Se povestește că într-o zi emirul drept-credincioșilor, El-Mamun[8], stând în jețul lui din sala saraiului, porunci să se adune dinainte-i toți vizirii și toți emirii și căpeteniile cele mai de vază din împărăția sa, precum și poeții și cei care îi erau lui dragi și pe care și-i făcuse prieteni. Or, cel mai apropiat dintre toți cei apropiați care veniră atunci acolo era Mohammad El-Bassri. Și califul se întoarse către el și-i grăi:
— O, Mohammad, tare mult mi-ar plăcea acum să aud din gura ta o poveste cum nu s-a mai auzit vreodată!
El răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, treaba mi-i la îndemână. Da vrei de la mine o poveste pe care eu doar s-o fi auzit cu urechile mele, ori mai degrabă vreo întâmplare pe care, martor fiind, s-o fi și văzut cu chiar ochii mei?
Și El-Mamun grăi:
— O, Mohammad, fie cum o fi! Nu aș dori decât să fie cât mai minunată.
Atunci Mohammad El-Bassri spuse:
— Află, o, emire al drept-credincioșilor, că am cunoscut de curând un ins tare bogat, de baștina lui din Yemen, care și-a lăsat țara ca să vină să se așeze la Bagdad și să trăiască aici o viață liniștită și huzurită. Îl cheamă Ali El-Yamani. Și, întrucât după o bucată de vreme găsi obiceiurile de la Bagdad întocmai pe gustul lui, își aduse aci toate bunurile, precum și haremul alcătuit din șase tinere roabe, frumoase ca niște lune.
Întâia dintre fetișcane este albă, cea de a doua roșcovană, cea de a treia grasă, cea de a patra subțire, cea de a cincea bălaie, iar cea de a șasea neagră. Și toate șase, într-adevăr, sunt desăvârșirea desăvârșirilor, li-i mintea împodobită cu știința scrierilor frumoase și strălucesc în arta dansului și în cea a instrumentelor de muzică.
Fetișcana cea albă se numește.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute treizeci și doua noapte spuse:
Fetișcana cea albă se numește Față-de-Lună; cea roșcovană se numește Văpaie-de-Jar; cea grasă, Lună-Plină; subțirica, Hurie-de-Rai; cea bălaie, Soare-în-Amiaz; cea neagră, Lumina-Ochiului.
Or, într-o zi, Ali El-Yamani, fericit de tihna pe care o degusta în desfătătorul Bagdad și simțindu-se într-o stare sufletească încă și mai huzurită ca de obicei, le pofti pe toate cele șase roabe ale sale deodată să vină în sala de taifas ca să-i țină tovărășie și să-și petreacă vremea bând, glumind și cântând cu el. Și toate șase se înfățișară dinaintea lui; și, cu tot felul de jocuri, de desfătări și de snoave, chicotiră împreună și se veseliră.
Când voioșia se înstăpâni netulburată printre ei, Ali El-Yamani luă o cupă, o umplu cu vin și, întorcându-se către Față-de-Lună, grăi:
— O, tu, roabă albă și dulce, ia să auzim acum câteva cântări mângâiate de glasul tău!
Și Față-de-Lună, roaba cea albă, luă o lăută, îi potrivi strunele pricepută și începu să descânte o cântare sprințară care făcea pietrele să sară și brațele să pară că zboară. Pe urmă, îngânându-se din lăuta vrăjită, cântă o stihuire atunci pe loc dibăcită:
Iubitu-mi, fie el departe, Ori fie-aproape-mi, orișicum, Și-a învrâstat pe veci în ochii-mi Icoana chipului, frumoasă; Și-a-ntipărit pe totdeauna, Să nu-l mai pot uita nicicum, Vrăjitu-i nume-adânc în pieptu-mi Să-i fiu de-a pururi credincioasă.
Ca să-i pot alinta în suflet Strălucitoarea amintire, Mă fac întreagă numai suflet, Cu-ntregu-mi suflet să-l alint; Și ca să-l pot mereu cuprinde, Să-l port de-a pururi în privire, N-am să mai fiu decât privire, În ochii-mi galeși să-l cuprind.
Îmi tot dă ghes clevetitorul Privindu-mă pieziș mereu: „Când oare ai să-ți smulgi din suflet Iubirea grea de suferință?” Eu îi răspund: „Uf, du-te, du-te, Vrăjmaș al sufletului meu! Nu vezi că te-amăgești cerându-mi Ceea ce nu e cu putință?”
Auzind aceste stihuri, stăpânul albei Față-de-Lună se simți tulburat de plăcere și, după ce își înmuie buzele în cupă, i-o întinse fetișcanei, care o bău. O umplu apoi a doua oară și, ținând-o în mână, se întoarse către roaba cea roșcovană și îi grăi:
— O, Văpaie-de-Jar, tu al inimii leac, încearcă și tu, fără să mă afunzi în amar, să mă faci să ascult glasul tău, așadar, cântând câteva stihuri ce-ți plac!
Și Văpaie-de-Jar luă lăuta și-i potrivi strunele pe o altă cheie; apoi începu un cântec de joc care făcea pietrele să dănțuiască și inimile să fiarbă, și pe urmă cântă cu foc:
Pe chipul drag mă jur că te iubesc! Ah, chip pe care sfânta frumusețe îl scaldă în lumină – ca să-nvețe Și cele mai frumoase dintre fețe Ce e frumosul nepământenesc. Cu gingășia ta ne-ai înrobit, Tu, strălucirea mea arzând deplină, Ieșită luminoasă în lumină Din mâna celui ce te-a izvodit.
