Abu-Suvaid povestește:
Într-o zi, intrasem într-o livadă să cumpăr niște poame, când zării de departe, șezând la umbra unui cais, o femeie ce-și pieptăna părul. Mă apropiai de ea și văzui că era bătrână și că părul îi era alb; ci fața îi era desăvârșit de proaspătă, iar obrazul arăta minunat. Dacă văzu că mă apropii de ea, nu făcu nici o mișcare să-și tragă iașmacul pe față, nici vreun semn că ar vrea să-și acopere capul, ci zâmbea mai departe, descurcându-și părul cu pieptenul ei de fildeș. Mă oprii dinainte-i și, după cuvenitele salamalecuri, îi spusei:
— O, tu, cea bătrână după ani, dar așa de tânără după chip, de ce nu-ți vopsești părul, ca să semeni întru totul cu o fată tânără? Ce pricină te împiedică să nu faci așa?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute șaptezeci și opta noapte spuse:
Ce pricină te împiedică să nu faci așa?
Ea ridică atunci capul, mă privi cu ochii mari și îmi răspunse:
— L-am mai vopsit o dată, Și iarăși a albit. Că doar culoarea vremii Rămâne, nesmintit.
Nu-l mai vopsesc de-acuma – Că n-are nici un rost, Și nici nu se mai poate Să fii ceea ce-ai fost.
Și Șeherezada spuse apoi: