Într-o zi, emirul Moin ben-Zaida[24] întâlni la vânătoare un arab călare pe un măgar și care venea din pustie. Îi ieși înainte și, după salamalec, îl întrebă:
— Unde mergi așa, frate arab, și ce duci înfășurat cu atâta grijă în săculețul acela?
Arabul răspunse:
— Merg la emirul Moin, să-i duc trufandaua aceasta de castraveți ce s-au copt mai înainte de vremea lor pe ogorul meu. Cum emirul este cel mai darnic om din câți se cunosc, n-am nici o îndoială că are să-mi plătească pe castraveți un preț pe potriva mărinimiei lui!
Emirul Moin, pe care arabul nu-l mai văzuse niciodată până atunci, îl întrebă:
— Și cu cât nădăjduiești să-ți plătească emirul Moin castraveții?
Arabul răspunse:
— Pe puțin cu o mie de dinari de aur!
Emirul întrebă:
— Și dacă emirul ți-o spune că e prea mult?
Arabul răspunse:
— N-am să mai cer decât cinci sute!
— Și dacă el o să-ți spună că e prea mult?
— Am să cer trei sute!
— Și dacă el o să-ți spună că tot e prea mult?
— O sută!
— Și dacă o să-ți spună iar că e prea mult?
— Cincizeci!
— Și dacă iar o să-ți spună că e prea mult?
— Treizeci!
— Și dacă o să-ți spună că și atâta e prea mult?
— Atunci am să-mi bag măgarul în haremul lui și-am s-o iau la fugă cu mâinile goale!
Auzind cuvintele acestea, Moin pufni în râs și dete pinteni calului, ca să-și ajungă alaiul și să se întoarcă repede la sarai, unde le porunci robilor și musaipilor să-l lase să intre pe arabul cu castraveții.
Și-așa, peste un ceas, când arabul ajunse la palat, cămărașul se grăbi să-l ducă în sala de primire, unde aștepta emirul Moin, stând măreț, împresurat de toată fala de la curtea lui și înconjurat de străjerii cu spadele în mână. Încât arabul nici pomeneală să-l mai cunoască în cel din fața lui pe călărețul întâlnit pe drum; și, cu sacul de castraveți în mână, așteptă, după cuvenitele salamalecuri, să-l întrebe mai întâi emirul. Și emirul îl întrebă:
— Ce-mi aduci în sacul acela, frate arab?
El răspunse:
— Punându-mi credința în mărinimia emirului, stăpânul nostru, îi aduc niște trufandale de castraveți tineri crescuți în bostănăria mea.
— Bun gând! Și la cam cât socoți să se ridice mărinimia mea?
— La o mie de dinari!
— E cam prea mult!
— Cinci sute!
— E prea mult!
— Trei sute!
— Prea mult!
— O sută!
— E mult!
— Cincizeci!
— Mult!
— Treizeci!
— Încă-i mult!
Atunci arabul strigă:
— Pe Allah! Ce întâlnire de piază rea mai avusei și eu adineaori, în pustie, când mă întâlnii cu fața aia de catran! Nu, pe Allah! O, emire, nu pot să las castraveții la mai puțin de treizeci de dinari.
Auzind aceste cuvinte, emirul Moin zâmbi a râde și nu răspunse nimic. Atunci arabul se uită la el și, băgând de seamă că omul cel întâlnit în pustie nu era altul decât emirul Moin, spuse:
— Pe Allah! O, stăpâne al meu, poruncește să fie aduși cei treizeci de dinari, căci măgarul meu este legat la poartă!
La cuvintele acestea, emirul Moin izbucni într-un hohot de râs de căzu pe spate; apoi îl chemă pe cămărașul lui și-i spuse:
— Numără-i numaidecât acestui frate arab mai întâi o mie de dinari, pe urmă cinci sute, pe urmă trei sute, pe urmă o sută, pe urmă cincizeci, și, la sfârșit de tot, treizeci, ca să-l îndupleci să-și lase măgarul acolo unde este legat!
Și arabul rămase cu gura căscată, primind o mie nouă sute optzeci de dinari pentru un sac de castraveți. Așa de darnic era emirul Moin! Mila lui Allah fie cu el în veci!
Pe urmă, Șeherezada spuse: