charentei că făcea peste un milion. Ève și David avură o rentă de vreo treizeci de mii de franci, adăugând la această moștenire mica lor avere; căci așteptară câtva timp până să-și întrebuințeze capitalurile și putură să le plaseze apoi în efecte de stat cu ocazia revoluției din iulie. Numai atunci, departamentul Charentei precum și David Séchard aflară ce era cu averea lui Cointet cel mare. Om de câteva milioane, numit deputat, Cointet cel mare e pair de Franța, și va fi, zice-se, ministru de comerț în viitoarea formație ministerială. În 1842, s-a însurat cu fata unuia din oamenii de stat cei mai cu trecere pe lângă coroană, domnișoara Popinot, fiica domnului Anselme Popinot, deputat de Paris și primar de arondisment.

Descoperirea lui David Séchard a trecut în industria franceză, precum trece hrana în tot trupul.

Mulțumită întrebuințării altor materii decât cârpele, Franța poate fabrica o hârtie mai ieftină ca în oricare altă țară din Europa. Dar hârtia de Olanda, după cum prevăzuse David, nu mai există. În scurtă vreme, va fi nevoie să se înființeze o manufactură regală de hârtie, așa cum s-a făcut cu țesăturile de Gobelinuri, cu porțelanurile de Sèvres, cu Savoneria[380] și cu imprimeria regală, care, până în prezent, au rezistat loviturilor pe care li le-au dat unii vandali dintre burghezi.

David Séchard, iubit de soție, tată a doi fii și a unei fiice, a avut bunul-gust să nu vorbească niciodată de încercările sale, iar Ève s-a priceput să-l facă să renunțe la cumplita vocație de inventator, care-i chinuie pe acest soi de oameni ce se aseamănă cu niște Moiși pârjoliți de tufișul de pe muntele Horeb[381]. El se ocupă acum cu literatura din când în când și duce viața fericită și leneșă a proprietarului rentier. După ce și-a luat rămas bun pentru totdeauna de la glorie, s-a rânduit cu curaj printre visători și colecționari; se ocupă cu entomologia și studiază transformările, până acum necercetate, ale insectelor, pe care știința nu le cunoaște decât în ultimul lor stadiu.

Toată lumea a auzit vorbindu-se de succesele lui Petit-Claud ca procuror general; e rivalul faimosului Vinet din Provins, iar ambiția lui e să ajungă prim-președinte al curții regale din Poitiers.

Cérizet, condamnat deseori pentru delicte politice, a făcut să se vorbească mult despre el. Cel mai îndrăzneț dintre copiii pierduți ai partidului liberal a fost poreclit Curajosul-Cérizet. Silit de urmașul lui Petit-Claud să-și vândă tipografia din Angoulême, își căută pe scena provinciei o nouă existență pe care talentul său de actor o putea face strălucită. O jună-primă însă îl sili să se ducă la Paris ca să ceară științei leacuri împotriva urmărilor dragostei, și încercă acolo să transforme în bani favoarea de care se bucura în sânul partidului liberal.

În ceea ce-l privește pe Lucien, întoarcerea sa la Paris este povestită în SCENE DIN VIAȚA PARIZIANĂ[382].

SFÂRȘIT

1 Domnului Victor Hugo – Este momentul când Balzac începe să dedice operele sale marilor scriitori ai epocii, al căror egal a devenit; prietenia cu V. Hugo va dura până la moartea – timpurie – a lui Balzac. Hugo este cel care-l vizitează în ultimele clipe ale vieții și care rostește, la înmormântarea lui, celebra frază: „Cu sau fără voia lui, autorul acestei opere imense și deosebite face parte din rasa viguroasă a scriitorilor revoluționari” (20 aug. 1850).

2 un privilegiu rezervat unui Rafael sau Pitt – ca și Rafael Sanzio, celebrul pictor italian (1483-1520), ca și William Pitt II, om politic englez (1759-1806), V. Hugo și-a dovedit de timpuriu capacitatea.

3 castigat ridendo mores – lat. – „(comedia) îndreaptă moravurile râzând”; această deviză a comediei a apărut în secolul al XVII-lea pe cortina unui teatru francez și e datorată poetului neolatin Santeuil.

4 personajele… nu mai puțin de o mie… douăzeci și cinci de volume – Aprecierea în perspectivă a numărului personajelor și volumelor formând Comedia umană, făcută de autorul ei, a fost mult depășită. La moartea lui Balzac, Comedia umană cuprindea 96 de romane și povestiri în care numărul personajelor era mai mare de 2000.

5 așa cum s-a uzat și imperiul – Imperiul I, al lui Napoleon Bonaparte, a durat din 1804 până în 1814 (15).

6 „Louis Lambert”, „Fiul blestemat”, „Capodopera necunoscută” – Aceste povestiri i-au dat mult de lucru lui Balzac, fiindcă se situează oarecum în afara înclinărilor lui de cercetător realist al moravurilor epocii sale: Louis Lambert (1832-1846) este o povestire cu pretenții filosofice, care dezvoltă un fel de teorie mistico-fiziologică a voinței; celelalte două au un caracter istoric.

7 Stanhope (Charles) – om politic și inventator englez (1753-1816), a fost un mare admirator al Revoluției Franceze, lucru pentru care i s-a incendiat casa de la Londra. Printre invențiile sale, se numără și cea relativă la presa tipografică.

8 Elzevir, Plantin, Aldi și Didot – familii de tipografi și editori celebri, întemeietori ai unora dintre primele tipografii: Elzevirii – care au dat numele și unor litere de tipar – erau instalați în Olanda (cel mai în vârstă a trăit între 1540 și 1617); Christophe Plantin (1520-1589), francez de origine, și-a instalat tipografia la Anvers; Aldi Manucci a creat la Veneția una dintre primele imprimerii (1490), care a tipărit pentru prima dată capodoperele antichității (cf. literele „aldine”); familia Didot era celebră încă din secolul al XVIII-lea în Franța, mulți membri ai familiei Didot au adus inovații în arta tipografică: astfel, François-Ambroise Didot (1730-1804) este inventatorul hârtiei veline și al literelor clasice ale tiparului francez; Léger Didot (1767-1829) a construit prima mașină de fabricare a hârtiei-sul, iar Firmin Didot (1764-1836) a rămas celebru pentru măiestria gravurilor și literelor sale și pentru invenția stereotipiei.

9 Prăpădul din 1793 – În 1793, oamenii cei mai consecvenți ai revoluției din 1789 se văd obligați, sub impulsul maselor populare, să ia măsuri radicale împotriva coaliției europene reacționare și cotropitoare, precum și a mișcărilor contrarevoluționare din interior; pentru Balzac, care în ciuda analizei necruțătoare a racilelor orânduirii burgheze, a rămas un adept al monarhiei, acțiunea pentru apărarea revoluției din 1789 constituie un „prăpăd”.

10 Convențiunea – adunarea revoluționară denumită Convențiunea națională a guvernat Franța între septembrie 1792 și octombrie 1795; ea a votat condamnarea lui Ludovic al XVI-lea și proclamarea republicii, a luptat împotriva coaliției reacționare din exterior și a contrarevoluției din interior; ei i se datorează și o sumă de măsuri de organizare culturală.

11 Camera pair-ilor – camera aristocratică, înființată de Bourbonii restaurați, pentru a împărți puterea legislativă cu Camera deputaților; pair-ii erau numiți de rege. Creată în 1814, Camera pair-ilor a suferit unele modificări în 1830 și a funcționat până în 1848.

12 divinul autor al lui „Pantagruel” – Rabelais (1496-1553), autorul romanului satiric Gargantua și Pantagruel, dă personajelor sale semifantastice o mare vitalitate, care se exprimă uneori și prin plăcerea de a bea, printr-o sete nemăsurată; este setea de bucurii materiale și intelectuale laice a Renașterii.

13 credincios sorții pe care i-o hărăzise numele – Séchard s-ar putea, într-adevăr, traduce prin „cel care zvântă”.

14 domnul de Chateaubriand… America – Călătoria în America a lui Chateaubriand a avut loc în 1791; viitorul scriitor a vizitat acolo și locuri sălbatice, ale căror descrieri, sprijinite și pe relatările altor călători, se găsesc în Atala și în Les Natchez, opere cu tendințe mistico-evazioniste, caracteristice variantei reacționare a romantismului în vremea lui Balzac; Chateaubriand era o figură literară de mare prestigiu.

15 Trufe – ciuperci subterane, costisitoare, foarte apreciate în bucătăria franceză.

16 călugării cordelieri din „Povestirile” lui La Fontaine – În povestirile sale în versuri, de multe ori inspirate de Boccaccio și de Machiavelli, La Fontaine zugrăvește în spirit realist călugări și călugărițe care nu-și interzic de fel bucuriile vieții lumești.

17 spre sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea – în primii ani ai secolului al XVIII-lea; Ludovic al XIV-lea a murit în 1715.

18 pede titubante – lat. – cu piciorul nesigur, împleticindu-se, clătinându-se pe picioare.

19 Item – lat. – în plus (termen de inventar).

20 Hymen – zeul căsătoriei, fiul lui Apollo.

21 „Dublu Liégeois” – E vorba de Almanahul din Liège, cel mai vechi și mai popular almanah francez, publicat pentru prima dată în 1636; asemenea almanahuri erau foarte căutate în bâlciuri și în mediul rural.

22 M – este inițiala cuvântului mariage (în limba franceză: căsătorie), inițială care decora anunțurile de căsătorie lucrate în tipografiile pariziene.

23 asignate – la început obligații de stat, emise pentru prima dată în decembrie 1789; garantate (asignate) prin bunuri naționale, asignatele circulă apoi ca monedă-hârtie și se depreciază cu mare rapiditate; ele au fost scoase din circulație în 1797.

24 masacrele din septembrie – mișcare populară din septembrie 1792, când masele pariziene, indignate de rapacitatea speculanților și de trădarea unor conducători, au determinat Convențiunea să ia o serie de măsuri radicale: legea prețurilor maximale, legea suspecților, epurarea statelor-majore, crearea unei armate revoluționare etc.; mânia maselor s-a manifestat și printr-o serie de condamnări la pedepse capitale.

25 Vestitul Desplein – chirurg celebru din romanele lui Balzac (v. mai ales Liturghia ateului); creând acest personaj, Balzac s-a gândit probabil la marele chirurg din vremea sa, vestitul Dupuytren (1777-1835).

26 Et nunc et semper et in secula seculorum – lat. – și acum și pururea și în vecii vecilor.

27 călugării cântați de Boileau – În poemul eroi-comic Le lutrin (Pupitrul de strană), scris de Boileau între 1672 și 1676, e vorba încă de la primele versuri de niște… „egumeni rumeni și pocnind de voinicie”…

28 Silene – în mitologie, tatăl satirilor și cel care l-a crescut pe Bacchus, înfățișat ca un bătrân voinic, greoi și lacom.

29 faimoasa „furie franceză” – avânt, ardoare în luptă; soldații francezi erau cunoscuți de adversarii lor pentru această trăsătură, căreia italienii i-au spus „furia francese”; pe plan moral, e vorba aici de temperamentul avântat și uneori necugetat al lui Lucien.

30 marile opere care se iviră după ce se făcu pace – adică după 1815, dată când Napoleon, definitiv înfrânt, iese din scena istoriei.

31 lucrările lui Schiller și Goethe, ale lordului Byron și Walter Scott, ale lui Jean-Paul, Berzelius și Davy, ale lui Cuvier, Lamartine etc.

— După 1815, odată cu dezvoltarea romantismului în Franța, operele romanticilor germani și englezi (Schiller, Goethe, Byron, W. Scott) sunt mult difuzate prin traduceri; Jean-Paul Richter (1763-1825) filosof și romancier, unul dintre fruntașii romantismului german, a fost popularizat în Franța de doamna de Staël; de asemenea, sunt mult cercetate în Franța lucrările științifice străine, ca cele ale chimistului englez H. Davy (1778-1829), descoperitorul potasiului și al sodiului, precum și al descompunerii corpurilor prin electricitate, sau ale chimistului suedez Berzelius (1779-1848), unul dintre creatorii chimiei moderne; în aceeași vreme, în Franța Georges Cuvier (1769-1832) creează paleontologia și descoperă legea subordonării organelor și a corelației formelor, iar Lamartine publică prima culegere de versuri pătrunse de sentimente romantice, de esență antirealistă. Meditațiile (1820).

32 André Chénier… Un poet descoperit tot de un poet – André Chénier (1762-1794), bun cunoscător al poeziei grecești; a scris elegii, egloge și iambi, propunându-și să exprime „în forme antice gânduri noi”; spre deosebire de fratele său, poetul revoluționar Marie-Joseph Chénier, André Chénier a fost alături de contrarevoluție și a murit ghilotinat. Poetul care l-a descoperit este H. de Latouche, mai mult publicist decât poet.

33 pe vremea războaielor religioase – Luptele dintre catolici și calviniștii protestanți (hughenoți) – la baza cărora se aflau interesele economice și politice ale claselor potrivnice (nobilimea, clerul, burghezia în formație) în acea vreme – au bântuit Franța aproape toată a doua jumătate a secolului al XVI-lea; ele s-au încheiat prin promulgarea Edictului tolerant din Nantes, sub Henric al IV-lea (1598).

34 Restaurația… agravase această stare de lucruri destul de calmă în timpul imperiului – În adevăr, Napoleon crease o nouă aristocrație folosindu-se, în același timp, de cea veche; odată cu întoarcerea Bourbonilor însă, vechea aristocrație își recăpătă siguranța și pretențiile, tratând de sus păturile burgheze, a căror putere economică nu înceta totuși să crească.

35 un paria – un om disprețuit din cauza stării sociale (după numele dat în India celor care nu făceau parte din castele privilegiate).

36 vechile și noile nume ale literaturii mari, fie liberale, fie regaliste – În epoca restaurației (1815-1830), autori cu convingeri liberale, ca Béranger sau Benjamin Constant (v. notele 162 și 190), se opuneau regaliștilor, ca Chateaubriand sau Lamartine; către sfârșitul perioadei, și mai ales după revoluția din 1830, opiniile progresiste câștigă teren, aducând la democrație pe Victor Hugo, pe Lamennais și pe alții; dintre numele citate de Balzac, făceau parte din tabăra regalistă: Al. Soumet, autor de tragedii și poeme epice, Joseph-François Michaud, publicist și istoric, redactorul principal al ziarului regalist Cotidianul etc.; în tabăra opoziției liberale militau: ziaristul Charles Guillaume Étienne (1777-1845), care scria la Journal des Débats și la Constituționalul, fiind și dramaturg; Pierre-François Tissot (1768-1854), istoric al revoluției; filosoful Victor Cousin etc.; Casimir Delavigne (1790-1843), autor de poeme patriotice și de tragedii istorice, avea aproape faima lui Béranger.

37 un jurat din Bordeaux – În sudul Franței, titlul de „jurat” era dat, în unele orașe, vechilor primari și consilieri municipali.

38 înnobilat sub Ludovic al XIII-lea – la începutul secolului al XVII-lea; Ludovic al XIII-lea a domnit între 1610 și 1643.

39 moșia Bargeton… era substituită – era, adică, lăsată moștenire cu condiția de a fi transmisă, după moartea legatarului provizoriu, unui moștenitor indicat de primul posedant; procedeul permitea conservarea averilor în aceeași familie, deoarece titularul nu beneficia decât de uzufruct.

40 ostaticii sfântului Ludovic – Ludovic al IX-lea – sau Ludovic cel Sfânt, așa-numit pentru bigotismul lui – a domnit între 1226 și 1270; ostaticii la care se referă Balzac sunt poate cei luați cu prilejul așa-numitului război cu albigenzii, care a însemnat, de fapt, înfrângerea de către monarhie a feudalilor din sudul Franței, și care s-a încheiat în 1229.

41 sub Henric al IV-lea – Henric al IV-lea, primul rege din dinastia Bourbonilor, a domnit între 1589 și 1610.

42 abatele Roze – Nicolas Roze (1745-1819) a fost un muzician cunoscut atât pentru compozițiile sale religioase, cât și pentru metoda sa de predare a muzicii.

43 execuția fraților Faucher – generali ai Republicii și apoi ai lui Napoleon, frații gemeni César și Constantin Faucher au fost executați de către guvernul restaurației, în septembrie 1815; ei participaseră la apărarea Franței împotriva forțelor contrarevoluționare.

44 Ipsiboé a domnului d'Arlincourt – Vicontele Charles d'Arlincourt (1789-1856) a produs, în vremea lui Balzac, în afară de o tragedie și un poem epic, romane istorice în stil emfatic și cu conținut extravagant. Romanul Ipsiboé a apărut în 1823. În 1821 apăruse un alt roman, Solitarul, care s-a bucurat de mai mare răsunet.

45 Anaconda lui Lewis – Matthew-Gregory Lewis (1773-1818), scriitor englez, autorul unor romane și povestiri „negre” (cu scene de groază); romanul care l-a făcut celebru este Ambrosio sau călugărul (1795). A călătorit în America și așa se explică de ce numele anacondei (cel mai mare șarpe american) figurează în opera sa.

46 evadarea lui Lavalette – Contele Antoine-Marie Chamans de Lavalette (1769-1830) a fost aghiotant al lui Napoleon și ambasador al acestuia; a avut un rol politic și în perioada întoarcerii lui Napoleon (cele o sută de zile); condamnat la moarte de Bourboni, el a reușit să evadeze ajutat de soția sa, Louise de Beauharnais, care, vizitându-l în închisoare, a schimbat cu el hainele; în urma emoțiilor, ea a înnebunit.

47 Pașa din Ianina – devenit pașă din tâlhar de drumul mare, Ali Tebelen (1741-1822) s-a făcut cunoscut pentru cruzimile sale împotriva răsculaților din Tesalia; în timpul Revoluției Franceze și al imperiului lui Napoleon, a servit când Anglia, când Franța; urmărit de sultan, a rezistat 18 luni în fortăreața de la Ianina, unde a fost ucis totuși în 1822.

48 Lady Esther Stanhope, prețioasa din deșert – Esther Lady Stanhope (1776-1839) era nepoata lui William Pitt și participa activ la politica statului englez; la moartea lui Pitt și a fratelui său, a plecat în Orient și s-a stabilit în mijlocul triburilor arabe din Liban; a murit în mizerie.

49 friguri galbene la Barcelona – epidemia a avut loc în 1820.

50 Mehmet-Ali măcelărindu-i pe tiranii Egiptului – Mehmet Ali, care tindea să devină suveran al Egiptului, i-a masacrat pe mameluci (soldați din garda personală a sultanului) la 1 martie 1811.

51 Napoleon în Spania – Continuând expedițiile sale de cucerire, Napoleon a intrat în Spania în 1808 și a întronat în locul Bourbonilor pe fratele său, Joseph Bonaparte; Bourbonii din Spania, ca și cei din Franța, s-au întors la tron odată cu căderea lui Napoleon, în 1814.

52 La Wagram – bătălia de la Wagram (lângă Viena), în care Napoleon a repurtat o victorie celebră asupra austriecilor, a avut loc la 6 iulie 1809.

53 strălucitele tratate ale domnilor de Bonald și de Maistre – Ideologi reacționari de la începutul secolului al XIX-lea: Louis de Bonald a apărat principiile monarhice și catolice, în lucrări ca Teoria puterii politice și religioase în societatea civilă, iar Joseph de Maistre în Convorbiri asupra guvernării pe pământ a Providenței etc.

54 merse la Cassel – Cassel, oraș din Prusia, a fost, în timpul lui Napoleon, capitala regatului Westfalia, întemeiat de acesta (1806-1813); rege al Westfaliei a fost făcut Jérôme Bonaparte, fratele lui Napoleon.

55 domnul de Baranțe – Baronul Guillaume-Prosper de Baranțe (1782-1868), consilier de stat sub Napoleon, a devenit regalist moderat în timpul restaurației. A fost ales academician în urma publicării unei Istorii a ducilor de Burgundia (1824-1826). Opiniile sale liberale i-au adus succes mai ales după 1830, când a fost pair și ambasador.

56 un ghiaur pătrunsese în Casbah – un străin introdus în palatul și cetatea suveranului; cuvântul „ghiaur” este termenul turcesc disprețuitor pentru „creștin”.

57 hotel de Rambouillet – hotelul, cu sensul de palatul de Rambouillet, era locuința marchizei cu același nume, la care se adunau, între 1620 și 1665, scriitori și alți oameni de cultură, adepți ai „prețiozității”, ai unui limbaj cu subtilități artificiale.

58 un Chatterton – Thomas Chatterton (1752-1770), poet englez; s-a sinucis din cauza mizeriei, după ce a publicat poeme inspirate din literatura evului mediu; figura lui retrăiește în opera lui Alfred de Vigny (în drama Chatterton, 1835, și într-o parte din romanul Stello), ca simbol al creatorului nedreptățit de societate.

59 Se fiato în corpo avete – ital. – dacă aveți suflare în trup.

60 familia Condé – Constituită ca ramură colaterală a casei de Bourbon, familia prinților Condé a avut membri care s-au ilustrat în secolul al XVI-lea ca șefi calviniști și în secolul al XVII-lea în calitate de comandanți de oști („Marele Condé”).

61 dacă nobilii nu puteau fi nici Molière, nici Racine, nici Rousseau, nici Voltaire, nici Massillon, nici Beaumarchais, nici Diderot – numele citate sunt ale unor mari autori proveniți din familii cu stare socială modestă; astfel, Molière era fiul unui tapițer, Racine al unui mic funcționar, Rousseau al unui ceasornicar, Voltaire al unui notar, Beaumarchais, și el, al unui ceasornicar, Diderot al unui cuțitar etc.

62 Duclos, Grimm, Crébillon – Charles Pinot Duclos (1704-1772) a fost un ironist plin de sarcasm, care a demascat moravurile cercurilor înalte din secolul al XVIII-lea, în Considerații asupra moravurilor acestui secol (1751); baronul Grimm (1723-1807), un critic literar plin de vioiciune, iar Claude Crébillon (1707-1777), un romancier spiritual, dar licențios.

63 Jean-Baptiste Rousseau – poet liric, autor de ode, cantate și psalmi, poeme foarte apreciate de amatorii de poezii solemne și grave (1671-1741).

64 romanul „Corinne” – Apărut în 1807, romanul doamnei de Staël (1766-1817) are, în adevăr, multe lungimi, constând din digresiuni lirice și didactice.

65 in petto – lat. – în taină.

66 quibuscumque viis – lat. – pe orice căi.

67 începuturile lui Bernard Palissy, ale lui Ludovic al XI-lea, ale lui Fox, Napoleon, Cristofor Columb și Cezar – Bernard Palissy, celebru ceramist din secolul al XVI-lea, a fost nevoit să-și ardă mobila și podeaua casei pentru a-și putea continua experiențele care cereau mult combustibil; Ludovic al XI-lea a fost în conflict cu tatăl său, Carol al VII-lea și a trebuit să se refugieze la curtea ducelui de Burgundia (1456); George Fox (1624-1690), fondatorul sectei puritane a quaker-ilor, a fost cioban în copilărie; Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost unul dintre numeroșii copii ai unei familii corsicane strâmtorate și și-a făcut studiile ca bursier; Cristofor Columb, fiu de țesător și el însuși țesător înainte de a fi marinar, a cerut multă vreme, fără succes, ajutorul regilor Portugaliei și Spaniei pentru călătoria care avea să ducă la descoperirea Americii (1450-1506); Caius Julius Cezar (100-44 î.e.n.) și-a petrecut tinerețea în exil, la Nicomede, regele Bitiniei.

68 pe un Marius… în fața ruinelor – Generalul și consulul roman Caius Marius (156-86 î.e.n.), înfrânt de rivalul său Sylla, s-a refugiat în locurile unde fusese odinioară Cartagina; primind de la pretorul Libiei ordinul să plece și de aici, el a spus mesagerului: „Spune-i pretorului că l-ai văzut pe Marius fugar printre ruinele Cartaginei”.

69 Gomora – vechi oraș din Palestina, despre care legenda biblică spune că ar fi fost distrus de trăsnet, ca și Sodoma, din pricina destrăbălării locuitorilor ei, în locul lor apărând lacul denumit de atunci Marea Moartă.

70 securea lui Phocion – adevărul spus de-a dreptul și hotărât; Phocion (400-317 î.e.n.) a fost un atenian la fel de aspru ca orator și ca militar; imaginea prin care a fost redat felul lui de a vorbi – securea – se datorează rivalului său mult mai talentat, Demostene.

71 Descartes arăta ca un comerciant olandez – Celebrul filosof René Descartes (1596-1650), adversarul scolasticismului feudal și creatorul raționalismului francez, a locuit chiar multă vreme la Amsterdam, oraș în care activitatea comercială intensă asigura, în vremea aceea, libertăți civice și intelectuale; lui Descartes îi plăcea să nu fie deosebit de oamenii simpli printre care trăia.

72 Montesquieu… La Brède – Celebrul gânditor iluminist, Charles de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755). Se născuse în castelul La Brède, din provincia franceză Gironde.

73 o pară pentru sete – în limba franceză, expresia înseamnă: o ultimă rezervă.

74 noul astru muzical… Rossini – Compozitorul italian Rossini (1792-1868), autorul operelor Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell etc., avea un succes deosebit în vremea lui Balzac, care și personal era entuziasmat de muzica rossiniană.

75 whist – joc de cărți; în limba engleză cuvântul whist este și o interjecție, care se poate traduce cu „Sst! lasă vorba!”

76 verva contrarevoluționară a „Iambilor” – Iambii sunt ultimele poeme scrise de André Chénier în închisoare, înainte de a fi ghilotinat.

77 un frate regalist al revoluționarului Marie-Joseph Chénier – Membru al Convențiunii, poet revoluționar plin de avânt, M.-J. Chénier (1764-1811); fratele său regalist este poetul André Chénier (v. nota 32).

78 cețurile ossianice, cu Malvina, Fingal – încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, poezia bardului scoțian legendar Ossian, fiul regelui Fingal, poezie plină de sumbră măreție, era foarte prețuită în Franța; ea era cunoscută prin imitațiile lui Macpherson, publicate sub numele lui Ossian în 1760.

