Se povestește că vizirul Badreddin, ocârmuitorul Yemenului, avea un frate copilandru, de o frumusețe atâta de fără de asemuire, încât, la ivirea lui, și bărbații și femeile se opreau să-și scalde ochii în farmecele sale. Ci vizirul Badr, de teamă să nu i se întâmple băiatului vreo pățanie, îl ținea ferit cu mare grijă de privirile oamenilor și nu-l lăsa să se adune cu băieții de seama lui. Cum nu vroia să-l trimită la școală, gândind că nu l-ar putea veghea îndeajuns, îi adusese acasă, ca dascăl, un preacinstit și cucernic șeic, vestit pentru obiceiurile lui neprihănite, și i-l dete în seamă. Iar șeicul se ducea în fiece zi la elevul lui, cu care se închidea câteva ceasuri într-o încăpere pe care vizirul o menise pentru lecțiile lor.
După un oarecare timp, frumusețea și farmecele băiatului nu întârziară să-și arate puterea asupra șeicului, care până la urmă începu să-și simtă sufletul, la vederea acestuia, cântând din toate păsăricile lui.
Și-așa, nemaiștiind ce să facă spre a-și potoli tulburarea, se hotărî într-o zi să-i împărtășească băiatului fiorii sufletului său. Iar băiatul, înduioșat foarte, îi spuse:
— Vai! Știi bine că eu am mâinile legate și că toate mișcările mele sunt vegheate de fratele meu!
Șeicul suspină și spuse:
— Tare mi-ar plăcea să petrec o seară numai cu tine!
Copilandrul răspunse:
— Ce visezi? Dacă zilele îmi sunt vegheate, cum crezi că îmi sunt nopțile?
Șeicul răspunse:
— Știu prea bine! Da terasa casei mele este lipită de terasa casei în care ne aflăm acum, și nu ți-ar fi greu la noapte, după ce fratele tău se va culca, să urci tiptil acolo, de unde te-aș ajuta să sari peste zidulețul despărțitor pe terasa mea, unde nimeni nu va mai veni să ne vegheze!
Băiatul se învoi și spuse:
— Ascult și mă supun!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Iar sultanul Șahriar își zise: „N-am s-o omor, de bună seamă, până ce n-am să aflu ce s-a petrecut între băiat și dascălul lui!”
Așa încât, în cea de a trei sute șaptezeci și cincea noapte, Șeherezada spuse:
Băiatul se învoi și spuse:
— Ascult și mă supun!
Iar când se lăsă noaptea, se prefăcu adormit și, când vizirul se duse în odaia lui, flăcăul se sui pe terasă. Iar dascălul, șeicul, îl luă numaidecât de mână și îl trase repede pe terasa vecină, unde îl așteptau rânduite frumos pocalele pline și poamele. Șezură deci jos pe pătura albă, în lumina lunii și, vrăjiți de duioșie și de seninul nopții minunate, începură să cânte și să bea, sub dulcea strălucire a stelelor.
Pe când își petreceau ei vremea așa, vizirului Badr, înainte de a se culca, îi veni gândul să se ducă să-l mai vadă o dată pe fratele său, și rămase tare nedumerit când nu-l găsi. Porni să-l caute prin toată casa și, până la urmă, se sui și pe terasă și se apropie de zidul despărțitor: îi văzu atunci pe fratele său și pe șeic, cu paharele în mână, stând și cântând unul lângă altul. Ci șeicul apucă să-l zărească de departe pe vizir și, cu o dibăcie desăvârșită, întoarse cântarea pe care tocmai o cântau, ticluind numaidecât, pe aceeași melodie, aceste stihuri:
Beau pentru el un vin înmiresmat, înmiresmat de mierea gurii lui. Iar cupa de rubin i-a colorat Obrajii rumeni cu sfieli sâlbui.
Cum să-i spun, dacă, fericiți, părinții, Lui frate-său – uite-i lumina feții! – Nume i-au dat: Lună-Plină-a-Credinții? Să-i spun deci: Lună-Plină-a-Frumuseții!
Când auzi stihurile ce cuprindeau acea laudă gingașă în privința sa, vizirul Badreddin, cum era om simțitor și binecrescut, și cum de altminteri nici nu vedea să se petreacă nimic nepotrivit, se trase îndărăt spunându-și: „Pe Allah! N-am să le tulbur petrecerea!” Iar cei doi petrecură într-o desăvârșită fericire.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada se opri o clipă și pe urmă spuse: