Se povestește că slăvitul calif Harun Al-Rașid, care o iubea cu o dragoste peste măsură pe soția și verișoara lui, Sett Zobeida, pusese să se zidească pentru ea, într-o grădină numai a ei anume, un havuz mare, împrejmuit de un crângușor de copăcei stufoși, unde se putea scălda fără a fi zărită vreodată nici de privirile bărbaților, nici de razele soarelui, atâta de nepătruns și de frumos era acel crângușor.
Or, într-o zi de arșiță, Sett Zobeida veni singură-singurică în crâng, se dezbrăcă până la piele pe marginea havuzului și intră în apă. Ci nu-și spălă decât picioarele, până la genunchi; căci se sfia de tremurul pe care apa îl dă trupului ce se cufundă cu totul în valuri și, pe deasupra, nici nu știa să înoate. Doar cu un lighenaș de aur pe care îl adusese cu ea își turna câte puțină apă pe umeri.
Califul, care o văzuse când plecase către havuz, o urmase încetișor și, călcând fără zgomot, ajunsese la crângușor tocmai când Sett Zobeida era goală. Și ascuns între frunzișuri, începu s-o privească și să se minuneze de alba ei goliciune lângă apă. Și, cum sta cu o mână sprijinită pe creangă, deodată creanga se frânse și Sett Zobeida.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaptezeci și noua noapte spuse:
Deodată creanga se frânse și Sett Zobeida, cuprinsă de spaimă, se întoarse, punându-și repede mâinile la locul de rușine, ca să-l ferească de priviri străine. Or, Sett Zobeida era așa de binecuvântată, încât mâinile ei amândouă nu izbuteau să acopere totul; așa că, printre degetele ei, ochii califului zăreau întreaga slavă.
Al-Rașid, care până atunci nu avusese prilejul s-o privească în voie pe verișoara lui, fu și uimit și încântat văzând-o cât de dăruită era, și se grăbi să se îndepărteze pe furiș, așa cum venise. Dar cele văzute îi stârniseră închipuirea și se simți deodată ispitit să facă versuri. Începu prin a ticlui, pe un ritm sprinten, următorul vers:
Văzui argintul gol într-un havuz.
Dar degeaba își mai frământă el mintea să ducă mai departe cuvintele, căci nu izbuti nu numai să isprăvească poezia, ci nici măcar să facă și versul următor, cerut de rimă; și se simțea tare necăjit și asuda repetându-și:
Văzui argintul gol într-un havuz.
Și nu izbutea să iasă la liman. Atunci, se hotărî să-l cheme pe poetul Abu-Nuwas și îi spuse:
— Ia să vedem dacă poți să duci la capăt o poezioară care are ca vers de început aceste cuvinte:
Văzui argintul gol într-un havuz.
Atunci Abu-Nuwas, care și el dăduse târcoale prin preajma havuzului și luase seama la toată întâmplarea de mai înainte, răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și, spre uluirea califului, ticlui pe dată stihurile următoare:
Văzui argintul gol într-un havuz, Și ochii mei cu flăcări s-au aprins Gazela dulce sufletul mi-a prins Cu-al fericirii ei ascuns hurmuz.
De ce nu m-am putut schimba un timp în val de apă, să-i alint hoțește Al frumuseții har – sau într-un pește, Pentru un ceas ori două, să mă schimb?
Califul nu încercă să afle cum de știuse Abu-Nuwas să dea versurilor lui o culoare atâta de aidoma cu faptele întâmplate, și îl răsplăti cu dărnicie, spre a-i dovedi mulțumirea avută.
Pe urmă, Șeherezada adăugă:
— Dar să nu socoți, o, norocitule sultan, că iscusința minții lui Abu-Nuwas ar fi mai strălucită decât minunata lui stihuire din snoava ce vine acuma la rând.