Auzind aceste stihuri, stăpânul Văpăii-de-Jar se simți tulburat de plăcere și, după ce își înmuie buzele în cupă, i-o întinse fetișcanei, care o bău. O umplu apoi a treia oară și, ținând-o în mână, se întoarse către roaba cea dolofană și-i grăi:
— O, Lună-Plină, tu, cea trupeșă la înfățișare, dar cu sângele sprinten și ușor ca o boare, vrei să ne cânți ceva, niște stihuri dulci, tot așa de frumoase cum e carnea ta?
Și fetișcana cea durdulie luă lăuta, o struni și începu să înmlădie o cântare în stare să înfioare sufletele și stânca cea tare, și, după câteva line murmure, dădu glas unui cântec ușurel:
O, de-aș putea să-ți fiu pe plac, Icoană-a dorurilor mele, Aș înfrunta pământ și stele Doar pentru zâmbetul tău drag.
De te-ai apropia duios De sufletu-mi ars de suspine, Mi s-ar părea, față de tine, Toți domnii lumii mai prejos.
Sfioasa-mi dragoste de-ai vrea S-o mângâi galeș cu-o privire, Aș ameți de fericire Și, tremurând în preajma ta,
De-a lungu-ntregii mele vieți Ți-aș sta supusă la picioare, O, tu, cel mai frumos sub soare, Tezaur scump de frumuseți!
Auzind aceste stihuri, stăpânul grăsanei Lună-Plină, tulburat de plăcere, după ce își înmuie buzele în cupă, o întinse fetișcanei, care o bău. Atunci o umplu iar și, ținând-o în mână, se întoarse către roaba cea subțirică și îi grăi:
— O, subțirică Hurie-de-Rai, acuma-i rândul tău să ne dai desfătul cu glasul ce-l ai.
Și fetișcana cea subțirică se înclină peste lăuta-i mică, întocmai ca o mamă peste pruncul ei, și cântec începu să zică:
Ah, dorul meu de tine nu are-asemănare – Doar recea-ți nepăsare s-ar măsura cu el. Ce lege-ar putea ține o cumpănă-n destine Ce n-au același țel? Și ce județ e-n stare în pricinile rare de dragoste, amare, Să judece cu zel, să facă mic ce-i mare,
Ce-i mare mic la fel, să dea la fiecare, Pe drept, iubirea care doar aprig, jalnic chin e, Prisosul de la mine să-l treacă-astfel la el, La mult-iubitu-mi care nu suferă defel?
Auzind aceste stihuri, stăpânul sulegetei Hurie-de-Rai, tulburat de plăcere, după ce își înmuie buzele în cupă, i-o întinse fetișcanei, care o bău. După care iar o umplu și, ținând-o în mână.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute treizeci și treia noapte spuse:
Ținând-o în mână, se întoarse către roaba cea bălaie și-i grăi:
— O, Soare-n-Amiaz, o, trup de aur și de chihlimbar, vrei și tu, așadar, să încerci o stihuire despre gingașul dor de iubire?
Și Fetișcana cea bălaie își aplecă peste dulcea lăută capu-i de aur, închise pe jumătate ochii-i limpezi ca niște zori și, după ce făcu strunele să răsune ușor, de trecu un fior și prin sufletele și prin trupurile tuturor, și pe chipul și în inima lor, după ce-i fermecă binișor, puse în glasul ei răpitor, comoară de scumpe comori, întreg sunetul lui vrăjitor, și cântă acest cântec de dor:
Iubitul meu, când îi răsar în cale,
Lung mă privește, și-a privirii-i spadă străpunge biata-mi inimă cu jale.
Spun inimii rănite: „Ești neroadă!
De ce nu vindeci dorul rănii tale?
Și de ce nu te aperi când lovește?”
Dar inima nimic nu vrea să vadă, Nimic nu spune, și mereu pornește Spre cel ce-o lăsa-n drum ca pe-o schiloadă.
Auzind aceste stihuri, stăpânul bălaiei roabe Soare-n-Amiaz, tulburat de plăcere, după ce își înmuie buzele în cupă, o întinse fetișcanei, care o bău. După care iar o umplu și, ținând-o în mână, se întoarse către roaba cea neagră și îi grăi:
— O, Lumină-a-Ochiului, tu, cea neagră pe dinafară, dar atâta de albă pe dinlăuntru, tu, al cărei trup e cernit la culoare, dar al cărei obraz ni-i a vieții-ncântare, dă-ne-acum desfătare cu-o frumoasă cântare luminoasă ca raza de soare.
Atunci, neagra Lumină-a-Ochiului luă lăuta și făcu să răsune douăzeci de feluri de cântec pe strune. După care se întoarse la întâia cântare și cântă lin și rar stihurile acestea meșteșugite cu har:
Ochi ai mei, lăsați să curgă Lacrimi fără de nădejde Peste jalea mea din suflet, Peste-al dragostei pojar. Focu-acesta ce mă arde, Patima ce mă topește, Crudul meu iubit l-aprinde, El m-afundă în amar. El, cel ce vrăjmașei mele își dă sufletul în dar.
Bârfitorii-și râd de mine Și-mi tot spun să dau uitării Trandafirii fără seamăn Din obrajii lui în floare. Dar când trandafir și floare Vin cu aburul visării, Ce să fac? Și vinu-n cupe Și lin zumzet de ghitare trup și suflet îmi îmbie Către jocul desfătării. Ci eu nu iubesc, prieteni, Decât dulcea lui suflare!
Jarul dorului usucă-mi Și obrajii, și privirea. Dar ce-mi pasă? Trandafirii Raiului pe față-i ard. Îl iubesc – și-atât ajunge! Vina mea cea grea-i iubirea Pentru cel de care pururi N-aș mai vrea să mă despart!
Auzind stihurile acestea, stăpânul Luminii-Ochilor, tulburat de încântare, după ce își înmuie buzele în pocal, i-l întinse fetișcanei, care îl bău.
Pe urmă, toate șase se ridicară deodată și sărutară pământul dinaintea stăpânului lor și îl rugară să le spună care dintre ele îi plăcuse cel mai mult și care stihuri și care glas îl desfătaseră cel mai tare. Și Ali El-Yamani rămase încurcat peste măsură, și începu să se uite la fiecare pe rând și să le cântărească nurii și harurile cu priviri șovăitoare; și i se părea, în inima lui, că și la înfățișare și la fire toate erau la fel de minunate. Până la urmă se hotărî să vorbească și zise:
— Mărire lui Allah, Împărțitorul de haruri și de frumuseți, carele mi-a dăruit șase fetișcane minunate ca voi, împodobite cu toate desăvârșirile! Așa că iată, vă mărturisesc că vă prețuiesc pe toate la fel și nu sunt în stare să iau asupră-mi hotărârea de a spune despre vreuna că ar fi mai presus decât celelalte. Apropiați-vă, dar, mieluțele mele, și sărutați-mă toate deodată!
La cuvintele acestea ale stăpânului lor, cele șase codane se aruncară în brațele lui și îl alintară, și îl giugiuliră, iar el pe ele la fel, vreme de un ceas.
După care le porunci să se așeze roată dinainte-i și le spuse:
— Nu vreau să săvârșesc eu însumi vreo nedreptate, hotărând pe care dintre voi o aleg anume, și să-i dau întâietate asupra tovarășelor ei. Dar ceea ce eu nu vreau să fac, puteți să faceți voi înșivă. Căci toate, într-adevăr, sunteți la fel de pricepute la citirea Coranului și la scrierile frumoase; ați buchisit însemnările celor de demult și cunoașteți viețile părinților noștri musulmani; și mai sunteți dăruite și cu harul de a povesti frumos și cu o rostire minunată. Așa încât aș vrea ca fiecare dintre voi să-și înalțe laudele ce socotește că i se cuvin, să-și arate împodobirile și însușirile, și să ponegrească farmecele potrivnicei sale. Așa, de pildă, lupta să se poarte între două potrivnice de culori sau de înfățișări osebite, între cea albă și cea neagră, între cea slabă și cea grasă, între cea bălaie și cea roșcovană; ci în lupta aceasta nu vă este îngăduit să vă înfruntați altfel decât cu vorbele cele mai alese și cugetările cele mai frumoase, cu spusele înțelepților și ale cărturarilor, cu prețuirile poeților și temeiurile Coranului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute treizeci și patra noapte spuse:
Cu prețuirile poeților și temeiurile Coranului.
Și cele șase fetișcane răspunseră cu ascultare și cu supunere și se gătiră să înceapă bătălia vrăjitoare.
Cea dintâi care se ridică fu roaba cea albă, Față-de-Lună, care-i făcu semn Luminii-Ochilor să vină și să se așeze înaintea ei. Și pe dată grăi:
— O, neagro, este scris în cărțile învățaților că Albeața a vorbit așa: „Eu sunt o lumină orbitoare, o lună ce se ridică peste zare. Culoarea mea e limpede și strălucitoare. Fruntea mea lucește ca argintul în soare. Și frumusețea mea l-a luminat pe poetul care a cântat:
Cu pielea-i albă, parcă de sidef, Ce dulce și ce caldă-i e făptura, Cioplită parcă din mărgăritar! Și-i dreaptă precum litera alef[9]; Ca litera mim[10] i se scrie gura; Sprâncenele-i încondeiate par, întoarse, două nun[11] – și-orice privire-i Săgeată-n arcul genelor, subțire.
Dar mijlocelul ei? Dar fața-i toată? Obrajii-s flori de mirt și de narcise, Flori albe sunt, de trandafir frumos. Iar mijlocu-i ca ramul mlădios, Gingaș, cu frunză-n vânturi legănată, Ce leagănă grădină-n văl de vise, Și fără care ți se pare stearpă Grădina-ntreagă, ca o biată iarbă.”
Dar, o, neagro, încă n-am isprăvit! Culoarea mea este culoarea zilei. Și-i și culoarea florii de portocal, și a stelei de mărgăritar a zorilor de ziuă. Află că Allah Preaînaltul, în Cartea preaslăvită, i-a spus lui Mussa (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) care avea mâna bolnavă de lepră: „Bagă-ți mâna în sân; și când ai s-o scoți afară iar, ai s-o vezi albă și curată, adică nevătămată!”[12]
Și tot așa mai scrie în Cartea legii noastre: „Cei care au știut să rămână albi la chip, adică neatinși de nici o murdărie, vor fi din rândul celor aleși întru mila lui Allah!”[13]
Culoarea mea, așadar, e crăiasa culorilor, iar frumusețea mea-i desăvârșire, și desăvârșirea e frumusețea mea.
