Se povestește, între altele, că trăia la Cairo un om care se numea Wardan, de meserie măcelar de carne de berbec. Și el vedea zilnic venind în prăvălia lui o adolescentă cu un trup și un chip vrăjite, dar cu ochii obosiți ca și trăsăturile feței, iar boiul ei era foarte palid. Ea venea întotdeauna urmată de un hamal cu coșul prins în chingi de spate, alegea bucata de carne cea mai fragedă și fuduliile de berbec, plătea totul cu o monedă de doi dinari sau mai mult, punea târguiala în coșul hamalului și continua să se preumble prin suk oprindu-se la toate dughenele și cumpărând câte ceva de la toți negustorii. Și își petrecea în felul acesta o mare parte din timp, până când, într-o zi, măcelarul Wardan, frământat la culme de aspectul ciudat și de talâmele clientei sale, se hotărî să lămurească lucrurile, ca să se descotorosească de gândurile care-l munceau în legătură cu toate acestea.
Or, i se ivi ocazia prilejuindu-se într-o dimineață de trecerea hamalului tinerei, singur, prin fața prăvăliei sale. Îl opri, îi puse în mână un cap de berbec cât se poate de bun, și îi zise:
— O, hamalule, roagă-l pe grătaragiu să nu ardă prea tare capul, ca să nu-și piardă din savoare!
După care adăugă:
— O, hamalule, sunt foarte nedumerit de fetișcana care te ia în fiecare zi în serviciul ei! Cine este și de unde vine? Ce face cu fuduliile de berbec? Și, mai cu seamă, pentru ce-i sunt atât de obosiți ochii și trăsăturile feței?
Celălalt răspunse:
— Pe Allah! Sunt tot atât de nedumerit în privința ei ca și tine! Ceea ce știu, îți voi spune pe dată, pentru că ești darnic cu oamenii sărmani ca mine. Iată: de-ndată ce-și termină toate cumpărăturile, mai ia de la negustorul nazaretean din colț, pentru vreun dinar, un vin vechi scump și mă duce, astfel încărcat, până la intrarea grădinii marelui vizir. Acolo, mă leagă la ochi cu voalul său, mă ia de mână și mă conduce până la o scară ale cărei trepte le coboară împreună cu mine, ca să mă despovăreze apoi de coșul meu, să-mi dea o jumătate de dinar pentru osteneală și un coș gol în locul coșului meu încărcat care rămâne acolo, și mă conduce din nou, cu ochii tot legați, până la poarta grădinii, unde îmi dă slobozenie până a doua zi. Și eu habar n-am ce face cu carnea, fructele, migdalele, lumânările și cu toate lucrurile pe care mi le dă să le car până la scara subpământeană!
Măcelarul Wardan răspunse:
— Nu faci decât să-mi mărești nedumerirea, o, hamalule!
Și cum veniseră alți clienți, îl lăsă pe hamal și începu să-i servească.
A doua zi, după o noapte petrecută chibzuind la toate acestea care-l rodeau la culme, văzu sosind, la aceeași oră, fătuca urmată de hamal. Și își zise: „Pe Allah! De data asta trebuie să aflu, cu orice preț, ce vreau să știu!”
Și, după ce tânăra se depărtă cu cumpărăturile ei, lăsă în grija băiatului de prăvălie vânzarea și cumpărarea din dugheană și începu să-i urmărească de la distanță, în așa fel încât să nu poată fi observat. Merse așa în spatele ei până la intrarea în grădina vizirului și se ascunse după arbori ca să aștepte întoarcerea hamalului, pe care-l văzu, într-adevăr, cu ochii legați și condus pe alei de ea, care-l ținea de mână. După câteva clipe, o văzu revenind la intrare, ridicând voalul de pe ochii hamalului, lăsându-l să plece și așteptând, până dispăru din vedere, înainte de a se întoarce în grădină.
Atunci măcelarul ieși din ascunzătoare și o urmări cu picioarele goale, furișându-se printre copaci. O văzu astfel ajungând în fața unui stei de stâncă pe care îl atinse într-un anumit fel, făcându-l să se răsucească pe loc și dispărând pe o scară ale cărei trepte coborau sub pământ. Așteptă atunci câteva clipite și se apropie de stâncă, pe care începu să o pipăie în același fel, și reuși să o facă să se răsucească. Se afundă atunci sub pământ, punând stânca la locul ei și, iată povestit de el însuși ceea ce văzu:
El spune:
— La început nu deslușeam nimic în bezna culei; apoi sfârșii prin a zări un coridor în fundul căruia se cernea lumina; îl parcursei, tot în picioarele goale și ținându-mi respirația și ajunsei la o ușă în spatele căreia deslușii râsete și mormăieli. Pusei ochiul pe crăpătura pe unde se strecura raza de lumină și văzui, înlănțuiți pe un crivat, în toiul diverselor răsuciri și mișcări, pe adolescentă și o maimuță uriașă, care avea totuși figură umană. După câteva clipite, fetișcana se dezlănțui, se ridică-n picioare și-și lepădă toate veșmintele ca să se întindă din nou pe crivat, dar complet goală. Și pe dată maimuța se năpusti asupra ei, călcând-o, înlănțuind-o cu brațele. Când termină treaba cu ea, maimuțoiul se ridică, se odihni o clipă, apoi o reluă în posesie, călcând-o din nou. Se ridică iar și se odihni din nou, ca să se năpustească încă o dată asupra-i și să o aibă, și tot așa, de zece ori în același fel, în timp ce ea, la rândul ei, îi dădea tot ceea ce-i dă o femeie celui mai fin și mai delicat dintre bărbați. După care amândoi căzură leșinați de epuizare. Și nu mai mișcară.
Iar eu rămăsei uimit până peste poate.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și patra noapte spuse:
Eu rămăsei uimit până peste poate. Și-mi zisei în sinea mea: „Acum ori niciodată este momentul să profit de ocazie”. Și, cu o izbitură cu umărul forțai ușa și mă repezii în cameră învârtind deasupra capului cuțitul meu de măcelar, atât de ascuțit că putea atinge osul înaintea cărnii.
Mă năpustii hotărât asupra uriașei maimuțe, căreia nu i se mișcă nici un mușchi, atâta era de zdrobită de vânzolelile sale, îi înfipsei cuțitul fulgerător în ceafă și, pe dată îi despărții capul de trunchi. Atunci forța vitală care era în trupul său ieși cu vuiet mare, horcăit și spasme, încât fetișcana deschise deodată ochii și mă văzu cu cuțitul plin de sânge în mână. Scoase un urlet de groază, încât crezui un moment că o voi vedea moartă fără scăpare. Totuși, văzând că nu-i voiam răul, putu să-și vină încet-încet în fire și să mă recunoască.
Și îmi zise:
— Așa tratezi, o, Wardan, o clientă statornică?
Eu îi zisei:
— Vai, dar ești propria ta dușmancă! N-ai găsit nici un bărbat zdravăn de a-i vestcgăluit la asemenea însăilcli?
Ea îmi răspunse:
— O, Wardan, ascultă mai întâi povodul acesta și poate îmi vei da iertăciune! Află, dar, că sunt unica fiică a marelui vizir. Până la vârsta de cincisprezece ani am trăit liniștită în palatul tatălui meu; dar, într-o bună zi, un arap m-a învățat ce aveam de învățat și a luat ceea ce avea de luat de la mine. Or, trebuie să știi că nu există nimic asemenea unui arap care să ne poată ațâța, pe noi, femeile, mai cu seamă când terenul a simțit acest îngrășământ negru pentru prima dată. Așa că să nu te mire că terenul meu a devenit de atunci atât de avid, încât arapul trebuia să-l ude fără încetare.
După o vreme, arapul muri la datorie, iar eu îi povestii necazul meu unei bătrâne din palat care mă cunoștea din copilărie. Bătrâna clătină din cap și spuse:
— Singurul lucru care poate înlocui arapul pentru tine de acum înainte, fata mea, este maimuța. Pentru că nimic nu este mai fecund decât maimuța.