79 Clarisse a lui Richardson, Camille a lui Chénier, Délia lui Tibul, Angelica lui Ariosto, Francesca lui Dante, Alceste al lui Molière, Figaro al lui Beaumarchais etc. – muze ale unor poeți iluștri sau personaje celebre – Clarisse este tânăra oropsită din romanul Clarisse Harlowe (1747-1748); Angelica este principala eroină din Orlando furioso (1516), poemul lui Ariosto; episodul iubirii dintre Francesca da Rimini și cumnatul său Paolo Malatesta retrăiește în Infernul lui Dante (secolul al XIV-lea); Alceste este mizantropul din comedia cu același nume a lui Molière (1666); Figaro este istețul și veselul bărbier din comediile lui Beaumarchais (1732-1799) etc.

80 Magna parens – lat. – marea oblăduitoare.

81 romanța… făcută sub imperiu de Chateaubriand – este cea din povestirea Le dernier des Abencérages (1826).

82 din vremea lui Carol al VI-lea – de pe la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea; Carol al VI-lea a trăit între 1368 și 1422.

83 nemuritorii Fust, Coster și Gutenberg – Gravorului olandez Coster (1370-1440) i se atribuie invenția tiparului cu litere mobile, invenție de care e însă legat mai mult numele tipografului german Gutenberg (1400-1468), care, de fapt, a perfecționat-o; Johann Fust, sau Faust (1410-1465), aurar din Maiența, a colaborat cu Gutenberg la perfecționarea tiparului.

84 Raisin, Jésus, Colombier, Pot, Ecu, Coquille, Couronne – în traducere: ciorchine, chipul domnului, porumbar, oală, scut, scoică, coroană.

85 după chipul Domnului – un soi de hârtie se numea Jésus.

86 Denis-Robert d'Essonne – (1761-1828) a fost inventatorul unei mașini de fabricat hârtia-sul (1798), în vremea când ținea contabilitatea fabricii de hârtie de la Essonne a familiei Didot Saint-Léger; patronii săi au construit această mașină, perfecționând-o (v. nota 8).

87 vae victis – lat. – vai de cei învinși!

88 Fourier și Pierre Leroux – Charles Fourier (1772-1837), socialist utopic, a fost numit de Marx „unul dintre patriarhii socialismului”; Pierre Leroux (1797-1871), muncitor tipograf, inventatorul pianotipului, a fost unul dintre discipolii ramurii saint-simoniste a socialismului utopic; a colaborat, din 1824, la ziarul Globul și a întemeiat, în 1845, Revista socială.

89 Contele de Saint-Simon – Claude-Henri Saint-Simon (1760-1825) a renunțat la titlul de conte și la particula de noblețe, precum și la privilegiile aristocratice, în momentul când s-a raliat cercurilor revoluționare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea; este unul dintre marii socialiști utopici de la începutul secolului al XIX-lea, considerat de Engels ca cea mai universală minte a epocii sale.

90 Kempfer și du Halde – Engelbert Kempfer (1651-1716), naturalist german, a străbătut Asia pentru a studia botanica, lăsând un studiu despre plantele din Japonia; Jean-Baptiste du Halde (1674-1743) a lăsat o Descriere a Chinei (1735).

91 brusonația – operația de uscare rapidă (fr. brouissure).

92 Marcel (Jean-Joseph) – orientalist francez (1776-1854), a participat la expediția în Egipt a lui Napoleon, publicând afișe și ziare în limba arabă; a fost director al Imprimeriei imperiale.

93 abatele Grozier – bibliotecar al Arsenalului în 1818, autorul unei Descrieri a Chinei.

94 Un Voltaire legat… cântărește două sute cincizeci de livre – Întreaga operă a lui Voltaire (ediția din 1828, pe care, desigur, a cunoscut-o Balzac, cuprindea 70 de volume) în volume legate, poate cântări 125 kg (250 livre).

95 o Beatrice care se lasă iubită – Beatrice Portinari (1266-1290) din Florența a reprezentat pentru Dante idealul feminin neprihănit; poetul a slăvit-o în operele sale Vita nuova și Divina Commedia, unde Beatrice devine simbolul purității, îngerul care îndrumă sufletul spre mântuire.

96 o Laura – Laura de Noves (1308-1348) idealul feminin cântat de Petrarca în celebra sa culegere de sonete (Il Canzoniere).

97 să-i pună în umbră pe „copilul sublim”, pe Lamartine, pe Walter Scott, pe Byron – Printre aceste nume literare, dintre cele mai ilustre ale epocii, Victor Hugo este desemnat prin expresia de „copil sublim”, apreciere făcută – pare-se – de Chateaubriand în legătură cu precocitatea poetică a lui Hugo.

98 limba asinei lui Balaam – elocința determinată de emoția marilor momente; după o legendă biblică, asina pe care călărea profetul Balaam ar fi zărit un înger cu sabia în mână, care-l lovea pe stăpânul său, fără ca acesta s-o vadă; a căpătat glas și a intervenit în apărarea lui Balaam.

99 marele și nefericitul Jean-Jacques – Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), marele scriitor francez din secolul al XVIII-lea, după o tinerețe agitată, a ajuns la Paris, unde lucrările sale Discursul asupra artelor și științelor și Discursul asupra inegalității l-au făcut, de la o zi la alta, celebru – dar nu bogat și nici fericit.

100 ca Oreste (urmărit)… de Furii – figură legendară, Oreste, fiul lui Agamemnon și al Clytemnestrei, este prezentat urmărit de Furii după ce, împreună cu sora sa Electra, își ucisese mama, pentru a răzbuna moartea tatălui lor.

101 Fernando Cortez – căpitan spaniol (1485-1547), cuceritor al Mexicului; plecase sărac spre a se îmbogăți cucerind o țară nouă.

102 vreun nou Aristofan – vreun scriitor satiric de forța celui mai celebru poet comic al Greciei, Aristofan (secolul al V-lea î.e.n.), ale cărui comedii sunt în cea mai mare parte pamflete politice și literare.

103 iambul – aici, cu sensul de poezie satirică; în poezia antică, metrul iambic (o silabă scurtă și una lungă) era întrebuințat mai ales în versurile satirice.

104 domnul Scribe – Eugène Scribe (1791-1861), autor de comedii de moravuri din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

105 domnul de Latouche a abordat chestiunea moravurilor literare – publicistul Henri de Latouche a publicat, în octombrie 1829, în Revue de Paris, un articol asupra Camaraderiei literare, în care arăta primejdia cercurilor literare închise și a tămâierilor reciproce între scriitori; acest articol, apărut în epoca faimoaselor cenacluri romantice, a stârnit mare vâlvă.

106 Pegașii – aici, cu sensul de „poeți, creatori literari”; în mitologie, calul înaripat Pegas întruchipează inspirația poetică.

107 „camaraderie”, „titlul unei comedii în cinci acte – aluzie la comedia lui Scribe, La camaraderie, din 1837.

108 prefața… cărții „Domnișoara de Maupin” – în prefața romanului său (1835), Théophile Gautier se ridică împotriva prozei „utilitariste” a gazetarilor, preconizând întrebuințarea unei proze artistice; devenită celebră, prefața de mai sus a contat ca unul dintre primele manifeste ale școlii „artei pentru artă”.

109 sicofanți – denunțători, intriganți; numele de „sicofanți” (gr. sukon – smochină) era dat celor care denunțau pe hoții sau pe vânzătorii de smochine în Grecia antică.

110 o „Ledă” de Gérard, o „Bacantă” de Girodet – subiecte mitologice literare, tratate de pictori celebri, contemporani cu Balzac: François Gérard (1770-1837), Anne Louis Girodet (1767-1824); în mitologie, Leda este o pământeancă iubită de Jupiter (părintele zeilor, la romani), care s-a transformat în lebădă pentru a se putea apropia de ea, iar bacantele erau preotesele lui Bacchus, zeul roman al vinului.

111 un efort al editurii franceze de a lua poziție împotriva Belgiei – În Belgia apăreau ediții clandestine ale scrierilor franceze, contrafaceri de speculă; Balzac însuși a avut mult de pierdut (se plânge în corespondență) din cauza acestor piraterii literare.

112 „Doctorul de țară”… o a doua ediție din „Eugénie Grandet” – într-adevăr, față de succesul repurtat, Eugénie Grandet, care apăruse în decembrie 1833, ar fi trebuit să cunoască mai multe ediții până în 1839; Balzac era însă tot atât de mândru de Doctorul de țară, în care își dezvoltase o serie de idei sociale (utopice) și suferea de tăcerea criticii în privința acestui roman, apărut tot în 1833, dar mult mai slab.

113 gazetăria a spus totul despre autor – Până a se impune ca mare romancier, Balzac a avut de suferit atât neînțelegerea unor critici, care, ca Jules Janin, îi reproșau importanța acordată în romanele lui banilor, cât și impertinența ziarelor de scandal, care se amuzau pe socoteala aspectului său fizic sau a unor amănunte din viața lui privată.

114 un proces destul de răsunător – Balzac avea deseori procese cu editorii și cu revistele, care îl executau de îndată ce întârzia cu predarea manuscriselor; editorii îi fixau termene foarte scurte, pe care de multe ori nu le putea respecta.

115 Turcaret… Philinte și Tartufe, Figaro… Scapin – personaje de parveniți (Turcaret), de oportuniști (Philinte, Tartufe), de valeți isteți și vicleni (Figaro, Scapin) din literatura franceză.

116 să ia masa la Rocher-de-Cancale – Restaurantul cu firma Le Rocher de Cancale era unul dintre cele mai cu vază din vremea lui Balzac; nu mai puțin cunoscut, ca restaurant bun (și scump), era restaurantul Véry, situat în grupul de clădiri Palais-Royal, pe la care trec, de asemenea, multe dintre personajele lui Balzac.

117 „Danaidele” – operă în 5 acte de Salieri, a cărei premieră a avut loc la Paris, la 26 aprilie 1784.

118 pajul contesei de Konigsmark – contesa Maria-Aurora de Konigsmark (1668-1728) a fost iubită de tânărul elector de Saxa, care a ajuns regele Poloniei sub numele de August al II-lea. Nu e exclus ca numele de Konigsmark să se fi asociat la Balzac cu cel al tânărului conte Philippe-Christophe de Konigsmark (1665-1695), care a fost ucis pe când ieșea din apartamentele Sofiei-Dorothea, soția electorului de Hanovra.

119 Camille Maupin – sub numele de Camille Maupin sau domnișoara des Touches – personaj protagonist în romanul Béatrix – Balzac a zugrăvit-o pe George Sand, romancieră a cărei glorie începuse de la romanele Indiane (1832) și Lélia (1833).

120 Sărmana ducesă de Langeais – personaj de aristocrată trufașă, care cade victimă propriilor ei defecte, în romanul lui Balzac Ducesa de Langeais (1833).

121 domnul de Rastignac și doamna de Nucingen – Rastignac, fostul student din Moș Goriot, care, în același roman, o cunoaște și o iubește pe una dintre fiicele lui Goriot, Delphine, soția bancherului Nucingen, s-a îmbogățit și a parvenit datorită legăturilor lui cu familia Nucingen (v. Banca Nucingen).

122 domnul de Marsay – alt personaj de tânăr cinic din romanele lui Balzac (v. Fata cu ochii de aur etc.).

123 doamna de Mortsauf – eroina din romanul Crinul din vale, care îl iubește pe Félix de Vandenesse, dar se sacrifică totuși pentru soțul ei bolnav.

124 autoarea lui „Ourika” – este doamna de Duras care, în romanul Ourika, publicat în 1824, tratează tema îngrădirilor de clasă și de rasă: eroina romanului este o negresă crescută într-o familie aristocratică, în mijlocul căreia simte, însă, când ajunge să iubească, toate barierele prejudecăților, ceea ce o face să moară de disperare.

125 cele cincizeci de fiice ale lui Danaos – Personajul mitologic, Danaos, regele Egiptului și apoi al Argosului, a avut, spune legenda, cincizeci de fiice, care și-au ucis toate (afară de una) soții, în noaptea nunții; ele au fost condamnate să umple un butoi care nu se putea umple niciodată, fiindcă nu avea fund. Aluzie la cele cincizeci de balerine care le interpretează.

126 Arcul de Triumf încă neterminat – construirea lui a fost decretată de Napoleon la 16 februarie 1806, pe baza planurilor arhitectului Chalgrin și ale elevilor săi; întreruptă odată cu căderea lui Napoleon (1814), construcția a fost reluată în 1823 și terminată în 1836.

127 Fouquier-Tinville – (Antoine Quentin) (1746-1795), acuzator public al Tribunalului revoluționar.

128 Plaut, un mare poet comic – Titus Maccius Plautus (205-184 î.e.n.), autor latin de comedii pline de vervă (ca Amphitryon, Captivii, Aulularia etc.).

129 Machiavelli – istoric italian (1469-1527), cunoscut mai ales prin scrierea Principele, în care preconiza o dictatură exercitată de conducătorul statului, în scopul unificării politice a Italiei, dictatură care să folosească orice mijloace pentru a-și atinge țelul.

130 întâia și a doua parte a minunatului său „Don Quijote” – Prima parte a romanului lui Cervantes a apărut în 1605; a doua, zece ani mai târziu.

131 evenimentele din iulie – revoluția din iulie, 1830, prin care a fost răsturnată monarhia cu tendințe absolutiste a Bourbonilor restaurați.

132 culoarea gălbuie iubită de Tizian – Tiziano Vecellio (1477-1576) a fost șeful așa-numitei școli venețiene, în care pictorii întrebuințau culori calde și în special galbenul.

133 Théâtre Français…

— Teatrul Francez, numit și Comedia Franceză, a fost întemeiat în 1680; aici sunt reprezentate mai ales piesele clasicilor; Vodevilul a fost înființat în 1792 de către o parte din trupa Comediei Italiene, care fusese desființată în 1791.

134 Variétés, Opéra Comique – construit în 1807, pentru trupa teatrului Montausier, teatrul Variétés s-a specializat de la început în vodeviluri și farse; – Opera Comică (Feydeau) fusese construită în 1789 pentru o trupă venită din Italia și prezenta opere bufe italiene, opere comice, vodeviluri și comedii franceze.

135 Casimir Delavigne – (v. nota 36).

136 pe Fleury, pe Talma, pe cei doi Baptiste sau pe Michot – actori celebri de la Comedia Franceză (teatrul național) din vremea lui Balzac. Fleury (1751-1822) excela în roluri de mari seniori insolenți; Talma (1763-1826) a introdus un ton mai natural în rolurile tragice; frații Baptiste excelau, primul (Nicolas Asselme – 1761-1835) în roluri de părinte solemn, al doilea (Eustache Asselme – 1765-1839) în roluri de prostănaci ridicoli; Michot (Antoine) era specializat în roluri de burghezi și de meseriași joviali (1768-1826).

137 Vicontele d'Arlincourt – autor de literatură emfatică, cu subiecte istorice, vicontele d'Arlincourt era cunoscut mai ales pentru romanul său Solitarul (1821), al cărui cadru este evul mediu, atât de iubit de romantici, iar eroul, „solitarul”, este ducele de Burgundia, Carol Temerarul, care, după înfrângerea de la Nancy, s-a retras pe muntele Sauvage (v. și nota 44).

138 „Léonide” de Victor Ducange – este unul dintre cele mai bune romane (1823) ale scriitorului cu opinii liberale, urmărit de guvernul restaurației, Victor Ducange (1783-1853). Ducange este și autorul uneia din cele mai cunoscute melodrame romantice: Treizeci de ani sau viața unui jucător (1827), precum și al dramei satirice Iezuitul.

139 Kératry (Hilarion de) – Contele de Kératry (1769-1859) a fost mai mult om politic decât literat. În timpul restaurației, a combătut tendințele absolutiste ale lui Carol al X-lea. Lucrarea sa, Inducțiuni morale, a apărut în 1817.

140 faimosul Ladvocat – editor și librar parizian cu vază mai ales pe vremea începuturilor romantismului, când a editat Odele și baladele lui V. Hugo, operele lui Vigny și ale lui Sainte-Beuve, precum și traduceri din Byron.

141 Picard pregătește… romane – Louis-François Picard (1769-1828) era actor, director de teatru și autor cunoscut de comedii, când s-a apucat să scrie romane (1823), în care n-a excelat.

142 un roman în genul doamnei Radcliffe – un roman „negru”, cu spectre, castele ruinate și fecioare răpite, după modelul celor în care excela autoarea engleză Ann Radcliffe (1764-1823).

143 habent sua fata libelli – lat. – au și cărțile soarta lor (nu se poate ști dinainte ce carte va avea succes).

144 portretul lui Bonaparte gravat după Robert Lefebvre – Robert Lefebvre (sau Lefèvre) (1756-1830), pictor francez care a trecut de la scenele istorice la portrete, pictând mai ales personaje din familia Bonaparte și de la curtea lui Ludovic al XVIII-lea.

145 Odéon-ul arde – Construit în 1782, acest teatru parizian (numit Odéon din 1796) a fost de mai multe ori distrus de incendii. Cel la care face aluzie Balzac a avut loc probabil în 1818.

146 înlocuiește vorbăria… cu descrieri – este tocmai metoda lui Balzac, ale cărui romane încep de obicei prin lungi descrieri ale locuinței, costumelor, figurilor etc., pentru ca personajele să fie bine cunoscute, din exterior, înainte de a începe să vorbească.

147 coboară toate din „Clarisse Harlowe” – eroina lui Richardson, autorul romanului Clarisse Harlowe, publicat între 1747-1748; este o tânără fată virtuoasă, pe care familia o persecută și care se lasă ademenită de aparentele virtuoase ale unui vicios, ceea ce o face să moară de durere.

148 o pitorească istorie a Franței – înainte de a începe ciclul Comediei umane, Balzac s-a gândit la o serie de romane istorice, în genul celor care-l făcuseră celebru pe Walter Scott; printre picături a și scris câteva povestiri, grupate sub titlul Despre Caterina de Medici și publicate între 1836 și 1843.

149 d'Arthez – În Daniel d'Arthez, romancierul filosof și integru, Balzac s-a oglindit – după cum se crede – pe sine însuși.

150 Joseph Bridau – personajul acesta, tip de artist de talent și de caracter, în luptă grea cu începuturile, are un rol de prim plan în romanul lui Balzac Pescuitoarea în apa tulbure (La Rabouilleuse).

151 Hoffmann (Ernst-Theodor-Amadeus) – romancier german (1776-1822) cu o imaginație îndrăzneață, autorul Povestirilor fantastice. Balzac, care a scris și el, la începutul carierei sale, o serie de Povestiri sumbre, îl apreciază și-l citează adesea.

152 Spiritul lui e frate bun cu al lui Sterne – Sterne (Lawrence) (1713-1768), scriitor englez renumit pentru umorul său, autorul ironicei Călătorii sentimentale, este, și el, un înaintaș mult prețuit de Balzac.

153 faimoasa dispută dintre Cuvier și Geoffroy Saint-Hilaire – Georges Cuvier (1769-1832) și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire (1772-1844), celebri naturaliști francezi; Cuvier, adept al concepției idealiste reacționare despre lume, susținea teoria metafizică a imobilității și invariabilității speciilor, ducând o luptă acerbă împotriva lui Lamarck și Geoffroy Saint-Hilaire, reprezentanți ai evoluționismului în biologie.

154 partizanii lui Saint-Simon – Curentul saint-simonist s-a constituit în doctrină mai ales după 1825, anul morții socialistului utopic Saint-Simon (v. nota 89); ideile acestui curent erau dezvoltate în ziare ca Organizatorul și Globul. Noile condiții economice și politice de după 1830 (dezvoltarea industriei, creșterea contradicțiilor capitaliste, intensificarea mișcării democratice) au făcut să crească numărul adepților lui Saint-Simon, aceștia apropiindu-se acum de proletariat.

155 de forța unui Saint-Just sau Danton – În istoria revoluției franceze din 1789-1794, Danton și Saint-Just sunt cunoscuți ca forțe doctrinare și organizatorice; Danton (1759-1794) a însuflețit Comitetul salvării publice și Apărarea națională, iar Saint-Just (1767-1794) este unul dintre partizanii cei mai activi ai lui Robespierre.

156 lupta de la schitul Saint-Merry – La 6 iunie 1832, o insurecție populară republicană s-a încheiat cu o eroică rezistență pe baricade, condusă de tânărul muncitor Jeanne în jurul schitului Saint-Merry, la Paris; această rezistență a fost reprimată sălbatic de poliția regelui Ludovic-Filip; s-a cerut medicilor să denunțe pe orice rănit le-ar cere ajutorul.

157 fabula „Cei doi prieteni” – e vorba de celebra fabulă a lui La Fontaine, în care doi prieteni se iubesc atât de mult, încât unul se scoală noaptea și vine să-l vadă pe celălalt, fiindcă-l visase urât, iar acesta, trezindu-se și crezând că prietenul său are nevoie de ceva, îi pune totul la dispoziție; asemenea prieteni însă, spune La Fontaine, trăiesc departe de locurile noastre, tocmai în Monomotapa…

158 „Revista enciclopedică” – a apărut la Paris între 1819 și 1853, manifestând tendințe liberale și clasicizante.

159 chinuit ca Prometeu – Legenda mitologică povestește că, după ce a creat pe om din țărână, Prometeu a furat focul ceresc pentru a-și însufleți opera, lucru pentru care, la porunca lui Jupiter, a fost țintuit pe muntele Caucaz, unde un vultur îi sfâșia necontenit ficatul, până ce a fost salvat de Hercule.

160 Tasso fără nebunia lui – Celebrul poet italian Torquato Tasso (1544-1595), autorul poemului epic Ierusalimul dezrobit, și-a încheiat viața de timpuriu, suferind de o boală nervoasă provocată de o muncă excesivă și de nemulțumiri de tot felul.

161 ocrotit ca Dante de laurul divin al lui Virgiliu – Poetul Virgiliu, trimis de Beatrice, este, în Divina Commedia, ocrotitorul lui Dante, pe care-l salvează de trei fiare sălbatice și pe care-l conduce prin infern și prin purgatoriu.

162 Benjamin Constant… generalul Foy – fruntași ai partidului liberal, reprezentând, în timpul restaurației, o parte a opoziției democratice; Benjamin Constant (1767-1830): a fost și scriitor (este autorul romanului Adolphe), iar generalul Maximilien-Sébastien Foy (1775-1825), deputat în 1819 și 1824, era un bun orator, adversar temut al reprezentanților guvernelor restaurației.

163 fiul celuilalt – fiul lui Napoleon, căruia, în timpul restaurației, nu i se spunea pe nume.

164 Canalis – printre poeții cunoscuți ai epocii (V. Hugo, Béranger, Delavigne, Lamartine), Balzac introduce și pe acest Canalis, care nu este decât un personaj al său, tip de poet pretențios și reclamagiu, șeful școlii serafice” (v. romanele Modeste Mignon, Un debut în viață etc.)

165 Regaliștii sunt romantici, iar liberalii sunt clasici – aceasta a fost situația până prin 1825, liberalii simțindu-se obligați să se declare clasici, deoarece continuau spiritul secolului al XVIII-lea, iar regaliștii crezându-se romantici din cauza interesului pentru evul mediu al romanticilor; după 1825, când noțiunile literare s-au clarificat, în condițiile opoziției antimonarhice, cei mai mulți romantici s-au apropiat de liberali, respingând, primii regalismul, iar ceilalți clasicismul; romantismul francez a devenit astfel, în linii mari, un curent literar cu conținut social – umanitar, care corespundea libertăților estetice revendicate de el.

166 Sonetele care îndreptățeau titlul – Dintre sonetele citate aci de Balzac ca fiind opera lui Lucien de Rubempré, cel cu titlul de Margareta e de doamna de Girardin (Delphine Gay) (1804-1855), autoare de poezii, romane și comedii; cel cu titlul de Laleaua e de poetul Théophile Gautier (1811-1872).

167 își privi Aristarcul – omul în care vedea un critic competent; Aristarc a fost un critic alexandrin ilustru (secolul al II-lea î.e.n.), care a servit și de educator fiilor lui Ptolemeu Philometor, regele Egiptului.

168 Apa carminativă etc. – produse de parfumerie în stilul epocii, care apar și în romanul balzacian având drept cadru o parfumerie: César Birotteau.

169 Moda, această principesă Turandot… față de care toți vor să fie prințul Calaf – Într-o legendă chineză – utilizată și în opera Turandot a lui Puccini – o frumoasă principesă, pentru a răzbuna nefericirile din tinerețe ale bunicii sale, declară că nu se va mărita cu un străin decât dacă acesta va dezlega trei întrebări propuse de ea; cel care ghicește enigmele este prințul persan Calaf.

170 Adolphe, Corinne, Clarisse sau Manon – eroi și eroine de romane celebre din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea; Adolphe, al lui Benjamin Constant (Adolphe, 1815), Corinne, a doamnei de Staël (Corinne, 1807), Clarisse, a lui Richardson (Clarisse Harlowe, 1747-1748). Manon, a abatelui Prévost (Manon Lescaut, 1731).

171 Obermann – un „pianto” (plâns) al necredinței – este romanul lui Étienne de Sénancour (1770-1846), în care eroul (Obermann – supra-omul) reușește să se ridice deasupra religiei, dar este victima „bolii secolului”, o expresie a dezamăgirilor aristocrației, care au alimentat romantismul reacționar.

172 fashionable – engl. – la modă.

173 Paul de Kock (1794-1871) – autor banal de romane ușoare din lumea micii burghezii pariziene, romane foarte căutate la vremea lor.

174 Hippocrate refuzând darurile lui Artaxerxe – gravură după celebrul tablou făcut de Girodet pentru Facultatea de medicină din Paris (1792); este reprezentată scena când marele medic al antichității, Hippocrate (născut în Grecia, prin anul 400 î.e.n.), refuză darurile regelui Persiei, pentru că acesta era dușmanul patriei sale.

175 Galeriile de lemn… – galeriile de lemn de la Palais Royal au fost înlocuite în 1829 cu actualele galerii de piatră.

176 Paul-Louis Courier (1772-1825) – pamfletar ilustru din vremea restaurației; monarhia și biserica au fost atacate de el cu ascuțime, în pamflete având de obicei forma de scrisori.

177 Hoffmann Berlinezul – v. nota 151. Mai există un Hoffmann: François Hoffmann, critic literar francez (v. nota 184).

178 cosmorame – dispozitive optice, inventate de abatele Gazzera pe la 1805, care, printr-o anumită așezare a unor tablouri în spatele unor lentile, dădeau iluzia perspectivei și adâncimii.