Hainele cele strălucitoare și podoabele cele frumoase tot pe această culoare se întemeiază și fac să lucească și mai tare lumina mea cea luminătoare care vrăjește suflete și inimi.
Au nu știi tu că neaua care cade din ceruri este pururi albă?
Au nu știi tu că și drept-credincioșii au ales mai cu seamă pânza de mătase albă ca să-și facă turbane cu ea?
Și câte alte lucruri minunate n-aș mai avea de spus despre culoarea mea! Ci nu vreau să lungesc mai mult însușirile mele, pentru că adevărul e vădit prin sine însuși, ca o lumină care se arată privirii fiecăruia. Și-apoi vreau să încep numaidecât să arăt care îți sunt metehnele, o, neagro, culoare de cerneală și de fum, zgură de covălie, față de cioară, cea mai alimănită dintre păsări.
Și, mai întâi, ia să-ți aduci aminte de stihurile în care un poet vorbește despre alb și despre negru:
Nu știi că perla are mare preț Doar datorită albiciunii sale? Cărbunii însă-i cumperi în găleți Numai pe câteva parale!
Nu știi că un obraz alb e îndemn De bună prevestire, și că poartă Pecetea raiului ca pe un semn? Pe când e ca un semn de neagra soartă Obrazul de catran – cel ca o smoală Menită să ațâțe, ca să ardă, A gheenei cumplită zăpușeală!
Și mai află că în hronicile celor drepți stă scris că sfântul Noe dormea într-o zi, iar Sam și Ham, cei doi feciori ai lui se aflau lângă el. Și iată că se stârni o pală de vânt care-i vântură cămașa, dezvelindu-l dintr-odată. La priveliștea aceea, Ham începu să râdă și, tare veselit de ce vedea (căci Noe, al doilea părinte al oamenilor, era bine pricopsit cu niște podoabe falnice!), nu se gândi să acopere goliciunea tătâne-său. Da Sam se sculă și se grăbi să acopere totul, trăgând cămașa la loc. Estimp, bătrânul Noe se trezi și, văzându-l pe Ham cum râdea, îl blestemă; ci văzând chipul îngândurat al lui Sam, îl binecuvântă. Și pe dată fața lui Sam se făcu albă, iar cea a lui Ham se înnegura. Și de-atunci Sam este izvorul din care s-au născut profeții, păstorii de neamuri, înțelepții și sultanii; iar Ham, care a fugit din fața părintelui său, este trunchiul din care se trag negrii și sudanezii toți. Iar tu știi bine, o, cătrănito, că toți învățații și toți oamenii îndeobște sunt lămuriți în această privință, anume că nu se poate vedea nici un om înțelept prin părțile locuite de negri și în țările negre.
La aceste cuvinte ale roabei albe, stăpânul ei spuse:
— Poți să te oprești! E rândul celei negre!
Atunci Lumina-Ochilor, care ascultase neclintită, o scrută pe Față-de-Lună și îi spuse:
— Au tu nu cunoști, o, albă neluminată, rândurile din Coran în care Allah Preaînaltul a jurat pe noaptea cea întunecată și pe ziua cea însorată? Or, Allah Preaînaltul, în acel jurământ, a început prin a pomeni mai întâi noaptea, și numai după aceea ziua. N-ar fi făcut așa de n-ar fi prețuit mai mult noaptea decât ziua.
Și-apoi, culoarea neagră a bărbii și a părului de pe cap nu-i oare semn și podoabă a tinereții, pe când culoarea albă este semn de bătrânețe și de sfârșit pentru toate desfătările vieții? Și dacă, dar, culoarea cea neagră n-ar fi cea mai prețuită dintre culori.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute treizeci și cincea noapte spuse:
Cea mai prețuită dintre culori, Allah n-ar fi făcut-o atât de scumpă în mijlocul ochiului și al inimii. Așa încât foarte adevărate-s vorbele acestea ale unui poet:
Dacă mi-e drag atâta un trup de abanos – Mi-e drag că este tânăr, și dulce, și frumos. Cu ochi ce ard ca jarul, cu sufletul focos. Dar albul – ce pedeapsă-i! Vreodată, drept mâncare. Dacă sunt nevoită cumva, din întâmplare, Să-nghit albuș de ouă, sau dacă sunt în stare, în lipsă de altceva, să mă mulțumesc iar Cu carnea de culoarea albușului – măcar O fac, se înțelege, pe cât pot, cât mai rar.
Dar nimeni n-o să poată să mă vadă cândva Iubind un alb lințoliu sau plete tot așa – N-o să mă vadă nimeni, vai, nu, în viața mea!
Iar un alt poet a spus:
De-nnebunesc de prea multă iubire Pentru femeia-aceasta cu trup negru lucios, Prieteni, nu vă fie cu uimire: Hăkimii toți spun că, neîndoios, E prevestită orice nebunie De negre gânduri, cum de mult se știe.
Un altul a spus de asemenea:
Nu-mi plac femeile acelea albe Cu pielea parcă dată cu făină, Pecinginoase, văruite, calpe. Iubita mea-i la chip ca luna plină, Și-i ca o noapte neagră la culoare – Chip și culoare bine se-mpreună: Căci dacă n-ar fi noaptea vrăjitoare, N-ar mai fi nici vrăjita, blânda lună.
Și-apoi, când se petrec oare întâlnirile cele mai tăifăsuite dintre prieteni, de nu noaptea? Și câtă îndatorință nu poartă cei îndrăgostiți întunericului nopții care le înlesnește desfătările, îi ocrotește de cei stânjenitori și îi ferește de cârtelile lumii! Și, dimpotrivă, câtă silă simt ei față de gureșa lumină care îi stânjenește și îi dă de rușine! Numai osebirea aceasta și-ar și trebui să-ți fie de-ajuns, o, albo! Ci mai ascultă și ce-a spus poetul:
Nu-mi place flăcăul acela greoi Și puhav și alb de grăsime. Mi-i drag ocheșelul cu mersul vioi, Mlădiu și suleget și numai iuțime –
Așa cum la lupta cu lancea aleg Pe cel mai focos armăsar și las elefanții, cu mersul lor bleg, Pe alții să-i poarte-n samar.
Iar un altul a spus:
Iubitul a venit la mine învăluit de-al nopții strai Și-am petrecut atât de bine, îmbrățișați și fără grai. Până ce zorii de lumină Ne-au dat de gol cu mare bai.
Și de mai am vreo rugăciune Să-nalț către Allah cel Sfânt, E numai ca, prin vreo minune, Să-mi schimbe-al zilelor veșmânt în negre nopți – până-oi apune Să-mi stea cel drag alături blând.
Așa că, o, albo, dacă ar fi să-ți înșir mai departe vredniciile și laudele de care se cade să aibă parte culoarea neagră, aș încălca zicala cea veche: „Vorba scurtă și lămurită e mai de preț ca pălăvrăgeala lungită!” Se mai cere numai să-ți spun că însușirile tale albite, față de ale mele, se înfățișează tare pricăjite. Ești albă, da, fără mirare, precum albă este și lepra cea urât duhnitoare, care le lasă fără suflare. Iar de te asemuiești cu alba neaua, uiți așadar că în gheenă nu-i doar pojar, ci că, în anumite locuri, zăpada face un ger atât de amar, încât îi chinuie pe păcătoși mai rău decât para de jar? Iar de mă asemuiești cu cerneala, oare uiți că și Cartea lui Allah tot cu cerneală neagră a fost scrisă, și că tot negru este și moscul cel scump pe care și-l dăruie sultanii între ei? Și-apoi te sfătuiesc, pentru binele tău, să-ți amintești și stihurile acestea ale unui poet:
N-ai băgat de seamă oare Că nici moscul n-ar fi mosc Dacă n-ar avea culoare Neagră? — Și, pe cât cunosc, Ipsosul ce preț mic are Pentru că-i alb la culoare!
Iar pe negrul ochiului Oare ce preț n-ai să pui? Pe când ochiul cu albeață Numai pacoste-i și greață!
La vorbele acestea ale Luminii-Ochiului, stăpânul ei, Ali El-Yamani, grăi:
— Negreșit, o, tu, neagro, și tu, roaba mea albă, ați vorbit minunat. Acuma-i rândul altor două roabe!
Atunci cea grăsană și cea subțirică se ridicară, după ce alba și neagra se întoarseră la locurile lor. Și șezură în picioare una dinaintea celeilalte, iar durdulia Lună-Plină se găti să ia cuvântul.
Ci mai întâi începu să se dezbrace, dându-și la iveală mâinile, și gleznele, și umerii, și coapsele, și până la urmă rămase aproape de tot goală, în așa fel încât să i se poată prețui mai bine îmbelșugarea pântecului, cu mărețele-i cute una peste alta, și rotunzimea buricului ei neguros, și dărnicia vârtoaselor șolduri. Și nu mai păstră pe ea decât cămășuța-i subțire a căreia pânză ușoară, fără a-i ascunde rotunjiturile, i le învăluia desfătător. Și-atuncea numai, după câteva cutremurături, se întoarse spre potrivnica ei, micuța Hurie-de-Rai, și-i spuse.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute treizeci și șasea noapte spuse:
Se întoarse spre potrivnica ei, micuța Hurie-de-Rai, și-i spuse:
— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit împlinit, carele m-a dăruit împodobit, carele s-a îngrijit să mă facă trupeșă la iubit, grasă la pipăit, și carele, nesmintit, mi-a mai dăruit și puterea de neclintit pentru ca, la caz nevoit, să-i pot aldui vrăjmașului un pumn repezit care să-l lase terciuit.
Întrucât, o, mărunțico, află că înțelepții așa au grăit: „Bucuria vieții și desfătarea ei stau în trei lucruri: să mănânci carne, să strângi în brațe carne și carnea s-o dezmierzi cu carne”.
Cine ar putea, fără să se înfioare, să privească trupul meu oare? Însuși Allah, în Cartea sa aleasă, laudă trupurile pline, când poruncește să se dea jertfa oaia cea grasă, ori mielul cel gras, ori vițelul cel gras.
Trupul meu e o livadă, iar fructele lui sunt așa: sânii mei sunt rodii, obrajii piersici, iar făloșeniile mele-s harbujii.
