După ce-și mai dezghețase spiritul în timpul serilor petrecute la d'Arthez, Lucien începuse să studieze glumele și articolele din ziarele mai mici. Sigur de a fi cel puțin egal cu redactorii cei mai cu haz, se apucă într-ascuns și el de gimnastica aceasta a gândirii, și într-o bună dimineață o porni triumfător în oraș cu hotărârea de a-i cere vreunui colonel al trupelor „ușoare” ale presei să-l înroleze și pe el. Își pusese hainele lui cele mai bune și trecu Sena cu gândul că autorii, ziariștii, scriitorii, într-un cuvânt viitorii lui confrați, se vor dovedi desigur mai primitori și mai dezinteresați decât cele două soiuri de editori de care se izbiseră nădejdile sale. De bună seamă că va fi întâmpinat cu simpatie, cu o dragoste ca aceea pe care o întâlnea în cenaclul din strada des Quatre-Vents. Stăpânit de presimțiri când favorabile, când nefavorabile, așa cum se întâmplă oamenilor cu imaginație, ajunse în strada Saint-Fiacre, lângă bulevardul Montmartre, și se opri în fața casei unde se aflau birourile micului ziar, cu fiorii tânărului care intră într-o casă rău famată. Pătrunse totuși în birourile de la parter. În prima încăpere, împărțită în două părți egale de un perete de scânduri și gratii până în tavan, găsi un invalid care, cu singura lui mână, ținea pe cap câteva teancuri de hârtie, iar în dinți purta livretul cerut de fisc. Omul acesta, cu fața galbenă plină de umflături roșii, din care pricină era poreclit Castravetele, îi arătă îndărătul gratiilor pe cerberul ziarului. Acest personaj era un ofițer bătrân, cu decorații, cu nasul ascuns de niște mustăți cărunte, cu o bonetă de mătase neagră pe cap și cufundat într-o largă redingotă albastră ca o broască țestoasă în carapacea ei.
— Din ce zi doriți să înceapă abonamentul? îl întrebă ofițerul imperiului.
— N-am venit pentru abonament, răspunse Lucien.
Poetul văzu pe ușa din fața aceleia pe care intrase o pancartă pe care scria: BIROUL REDACȚIEI, iar dedesubt: Intrarea publicului este interzisă.
— Atunci pentru vreo reclamație? reluă oșteanul lui Napoleon. A! da: am fost cam răi cu Mariette. Ce vreți, nici eu nu cunosc bine cum stau lucrurile. Dar dacă ați venit să cereți socoteală, sunt gata, adăugă el uitându-se la floretele și pistoalele din panoplia atârnată într-un colț.
— Nici pentru asta, domnule. Vreau să vorbesc cu redactorul-șef.
— Nu-i nimeni aici până la patru.
— Vezi dumneata, amice Giroudeau, sunt unsprezece coloane, care, la cinci franci una, fac cincizeci și cinci de franci; am primit patruzeci, deci îmi mai datorezi încă cincisprezece franci, cum îți spuneam…
Vorbele astea erau rostite de un tânăr pipernicit, cu fața încrețită de viclenie, de culoarea unui albuș de ou prost fiert, cu doi ochi de un albastru curat, dar spăimântători de răutate – ascuns până atunci de trupul fostului militar. Glasul acesta îl îngheță pe Lucien; avea ceva din mieunatul pisicii și din răsuflarea șuierată a hienei.
— Așa-i, răcane, răspunse ofițerul pensionar; dar ai pus la socoteală și titlurile și spațiile. Eu am ordin de la Finot să adun totalul rândurilor și să le împart la numărul cerut pentru fiecare coloană întreagă. Întrebuințând operația aceasta strangulatorie la articolul dumitale, am găsit trei coloane mai puțin.
— Uită-te la el, canibalul, nu plătește spațiile! Dar asociatului i le pui la socoteală. Mă duc să vorbesc cu Étienne Lousteau, cu Vernou…
— Nu pot să calc consemnul, amice, zise ofițerul. Și, la urma urmelor, ce țipi așa la dădaca dumitale, tocmai dumneata care scrii un articol în cât timp îmi trebuie mie să fumez un trabuc! Ei! o să le plătești o halbă mai puțin camarazilor, sau o să mai câștigi o partidă de biliard, și asta o să-ți fie toată paguba!
— Finot face niște economii care o să-l coste scump, răspunse redactorul ridicându-se și plecând.
— Ia uită-te la el, parc-ar fi Voltaire sau Rousseau! își zise casierul întorcându-se spre poetul provincial.
— O să trec atunci pe la patru, reluă Lucien.
În timpul discuției, Lucien văzuse pe pereți portretele lui Benjamin Constant, al generalului Foy[162], ale celor șaptesprezece oratori de frunte ai partidului liberal, alături de niște caricaturi împotriva guvernului. Privirile îi fugiseră mai ales înspre ușa sanctuarului, unde de bună seamă că se făurea foaia hazlie, care îl înveselea în fiecare zi și care se bucura de dreptul de a râde de regi, de evenimentele cele mai grave, în sfârșit, de a se agăța de orice printr-o vorbă de spirit. O porni la hoinărit pe bulevarde, plăcere nouă pentru el, dar care îl vrăji într-atâta, încât se trezi că acele pendulelor de la ceasornicari arătau patru fără ca el să fi băgat de seamă că nici nu mâncase. Poetul făcu repede cale întoarsă către strada Saint Fiacre, urcă scara, deschise ușa, nu-l mai găsi pe bătrânul militar, ci îl văzu pe invalid șezând pe livretul pentru fisc, molfăind o coajă de pâine și făcând de strajă la ziar, ca altădată la corvadă, cu un aer resemnat și fără a-i înțelege rostul, așa cum nu pricepuse nici pe acela al marșurilor rapide ordonate de împărat. Lucien avu îndrăzneața idee să-l păcălească pe acest slujbaș de temut: trecu prin fața lui cu pălăria înfundată pe ochi și deschise, ca și cum ar fi fost de-ai casei, ușa sanctuarului. Biroul redacției înfățișă privirilor sale lacome o masă rotundă acoperită cu postav verde și șase scaune de paie destul de noi. Podeaua vopsită nu era încă stricată, iar curățenia camerei dovedea că nu prea era vizitată. Pe cămin, o oglindă, un ceas de spițer, plin de praf, două sfeșnice cu câte două lumânări împlântate în grabă, în sfârșit cărți de vizită împrăștiate peste tot. Pe masă erau răvășite ziare vechi, în jurul călimării cu cerneală uscată și împodobită cu pene de scris, al căror vârf era așa de stricat, încât semăna cu soarele desenat de copii. Pe niște bucăți de hârtie mânjită, văzu câteva articole scrise neciteț, aproape hieroglific, rupte într-o parte, sus, de către tipografi, cărora acest semn le servește pentru a recunoaște articolele „culese”. Ici-colo, hârtii cenușii cu caricaturi destul de hazlii, desenate de oameni care desigur căutaseră să-și omoare timpul, adică mai omorând câte ceva ca să nu piardă obișnuința. Pe pereții acoperiți cu un tapet modest de culoare verzuie, erau prinse în ace nouă desene satirice, lucrate în peniță, pe tema Solitarului, carte cu un succes nemaiîntâlnit în Europa și care trebuie să-i fi plictisit până peste cap pe gazetari: „În provincie, Solitarul, când a apărut, pe femei le-a zăpăcit.
— Solitarul citit într-un castel.
— Efectul Solitarului asupra animalelor domestice.
— Printre sălbatici, Solitarul explicat obține cel mai grozav succes.
— Solitarul, tradus în chinezește, e prezentat de autor împăratului la Pekin.
— Pe muntele sălbatic, Élodie violată. (Caricatura aceasta i se păru lui Lucien de-a dreptul nerușinată, dar îi stârni râsul.) – Sub un baldachin, Solitarul plimbat cu alai de ziariști pe străzi. Solitarul, spărgând o presă, îi rănește pe urși.