179 „Smarra”, „Peter Schlemihl”, „Jean Sbogar”, „Jocko” – povestiri romantice cu elemente fantastice sau cu eroi excepționali: Smarra, de Ch. Nodier, a apărut în 1821, trei ani după Jean Sbogar, inspirată de viața eroică a unui haiduc din Iliria, de același autor; Peter Schlemihl sau omul care și-a pierdut umbra (1814) e datorită autorului german de origine franceză Adalbert Chamisso de Boncourt; Jocko (1824), istorie sentimentală a unei maimuțe, episod din Scrisorile inedite asupra instinctelor animalelor de Ch. Pougens, a inspirat o dramă de mare succes.

180 „Journal des Débats” – la început buletin al dezbaterilor din Adunarea Națională (1789), Ziarul Dezbaterilor a devenit, din 1799, un periodic politic și literar care a apărat, în vremea reacțiunii feudale, sub Carol al X-lea, sistemul parlamentar, dar a devenit după 1830 organ guvernamental.

181 „Minerva”… Eymery – revistă liberală; fusese întemeiată în februarie 1818, cu titlul complet de Minerva franceză. Eymery (Alexis-Blaise 1774-1854), librar și scriitor pentru copii.

182 „Conservatorul” – ziar ultraregalist, care a apărut între 1819-1820.

183 Nathan – romancierul Raoul Nathan are un rol de prim plan în romanul lui Balzac O fiică a Evei.

184 Dussault, Fiévée, Geoffroy, Hoffmann – Jean-Joseph Dussault (1769-1824) a colaborat cu articole de critică literară la Journal des Débats până în 1818; Joseph Fiévée (1767-1839) a fost la un moment dat foarte agreat de Napoleon, care l-a făcut director la Journal des Débats; ulterior, a susținut, la același ziar, monarhia constituțională; Julien-Louis Geoffroy (1743-1813) asigura cronica dramatică la ziarul de mai sus; iar François Hoffmann (1760-1828) a fost, în aceeași redacție, un critic și un cronicar mai independent.

185 „Constituționalul” – ziar fundat în timpul reîntoarcerii efemere (100 zile) a lui Napoleon (1815) de foști revoluționari; și-a păstrat multă vreme tendințele liberale și anticlericale.

186 Leclercq… Jay, Jouy – Théodore Leclercq (1777-1851) a scris comedii de moravuri cu numele de „proverbe”; Antoine Jay (1770-1854) a susținut în Minerva (v. n. 182), al cărui director era, și în Constituționalul, întemeiat de el, idei liberale, pentru care a suferit și închisoare; Victor – Joseph Étienne, numit și Jouy (1764-1846), avea și el opinii liberale în vremea restaurației (v. nota 275).

187 „Teatrele străine”, „Victorii și cuceriri” sau „Memoriile asupra revoluției” – titluri de cărți, apărute în zeci de volume fiecare.

188 „Corsarul” sau „Lara” – celebre poeme romantice ale poetului englez Byron; în Corsarul (1814) e vorba de eroul frământat care caută uitarea în aventură și acțiune violentă; publicat în același an, poemul Lara prezintă un erou pasionat și orgolios.

189 Delille – abatele Jacques Delille (1738-1813) era cunoscut sub Napoleon pentru poemele sale descriptive și pentru traducerile din Virgiliu și Milton.

190 Béranger, Casimir Delavigne, Lamartine și Victor Hugo – sunt numele unora dintre cei mai importanți poeți de pe vremea lui Balzac.

191 Domnul general…

— Acest general, prezentat ca „unul dintre cei mai faimoși oratori ai camerei”, este generalul Foy (1775-1825), orator de frunte al partidului liberal (v. și nota 162)

192 „autorul Solitarului” – (v. notele 44 și 137).

193 lucrarea lui Benjamin Constant asupra celor O sută de zile – Perioada guvernării lui Napoleon I între întoarcerea din insula Elba și exilul definitiv în insula Sfânta Elena – perioadă în care Benjamin Constant a făcut dovadă de multă versatilitate, trecând de la o zi la alta de la anti-bonapartiști la bonapartiști – se reflectă în scrierea sa Memorii asupra celor O sută de zile.

194 Panorama-Dramatique, Teatrul Ambigu, Teatrul Gaieté, Porte Saint-Martin – teatre pariziene din vremea lui Balzac, unele dintre ele cu viață foarte lungă, altele mai trecătoare: Panorama-Dramatique, teatru specializat în drame și vodeviluri, nu a funcționat decât între 1821 și 1823; Teatrul Ambigu, înființat în 1759 de un actor de la Comedia Italiană, a prezentat la început spectacole pentru copii, apoi vodeviluri și comedii ușoare, în fine melodrame; Teatrul Gaieté a luat acest nume în 1792 și s-a consacrat ulterior melodramei și feeriei; Teatrul Porte-Saint-Martin a prezentat mai ales piese romantice; aici au văzut lumina scenei Antony de Al. Dumas, Lucrèce Borgia și Marie Tudor de V. Hugo și chiar Vautrin al lui Balzac.

195 La Pasta… în „Tancred” – Celebra cântăreață italiană Giuditta Pasta (1789-1865) cânta în opera Tancred de Rossini (1813), care a avut mare succes în vremea lui Balzac.

196 Mignon a lui Goethe – personaj feminin plin de gingășie din romanul lui Goethe Anii de ucenicie și de călătorie ai lui Wilhelm Meister.

197 Apollo din Belvedere – statuie antică reprezentându-l pe zeul Apollo ca un tip de frumusețe bărbătească.

198 drăguț ca o pictură de-a lui Girodet (Anne-Louis 1767-1824) – pictor francez romantic, cunoscut pentru frumusețea figurilor reprezentate.

199 Du Bruel – autor de vodeviluri, acest personaj al lui Balzac apare și în romanul Slujbașii.

200 domnișoara Mars – Balzac citează des pe această actriță de la începutul secolului al XIX-lea, care a strălucit în roluri din piesele lui Molière și Marivaux și în cele din dramele romantice (1779-1847).

201 savant ca Bayle – Autorul Dicționarului istoric, Pierre Bayle (1647-1706) a fost, în adevăr, un erudit cu mult spirit critic, premergător al enciclopediștilor.

202 Thomire – Pierre-Philippe Thomire (1751-1843), artist al lucrărilor în bronz, un maestru al cizelării și sculptării metalelor.

203 Bouffé, urmașul lui Potier – începutul secolului al XIX-lea a cunoscut mai mulți actori cu numele de Potier; cel la care se referă Balzac este, desigur, actorul comic Charles Potier (1775-1838); Bouffé, Hugues-Désiré-Marie (1800-1888), actor și autor dramatic, unul dintre cei mai mari actori comici din vremea lui.

204 un trup de Géronte – un trup de bătrân (în limba greacă, geron – bătrân): numele e dat bătrânilor din vechea comedie franceză și din comedia lui Molière (de ex., în Vicleniile lui Scapin) sau a lui Regnard (de ex., în Moștenitorul).

205 un senior croit din mantia contelui d'Almaviva – având trăsăturile personajului din comediile lui Beaumarchais Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro: orgolios, ușuratic, curtenitor.

206 Figaro – jurnal fundat în vremea restaurației de H. de Latouche și Nestor Roqueplan; caracterul său polemic nu i-a permis să aibă viață lungă; nu trebuie confundat cu ziarul Figaro de azi, care susține interesele marii burghezii.

207 vicontele d'A… viconte Démosthène – primul este vicontele d'Arlincourt (v. nota 137), al doilea este Sosthène de La Rochefoucauld, director al Administrației artelor între 1824 și 1827, în care calitate s-a făcut ridicol decretând lungirea rochiilor dansatoarelor și aplicarea unor foi de viță de hârtie pe statuile din Muzeul „Luvru”.

208 domnul Pasquier… ar continua sistemul lui Decazes – Étienne-Denis Pasquier (1767-1862) a dus, în vremea lui Ludovic al XVIII-lea, ca și Decazes, o politică moderată pe care o combăteau ultraregaliștii.

209 Blücher – Gebhard-Leberecht Blücher, general prusac (1742-1819), care a condus în 1814 trupele de ocupație în Franța, iar în 1815 a intervenit decisiv în bătălia de la Waterloo, pierdută de Napoleon.

210 Aristizi, Platoni, Catoni, eroi de-ai lui Plutarh – Printre „oamenii iluștri” din opera lui Plutarh (istoric grec, autor al Vieții oamenilor iluștri din Grecia și Roma, 50-125 î.e.n.) se află oameni de stat ca Aristide, învingătorul de la Marathon, gonit apoi din propria sa patrie, filosofi ca Platon, oratori ca celebrul Caton Bătrânul, toți trei cunoscuți pentru probitatea și austeritatea vieții lor.

211 Charta – un fel de constituție (Charta constituțională a Franței), recunoscută în 1814 de Ludovic al XVIII-lea, care voia să-și asigure domnia acordând un minimum de libertăți poporului francez.

212 condottieri – termen italian, desemnând pe șefii de altădată ai soldaților mercenari, aventurieri.

213 Charlet (Nicolas-Toussaint) – desenator celebru (1792-1845); desenele lui, de inspirație patriotică, se bucurau de mare popularitate; Balzac îl aprecia mult.

214 un Diogene – un om deprins cu viața cea mai sărăcăcioasă și mai lipsită de confort; filosoful grec Diogene (413-323 î.e.n.) își manifesta disprețul pentru bunurile trecătoare și pentru convențiunile sociale, locuind într-un butoi și lipsindu-se de cele mai necesare obiecte.

215 precum vrăjitoarea îi striga lui Macbeth – În drama lui Shakespeare, Macbeth (1606), vrăjitoarele îi prezic lui Macbeth că va fi rege, ceea ce se întâmplă prin uciderea regelui Duncan; remușcarea pune apoi stăpânire pe Macbeth și pe soția lui, inspiratoarea crimei, și-i duce la moarte.

216 îl „taie” și pe Talleyrand – e mai diplomată decât celebrul diplomat, cunoscut pentru dibăcia și lipsa lui de scrupule; Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (1754-1838) a servit toate regimurile de după revoluție, inclusiv restaurația și monarhia din Iulie.

217 „Casă la loterie” – piesă de Picard și Radet, a fost reprezentată pentru prima dată la sfârșitul lui 1817 (v. nota 141).

218… ar putea… să joace pe „mamamouchi” din „Burghezul gentilom” – În comedia lui Molière (1670), domnul Jourdain, burghezul vanitos și naiv, consimte să fie făcut „mamamouchi” (demnitar turc), într-o scenă deosebit de comică, în care evoluează și dansează turci cu șalvari și turbane, improvizați, ca și cuvântul de „mamamouchi”; comparată cu „mamamouchi”, nevasta lui Vernou trebuie să fi fost grasă și caraghioasă.

219 gunofob – care nu poate suferi femeile (în limba greacă guné – femeie, soție); cuvântul pare a fi fost ticluit de Balzac.

220 Ianus – personaj din mitologie. Ianus dobândise de la Saturn calitatea de a privi cu o față spre trecut și cu alta spre viitor, din care cauză era reprezentat cu două fețe.

221 Frédéric are la ei o piesă – Frédéric era numele de teatru al lui Du Petit-Méré (1785-1827), autor de melodrame; era obiceiul ca aceste piese ușoare să nu fie semnate decât cu prenumele autorului.

222 Théâtre des Italiens – Reprezentațiile de operă italiană au fost organizate la Paris din 1789 și reluate din inițiativa lui Picard, în 1804; reorganizat în 1821, teatrul a cunoscut o perioadă înfloritoare cu operele lui Rossini și cu cântărețe ca Pasta, Malibran etc.

223 Bobino, Les Funambules… Madame Saqui – Bobino (Saix) era un echilibrist-clovn din vremea restaurației, care putea fi văzut în teatrul lui jucând farse și pantomime; la Les Funambules, s-au dat mai întâi spectacole de marionete și de acrobație: din 1825, se jucau aici și pantomime; doamna Saqui (1786-1866), fiică de acrobat, avea și ea un teatru unde s-a produs dansând pe sârmă până la vârsta de șaptezeci și șase de ani.

224 Beugnot – Jacques-Claude Beugnot (1761-1835) înnobilat de Napoleon, a trecut de partea Restaurației la venirea Bourbonilor și a devenit ministru sub Ludovic al XVIII-lea.

225 vreun refuz de înmormântare – Opoziția liberală nu pierdea prilejul de a înfiera abuzurile bisericii catolice, care refuza dreptul de înmormântare atunci când avea anumite interese; amintim că Molière, celebrul autor de comedii din secolul al XVII-lea, nu putuse fi îngropat cu slujbă religioasă; la începutul secolului al XIX-lea, odată cu revenirea Bourbonilor, interdicția fu din nou aplicată.

226 Franklin (Benjamin) (1706-1790) – fizician, publicist și om de stat american, unul dintre principalii conducători ai luptei pentru independența americană; a redactat, împreună cu Th. Jefferson, Declarația de independență a Statelor-Unite (1776).

227 în „Istoria filosofică a Indiilor”, Raynal…

— Enciclopedistul Guillaume Raynal (1713-1796), istoric și filosof, este unul dintre autorii lucrării Istoria filosofică și politică a așezărilor europenilor în cele două Indii; la această lucrare au colaborat și alți enciclopediști mai cu vază, ca Diderot și d'Holbach.