După care zburătoare au oftat în pustie cei din Bani-Israel când au fugit din Egipt? Au nu după prepelița cea grasă și mustoasă?
Pomenitu-s-a oare vreodată să vină cineva la măcelar și să ceară să-i dea carne costelivă? Și oare măcelarul nu le dă celor mai de seamă mușterii ai lui tocmai bucățile cele mai cărnoase?
De altminteri, ia ascultă, o, pricăjito, ce spune poetul despre o femeie grasă ca mine:
Ia uite-o-n mers lin legănând Burdufurile-i mari și grele –
Și amândouă-nchid în ele Ispita unui tainic gând.
Ia uite-acolo unde-a stat Cum lasă-o urmă apăsată, Să-ți fie limpede dovadă De trupu-i falnic și bogat.
Ia uite-o-n danț, jucând din șold, Cum dintr-o singură mișcare S-aprindă sufletul e-n stare Și inimii să-i dea imbold.
În ce te privește, o, tu, pirpirie ce ești, cu ce ai putea să te asemui, de nu doar cu vreo vrabie jumulită? Și picioarele tale oare-s altfel decât niște gheare de cioară? Și coapsele-ți nu se asemuie cu vătraiul cel uscat? Și trupul tău, la urma urmei, nu-i uscat și tălâng ca stâlpul de spânzurătoare? Și-anume despre tine, femeie descărnată, e vorba în aceste stihuri ale poetului:
Ferească-mă Allah s-ajung, Silit de vreo împrejurare, Cu ciotul ăsta să mă-mpung în vreo beteagă-mbrățișare.
Că parcă are câte-un corn înfipt mai peste tot, săraca, Și-oricum dau eu să mă întorn, Mă vatămă mai rău ca ghioaca.
Ali El-Yamani, auzind aceste cuvinte ale grăsanei Lună-Plină, îi spuse:
— Acum poți să te oprești! E rândul Huriei-de-Rai!
Atunci micuța și subțirica fetișcană o privi zâmbitoare pe grăsana Lună-Plină și-i zise:
— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit dăruindu-mi trup mlădios ca trunchiul subțire de plop, gingaș ca tulpina de chiparos și legănător ca un crin.
Când mă ridic, sunt ca un fulg; când mă așez, sunt ca o umbră; când zburd, sunt ca o boare. Răsuflarea mi-e gingașă și înmiresmată, căci sufletul îmi e ușor și neatins de nici o greutate.
Eu niciodată n-am auzit, o, preagraso, vreun îndrăgostit să-și laude iubita spunând: „E ditamai cât un elefant; e dolofană ca un hipopotam.”
Dimpotrivă, totdeauna i-am auzit pe îndrăgostiți spunând, ca să-și zugrăvească iubita: „Are un mijlocel mlădiu și gingaș. Și-atâta calcă de ușor, încât de-abia atinge pământul când trece. Cu puțin se îndestulează, și-un strop de apă-i astâmpără setea. Iar mișcările ei și mângâierile îi sunt gingașe, și-mbrățișările-i sunt pline de desfătare. E mai sprintenă ca vrabia și mai zglobie ca o pitulice. Și-i mlădioasă ca un fir de bambus. Zâmbetul ei e plin de gingășie, și gingașe-i sunt și mișcările. Când o cuprind la piept, nu-mi rupe brațul. Și când se înclină peste mine, se înclină cu sfioasă duioșie; dacă se așază pe genunchii mei, nu cade greu, ci se așază dulce ca fulgul unei păsări.”
Află, dar, dolofano, că pentru mine, cea mărunțică și subțire, ard toate inimile. Eu stârnesc patimile cele mai cumplite și-i fac pe cei prea simțitori să înnebunească.
Pe mine, în sfârșit, mă asemuie cu vița cea cățărătoare care se înlănțuie atât de moale pe trunchiul palmierului. Eu sunt gazela cea sprintenă, cu ochi umezi și galeși. Și numele meu de Hurie nu este purtat pe nedrept.
În ce te privește, grăsano, lasă-mă acum să-ți spun tot adevărul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute treizeci și șaptea noapte spuse:
În ce te privește, o, grăsano, lasă-mă acum să-ți spun adevărul.
O, morman de grăsime și de carne, când umbli parcă ești o rață; când mănânci parcă ești un elefant. La dragoste ești nesățioasă, iar de la odihnă nu te-ai mai da dusă.
Sufletu-ți e și el buhăit, ca și trupul tău, tot la fel. Giugiulelile tale atâta-s de grele, că înăbușă sub ele. Zbenguielile tale doboară, omoară. Iar râsul tău atâta-i de înfricoșător de sparge și osul urechilor. Când îți suspină-n brațe cel iubit, abia de mai răsufli gâfâit; iar la sfârșit, de truda mare, ești leoarcă, năclăită de sudoare.
Sforăi când dormi; iar când ești trează, sufli ca bivolița la nămiază; de-abia poți să te miști din loc în loc; iar când te odihnești, și mai cu foc îți ești povară, ca întâia oară. Ca vacile rumegi din fălci în toate zilele, și râgâi precum râgâie cămilele.
De te privește cineva din față, ești mai ca elefantul de măreață; de te privește dindărăt vreodat, ești aidoma cu un burduf umflat.
Într-un sfârșit, de bună seamă că despre tine a spus poetul:
Ca un burduf e, greu și plin; Cu șold cât malul, că, mișcându-l Oleacă doar, cât de puțin, Cutremură sub ea pământul.
Și dacă numai ar tuși La Răsăritul lumii-o dată, Apusu-ntreg s-ar nărui Ca-ntr-un vârtej, cu lumea-i toată.
La cuvintele acestea ale Huriei-de-Rai, stăpânul ei, Ali El-Yamani, spuse:
— O, Huria, chiar că limbuția ta este de pomină! Și tu, Lună-Plină, ai vorbit minunat. Ci acuma se cade să vă întoarceți la locurile voastre, ca să lăsați să vorbească bălaia și roșcovana.
Atunci Soare-în-Amiaz și Văpaie-de-Jar se ridicară și veniră să stea față. Și mai întâi grăi fetișcana cea bălaie către potrivnica ei:
— Eu sunt bălaia cea atât de temeinic zugrăvită în Coran. Pe mine m-a pomenit Allah atunci când a rostit: „Galbenul este culoarea care bucură toate privirile!” Așa încât este cea mai frumoasă dintre culori!
Culoarea mea e o minune, frumusețea mea e un hotar, iar farmecul meu e desăvârșire. Căci culoarea mea dă preț aurului și dă frumusețe soarelui și celorlalte stele.
Ea împodobește și mere și piersici, și-i dă șofranului lucire. Ea dă sclipire nestematelor, și dă lumină grânelor coapte.
Eu le pun toamnelor aur în plete, iar pământul nu este atât de frumos sub covorul lui de frunze decât mulțumită smalțului cu care îl auresc razele mele de soare.
Ci tu, ruginițo, când culoarea ta răsare în vreun lucru, e de ajuns ca să-i scadă din preț. Nimica nu este mai de rând și mai hâd. Privește bivolii, măgarii, lupii, câinii: ca și tine.
Spune-mi un singur lucru în care culoarea ta să fie văzută cu drag. Nici florile, nici nestematele n-au fost vreodată ruginii; numai arama cea murdară are culoarea ta.
Tu nici albă nu ești, nici neagră. Așa încât nu te fali cu nici un har al acestor două culori, cu nici o vorbă ce se poate spune întru lauda lor!
La aceste cuvinte ale bălaiei, stăpânul ei grăi:
— Acuma să vorbească și Văpaie-de-Jar!
Atunci fetișcana cea roșcovană lăsă un zâmbet să-i strălumineze cele două șiruri de mărgăritare ale dinților și, în afară de culoarea cea focoasă, mai avea și niște rotunjimi gingașe, un mijlocel minunat, niște trăsături potrivite, mișcări alese și plete de jar revărsate în grele cosițe pe spatele-i vrăjitor, începu prin a-și arăta mai întâi nurii, într-o clipă de tăcere, după care grăi către potrivnica cea bălaie:
— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit nici peste măsură de grasă, nici uscată ca de boală, nici neagră ca praful de cărbune, ci a îngemănat în mine, cu un meșteșug de minune, culorile cele mai gingașe și rotunjimile cele mai ispititoare.
De altmintrelea, toți poeții au înălțat laudă frumuseților mele în toate limbile de pe lume, și toate vârstele și mințile pe mine m-au râvnit anume.
Ci, ca să nu-mi aduc singură laude, că nici nu e de trebuință, iată numai câteva stihuri ticluite întru slăvirea mea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute treizeci și opta noapte spuse:
Iată numai câteva stihuri ticluite întru slăvirea mea.
Un poet a spus:
Roșcovanele au în firea lor Un tainic simț. De știi, și dacă vrei Să-l vezi, n-ai să mai simți vreodată dor Să mai privești și alt fel de femei.
Ele cunosc deplin gingașa artă De-a te vrăji cu ceea ce-i plăcut, Și-ar fi în stare, dacă-ar vrea, să-l piardă Chiar și pe îngerul Harut[14].
Un altul a spus:
Mi-e dragă-o roșcovană-ncăntătoare, Cu trup ca lancea dreaptă și subțire, Și care m-a vrăjit cu-a ei culoare.
Iar mătăsoasa-i umbră, ce-n neștire I-mpodobește gâtul – amăgitoare, De-atâtea ori m-a fermecat cu totul!
Culoarea ei scăldată-n strălucire Revarsă un parfum pe care-l poți Asemui cu cel de sfânt aloe.
Iar când și-ntinde noaptea lin năvodul, Ea se strecoară-atunci la mine-n voie, Și-o țin alături, dulce, lângă mine,
Până ce însăși noaptea, anevoie, Își schimbă-ncet culoarea și devine Ca visurile noastre prea senine.
Ci tu, o, galbeno, ești spălăcită ca frunzele de mulukia[15] cele de soi rău, culese la Bab El-Luk[16], ațoase și aspre.
Ești ca oala de lut ars, de care se slujesc neguțătorii de căpățâni de oaie.
Ești ca huma și ca irul de pucioasă ce se folosește la hammam pentru smulsul perilor; și ca iarba-câinelui.
Ai chipul ca arama cea galbenă, asemănător poamelor din pomul Zakum[17] cel din iad, care în loc de fructe e plin cu căpățâni de demoni.
Și despre tine a și spus poetul:
Mi-a dat ursita o femeie-atât De galbenă încât, privind-o doar, Simt că-mi plesnește capul de amar, Iar inima și ochii de urât.