— Citit de la coadă la cap Solitarul îi uimește pe academicieni prin nebănuite frumuseți.” Pe marginea unui ziar, Lucien zări un desen înfățișând un ziarist întinzând pălăria, iar dedesubt: Finot, ce s-a ales cu suta mea de franci? semnat cu un nume care a făcut vâlvă, dar care n-o să ajungă niciodată ilustru. Între sobă și fereastră se aflau o masă, un fotoliu de acaju, un coș de hârtii și un covoraș dreptunghiular, denumit preș de sobă; totul acoperit de un strat gros de praf. La ferestre erau doar niște perdeluțe. Pe măsuță zăceau vreo douăzeci de lucrări depuse în timpul zilei: gravuri, note muzicale, reclame, un exemplar din ediția a noua a Solitarului, încă în acel moment calul de bătaie al ziariștilor, și vreo zece plicuri nedesfăcute. După ce făcu inventarul acestui mobilier ciudat, după ce dădu frâu liber gândurilor, după ce pendula bătu cinci, se înapoie la invalid ca să-i pună câteva întrebări. Castravetele își isprăvise coaja de pâine și aștepta, cu răbdarea sentinelei, întoarcerea militarului cu decorații, care poate că acuma se plimba pe bulevard. În acel moment, o femeie se ivi în pragul ușii, după ce i se auzise foșnetul rochiei pe scară și pașii sprinteni de femeie atât de lesne de recunoscut. Era destul de drăguță.
— Domnule, îi zise ea lui Lucien, știu pentru ce lăudați atâta pălăriile domnișoarei Virginie și viu să vă cer mai întâi un abonament pe un an; în aceleași condiții însă ca și dumneaei…
— Doamnă, eu nu sunt de la ziar:
— Ah!
— Un abonament cu începere din luna octombrie? întrebă invalidul.
— Ce dorește doamna? întrebă bătrânul militar care își făcu tocmai apariția.
Fostul ofițer se retrase dincolo cu frumoasa modistă. Când Lucien, plictisit să mai aștepte, intră în prima încăpere, auzi această conversație finală:
— Aș fi foarte încântată. Domnișoara Florentine poate să treacă pe la magazin să-și aleagă tot ce dorește. Am tocmai panglicile care-i trebuie. Prin urmare, ne-am înțeles: nu mai pomeniți nimic de Virginie, o cârpace care nu-i în stare să născocească nici măcar un model de pălărie, pe când eu mereu scot câte una nouă.
Lucien auzi lunecând câteva monezi în sertar. Apoi militarul se apucă să facă socoteala încasărilor zilei.
— Domnule, aștept aici de-o oră, zise poetul cam supărat.
— Dumnealor tot n-au venit? întrebă veteranul napoleonian manifestând o oarecare îngrijorare, din politețe. Nu mă miră. De câtva timp nu îi mai văd deloc pe-aici. Suntem la mijlocul lunii, știți dumneavoastră; dumnealor nu vin decât la leafă, pe la 29-30 ale lunii.
— Și domnul Finot? întrebă Lucien, care reținuse numele directorului.
— E acasă, în strada Feydeau. Castravete dragă, când duci hârtia la tipografie, du-i și ce-a sosit astăzi.
— Dar unde se face ziarul? grăi Lucien ca pentru sine.
— Ziarul? spuse funcționarul, primind de la Castravete restul banilor, dați acestuia pentru timbre. Ziarul?… hrm! hrm! Dragul meu, fii mâine dimineață la șase la tipografie, când pleacă băieții cu ziare. Ziarul, domnul meu, se face pe stradă, la autori acasă sau la tipografie, între unsprezece și miezul nopții. Pe vremea împăratului, domnul meu, nu se pomeneau tarabele astea de hârtie prăpădită degeaba. A! ce i-ar mai fi zgâlțâit el, doar cu patru oameni și un caporal, și nu s-ar fi lăsat bătut la cap, ca ăștia de-acum, de niște vorbe goale. Hei, dar am trăncănit destul! Dacă nepotu-meu își face afacerile scriind pentru fiul celuilalt[163]… – hrm! hrm! – la urma urmelor, nu-i cine știe ce păcat. Hei, dar abonații nu se prea îngrămădesc azi, o să plec din post.
— Domnule, se vede cât de colo că dumneavoastră cunoașteți tainele redactării ziarului.
— Cele financiare, hrm! hrm! zise militarul tot încercând să-și scoată flegmele din gât. După talent, trei franci coloana de cincizeci de rânduri cu câte patruzeci de litere, fără spații; asta e. Numai că redactorii sunt niște lighioane afurisite, niște tinerei pe care eu nu i-aș fi luat nici ca oameni de corvadă și care, pentru că mâzgălesc o groază de hârtie, se uită cu dispreț la un fost căpitan de dragoni din garda imperială, ieșit la pensie maior, care a trecut cu Napoleon prin toate capitalele din Europa…
Lucien, împins spre ușă de soldatul lui Napoleon, care-și peria haina albastră arătându-și intenția de a pleca și el, avu îndrăzneala să se așeze de-a curmezișul.
— Am venit ca să mă angajez redactor, zise el, și vă jur că am numai respect pentru un căpitan din garda imperială, din care făceau parte doar oameni de oțel…
— Adevăr grăiși, civilule, reluă ofițerul trăgându-i lui Lucien un ghiont în burtă. Dar în ce clasă de redactori vrei să intri? mai întrebă oșteanul dându-l pe Lucien în lături și coborând scara. Nu se opri decât ca să-și aprindă trabucul la portăreasă:
— Dacă vin cumva abonamente, primește-le dumneata, coană Chollet, și ia notă de ele.
— Abonamente și iar abonamente: numai asta știu, reluă el întorcându-se spre Lucien care îl urmase. Finot e nepotul meu, singurul din familie care a mai avut grijă de mine. De aceea, cine-i caută pricină lui Finot are de-a face cu moș Giroudeau, căpitan la dragonii de gardă, înrolat ca simplu cavalerist în armata de Sambre-et-Meuse, apoi cinci ani instructor de sabie la husarii din armata pentru Italia! Un! doi! și nemulțumitul e pe lumea cealaltă! adăugă el făcând o mișcare de fandare. Dar, să ne întoarcem la ale noastre, puștiule: avem diferite feluri de redactori: redactorul care redactează și are leafă, redactorul care redactează și care n-are nimic, voluntarul – cum îi zicem noi; și, în fine, redactorul care nu redactează nimic și care nu-i cel mai guguman; ăsta nu poate săvârși greșeli, își dă aere de scriitor, face parte din redacție, ne plătește câte o masă, umblă pe la teatre, întreține câte o actriță și e foarte fericit. Dumneata ce vrei să fii?
— Redactor care să lucrez bine și, prin urmare, și bine plătit.
— Ești ca toți răcanii care vor să ajungă mareșali! Ascultă de moș Giroudeau; prin flanc, la stânga, pas alergător! Du-te de caută cuie prin șanțuri, ca omul de colo care a fost în armată: se vede după ținuta lui. Nu te prinde scârba să vezi un soldat bătrân, care a ținut de atâtea ori piept dușmanului, că adună cuie prin Paris? Și, să fiu al naibii, tu nu ești decât un calic, tu n-ai luptat pentru împărat! Ce mai vorbă, puștiule, civilul pe care l-ai văzut de dimineață la ziar a câștigat patruzeci de franci luna asta. O să fii dumneata mai breaz? Și publicul zice că, după Finot, e cel mai cu haz dintre toți redactorii lui.
— Dumneavoastră, când ați intrat în armata de Sambre-et-Meuse, nu vi s-a spus că e primejdios?
— Ba bine că nu!
— Păi atunci?
— Păi atunci, du-te la nepotu-meu Finot; e băiat bun, cel mai cinstit băiat pe care îl vei întâlni, dacă poți să-l întâlnești; pentru că se zbate ca o zvârlugă. În meseria lui, vezi, nu-i atâta nevoie să scrii, cât să-i faci pe alții să scrie. Se pare că oamenilor noștri le place mai mult să petreacă cu actrițele decât să mânjească hârtia. Oho! sunt niște lighioane afurisite! Am onoarea să vă spun la revedere!
Casierul își învârti prin aer prea temutu-i baston, unul dintre scuturile lui Germanicus, și-l lăsă pe Lucien în mijlocul bulevardului, tot atât de uluit de acest tablou al redacției, pe cât fusese de roadele literaturii la Vidal și Porchon. Lucien alergă de vreo zece ori acasă la Andoche Finot, directorul ziarului, în strada Feydeau, fără să-l găsească niciodată. Dis-de-dimineață, Finot nu se întorsese încă acasă. La prânz, Finot era după treburi: lua masa, i se spunea, la cafeneaua cutare. Lucien se ducea la cafenea și, făcându-și curaj, o întreba de Finot pe vânzătoarea de limonadă: Finot tocmai plecase. În sfârșit, ostenit, îl socoti pe Finot un personaj născocit, un personaj de legendă, și i se păru mai simplu să-l pândească pe Étienne Lousteau la Flicoteaux. Tânărul ziarist îi va lămuri misterul ce învăluia viața ziarului la care lucra.
Din ziua binecuvântată când Lucien îl cunoscuse pe Daniel d'Arthez, își schimbase locul pe care-l ocupa în mod obișnuit la Flicoteaux: cei doi prieteni mâncau unul lângă altul și stăteau de vorbă pe șoptite despre literatură înaltă, despre subiecte de tratat, despre felul de a le prezenta, de a le înnoda și de a le deznoda. În acea vreme, Daniel d'Arthez corecta manuscrisul Arcașul lui Carol al IX-lea, refăcea unele capitole, scria paginile frumoase ce se pot citi și azi, punea minunata prefață care parcă întrece toată cartea și care a împrăștiat atâta lumină în tânăra literatură. Într-o zi, pe când Lucien se așeza la masă alături de Daniel care îl așteptase și căruia îi ținea mâna într-a sa, îl văzu la ușă pe Étienne Lousteau, tocmai când apăsa pe clanță. Lucien dădu numaidecât drumul mâinii lui Daniel și îi spuse chelnerului că voia să ia masa la vechiul lui loc de lângă tejghea. D'Arthez îi zvârli lui Lucien una dintre privirile acelea îngerești, în care iertarea învăluia dojana, și care pătrunse atât de puternic în inima poetului, încât îi apucă din nou mâna lui Daniel ca să i-o mai strângă o dată.
— E vorba de o afacere foarte importantă pentru mine, o să-ți vorbesc eu, îi zise el.
Lucien ajunse la fostul său loc în clipa în care Lousteau și-l lua pe al său; poetul salută cel dintâi, conversația se legă de îndată și urmă cu atâta înflăcărare, încât Lucien alergă să-și aducă de acasă manuscrisul Margaretelor, pe când Lousteau își isprăvea masa. Îl făcuse pe ziarist să accepte a-i citi sonetele și se bizuia pe bunăvoința ce o afișa acesta, ca să-și facă rost de un editor sau să intre la ziar. Când se înapoie, Lucien îl văzu, în colțul sălii, pe Daniel cu coatele pe masă privindu-l cu melancolie; însă, ros de mizerie și îmboldit de ambiție, se prefăcu a nu-și vedea fratele de cenaclu și îl urmă pe Lousteau. Soarele sta să asfințească pe când ziaristul și neofitul se așezară pe sub copacii grădinii Luxembourg, în acea parte cuprinsă între marea alee a Observatorului și strada de Vest. Strada aceasta era pe atunci un fel de șanț mocirlos, mărginit de scânduri și băltoace; casele dădeau numai înspre strada Vaugirard; trecea atât de puțină lume pe acolo, încât la vremea cinei doi îndrăgostiți puteau să se certe și apoi să-și facă toate avansurile împăcării, fără teamă de a fi văzuți. O singură ființă care i-ar fi putut tulbura: veteranul care făcea de sentinelă la micul gard de fier dinspre strada de Vest, dacă venerabilului soldat i-ar fi venit chef să-și prelungească cu câțiva pași plimbarea-i monotonă. Pe acea alee, pe o bancă de lemn, între doi tei, Étienne ascultă sonetele alese ca probă dintre Margarete. Étienne Lousteau, care, după doi ani de ucenicie, era tocmai pe cale să ajungă redactor, și care își făcuse câteva prietenii printre celebritățile acelei epoci, era un personaj impunător pentru Lucien. De aceea, pe când își netezea manuscrisul răsucit, poetul de provincie socoti că e nevoie să facă un fel de introducere.
— Sonetul e o operă din cele mai grele în poezie. Acest mic poem a cam fost lăsat în părăsire. Nimeni în Franța nu a putut rivaliza cu Petrarca, a cărui limbă, mult mai mlădioasă decât a noastră, admite unele jocuri de gândire respinse de pozitivismul nostru (iertați-mi acest cuvânt!). Am găsit deci că e mai original să debutez cu o culegere de sonete. Victor Hugo a luat oda, Canalis[164] nu mai face decât stanțe, Béranger monopolizează cântecul, Casimir Delavigne a pus mâna pe tragedie și Lamartine pe meditație.
— Dumneata ești clasic, sau romantic? îl întrebă Lousteau.
Mirarea lui Lucien la această vorbă arăta o atât de deplină necunoaștere a stării de lucruri din Republica Literelor, încât Lousteau găsi de cuviință să-l lumineze.
— Dragul meu, ai sosit aici în toiul unei bătălii îndârjite, și trebuie să te hotărăști numaidecât. Literatura e împărțită în general în mai multe zone; dar oamenii mari sunt împărțiți în două tabere. Regaliștii sunt romantici, iar liberalii sunt clasici[165]. Deosebirea dintre părerile literare se adaugă la deosebirea dintre părerile politice, și de aici rezultă un război pe viață și pe moarte, cu toate armele, cu valuri de cerneală, cu vorbe de spirit foarte înțepătoare, cu calomnii tăioase, cu porecle înverșunate, între gloriile ce răsar și gloriile ce apun. Printr-o ciudățenie specială, regaliștii romantici cer libertatea literară și îndepărtarea legilor care impun forme literaturii; pe când liberalii vor să păstreze regula unităților, forma alexandrinului și tema clasică. Părerile literare sunt deci în dezacord, în fiecare tabără, cu părerile politice. Dacă ești eclectic, n-o să ai pe nimeni de partea dumitale. Ei, pe care îi alegi?
— Care sunt mai tari?
— Ziarele liberale au mult mai mulți abonați decât ziarele regaliste și ale guvernului; totuși, Canalis își face drum, deși e monarhist și religios, deși e protejat de curte și de cler.
— Sonete! Păi asta-i literatură de dinainte de Boileau, zise Étienne, văzându-l pe Lucien speriat că trebuie să aleagă între două flamuri. Fii romantic. Romanticii sunt numai tineri, pe când clasicii sunt niște peruci: romanticii vor învinge.
Cuvântul perucă era cea mai proaspătă poreclă cu care ziariștii romantici îi blagosloviseră pe clasici.
— PĂSCUȚELE! zise Lucien alegând pe cel dintâi dintre sonetele care îndreptățeau titlul[166] și slujea de deschidere volumului:
Culorile, păscuțe, vă stau înmănuncheate Frumos, ca să ne fie desfăt pentru privire, Dar știu să povestească și dorul de iubire Într-un poem ce-n inimi cărarea vin s-arate.
Staminele de aur cu-argint îngemănate Întruchipează banii ce au la om cinstire, Iar sângele din vine, subțiri ca niște fire, Cât costă biruința în chinuri îndurate.
Voi înfloriți de Paște când, înviat din morți, Iisus Mântuitorul deschide lumii porți, Ca pilda curăției prin ele să se vadă;
De-aceea oare toamna, când re-nfloriți mici, albe, E ca să ne aduceți de necredințe-aminte?
Sau s-amintiți junețea cu florile ei dalbe?
Lucien fu neplăcut surprins de desăvârșita nemișcare a lui Lousteau în timp ce-i asculta sonetul; nu cunoștea încă descurajanta nepăsare ce ți-o dă obișnuința criticii și care îi caracterizează pe ziariști; sătui de proză, de drame și de versuri. Poetul, deprins să primească aplauze, își înghiți amărăciunea provocată de așteptarea înșelată și citi sonetul preferat de doamna de Bargeton și de câțiva prieteni din cenaclu. „Asta o să-i smulgă poate o vorbă”, gândi el.
Sonetul II.
MARGARETA.
Eu margareta sunt, și fui cea mai frumoasă Din câte flori câmpia cea verde o-nstelau.
De farmec căutată, eram prea bucuroasă, Că veșnice-aurore viața-mi aureau.
Dar, vai! o soartă nouă veni fără s-o vreau, Și-mi dărui de-a pururi menire nemiloasă;
Mă osândi destinul să nu fiu mincinoasă, Și pier, căci știința-i moarte pentru acei ce-o au.
Eu tihnă nu mai aflu, odihnă nu găsesc;
Mă smulge-ndrăgostitul, ca soarta să-i ghicesc, Și inima-mi sfâșie, să vadă de-i iubit.
Eu, numai eu sunt floarea netrebnic aruncată;
Mi se jupoaie fruntea de spicul mărgărit, Și-n praf îs tăvălită când taina mi-i aflată.
Când isprăvi, poetul își privi Aristarcul[167], dar Étienne Lousteau se uita la copaci.
— Ei, ce ziceți? îl întrebă Lucien.
— Păi, dragul meu, citește înainte! Nu te ascult? La Paris, a asculta fără a scoate o vorbă e un elogiu.
— V-ați plictisit? mai întrebă Lucien.
— Continuă, răspunse cam aspru ziaristul.
Lucien citi sonetul următor; dar îl citi fără pic de avânt, căci sângele rece de nepătruns al lui Lousteau îi îngheța glasul. Dacă ar fi avut mai multă experiență a vieții literare ar fi știut că tăcerea și asprimea scriitorilor în asemenea împrejurare trădează gelozia ce le-o stârnește o operă frumoasă, după cum admirația lor zgomotoasă înseamnă plăcerea produsă de o operă slabă, care le liniștește amorul propriu.
Sonetul XXX.
CAMELIA.
Câte flori sunt, fiecare are-o vorbă de rostit:
Trandafirul e-al iubirii și cinstește frumusețea, Vioreaua-nfățișează suflet pur, îndrăgostit, Iară crinul strălucește arătându-și doar mândrețea.
Doar camelia-ntre ele, ce din seră s-a ivit, Trandafir fără mireasmă, crin ce și-a pierdut noblețea -
Prin saloane câteodată i se spune: Bun-venit!
Elegantelor s-aline, feciorelnică, tristețea.
Totuși seara, când la teatru de prin loji răsar alb-pale, Ochilor li-e drag să vadă, desfăcând dalbe petale, Salba albelor camelii, semn de gând neprihănit, Printre negrele șuvițe ce cu ochii le alinți, Ale acelor ce inspiră un amor fără dorinți, Ca și statui ce-n vechime Fidias le-a zămislit.
— Ce credeți de bietele mele sonete? întrebă de-a dreptul Lucien când sfârși.
— Vrei să știi adevărul? zise Lousteau.
— Sunt destul de tânăr ca să țin într-adevăr la el, și vreau prea mult să izbutesc ca să nu-l aud fără să mă supăr, dar nu și fără deznădejde, răspunse Lucien.
— Atunci ascultă, dragul meu. Întortocherile celui dintâi dovedesc o operă făcută la Angoulême și care ți-a dat prea mult de lucru ca să te lipsești acum de dânsa; al doilea și al treilea încep să miroase a Paris; dar mai citește-mi unul, adăugă el făcând un gest ce-i păru fermecător tânărului geniu din provincie.
Îmbărbătat de cererea ziaristului, Lucien citi cu mai multă încredere sonetul pe care îl preferau d'Arthez și Bridau, poate din pricina culorii sale.
Sonetul L.
LALEAUA.
Laleaua, sunt laleaua eu, o floare de Olanda;
Pentru mândrețea mea va da flamandul cărpănos Mai scump ca diamantul și-opalul prețios, De-s limpede-n adâncuri, de-naltă mi-e ofranda.
Semeață, feudală, arăt ca Yolanda În mantia-i cu falduri, veșmânt greu și lucios, Cu steme-n smalț pictate pe fondul mătăsos:
Câmp roș, fasciat în aur, și purpurie banda.
Sfânt grădinar țesut-a cu degete divine De soare galben raze în purpuri de regine, Să-mi facă rochie-aievea ca visul ce-l visez.
Nu-i floare în grădină să mă ajungă-n fală, Dar vai! de-orice mireasmă sortită-s să fiu goală:
Zadarnic mi-e potirul, în chip de vas chinez.
— Ce spuneți? întrebă Lucien după o clipă de tăcere care-i păru peste măsură de lungă.
— Dragul meu, spuse grav Étienne Lousteau uitându-se la vârfurile ghetelor aduse de Lucien de la Angoulême și care începeau să se tocească, te sfătuiesc să-ți faci ghetele cu cerneală ca să-ți economisești crema, să-ți faci scobitori din penele de scris, ca să te prefaci că ai luat masa când te plimbi, ieșind de la Flicoteaux, pe aleea asta frumoasă, și să-ți cauți vreo slujbă. Fă-te ajutor de portărel dacă ai inimă de piatră, băiat de prăvălie dacă te țin șalele, sau soldat dacă-ți place muzica militară. Ai stofă de trei poeți în dumneata; însă, înainte de a-ți croi drum, ai vreme de șase ori să mori de foame, dacă socoți să trăiești de pe urma poeziei, și asta pare, dacă am înțeles eu bine, să fie intenția dumitale. Nu-ți judec poezia; e cu mult superioară tuturor poeziilor care zac prin prăvăliile librarilor. Acele elegante privighetori, vândute ceva mai scump din pricină că sunt tipărite pe hârtie velină, sfârșesc mai toate pe malurile Senei, la anticari, unde vei putea și dumneata să le studiezi, dacă o să ai într-o zi cheful de a face o plimbare foarte instructivă pe cheiurile Parisului, începând cu prăvălia lui moș Jérôme de la podul Notre-Dame, și până la Pont-Royal. Vei găsi pe acolo tot felul de Încercări poetice, Inspirațiuni, Elevațiuni, Imnuri, Cântece, Balade, Ode, mă rog, toți puii scoși de șapte ani încoace de către fel de fel de muze, acoperiți de praf, stropiți de noroiul trăsurilor, violați de toți trecătorii curioși să le vadă coperta interioară. Dumneata nu cunoști pe nimeni, nu poți pătrunde la nici un ziar; astfel că Margaretele dumitale vor rămâne împăturite sfios așa cum le ții acuma în mână; nicicând nu vor înflori, încălzite de soarele publicității, pe câmpul hârtiei de format mare, cu litere ornate așa cum tipărește ilustrul Dauriat, editorul tuturor celebrităților și regele Galeriilor de Lemn. Și eu, ca și tine, biet copil, am venit aici cu sufletul plin de iluzii, împins de pasiunea pentru artă, mânat de avântul nestăpânit înspre glorie: și am dat peste realitățile meseriei, peste greutățile editării și peste hidoșenia mizeriei. Înflăcărarea mea, astăzi stinsă, clocotul meu dintâi îmi ascundeau mecanismul lumii; a trebuit totuși să-l văd până la urmă, izbindu-mă de toate șuruburile lui, împiedicându-mă în osiile lui, mânjindu-mă cu uleiul lui, auzindu-i zornăitul lanțurilor și rotițelor. Ca și mine, vei vedea și dumneata că, sub toate minunățiile visate, se frământă oameni, patimi, nevoi. Vei fi târât fără voia dumitale în lupte dezgustătoare între două opere, între doi oameni, între două partide, la care vei fi nevoit să iei parte cu regularitate pentru a nu fi părăsit de-ai tăi. Luptele acestea înjositoare îi smulg sufletului vălul vrăjit, îl depravează și te sleiesc în van; căci sforțările dumitale slujesc adesea ca să fie ridicat în slavă un om pe care îl urăști, sau un talent de a doua mână înfățișat de dumneata drept un geniu. Viața literară are culisele ei. Succesele, întâmplătoare sau meritate: iată ce este pe placul publicului; mijloacele, totdeauna rușinoase, nulitățile care te laudă, galeria plătită și rândașii: iată ce ascund în dosul lor culisele. Dumneata ești încă în sală. N-ai pătruns în culise. Mai ai vreme să abdici, înainte de a-ți pune piciorul pe prima treaptă a tronului pentru care luptă atâtea ambiții, și a nu te dezonora așa cum fac eu ca să trăiesc. (O lacrimă umezi ochii lui Étienne Lousteau.) Știi dumneata cum trăiesc eu? reluă el cu o intonație de furie în glas. Puținii bani pe care puteau să mi-i dea ai mei i-am tocat repede-repede. M-am pomenit fără mijloace după ce izbutisem să mi se primească o piesă la Théâtre-Français. La Théâtre-Français, chiar protecția unui principe sau a unui ministru nu ajunge ca să fii programat cu întâietate: actorii nu se dau bătuți decât față de aceia care le amenință amorul propriu. Dacă ai atâta putere ca să se scrie în ziare că junele-prim suferă de astmă, că juna-primă are o fistulă cine știe unde, că subreta prinde muște, mâine te și joacă. Eu, care îți vorbesc, nu știu nici dacă peste doi ani voi dispune de puterea asta: îți trebuie prea mulți prieteni. Unde, cum și cu ce să-mi câștig viața au fost întrebările pe care mi le-am pus când am simțit întâile semne ale foamei. După multe încercări, după ce am scris și un roman anonim plătit cu două sute de franci de Doguereau, care n-a câștigat mare lucru de pe urma lui, m-am lămurit că numai gazetăria putea să mă hrănească. Dar cum să pătrund acolo? N-o să-ți povestesc toate demersurile, stăruințele, milogelile, nici cele șase luni de lucru ca supranumerar, când mi se spunea că gonesc abonații, în vreme ce eu îi aduceam. Să trecem peste timpul ăsta rușinos. Astăzi fac cronica teatrelor de pe bulevard, aproape pe gratis, la ziarul lui Finot, grăsanul acela care-și ia prânzul la cafeneaua Voltaire (dar dumneata nu calci pe acolo!). Finot e redactor-șef. Eu trăiesc din vânzarea biletelor ce mi le dau directorii teatrelor ca să fiu mai binevoitor în articole, și din vânzarea cărților trimise de editori și despre care urmează să scriu. În sfârșit, mai trăiesc, după ce-i dau lui Finot partea lui, și de pe urma tributului în natură pe care îl plătesc fabricile pentru care sau împotriva cărora îmi dă el voie să scriu câte ceva. Apa carminativă, Pomada sultanelor, Uleiul cefalic[168], Mixtura braziliană plătesc un articol pentru amăgirea publicului, cu douăzeci-treizeci de franci. Sunt silit să latru la editorul care dă ziarului prea puține exemplare: căci ziarul ia două pe care le vinde Finot, și îmi trebuie și mie două ca să le vând eu. Chiar dacă ar publica o capodoperă, editorului zgârcit cu exemplarele i se dă la cap. E o mârșăvie, dar din meseria asta trăiesc eu și alți o sută ca mine! Și să nu crezi cumva că viața politică e mai frumoasă decât viața literară: totul e corupție, fiecare om e sau corupător sau corupt. Când e vorba de o afacere de editură ceva mai mare, editorul mă plătește, de frică să nu fie atacat. De aceea veniturile mele depind de activitatea editorilor. Dacă lucrează mult, banii curg gârlă în punga mea, și atunci îmi pot ospăta prietenii. Când editorii nu lucrează, iau masa la Flicoteaux. La rândul lor, și actrițele își plătesc elogiile, dar cele mai istețe plătesc criticile, fiindcă de tăcere se tem ca de moarte. De aceea o critică făcută spre a fi combătută în altă parte face mai mult și costă mai scump decât o laudă simplă, uitată a doua zi. Polemica, dragul meu, este temelia celebrităților. Cu meseria asta de spadasin de idei și de reputații industriale, literare și dramatice, câștig două sute cincizeci de franci pe lună, pot să-mi vând un roman cu cinci sute de franci, și încep să fiu socotit un om de temut. În ziua când, în loc să trăiesc la Florine în casă pe spinarea unui droghist care face pe nobilul, voi avea și eu casa mea, când voi trece la un ziar mare la care voi avea rubrica mea permanentă, în ziua aceea, dragul meu, Florine va ajunge o mare actriță; iar eu… nu știu ce voi putea ajunge: ministru sau om de treabă, orice e cu putință. (Își ridică fața umilită și aruncă în sus, spre frunzișul copacilor, o privire de disperare acuzatoare și înfricoșătoare.) Și când te gândești că am o tragedie frumoasă, primită! Și, printre hârtiile mele, un poem care o să piară! Și eram bun! Aveam inima curată! Acum trăiesc cu o actriță de la teatrul Panorama Dramatique, eu care visam o iubire minunată cu o femeie distinsă din lumea bună! În sfârșit, pentru un exemplar pe care editorul nu-l dă ziarului, vorbesc de rău o carte bună!
Lucien, mișcat până la lacrimi, îi strânse mâna lui Étienne.
— În afară de cei din lumea literară, zise ziaristul ridicându-se și îndreptându-se spre aleea cea mare a Observatorului, pe care cei doi poeți se plimbară ca să respire mai mult aer, nu există un singur om care să cunoască înfiorătoarea odisee prin care se ajunge la ceea ce se numește, după fiecare talent în parte, voga, moda, reputația, renumele, celebritatea, favoarea publicului, aceste trepte ce duc la glorie dar nu o înlocuiesc niciodată. Fenomenul acesta moral, atât de orbitor, se compune dintr-o mie de mici întâmplări care variază cu atâta iuțeală, încât nu există exemplul a doi oameni parveniți pe aceeași cale. Canalis și Nathan se află în două situații complet deosebite și care nu se vor mai repeta. D'Arthez, care se spetește muncind, va deveni celebru printr-un alt joc al sorții. Reputația, atât de râvnită, e mai totdeauna o prostituată încoronată. Da, da; pentru literatura proastă ea reprezintă pe fata săracă ce tremură pe la răscruci; pentru literatura de mâna a doua, este femeia întreținută care iese din casele rău famate ale gazetăriei și căreia eu îi sunt codoș; pentru literatura norocoasă, este curtezana fastuoasă și trufașă, care are mobilă scumpă, plătește impozite statului, îi primește în casă pe marii seniori, îi tratează și îi maltratează, are valeți, trăsură, și-i poate lăsa pe creditorii pretențioși să aștepte. A! însă aceia pentru care reputația este, cum era pentru mine altădată și pentru dumneata astăzi, un înger cu aripile în mii de culori, cu veșmântul alb, cu o ramură verde într-o mână și un paloș de foc în cealaltă, arătare având ceva din abstracțiunea mitologică trăind în fundul unei peșteri și ceva din fata săracă, dar cinstită, pierdută într-o mahala, bogată numai prin cumințenia și curajul ei, și luându-și zborul din nou la ceruri neprihănită, când nu piere pângărită, întinată, uitată în gloata sărăcimii; oamenii aceștia, cu creierul încins cu bronz, cu inimile încă fierbinți sub troienele înghețate ale experienței; ei, bine! aceștia sunt rari pe meleagurile ce le vezi în fața dumitale, zise el arătând orașul pierdut în ceața asfințitului.
O clipă Lucien își aminti de cenaclu și tresări înduioșat, dar fu târât înainte de Lousteau care-și urmă înfricoșătoarea-i jelanie.
— Sunt rari și risipiți în cazanul acesta, rari ca adevărații îndrăgostiți în lumea amorezaților, rari ca averile cinstite în lumea financiarilor, rari ca un om curat în gazetărie. Experiența celui dintâi care mi-a spus mie ceea ce-ți spun eu dumitale acuma s-a pierdut, așa cum desigur și a mea va rămâne pentru dumneata nefolositoare. Mereu același avânt mână din provincie aici în fiecare an un număr egal, ca să nu spun crescând, de tineri ambițioși care pornesc cu capul sus, cu inima semeață, să cucerească Moda, această principesă Turandot din O Mie și Una de Zile, față de care toți vor să fie prințul Calaf[169]! Dar niciunul nu dezleagă enigma. Toți se prăbușesc în groapa nenorocirii, în mocirla ziarelor sau a editurilor. Și acești cerșetori își duc zilele din articole biografice, de umplutură, sau de „fapte diverse” la ziare, sau din cărți comandate de șireții negustori de hârtie mâzgălită, care preferă o prostie ce se „desface” în două săptămâni unei capodopere care are nevoie de timp ca să se vândă. Larvele acestea, strivite mai înainte de a ajunge fluturi, trăiesc din rușine și ticăloșie, gata să muște sau să laude un talent ce mijește, la ordinul unui pașă de la Constitutionnel, la Quotidienne, sau Débats la semnul unui editor, ori la rugămintea vreunui coleg gelos, deseori în schimbul unei mese. Cei care înving piedicile uită necazurile începutului. Eu însumi, timp de șase luni, am scris articole în care am pus tot ce aveam mai bun în mine pentru un nemernic care le dădea drept ale lui, care de pe urma lor a ajuns redactor cu rubrică permanentă: pe mine nu m-a luat colaborator, nu mi-a dat nici măcar cincizeci de franci, sunt silit să-i întind mâna și să i-o strâng pe a lui.
— Și de ce? zise mândru Lucien.
— Poate voi avea cândva nevoie să strecor câteva rânduri în vreun articol de-al lui, răspunse rece Lousteau. În sfârșit, dragul meu, munca nu este secretul succesului în literatură; totul e să exploatezi munca altuia. Directorii de ziare sunt niște antreprenori, iar noi suntem zidarii. De aceea, cu cât un om e mai mediocru, cu atât mai repede parvine; el poate să înghită broaște vii, să îndure orice, să lingușească josnicia sultanilor literari, ca un nou-venit de la Limoges, anume Hector Merlin, care a și început să facă politică de centru și care lucrează la ziarul nostru: l-am văzut cu ochii mei ridicând de jos pălăria unui redactor-șef. Nesupărând pe nimeni, băiatul ăsta se va strecura printre ambițiile rivale aflate în luptă. Mi-e milă de dumneata. Mă văd în dumneata pe mine cum eram, și sunt sigur că, peste un an, doi, vei fi și dumneata cum sunt eu acum. Să nu crezi cumva că vreo gelozie ascunsă, vreun interes personal mă îndeamnă să-ți dau sfaturile astea amare; e numai deznădejdea unui osândit pe veci la chinurile iadului. Nimeni nu se încumetă să-ți spună ceea ce îți strig eu cu durerea omului lovit în inimă, și ca un alt Iov de pe paiele gunoiului: „Astea îmi sunt rănile!”
— Aici sau în altă parte, tot trebuie să lupt, zise Lucien.
— Află deci, reluă Lousteau, că lupta va fi necruțătoare dacă ai talent, căci norocul dumitale ar fi să n-ai. Cu vremea, cugetul, care astăzi ți-e curat, nu va mai fi tot așa de neînduplecat în fața celor de care vei vedea că depinde succesul dumitale; care, cu o singură vorbă, pot să-ți redea viața, dar care nu vor voi s-o rostească; fiindcă, să mă crezi, scriitorul la modă e mai rău și mai aspru cu noii-veniți decât editorul. Acolo unde editorul nu vede decât o pierdere de bani, autorul se teme de un rival: unul te poartă cu vorba, celălalt te strivește. Ca să creezi opere frumoase, sărman copil, vei scoate cu pana din inimă dragostea de oameni, seva, energia și ți le vei așterne pe hârtie în patimi, în simțiri, în fraze! Da, vei scrie în loc să te zbați, vei cânta în loc să lupți, vei iubi, vei urî, vei trăi în cărțile dumitale; însă după ce îți vei fi rezervat bogățiile pentru stil, aurul și purpura pentru personaje, după ce vei fi ajuns să umbli în zdrențe prin Paris, fericit de a fi adus pe lume, rivalizând cu starea civilă, o ființă numită Adolphe, Corinne, Clarisse sau Manon[170], după ce îți vei fi prăpădit viața ca să dai viață unei asemenea făpturi, o vei vedea calomniată, trădată, vândută, deportată în lagunele uitării de ziariști, îngropată de cei mai buni prieteni. Ai să fii dumneata în stare să aștepți ziua când făptura dumitale își va lua, în fine, zborul în lumea trezită de cine? și când? și cum? Există o carte minunată, un pianto al necredinței, Obermann[171], care se plimbă singuratică prin deșertul prăvăliilor, drept care librarii îi zic în zeflemea privighetoare. Când oare veni-va învierea și pentru ea? Cine ar putea spune? Mai înainte de orice, fă-ți deci rost de un editor destul de îndrăzneț să tipărească Margaretele! Nu poate fi vorba să ți le plătească, ci să ți le tipărească. Vei asista atunci la scene ciudate.
Tirada aceasta severă, rostită cu diferitele accente ale pasiunilor pe care le exprima pe rând, căzu ca o avalanșă de zăpadă pe sufletul lui Lucien și i-l îngheță. Rămase în picioare, tăcut. Dar mai apoi, inima-i biciuită parcă de înfiorătoarea poezie a greutăților înșirate izbucni. Lucien îi strânse mâna lui Lousteau și îi strigă:
— Voi izbândi!
— Bine, oftă ziaristul, încă un creștin care coboară în arenă ca să se dea pradă fiarelor. Dragul meu, astă-seară e o premieră la Panorama-Dramatique, începe la opt; acum e șase, du-te de-ți pune cel mai bun costum și, vezi, să arăți cum se cuvine. Vino de mă ia. Stau în strada de la Harpe, deasupra cafenelei Servel, la etajul al patrulea. O să trecem întâi pe la Dauriat. Stărui, nu-i așa, în hotărârea dumitale? Ei, bine! o să-ți fac astă-seară cunoștință cu unul dintre regii editorilor și cu câțiva gazetari. După spectacol, vom lua masa la iubita mea, împreună cu câțiva prieteni, căci ce mâncăm noi seara nu se poate numi o masă. O să-l vezi acolo pe Finot, redactorul-șef și proprietarul ziarului la care lucrez eu. Știi, vorba Minettei de la Vaudeville: Timpul înseamnă un post lung. Ei, bine, pentru noi și hazardul e un post lung; trebuie să-l punem la probă.
— Nu voi uita niciodată ziua asta, zise Lucien.
— Înarmează-te cu manuscrisul și vino bine îmbrăcat, nu atât pentru Florine, cât pentru editor.
Camaraderia din aceste ultime cuvinte, după strigătul violent al poetului zugrăvind războiul literar, îl mișcă pe Lucien tot atâta cât îl mișcase altădată, în același loc, vorba gravă și resemnată a lui d'Arthez. Însuflețit de perspectiva unei lupte imediate între el și ceilalți oameni, încrezătorul tânăr nu bănui realitatea nenorocirilor morale pe care i le destăinuise ziaristul. Nu știa că se afla la răscrucea a două drumuri deosebite, a două sisteme reprezentate de cenaclu și de gazetărie, dintre care unul era lung, onorabil, sigur; iar celălalt semănat cu piedici și primejdii, plin de ticăloșii care aveau să-i întineze cugetul. Firea lui îl împingea să ia drumul cel mai scurt, cu aparență de cel mai plăcut, să se folosească de mijloacele hotărâtoare și repezi. În acel moment, nu văzu nici o deosebire între nobila prietenie a lui d'Arthez și camaraderia superficială a lui Lousteau. Spiritul acesta nestatornic socoti ziaristica o armă la îndemâna lui și, simțindu-se făcut să o mânuiască, voi s-o apuce neîntârziat. Năucit de ofertele noului său prieten, care îi dădu mâna cu un gest socotit de Lucien ca prietenos, putea el să știe că, în armata presei, fiecare are nevoie de prieteni, așa precum generalii au nevoie de soldați? Lousteau, văzându-l hotărât, îl încuraja, sperând să-l ia pe lângă sine. Ziaristul își găsea pentru întâia oară un prieten, după cum Lucien dădea întâia oară peste un protector: unul voia să fie avansat caporal, celălalt voia să ajungă soldat. Proaspătul ucenic se înapoie vesel acasă, unde se îmbrăcă cu tot atâta grijă ca și în ziua nefericită când voise să se prezinte în loja marchizei d'Espard, la Operă; dar acum hainele îi veneau ceva mai bine, începuse a se deprinde să le poarte. Își puse pantalonii cei frumoși de culoare deschisă, ghetele elegante care îl costaseră patruzeci de franci și fracul de bal. Își freză și își parfumă părul blond și mătăsos care-i cădea în bucle mari. Acum își ținea fruntea sus, cu îndrăzneala pornită din sentimentul valorii și viitorului ce i se deschidea în fața ochilor. Se îngriji mult și de mâini, frumoase ca acelea de femeie, iar unghiile migdalate, bine curățite, arătau trandafirii. Pe gulerul de satin negru, rotunjimea albă a bărbiei strălucea. Nicicând un tânăr mai chipeș nu coborâse din dealul Cartierului Latin.
Frumos ca un zeu grec, Lucien luă o trăsură și, la șapte fără un sfert, se află în fața cafenelei Servel. Portăreasa îl pofti să urce patru etaje, dându-i niște lămuriri topografice destul de încâlcite. Înarmat cu aceste îndrumări găsi, nu fără oarecare greutate, o ușă deschisă la capătul unui coridor întunecos, și recunoscu de îndată camera clasică a Cartierului Latin. Mizeria tinerilor îl urmărea și aici ca și în strada Cluny, ca la d'Arthez, la Chrestien, peste tot! Dar peste tot ea capătă pecetea pe care i-o imprimă caracterul aceluia ce o îndură. Aici, mizeria era înfiorătoare. Un pat de nuc, fără polog, de-a lungul căruia își căsca găurile un covor tocit, la ferestre niște perdele îngălbenite atât de fumul sobei care nu trăgea cum trebuie, cât și de cel al țigărilor de foi; pe sobă, o lampă Carcel dăruită de Florine și care scăpase încă de muntele de pietate; apoi un scrin de acaju cu lustrul mat, o masă încărcată de hârtii, câteva pene cu vârful rupt și doar câteva cărți aduse în ajun sau chiar în ziua aceea: acesta era mobilierul camerei lipsite de lucruri de preț, dar plină de o grămadă de ghete cu tălpile căscate, ciorapi ciuruiți de găuri, mucuri de trabucuri, batiste murdare, cămăși trențuite, cravate roase. Părea un fel de bivuac literar, plin de lucruri scoase din uz și de cea mai urâtă sărăcie ce se poate închipui. Pe noptieră, zăceau cărțile citite în dimineața aceea, iar pe marginea sobei un brici, o pereche de pistoale, o cutie de trabucuri. Pe un perete, Lucien văzu niște florete încrucișate sub o mască. Trei scaune și două fotolii, vrednice de cea mai proastă cameră mobilată de pe strada aceea, completau mobila. Odaia, murdară și mohorâtă, trăda o viață fără odihnă și fără demnitate: locuită de nevoie, se dormea și se lucra acolo doar pe apucate; de cum intrai, îți venea să fugi. Câtă deosebire între această neorânduială cinică și sărăcia curată, cuviincioasă a lui d'Arthez!… Dar amintirea aceasta, în care se ascundea și o povață, fu repede alungată de gluma ce-o făcu Étienne ca să mascheze goliciunea viciului.
— Asta-i o cocină, casa mea adevărată e în strada Bondy, în noul apartament pe care droghistul l-a mobilat pentru Florine și pe care îl inaugurăm astă seară.
Étienne Lousteau își pusese niște pantaloni negri, niște ghete bine lustruite, o haină închisă până la gât; cămașa, pe care Florine trebuia desigur să i-o schimbe, era ascunsă de un guler de catifea, iar pălăria și-o peria ca să pară nouă.
— Mergem? întrebă Lucien.
— Nu încă, aștept un editor care să-mi aducă ceva bani, căci s-ar putea să jucăm cărți deseară. N-am un sfanț; și, pe deasupra, îmi mai trebuie și o pereche de mănuși.
Cei doi prieteni auziră pe coridor pașii cuiva.
— El e, zise Lousteau. Ai să vezi, dragul meu, cum arată Providența când se înfățișează poeților. Înainte de a-l vedea în toată splendoarea pe Dauriat, editorul fashionable[172], o să-l cunoști acum pe editorul de pe cheiul Augustinilor, pe editorul care se ocupă cu sconturi, pe negustorul de vechituri literare, fost negustor de zarzavaturi.
— Hai, intră, zgripțoroiule! strigă Lousteau.
— Am sosit, zise un glas dogit ca de clopot spart.
— Cu bani?
— Bani? bani nu mai am în prăvălie, răspunse un tânăr care intră uitându-se curios la Lucien.
— Îmi datorezi cincizeci de franci, în primul rând, reluă Lousteau. În al doilea rând, uite două exemplare dintr-o Călătorie în Egipt despre care se zice că e o minunăție, e plină de gravuri, cu siguranță că o să se vândă: i s-au plătit pentru ea lui Finot două articole pe care o să i le scriu eu. Item, două din ultimele romane ale lui Victor Ducange, un autor foarte iubit în cartierul Marais. Item, două exemplare din a doua carte a unui începător, Paul de Kock[173], care scrie în același gen. Item, două de Yseult de Dôle, o lucrare frumușel tipărită în provincie. Cu totul o sută de franci, în condiții avantajoase. Așa că îmi datorezi o sută de franci, domnișorule Barbet.
Barbet se uită la cărți, cercetându-le cotoarele și coperțile cu grijă.
— O! sunt foarte bine păstrate, exclamă Lousteau. Călătoria nu-i tăiată, ca și cele de Kock și Ducange. Nici cea de pe sobă, Considerațiuni asupra Simbolicei, nu-i tăiată, dar ți-o dau pe gratis, căci n-am ce considerațiuni să mai fac și eu asupra ei!
— Păi atunci, zise Lucien, cum o să-ți faci articolele?
Barbet se uită foarte mirat la Lucien, iar apoi la Étienne, rânjind:
— Se vede că domnul are norocul să nu fie om de litere.
— Ba nu, Barbet, ba nu. Domnul e poet, un mare poet care o să-i „taie” pe Canalis, pe Béranger și pe Delavigne. O s-ajungă departe, dacă nu cumva se aruncă mai întâi în Sena, dar și atunci tot ajunge până la Saint-Cloud.
— Dacă mi-e permis să-i dau un sfat domnului, zise Barbet, ar fi acesta: să se lase de versuri și să se apuce de proză. Anticarii s-au săturat de versuri.
Barbet avea o redingotă ponosită, închisă la un singur nasture și cu gulerul slinos; stătea cu pălăria pe cap, purta pantofi, iar prin vesta descheiată se vedea o cămașă de pânză groasă. Fața rotundă, străpunsă de doi ochi lacomi, arăta bunătate, dar în privire i se citea acea vagă neliniște specifică oamenilor deprinși să li se ceară bani pe care îi și au. Rotofei cum era, părea cumsecade, căci șiretenia și-o ținea mascată de o burticică destul de respectabilă. Fost băiat de prăvălie, luase de doi ani o mică dugheană pe chei, de unde o pornea cu colindul pe la ziariști, pe la autori, pe la tipografi, cumpărându-le pe preț de nimic cărțile primite de ei în dar și câștigând astfel zece-douăzeci de franci pe zi. Cu aceste economii adulmeca nevoile oricăruia, pândea câte-o afacere bună, achiziționa cu reducere de cincisprezece-douăzeci la sută, de la autorii strâmtorați, polițele editorilor de la care, a doua zi, cumpăra, tocmindu-se ca la vânzările cu bani gheață, câteva cărți bune, căutate pe piață; iar apoi îi plătea tot cu polițele lor, în loc de bani. Făcuse liceul și învățătura îl ajuta să se ferească cu grijă de poezia și romanele moderne. Ținea la alt soi de lucrări, la cărțile de utilitate, a căror deplină proprietate costa o mie de franci și pe care le putea exploata în voie, precum Istoria Franței pentru copii, Ținerea registrelor, în douăzeci de lecțiuni, Botanica pentru fete. Lăsase să-i scape două sau trei cărți bune, după ce îi făcuse pe autori să vină pe la el de peste douăzeci de ori, fără a se hotărî să le cumpere manuscrisul. Când i se reproșa veșnica lui frică, el scotea din buzunar o copie după un articol privitor la un faimos proces, articol apărut în mai toate ziarele, care nu-l costase nimic și îi adusese două sau trei mii de franci câștig.