228 pentru burghezi, un elogiu al lui Voltaire, al lui Rousseau, Montesquieu, Buffon – Iluminiștii din secolul al XVIII-lea, care pregătiseră ideologic revoluția din 1789-1794, nu erau, firește, admirați de aristocrați, ci de burghezi.

229 Rabener… La Bruyère – Gottlieb-Wilhelm Rabener (1714-1771), ale cărui satire i-au adus faimă în vremea sa, fără a avea însă valoarea universală a Caracterelor moralistului francez La Bruyère (1645-1696).

230 Cu Kant și-a făcut Cousin cariera – Filosoful francez Victor Cousin (1792-1867) a profesat un fel de eclectism filosofic, în care, totuși, categoria „rațiunea pură” a lui Kant ocupa rolul principal; în felul acesta, Kant a fost făcut cunoscut în Franța.

231 romanele lui Voltaire, Diderot, Sterne, Lesage… și romanul modern – Opoziția este făcută între romanele de idei, de atitudine critică din secolul al XVIII-lea și romanul romantic de la începutul secolului al XIX-lea, în care pitorescul și intriga sentimentală, în cadru de multe ori istoric, sunt dominante.

232 Walter Scott – romancier englez (scoțian) (1771-1832), foarte citit în vremea lui Balzac, deoarece romanele lui istorice erau socotite ca modele ale unui gen apreciat de romantici; ele evocau trecutul, cu predilecție pentru pitoresc, „în imagini”.

233 domnii Étienne, Jouy, Tissot, Gosse, Duval, Jay, Benjamin Constant, Aignan, Baour-Lormian, Villemain – dintre acești corifei ai partidului liberal și continuatori ai spiritului secolului al XVIII-lea sau antiromantici, cei mai cunoscuți sunt: Benjamin Constant și criticul François Villemain. Pentru Étienne, Jouy, Tissot și Jay v. notele 36 și 186; Étienne Gosse (1773-1834), polemist al opoziției antimonarhice în timpul lui Carol al X-lea, publicând ziarul Pandore și comedii, printre care Iezuiții și ceilalți Tartufi; Alexandre-Vincent-Pineux Duval (1767-1842), autor dramatic, și el victimă a cenzurii regale; a luat poziție contra romantismului; Étienne Aignan (1773-1824), academician, autor al unei traduceri în versuri a Iliadei și al câtorva tragedii; Baour-Lormian (1770-1854); s-a raliat la restaurație și a atacat romantismul; Abel-François Villemain (1790-1870), profesor și critic literar, membru al Academiei, deputat sub restaurație și ministru al Instrucțiunii Publice după 1830.

234 non bis in idem – Sensul acestui adagiu juridic latin este: nu poți fi judecat de două ori pentru același delict.

235 pe cât se deosebesc „Scrisorile persane” de „Spiritul legilor” – Cele două opere ale lui Montesquieu se deosebesc, în adevăr, mult: Scrisorile persane (1721) sunt o satiră spirituală la adresa moravurilor de la începutul secolului al XVIII-lea, pe când Spiritul legilor (1748) este o lucrare filosofică, istorică și juridică, rod al cercetărilor scriitorului cu privire la originea instituțiilor politice și a legislațiilor.

236 guvernul domnului de Villèle – de Villèle a devenit șeful guvernului la 14 decembrie 1821.

237 O carte de Chateaubriand – e vorba de studiul istoric Cei patru Stuarți, publicat puțin înainte de revoluția din 1830.

238 „Manlius” – tragedia lui Lafosse Manlius Capitolinus, reprezentată pentru prima dată în 1698, continua să aibă succes la începutul secolului al XIX-lea.

239 Alceste… Philinte… Octavian alături de Cinna – personaje care discută de pe poziții opuse: în Mizantropul (1666) lui Molière, Alceste susține punctul de vedere al intransigenței în raporturile cu oamenii, Philinte pe cel al îngăduinței; iar în Cinna (1640) a lui Corneille, Octavian reprezintă clemența, omul de stat care își învinge resentimentele, așa cum nu face, decât la sfârșit, conspiratorul Cinna.

240 Clarisse și Lovelace, Hector și Achille – personaje opuse din punct de vedere al caracterului și al acțiunii, dar la fel de interesante, și față de care autorul nu ia atitudine: în romanul lui Richardson Clarisse Harlowe (1747-1748), Clarisse este tânăra virtuoasă care cade victimă ușuraticului dar încântătorului Lovelace; iar în Iliada lui Homer, cititorul nu știe dacă să admire mai mult pe grecul Achille sau pe troianul Hector, amândoi la fel de bravi.

241 togă pretextă… toga virilă – Tinerii patricieni romani erau considerați ieșiți din vârsta adolescenței în momentul când schimbau toga pretextă (albă, brodată cu purpură) pe toga obișnuită, denumită virilă.

242 „Mercure” – ziar liberal întemeiat în 1823, pentru a combate romantismul; și-a încetat apariția în 1830.

243 Julie și Claire sunt niște entelehii – îndrăgostita virtuoasă (Julie) și confidenta ei (Claire), din romanul Noua Heloiză (1761) al lui Rousseau, sunt niște perfecțiuni abstracte (gr. entelecheia, termen filosofic pentru a desemna realități desăvârșite).

244 Proh pudor! – lat. – ce rușine!

245 în ultimii douăzeci de ani, la cele patru drame – Schimbările politice la care se referă Balzac sunt: perioada revoluționară (1789-1794), directoratul (1795-1799), consulatul (1799-1804), imperiul (1804-1814) și începutul restaurației (1814-1815).

246 sub aerul de Turcaret – Naiv și necioplit, fostul lacheu Turcaret, eroul comediei cu același nume a lui Lesage (1709), e destul de dibaci și, mai ales, de necinstit, pentru a ajunge foarte bogat.

247 Gymnase – teatrul Gymnase, în care se reprezentau mai ales vodeviluri, comedii cu cântece, fusese întemeiat în 1820.

248 „Calas” – dramă în trei acte de Victor Ducange, reprezentată pentru prima dată în 1819, storcea, pare-se, lacrimi spectatoarelor (pentru Ducange, v. și nota 138).

249 Faciamus experimentum in anima vili – lat. – să facem încercarea în sufletul celui păcătos.

250 Champcenetz (cavalerul de) – ziarist ultraregalist de la sfârșitul secolului al XVIII-lea; a murit pe eșafod, în 1794.

251 Triumful unuia asupra celuilalt înseamnă moartea – Lupta contrariilor (aici „principii”) nu e văzută cu claritate de personajul lui Balzac, care nu înțelegea că, în lupta continuă dintre nou și vechi, tocmai triumful noului asupra vechiului asigură progresul.

252 Bossuet așa ar scrie – Episcopul și predicatorul catolic Jacques-Bénigne Bossuet (1627-1704) s-a făcut celebru prin forma artistică a predicilor sale.

253 în cinstea Columbului meu – Lucien vrea să spună că Dauriat l-a descoperit, așa cum Cristofor Columb a descoperit America.

254 Vico, Saint-Simon, Fourier – gânditori ale căror teorii cunosc o largă difuzare în Franța, mai ales după 1830; italianul Vico (1688-1744) a încercat să găsească unele legi ale istoriei în Principii ale filosofiei istorice și în Știința nouă, unde e dezvoltată teoria metafizică a ciclurilor istorice analoage treptelor vieții omului. Vico a fost tradus în Franța de către istoricul Michelet, în 1827. Saint-simoniștii au utilizat doctrina lui (pentru Saint-Simon și Fourier, v. notele 88 și 89).

255 Chabot – François Chabot a fost mai întâi episcop; în timpul revoluției, s-a raliat aripii stângi a Adunării legislative; curând, însă, s-a apucat de afaceri, căsătorindu-se cu sora unui bancher austriac; a fost arestat, condamnat și executat odată cu Danton, în 1794.

256 des Lupeaulx – personaj ambițios și intrigant, are un rol mai de prim plan în romanul lui Balzac, Slujbașii.

257 ducele de Berry – Charles de Berry, nepotul regelui Ludovic al XVIII-lea, a fost asasinat la 13 februarie 1820, pe când se afla la Operă, de un anume Louvel.

258 „Noile Meditații” – această culegere de versuri a apărut în 1823.

259 „La grande Mademoiselle”… „O intrigă a lui Richelieu” – titluri senzaționale de romane care trebuiau să evoce intrigi istorice celebre: aventurile verișoarei lui Ludovic al XIV-lea – căreia i se zicea la grande Mademoiselle – cu ducele de Lauzun (v. nota 346), viața destrăbălată a lui Ludovic al XV-lea, cearta dintre regina-mamă Maria de Medici și cardinalul de Richelieu etc. (pentru Concini, v. nota 353).

260 „Tékéli sau „Asediul Montgatz”-ului – melodramă de Pixérécourt, reprezentată în 1803. A avut mult succes datorită analogiei de situație între eroul maghiar al piesei și Cadoudal, șeful complotului împotriva lui Napoleon Bonaparte.

261 romanele lui Galt (1779-1839) – sunt, mai ales, romane asupra vieții rurale scoțiene sau romane istorice, după modelul celor ale lui Walter Scott.

262 afacerea Maubreuil – Marchizul Maubreuil d'Orsvault (1782-1855), aventurier care a reușit să obțină favoarea familiei Bonaparte, sfârșind prin a fura diamantele unei surori a lui Napoleon; după aceea a devenit agentul lui Talleyrand, pe care l-a acuzat apoi de instigare la asasinarea lui Napoleon și a fiului acestuia, publicând două pamflete în acest sens.

263 moștenirea Pombreton – pare a fi fost o invenție a unui personaj al lui Balzac, cavalerul de Valois, în romanul Fata bătrână.

264 Arétin (Pietro Aretino) – autor satiric italian, căruia i se datorează o serie de comedii, scrisori și pamflete, printre care celebrele Dialoguri (1492 și 1556).

265 lazzaroni – cuvânt napolitan = cerșetori.

266 peste zece ani… acțiunea uriașă a saint-simoniștilor – Difuzarea ideilor socialismului utopic a devenit, în adevăr, foarte intensă după 1830 (v. nota 154).

267 ultima ratio – lat. – mijlocul suprem, ultima scăpare.

268 Frascati – Frascati era unul dintre tripourile cele mai „elegante” din vremea restaurației; el n-a dispărut decât în 1837, odată cu desființarea formală a caselor de joc de cărți și ruletă.

269 „Deșteptarea”, „Trăsnetul”, „Steagul alb” – ziare ultraregaliste. Trăsnetul, înființat în mai 1821, a apărut timp de doi ani și jumătate; Steagul alb, înființat în 1819, era condus de Martainville, avea colaborarea lui Nodier și a dispărut odată cu Bourbonii (1830). Deșteptarea a apărut cu ocazia restaurării monarhiei.

270 acțiunile brutale din 1815 și 1816 – ultimele bătălii ale lui Napoleon, ocuparea Franței de către armatele coaliției europene reacționare care l-au înfrânt, reinstalarea monarhiei Bourbonilor.

271 Martainville, Augé, Destains – Martainville (1776-1830), polemistul regalist cel mai activ din timpul restaurației; înainte de a avea ziarul său (Steagul alb), colaborase la Gazeta Franței și la Cotidianul; Louis-Simon Augé (1772-1829) a fost secretarul Academiei Franceze; Eugène Destains (1793-1830) a condus Gazeta Franței și a înființat Analele de literatură și artă (1818).

272 Justum et tenacem propositi virum – lat. – pe omul drept și dârz în hotărârile sale… (ruinele lumii l-ar lovi fără să-l clintească); începutul unei ode a lui Horațiu (III, 3).

273 o să-l scutur pe La Fayette – un regalist ca Martainville avea să-i reproșeze marchizului de La Fayette, și el regalist, atitudini prea liberale.

274 eroii Constituționalului – colaboratorii ziarului liberal Constituționalul (v. nota 185).

275 Jouy (Victor-Joseph Étienne, zis) – scriitor foarte fecund; autor de tragedii, de vodeviluri, de romane, de „scene” de moravuri (de exemplu, Ermitul din Chaussée d'Antin), a dus și o activitate intensă de publicist. Toate acestea concomitent cu o carieră politică (opinii liberale), care succed unei cariere militare. Din 1815, a fost membru al Academiei. (v. nota 186).

276 Scaietul – aluzie la numele de familie al lui Lucien: Chardon, în limba franceză = scaiete.

277 Fréron (Élie, 1719-1776) – critic francez veninos, dușman al lui Voltaire și al iluminiștilor; lui îi adresează Voltaire epigrama în care e vorba de un șarpe și de Fréron: Fréron e mușcat, dar din mușcătură moare șarpele.

278 domnul du Tillet – Cariera acestui personaj balzacian, mijloacele prin care a parvenit sunt povestite în romanul César Birotteau.

279 Doctrina, secta fatală ce-i răsturnă pe Bourboni – Sub numele de „doctrinari” se grupau regaliștii constituționali, adepți ai teoriei „liniei de mijloc”, ai unui liberalism îngrădit, care nu admitea nici monarhia de drept divin, nici suveranitatea poporului; „linia de mijloc” a triumfat în 1830, sub Ludovic-Filip.

280 cel mai strălucit scriitor regalist – destituit în 1823 din postul de ministru de Externe, pe care-l deținea din 1821, Chateaubriand a trecut de partea poziției „doctrinarilor”, colaborând la Journal des Débats.