Și dacă sufletu-mi nu va putea S-o dea uitării, am să-mi pun de gât Un ștreang ori, blestemând și amărât, Să-mi dau cu pumnii-n cap până-oi crăpa.
Când Ali El-Yamani auzi aceste cuvinte, se cutremură de plăcere și se porni pe un râs de se dete cu picioarele-n sus; după care le spuse celor două fetișcane să șadă jos la locurile lor; și, ca să le dovedească tuturora bucuria pe care o avusese ascultându-le, le dărui daruri bogate, la fel la toate, haine frumoase și nestemate de pe pământ și din ape.
Și-aceasta-i, o, emire al drept-credincioșilor, spuse Mohammad El-Bassri către califul El-Mamun, povestea celor șase fetișcane care și-acuma trăiesc cu bună pace între ele, în casa stăpânului lor Ali El-Yamani, la Bagdad, cetatea noastră.
Califul fu mulțumit cum nu se mai poate de povestea aceasta și întrebă:
— Ci, o, Mohammad, știi tu baremi unde se află casa stăpânului acestor fetișcane? Și te-ai putea tu duce să-l întrebi de nu vrea cumva să le vândă? Dacă vrea să le vândă, cumpără-mi-le și adu-mi-le.
Mohammad răspunse:
— Ceea ce pot să-ți spun, o, emire al drept-credincioșilor, e că nu am nici o îndoială că stăpânul acelor roabe n-o să vrea să se despartă de ele, întrucât le îndrăgește peste poate!
El-Mamun spuse:
— Ia la tine, ca preț pentru fiecare, zece mii de dinari: ceea ce face în totului tot șaizeci de mii de dinari. Dă-le din partea mea acelui Ali El-Yamani și să-i spui că le vreau pe cele șase roabe ale sale.
La vorbele acestea ale califului, Mohammad El-Bassri se grăbi să ia dinarii porunciți și se duse să-l caute pe stăpânul roabelor, căruia îi spuse dorința emirului drept-credincioșilor. Ali El-Yamani nu cuteză să se împotrivească dorinței califului și, luând cei șaizeci de mii de dinari, le dădu pe cele șase roabe lui Mohammad El-Bassri, care le duse îndată dinaintea lui El-Mamun.
Califul, dacă le văzu, fu cum nu se poate mai încântat și de culoarea și de purtările lor alese, și de mintea lor luminată și de feluritele lor haruri. Și hotărî pentru fiecare dintre ele, în haremul lui, câte un iatac scump și, vreme de mai multe zile, putu să se bucure de desăvârșirile și de frumusețile lor.
Estimp, stăpânul dintâi al celor șase, Ali El-Yamani, simți singurătatea grea și începu să se căiască de spaima care îl făcuse să se supună dorinței califului. Și, într-o zi, ajuns la capăt de răbdare, îi trimise califului o scrisoare plină de deznădejde mare, și în care, printre alte lucruri amare, erau și stihurile următoare:
Talâmul meu cel plin de jale Străbată negură și vânt, Și-ajungă la acelea care m-au frânt cu despărțirea grea! Ele sunt ochii mei, ah, ele îmi sunt urechile, și sunt Și hrana mea, și băutura, Grădina, cerul, viața mea!
De când am fost lipsit de ele, Mă-nec în jale și dureri Nimica nu mă mai desfată, Nimica nu mă mai alină. Iar pleoapele-mi, de doruri arse Și plânse de nemângâieri, Nu mai cunosc, sărman de ele, Nici dulcea somnului hodină!
De ce nu le-oi fi-nchis, nătângul, În ochii mei pe toate șase? Să le fi-nchis pe toate șase Sub negurile pleoapei mele, Ascunse-adânc, până la moarte, Pe veci iubite și frumoase, Să le fi fost păstrat ca-n umbra Unor perdele mari și grele.
Durere! Neagra mea durere! Mai bine mi-ar fi fost, îmi pare, Să nu mă fi născut pe lume, Ori să nu le fi cunoscut, Decât să-mi lase-nfipte-n coaste Săgețile ucigătoare Ale privirii lor cu care M-au doborât și m-au pierdut!
După ce califul El-Mamun citi această scrisoare, cum avea un suflet bun, porunci să fie chemate degrabă cele șase fetișcane, le dărui la fiecare câte zece mii de dinari, și haine minunate, și alte daruri bogate, și le trimise pe dată îndărăt la stăpânul lor de-altădată.
Când Ali El-Yamani le zări, sosind mai frumoase decât fuseseră ele vreodată, și mai bogate, și mai fericite, fu peste măsură de bucuros, și trăi mai departe cu ele împreună în desfătări și în dezmierdări, până ce sosi și a toate Despărțitoarea.
Ci, spuse Șeherezada mai departe, să nu crezi, o, sultane mult-fericit, că toate poveștile câte până acuma le-ai auzit sunt mai de prețuit sau că ar fi de asemuit cu Povestea Orașului-de-Aramă, pe care am păstrat-o ca să ți-o povestesc noaptea următoare, dacă vei binevoi, de bună seamă.
Și micuța Doniazada strigă:
— O, ce dulce ai fi de ne-ai povesti, așteptându-te iar, primele vorbe măcar!
Atunci Șeherezada zâmbi și grăi:
— Se povestește că a fost un sultan – numai unul Allah!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.