Barbet era editorul fricos, care-și mănâncă de sub unghie, care-și dă greu semnătura, care de-abia eliberează o factură, o reduce cât poate, își desface singur cărțile cine știe pe unde, dar le vinde totuși și se pricepe cum să ia banii pe ele. Era spaima tipografilor, care nu știau cum să se poarte cu el: îi plătea din sconturi și le reducea facturile când îi ghicea la ananghie; apoi nu mai lucra cu aceia pe care îi jupuise, temându-se de vreo cursă.
— Ei, încheiem târgul? întrebă Lousteau.
— Hei, drăguțule, zise Barbet familiar, am în prăvălie șase mii de volume de vânzare. Și, după vorba unui editor bătrân, hârtia de carte nu-i hârtie de bancă. Negoțul de cărți merge prost.
— Dacă te-ai duce în prăvălia lui, dragă Lucien, zise Étienne, ai găsi pe o tejghea de stejar, cumpărată de la vreun cârciumar falit, un opaiț căruia nu i-a luat mucul, ca să țină mai mult. La lumina slabă ce o răspândește, ai zări rafturile goale. Ca să păzească goliciunea asta, un băiețandru cu o haină albastră își suflă în pumni, tropăie din picioare și își bate mâinile de spate ca birjarii pe capră. Iată! n-are mai multe cărți în prăvălie decât am eu aici. Nimeni nu e în stare să ghicească ce fel de negustorie se învârtește acolo.
— Uite o poliță de o sută de franci pe trei luni, spuse Barbet care nu-și putu opri un zâmbet scoțând o hârtie din buzunar, și-ți iau hârțoagele. Nu mai pot – înțelegi? – să dau bani gheață, vânzarea merge prost. Mi-am închipuit că ai nevoie de mine și, cum n-am nici un ban, am semnat o poliță ca să-ți fac un bine, pentru că altfel nu-mi place să-mi dau semnătura.
— Așa că mai vrei și stima și mulțumirile mele? zise Lousteau.
— Deși polițele nu se plătesc cu sentimente, totuși îți primesc stima, răspunse Barbet.
— Dar îmi trebuie și niște mănuși, iar negustorii n-or să fie atât de drăgălași să-mi primească în schimb polița dumitale, zise Lousteau. Uite, ia de colo, din primul sertar al scrinului, o gravură minunată, face optzeci de franci; e inedită ca și articolul pe care l-am scris despre ea: un articol destul de nostim. Aveai și ce să scrii despre Hippocrate refuzând darurile lui Artaxerxe[174]! Ei, ce zici? Planșa asta ar fi pe placul oricărui doctor care refuză darurile exagerate ale satrapilor din Paris. O să găsești sub gravură și vreo treizeci de romanțe. Haide, ia totul, și dă-mi patruzeci de franci.
— Patruzeci de franci! spuse librarul scoțând un țipăt de găină speriată, cel mult douăzeci. Și chiar și așa pot să-i pierd, adăugă Barbet.
— Unde sunt cei douăzeci de franci? întrebă Lousteau.
— Nici nu știu dacă îi am, zise Barbet scotocindu-se. A! Uite-i. M-ai lăsat calic; ai o putere asupra mea!…
— Hai să mergem, spuse Lousteau, care luă manuscrisul lui Lucien și-i trase o linie cu cerneală pe sub sfoară.
— Mai ai ceva pentru mine? întrebă Barbet.
— Nimic, dragă Shylock. O să-ți dau o afacere strașnică (în care ai să pierzi cinci mii de franci, ca să te înveți minte să mă mai jupoi în halul ăsta!), adăugă Étienne în șoaptă lui Lucien.
— Și cu articolele ce-o să faci? întrebă Lucien după ce se urcară în trăsura care-i ducea spre Palais-Royal.
— Ei, o să-i dau rasol. Pentru Călătoria în Egipt am deschis cartea și am citit câte ceva pe ici, pe colea, fără s-o tai, și am descoperit unsprezece greșeli de franceză. O să scriu o coloană spunând că, dacă autorul a învățat limba gogoșilor săpate pe pietroaiele egiptene ce se cheamă obeliscuri, în schimb nu-și cunoaște limba lui, și o să i-o dovedesc. O să mai spun că, în loc să ne vorbească de istorie naturală și de antichități, mai bine s-ar fi ocupat de viitorul Egiptului, de progresul civilizației, de posibilitățile de a uni Egiptul cu Franța care, după ce l-a mai cucerit și pierdut o dată, poate încă să-l mai câștige cu ascendentu-i moral. Aici, niște tirade patriotice, amestecate cu alte tirade despre Marsilia, despre Orient, despre comerțul nostru!
— Dar dacă făcea așa, ce-ai mai fi zis?
— Hei! aș fi zis că, în loc să ne plictisească cu politica, ar fi trebuit să se ocupe de artă, să ne descrie țara sub latura ei pitorească și geografică. Și atunci criticul s-ar fi pus pe jeluit: politica ne omoară, ne plictisește, nu mai poți scăpa de ea. Aș fi regretat călătoriile în care ni se arată greutățile navigației, farmecul canalelor, în sfârșit tot ceea ce vor să afle aceia care n-au să călătorească niciodată. Deși îi aprobă, lumea râde de călătorii care notează drept mari evenimente o pasăre ce trece, un pește zburător, un pescuit, punctele geografice însemnate, străfundurile cercetate. Publicul vrea iarăși lucruri științifice pe care nu le pricepe, dar care încântă întotdeauna, ca tot ceea ce e profund, misterios și de neînțeles. Cititorul râde, e mulțumit. Cât despre romane, Florine e cea mai mare cititoare de romane din câte există pe lume; ea îmi face analiza, și eu îmi ticluiesc articolul după părerea ei. Când a fost plictisită de ceea ce numește ea vorbe goale, cartea începe să-mi atragă atenția și îi mai cer un exemplar editorului, care îl trimite, fericit să aibă un articol favorabil.
— Dar, Dumnezeule! și critica, sfânta critică! cum rămâne? întrebă Lucien îndopat cu învățătura cenaclului.
— Dragul meu, răspunse Lousteau, uite ce e: critica e o perie prea aspră pentru stofele ușoare. Dar să lăsăm acuma meseria. Vezi semnul ăsta? îl întrebă el arătându-i manuscrisul Margaretelor. Am unit cu puțină cerneală sfoara de hârtie. Dacă Dauriat îți citește manuscrisul, n-o să-i mai fie cu putință să lege sfoara chiar la locul unde a fost. Așa că manuscrisul e ca și sigilat. Acest lucru își are rostul lui în experiența pe care vrei s-o faci. Și mai notează că nu te duci, în prăvălia aceea, singur și fără naș, ca oricare tânăr ce încearcă pe la zece editori până să găsească unul care să-i întindă măcar un scaun să șadă…
Lucien știa cât era de adevărat acest amănunt. Lousteau plăti birjarului trei franci, spre marea mirare a lui Lucien, uluit de această dărnicie după mizeria de adineauri. Apoi cei doi prieteni intrară în Galeriile de Lemn, unde își avea sediul pe atunci așa-numita Editură de noutăți literare.