281 Milo din Crotona – celebru atlet din secolul al VI-lea î.e.n., avea o forță extraordinară; legenda spune că a murit voind, deși bătrân, să despice cu mâinile un copac crăpat de secure: mâinile i-au fost prinse de copac și Milo a fost sfâșiat de fiarele sălbatice ale pădurii.

282 Marat (Jean-Paul) – revoluționar, redactor al ziarului Prietenul poporului și acuzator al lui Ludovic al XVI-lea, căruia cercurile regaliste îi creaseră reputația de om crud și imoral.

283 Fay (Léontine, 1811-1876) – a debutat la vârsta de cinci ani în teatru; la Paris, a jucat la Teatrul Gymnase și la Teatrul Francez, interpretând, din 1824, roluri de ingenuă și de îndrăgostită, în care a repurtat mari succese.

284 pe seama ministrului de Justiție – ministrul de Justiție din acea vreme era Peyronnet (v. nota 344).

285 Octavie – sub acest nume, sub care o satirizează și Béranger în cântecele lui, era cunoscută contesa Zoé du Cayla (1784-1850), fiica unui agent al lui Ludovic al XVIII-lea; deși vârstnic, regele era îndrăgostit de ea și i-a dăruit castele și averi imense.

286 partidul fratelui regelui – Fratele regelui, Charles d'Artois, care avea să urmeze la tron în 1824, sub numele de Carol al X-lea, avea principii mai reacționare decât regele și era șeful ultraregaliștilor; influența lui se exercita asupra lui Ludovic al XVIII-lea și prin doamna du Cayla.

287 „Corsarul”, „Oglinda”, „Constituționalul”, „Curierul” – ziare liberale. Corsarul a apărut între 1823 și 1852; Curierul francez a apărut între 1819 și 1848; reprezenta opoziția intelectualilor (avea colaboratori pe Benjamin Constant, Jouy, Lebrun), în timp ce Constituționalul (v. nota 185) reprezenta mai mult opoziția industriașilor. Oglinda spectacolelor, care combătea indirect restaurația, a apărut între 1821 și 1823.

288 „Cotidianul” – ziar regalist, contrarevoluționar, întemeiat în 1792, cu titlul de Cotidianul sau Noua gazetă universală. În vremea restaurației, a susținut tendințele extremei drepte.

289 bulevardul Gand – era, în vremea restaurației, bulevardul parizian cel mai frecventat de lumea elegantă.

290 parapetele podurilor și cheiurile Parisului… – pe aceste parapete de pe marginea Senei sunt instalate, la Paris, tarabele negustorilor de cărți vechi sau demodate.

291 „Aristarcul”, „Stindardul” – ziare regaliste.

292 „Studiile de moravuri” – ciclu de romane (ulterior, diviziune a Comediei umane) apărut cu titlul de Studii de moravuri din secolul al XIX-lea, între 1834 și 1837. Erau împărțite în Scene din viața privată, Scene din viața de provincie, Scene din viața pariziană.

293 templierilor – v. nota 363.

294 guvern constituțional… promovare a mediocrității – Balzac își exprimă deseori disprețul pentru monarhia constituțională (din iulie, 1830) a „regelui burghez” Ludovic-Filip, care promova dezvoltarea afacerilor și a „democrației” (Balzac spunea „mediocrație”) burgheze. Adevărul e, însă, că acest guvern reprezenta un progres față de guvernele cu tendințe feudal-absolutiste ale restaurației (1815-1830).

295 „Misterele Parisului” – romanul lui Eugène Sue (1804-1857), a apărut în foileton în Journal des Débats, între 1842 și 1843; influențat de socialismul utopic, romanul trata o temă până atunci foarte puțin abordată în literatură (mizeria și demoralizarea sărăcimii orașelor).

296 Aretin – v. nota 264.

297… produsul imediat al „Contractului social” și al lui „Emile”… arse de mâna călăului – Dacă deputații burghezi pot vorbi și-și pot permite să cenzureze literatura, aceasta se datorează succesului revoluției burgheze, la care au contribuit mult operele lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Contractul social și Émile, ele însele condamnate în vremea regimului feudal.

298… Lucien își viză pașaportul – Deși călătorea în interiorul Franței, Lucien avea nevoie de pașaport, căci trecerea dintr-o regiune în alta se făcea atunci în acest fel

299 vestitul Ouvrard – Gabriel-Julien Ouvrard (1770-1846) a fost unul dintre speculanții din vremea revoluției și a imperiului I. În 1789, asociat cu un băcan din Nantes, el a acaparat toată hârtia care se fabrica în ținuturile Angoumois și Anjou. Balzac îl citează des ca tip de financiar dibaci, dar fără scrupule.

300 Robert Diavolul – eroul unei legende medievale: un nobil normand atât de crud, încât se credea că e înrudit cu diavolul; pe baza acestei legende a scris Scribe libretul pentru opera cu același nume a lui Meyerbeer (1831).

301 Frumoasa Maguelonne – eroină din literatura medievală din sudul Franței, care a inspirat lucrări literare și muzicale: încă din secolul al XII-lea, un canonic din sud a scris romanul Pierre de Provence și frumoasa Maguelonne.

302 din Franța și Navara – de pe întreg teritoriul francez; formula se datorează faptului că regatul Navarei, vecin cu Spania și condus din secolul al XIII-lea de prinți francezi, nu a fost anexat definitiv Franței decât în 1607, de către Henric al IV-lea.

303 tot ceea ce burghezia a căpătat… prin revoluția din 1830 – Revoluția din 1830 a însemnat pentru burghezia franceză desființarea definitivă a absolutismului, drepturi politice lărgite și, mai ales, posibilități economice noi; din 1830, începe ceea ce s-a numit „domnia bancherilor”.

304 cum Bonaparte a fost montaniard – Convingerile revoluționare ale lui Bonaparte, care se declara partizan al grupării din Convențiune ce reprezenta stânga (numită „Montagne” = munte, pentru că locul ei era în partea cea mai de sus a sălii), s-au dovedit nesincere, de vreme ce, ulterior, el a trecut la dictatura personală.

305 pântecos ca Sancho – Creat de Cervantes în contrast cu deșiratul cavaler rătăcitor Don Quijote, scutierul acestuia, țăranul Sancho Pança e gros și pântecos.

306 articolul libellicid – articolul care ucide o carte („libellum”).

307 Mercier în al său „Tablou al Parisului” – Louis-Sébastien Mercier (1740-1814), scriitor deosebit de interesant prin poziția sa de precursor în preconizarea unui teatru pentru popor și cu personaje din popor, este și autorul unui Tablou al Parisului (1781-1790), frescă a moravurilor din timpul său.

308 Jacquard – Joseph-Marie Jacquard (1752-1834), inventator strălucit, care, născut în orașul țesătorilor francezi (Lyon), a inventat un război de țesut mecanic cu un mecanism atât de simplu și de ingenios, încât un singur lucrător putea executa țesături cu desene complicate, tot atât de ușor ca o țesătură simplă.

309 Graindorge, Rouvet, Van Robais, persanul acela…

— André Graindorge, țesător francez din secolul al XVI-lea, a inventat procedeul prin care se pot țese figuri în pânză; despre Jean Rouvet (secolul al XVI-lea) se crede că a inventat transportul cu plutele; Jean Van Robais a instalat la Abbeville, în Franța, în 1665, o fabrică de stofe, care le întreceau pe cele din Flandra spaniolă; Jean Althen, persan stabilit în Franța în secolul al XVIII-lea, a aclimatizat aci cultura roibei, plantă din rădăcina căreia se extrage o vopsea roșie.

310 Las Cases – contele Emmanuel de Las Cases (1766-1842) l-a însoțit pe Napoleon în exil, pe insula Sfânta Elena, și și-a redactat amintirile în faimosul Memorial de la Sfânta Elena.

311 tablouri de gen, vrednice de Meissonier – tablouri reprezentând scene din interior, momente din viața cotidiană, așa cum picta, cu o mare grijă a detaliului, pictorul francez, debutant pe vremea lui Balzac, Ernest Meissonier (1815-1891).

312 o cerere de référé – o cerere adresată președintelui tribunalului care, în caz de urgență, poate da de unul singur o sentință provizorie, care devine imediat executorie.

313 Lablache – Louis Lablache (1794-1858), bas celebru, interpreta minunat cântecele napolitane; se născuse la Neapole, unde își făcuse și studiile muzicale; excela, mai ales, în ariile operelor lui Rossini.

314 loja de la Théâtre des Italiens – Trupa de actori și cântăreți italieni, instalată la Paris în secolul al XVII-lea, a dat numele unei săli în care se reprezentau, pe vremea lui Balzac, mai ales opere comice și unde orice „femeie elegantă” își avea loja ei, cu abonament.

315 înaintașul falnic al lui Buffon, al lui Cuvier… Bernard Palissy – precursor al marilor naturaliști francezi (Buffon 1707-1788, Cuvier 1769-1832), Bernard Palissy (1510-1590), celebrul ceramist din vremea Renașterii, a făcut, în cursul experiențelor lui de ardere a vaselor smălțuite, și descoperiri de mineralogie.

316 aval – girul pe o poliță; termenul este o prescurtare a expresiei de bancă „à valoir”.

317 întâiul mareșal de Biron – a fost Armand de Gontaut, baron de Biron (1524-1592), în serviciul lui Henric al IV-lea; a murit în cursul unui asediu.

318 Fabius Cunctator – general și om politic roman, care a știut, printr-o tactică prudentă, să oprească înaintarea lui Hanibal spre Roma; era cunoscut pentru succesele pe care le obținea prin temporizare (mort în 203 î.e.n.).

319 acest Figaro al baroului – acest avocat isteț, precum era celebrul personaj al lui Beaumarchais (v. comediile Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro); Beaumarchais a trăit și a scris între 1732 și 1799.

320 hic et nunc – lat. – aici și acum, pe loc (termen juridic).

321 in extremis – lat. – în ultimul moment, în cazuri extreme, pe patul de moarte.

322 îndrăgostit de Pomona – iubitor de grădini; Pomona este, în mitologie, zeița fructelor și a grădinilor.

323 salv-conduct – permis de circulație acordat de tribunal, în anumite cazuri, celor închiși pentru datorii.

324 o acțiune îndrăzneață cum numai Tartufe și-ar fi permis – În celebra comedie cu același nume a lui Molière, falsul cuvios Tartufe pune la cale completa ruinare a binefăcătorului său Orgon, în casa căruia trăiește și căruia ar fi gata să-i ia și soția, înainte de a se căsători cu fiica lui.

325 Paul și Virginie – personaje de adolescenți îndrăgostiți în mod pasionat, dar platonic, din romanul sentimental cu același nume al lui Bernardin de Saint-Pierre (1737-1814).

326 Franche-Comté… Victor Hugo, Charles Nodier, Cuvier – fii ai ținutului estic francez Franche-Comté, oamenii iluștri de mai sus, contemporani cu Balzac, sunt născuți după cum urmează: V. Hugo în orașul Besançon, în 1802; Ch. Nodier, scriitor romantic, tot la Besançon, în 1780, iar naturalistul G. Cuvier la Montbéliard, în 1769

327 Bretania… Chateaubriand și Lamennais – Originar din provincia vestică a Franței, Bretania, autorul lui Atala și René s-a născut la Saint-Malo în 1768, ca și preotul-scriitor Lamennais (1782-1854).

328 Casimir Delavigne – poetul și dramaturgul Casimir Delavigne (1793-1843) s-a născut la Le Havre, în nordul provinciei nordice a Franței, Normandia.

329 autorul lui „Eloa” – Alfred de Vigny, s-a născut la Loches, în sudul Turenei.

330 Guez de Balzac – Guez de Balzac (1597-1654), scriitorul cunoscut pentru a fi contribuit, prin discuții și scrisori, la formarea prozei franceze, s-a născut chiar la Angoulême, în vestul Franței.

331 Dupuytren – Celebrul chirurg Guillaume Dupuytren (1777-1835) s-a născut în partea de sud a Franței, la Pierre-Buffière (Limousin).

332 Montlosier – În Auvergne, lângă Limousin, s-a născut, la Clermont-Ferrand, François-Dominique de Montlosier (1755-1838), autorul unui studiu împotriva iezuiților și a unei istorii a monarhiei franceze.

333 nemuritorul autor al „Chartei” – Charta constituțională a Franței a fost promulgată în 1814 de Ludovic al XVIII-lea, în momentul „restaurării” monarhiei; cum partea a treia a Iluziilor pierdute se petrece în 1823, când Ludovic al XVIII-lea era pe moarte, a-l numi nemuritor este o poziție de monarhist. „Unire și uitare” era deviza demagogică a regelui restaurat.

334 marele colegiu electoral din Angoulême – Legea electorală din iunie 1820 revenise asupra celei din 1817, restabilind câte două colegii electorale pentru fiecare departament; în colegiile „mici”, votau alegătorii care plăteau 300 franci impozit, în cele „mari”, votau încă o dată alegătorii cu impozit mai mare; oamenii bogați votau, așadar, de două ori.

335 domnul de Villèle – Contele de Villèle (1773-1854), ministru în timpul restaurației, a prezidat guvernul din 1821 până în 1828, luând unele dintre cele mai reacționare măsuri ale regimului.

336 acel rege al Franței care nu-l mai răzbună pe ducele d'Orléans – Ludovic al XII-lea (1462-1515), care, ca duce de Orléans, avusese hărțuieli cu partizanii regentei Anne de Beaujeu, și-a iertat adversarii când s-a urcat pe tron (1498), spunând că „regele Franței nu răzbună injuriile aduse ducelui de Orléans”.

337 om bogat în vicleșuguri… Ludovic al XI-lea – Regele Ludovic al XI-lea (1423-1483) a avut nevoie de multă dibăcie politică pentru a fi mai tare decât Carol Temerarul, principalul său adversar, și a înfrânge alți mari feudali, contribuind astfel la unitatea politică a Franței.

338 eroul unui banchet… ca un deputat de stânga – În timpul lui Balzac, banchetele serveau partizanilor stângii drept pretext de adunare; procedeul a continuat până în 1848.

339 o scenă… din „Don Juan” cu domnul Dimanche – Într-o scenă din comedia cu același nume a lui Molière, Don Juan își amăgește creditorul, domnul Dimanche, care venise să-i ceară bani, purtându-se foarte curtenitor cu el.

340 Lafleur, să-mi pui aur în buzunare!

— Lafleur este valetul isteț din comediile veacului al XVIII-lea și din unele ale lui Regnard (1655-1709).

341 o să mă bag în pat, cum a făcut Duvicquet – Pierre Duvicquet (1765-1835) a fost, mai întâi, la Lyon, unul dintre reprezentanții poliției republicane; la începutul imperiului, s-a retras din politică și a devenit critic dramatic, urmându-i lui Geoffroy la Journal des Débats, în 1814.

342 Îți mulțumesc, o! haină a mea – Balzac citează din memorie un vers dintr-o piesă de Sedaine.

343 un gen socotit atât de dificil de către Boileau – Cântul al II-lea din Arta poetică a lui Boileau (1669-1674) cuprinde celebrul vers: „Un sonet fără cusur valorează singur cât un lung poem”.

344 domnul de Peyronnet – ministru al lui Ludovic al XVIII-lea și al lui Carol al X-lea, a servit reacțiunea semnând decretul de dizolvare a camerei și colaborând la „ordonanțele” absolutiste care aveau să provoace revoluția din 1830.

345 ca Pasta în „Tancred” – (v. nota 195).

346… ești și un Lauzun – ducele de Lauzun, celebru pentru pasiunea pe care a inspirat-o verișoarei lui Ludovic al XIV-lea; după ce a stat opt ani în închisoare, Lauzun s-a putut, în sfârșit, însura cu această prințesă, de care, în curând, a trebuit să se despartă, fiindcă… se băteau. (v. n. 261).

347…„burghezule”! – cu sensul de „om ajuns, cu stare”.

348 Santa Virgen del Pilar – în limba spaniolă: „Sfântă fecioară a stâlpului!”. Într-o biserică din Saragosa, începută în 1681 de un Herrera (Francesco), este venerat un stâlp (pilar), pe care ar fi apărut fecioara Maria. E firesc ca un personaj-preot cu numele de Carlos Herrera să evoce această fecioară.

349 răposatul domn de Malesherbes – Chrétien-Guillaume de Lamoignon de Malesherbes, ministru al lui Ludovic al XVI-lea, murise pe eșafod în 1794, ca apărător al fostului rege.

350 Statele-generale… Carol al XII-lea – sub regimul feudal, Statele-Generale erau adunări ocazionale, în care reprezentanții celor trei „stări” (clerul, nobilimea, starea a treia) puteau face recomandări suveranului; Carol al XII-lea al Suediei fusese învins de Petru cel Mare, la Poltava, în 1709.

351 mai frumos decât Biron – favoritul împărătesei Ana Ivanovna (1690-1772) se numea, în realitate, Biren sau Buren. Născut în 1690, Biron a murit la Mittau, în 1772.

352 istoria ad usum delphini – tratate istorice oficiale, ticluite astfel încât să nu se dezvăluie școlarilor ceea ce apare nepotrivit; expresia datează de pe vremea când, „pentru uzul delfinului” (al prințului moștenitor), se tipăreau, pentru fiul lui Ludovic al XIV-lea, ediții de clasici din care lipseau pasajele prea libere.

353 cardinalul de Richelieu… mareșalul d'Ancre – Concino Concini, aventurier italian „a urmat în Franța pe Maria de Medici, devenită regină (prin căsătoria cu Henric al IV-lea) și, ca favorit al ei, a făcut o avere imensă, ceea ce i-a permis să cumpere marchizatul d'Ancre; mareșalul d'Ancre a fost, pe lângă Maria de Medici, protectorul viitorului cardinal de Richelieu, la începuturile carierei de om politic a acestuia.

354 dinastia angevină a Plantageneților – regi de origine franceză, care au domnit în Anglia între 1154 și 1485.

355 un poet nu e obligat să fie un benedictin – Călugării din ordinul benedictinilor – întemeiat de sfântul Benedict în anul 529 – erau cunoscuți pentru erudiția lor; mulți savanți din evul mediu, într-o vreme când cultura nu era decât la îndemâna clericilor, au aparținut acestui ordin, care a transcris și conservat o mare parte din manuscrisele antichității.

356 Jacques Coeur – negustor bogat din Bourges (1395-1456), a procurat regelui Carol al VII-lea fondurile necesare susținerii războiului contra Angliei, dar, în urma unor intrigi, a fost exilat de rege; primul din seria marilor financiari burghezi priviți cu invidie și ură de feudalii în declin.

357 Kellermann… dizgrației lui Fouché, a prințului de Talleyrand – oameni politici utilizați și, în același timp, disprețuiți de Napoleon; Kellerman (1770-1825), general, învingătorul de la Waterloo; Joseph Fouché (1759-1820), devenit ministru de Poliție și duce d'Otranto, a căzut în dizgrația lui Napoleon mai ales prin 1809-1810, când se îmbogățise prin afacerile veroase cu Ouvrard (v. nota 298); mai dibaci decât Fouché – și tot atât de lipsit de scrupule – Talleyrand (1754-1838), omul tuturor regimurilor, a cunoscut și el un moment de dizgrație în 1809, în vremea războiului cu Spania.

358 nerecunoștința regelui Carol al VII-lea, a lui Richelieu – nerecunoștința lui Carol al VII-lea față de Jacques Coeur, a lui Richelieu față de Concini. (v. notele 356, 353).

359 o forță „semper virens” – lat. – o forță mereu activă.

360 a face… „tabula rasa” – lat. – a șterge cu totul pentru a o lua de la început; expresia își are originea în întrebuințarea tabletelor de ceară pe care scriau latinii și care puteau fi renivelate de câte ori era nevoie.

361 doamna Tallien și doamna de Beauharnais – amândouă au avut o viață aventuroasă și și-au „valorificat” frumusețea: Thérèse Cabarrus, fiica unui financiar spaniol și soția fostului membru al Convențiunii, Tallien, prin care a jucat un rol în cotitura reacționară de 19 thermidor (iulie, 1794) a sfârșit prin a deveni prințesă de Chimay; cât despre Joséphine de Beauharnais, ea a fost, înainte de a deveni soția lui Napoleon, prietena unor oameni influenți.

362 Ferdinand al VII-lea și Ludovic al XVIII-lea – Regele Spaniei Ferdinand al VII-lea, pe care Napoleon îl îndepărtase în 1808, a revenit la tron în 1813, când au început înfrângerile adversarului său; el a fost susținut de Ludovic al XVIII-lea, care a întreprins, în 1823, o expediție militară în Spania pentru a-i consolida absolutismul. Carlos Herrera, în 1823, pare a trata această intervenție.

363 Templierii – ordin călugăresc militar întemeiat în anul 1118; au asigurat protecția pelerinilor care mergeau la Ierusalim, ceea ce i-a îmbogățit într-atât, încât au devenit bancherii papii; bogăția și puterea lor au nemulțumit însă atât pe papă, cât și pe Filip cel Frumos, regele Franței, care i-au desființat: rivalitățile feudale duceau uneori la asemenea măsuri. Prin „templierii moderni”, Herrera înțelege ordinul iezuiților, care fusese desființat în 1773 și restabilit, de către papa Pius al VII-lea, în 1814; iezuiții reapar în Franța în 1818.

364… spânzură-i pe toți cei cărora le fac acum ochi dulci – fraza lui Ferdinand al VII-lea a fost ilustrată în 1823 prin atitudinea lui față de miniștrii liberali pe care i-i impusese revoluția din Spania.

365 precum Afritul… aparține geniului… precum icioglanul aparține sultanului – În poveștile arabe, afritul este un demon de speță inferioară, supus „geniului”; icioglanul (termen turcesc) este ofițerul din palatul sultanului.

366 o predică de-a arhiepiscopului de Grenada – în romanul picaresc Gil Blas, al lui Lesage (1668-1747), e vorba (Cartea VII-a, cap. 3) de o întâmplare din viața lui Gil Blas, în acel moment secretar al arhiepiscopului de Grenada. Temându-se să nu se simtă decadența bătrâneții în predicile lui, arhiepiscopul îl roagă pe secretar să-l avertizeze când i se pare că a venit ceasul retragerii; Gil Blas se execută, dar e imediat concediat.

367 ticăloșia lui Cromwell – Olivier Cromwell (1599-1658), protagonistul și animatorul revoluției burgheze engleze; pentru regaliști, „ticăloșia” lui constă, desigur, în faptul de a fi instituit tribunalul special care l-a condamnat la moarte pe regele Carol I al Angliei (1649).

368 Evreii… compun „Robert Diavolul”, joacă „Fedra”… scriu Reisebilder și poezii admirabile – Evreul german Meyerbeer este autorul operei de mare răsunet Robert Diavolul (1831); evreica franceză Elisa Félix, zisă Rachel (1820-1858), a ilustrat teatrul tragic, triumfând mai ales în Fedra lui Racine; autorul Tablourilor de călătorie (Reisebilder) și al poeziilor admirabile de care vorbește Balzac, este poetul Heine (1797-1856).

369 poștalionul – Poștalionul (la „malleposte”) era o trăsură mai ușoară și mai rapidă decât diligența; ea transporta mai ales corespondența urgentă.

370 argument „ad hominem” – argument care opune unui adversar propriile cuvinte sau acțiuni ale acestuia.

371 „Veneția salvată” – compusă în secolul al XVII-lea de poetul englez Thomas Otway (1652-1685), piesa Veneția salvată fusese reluată cu mare succes în Franța, la începutul secolului al XIX-lea.

372 „Paradisul pierdut”… apologia revoltei – Celebrul poem epic al poetului englez Milton a fost compus între 1667 și 1674 și desfășoară în douăsprezece cânturi povestea suferințelor biblice ale omului și ale primelor sale revolte.

373 abatele de Vermont – născut în 1735, fusese trimis la Viena pentru a o învăța franțuzește pe Maria-Antoaneta, viitoarea regină a Franței; a rămas profesorul și consilierul ei – pare-se foarte sever – și după venirea ei în Franța.

374 noaptea sfântului Bartolomeu – masacrarea protestanților francezi din noaptea sfântului Bartolomeu (24 august 1572); a fost pusă la cale de regina catolică Caterina de Medici și de camarila ei, în scopul de a curma influența crescândă a nobililor hughenoți.

375 o poartă… cu atât mai ciclopiană, cu cât nu are decât un ochi în frunte – în mitologie, ciclopii sunt niște uriași cu un singur ochi (în frunte), a căror slujbă este să făurească, sub ordinele lui Vulcan, trăsnetele lui Jupiter; ferestruica din partea de sus a porții temniței justifică epitetul de ciclopiană, pe care Balzac îl dă, în mod sugestiv, acestei porți.

376 un fel de Manuel în miniatură – Jacques-Antoine Manuel (1775-1827) a reprezentat, în camera de după 1818, ideile republican-liberale cele mai avansate, combătând politica guvernului Villèle. A fost izgonit din cameră de majoritatea reacționară în 1823, când s-a ridicat împotriva expediției antirepublicane a Franței în Spania.

377 „Enoriașul” – carte de rugăciuni, la catolici.

378 un frumos șal Ternaux – industriașul francez Guillaume Louis Ternaux (1763-1833) a încercat, în 1819, să aclimatizeze în Franța capre din Tibet, pentru a fabrica mai ieftin șalurile de cașmir, care erau țesute din firele de lână a acestor capre.

379 écu, poulet, écolier, coquille – sorturi de hârtie: „scut”, „pui” (răvaș), „școlar”, „scoică”, așa-numite după filigramul și formatul lor; astfel, hârtia numită „scoică” are, în lățime, cam 44 cm, și în lungime cam 56 cm (v. și notele 84, 85).

380 Savoneria – veche manufactură franceză de covoare, așa-numită pentru că, din 1627, a fost instalată într-o fabrică de săpun; în 1826, s-a contopit cu faimoasa manufactură de tapițerii a Gobelinilor.

381 niște Moiși pârjoliți de tufișul de pe muntele Horeb – Legenda biblică povestește că pe muntele Horeb, în pustiul Arabiei, a avut Moise prima revelație a misiunii sale, Dumnezeu arătându-i-se sub forma unui tufiș aprins.

382 întoarcerea sa la Paris – Lucien este din nou personaj principal în romanul lui Balzac Strălucirea și suferințele curtezanelor.