Eu mă lăsai convinsă de bătrână și, într-o zi, văzând trecând pe sub ferestrele palatului un dresor de maimuțe care-și punea animalele să facă salturi, îmi descoperii chipul în fața celei mai voinice dintre ele, care mă privi. De îndată își rupse lanțul și, fără ca stăpânul ei să o poată opri, fugi pe străzi, făcu un mare ocol și se întoarse la palat prin grădină și alergă drept în camera mea unde mă cuprinse-n brațe și făcu ceea ce făcu de zece ori una după alta, fără să se oprească.
Până în cele din urmă, tatăl meu află despre năzbâtiile mele cu maimuța și era cât pe ce să mă omoare în ziua aceea. Dar eu neputând să mă mai lipsesc de aci-nainte de maimuța mea, am pus să mi se sape în taină această culă unde o închisei. Și-i aduceam eu însămi de mâncare și de băut, până astăzi, când fatalitatea te-a făcut să descoperi ascunzătoarea mea și te împinse să o ucizi! Vai mie! Ce mă fac?
Atunci eu încercai să o parigorisesc și îi zisei, ca să o liniștesc:
— Fii sigură, stăpâna mea, că pot înlocui prielnic maimuța pentru tine. Încearcă și vei vedea, că sunt cunoscut ca bun de încălecat!
Și, de fapt, i-am dovedit chiar în acea zi, ca și în următoarele, că bărbăția mea o depășea pe aceea a răposatei maimuțe și a defunctului arap.
Totuși, nu putea continua în felul acesta prea mult timp, pentru că, după câteva săptămâni, eram pierdut, acolo, înăuntru, ca într-un tău fără fund. Iar adolescenta vedea, dimpotrivă, crescând poftele sale din zi în zi, și focul interior ațâțându-se.
În această situație supărătoare, recursei la ajutorul unei bătrâne pe care o cunoșteam ca fiind nemaipomenită în arta pregătirii de filtre și în prepararea de leacuri pentru cele mai înrăite boli. Îi povestii întâmplarea de la început până la sfârșit și îi zisei:
— Acum, mătușă, vin să-ți cer să faci un preparat bun să stingă poftele nesățioase ale acestei femei și să-i potolească năbădăile!
Ea îmi răspunse:
— Nimic mai ușor!
Eu îi zisei:
— Mă încred întru totul în știința și înțelepciunea ta!
Atunci ea luă o oală în care puse o uncie de semințe de lupinus albus de Egipt, o uncie de oțet pur, două uncii de hamei și câteva frunze de digitală. Fierse totul timp de două ore, decantă cu grijă lichidul și-mi spuse:
— Leacul este gata.
Atunci o rugai să mă însoțească în subterană, și ea, la aceasta, îmi zise:
— Trebuie mai întâi să o tăvălești până când va cădea vlăguită.
Și se retrase pe coridor așteptând să termine ce avea de făcut.
Eu făcui ceea ce-mi poruncise și atât de bine, încât fetișcana își pierdu cunoștința. Atunci bătrâna intră în cameră și, după ce încălzi lichidul adus, îl puse într-un lighean de aramă și îl înțepeni între coapsele fetei vizirului. Și îi făcu fumigații care-i pătrunseră adânc în părțile fundamentale, și trebuie că au produs un efect așteptat, pentru că deodată văzui căzând dintre coapsele îndepărtate ale fetei două drăcovenii, una după cealaltă, care începură a se vânzoli. Eu le cercetai mai de aproape și văzui că erau două anghile, una galbenă și cealaltă neagră.
La vederea celor două anghile.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și cincea noapte spuse:
La vederea celor două anghile, bătrâna fu în culmea satisfacției și strigă:
— Fiule, adu slavă lui Allah! Leacul și-a făcut efectul! Să știi că aceste două anghile erau cauza nesațiului de care mi te-ai plâns. Una dintre anghile s-a născut din împreunarea cu arapul, iar cealaltă din împreunarea cu maimuța. Acum, pentru că ele au ieșit, adolescentei i se vor astâmpăra năbădăile și nu va mai fi obositoare și dezordonată în dorințele ei!
Și, într-adevăr, văzui că de îndată ce-și veni în fire, fetișcana nu mai vru să-și facă poftele. Și o găsii atât de liniștită, încât nu pregetai să o cer în căsătorie. Ea acceptă, pentru că se obișnuise cu mine. Și trăirăm împreună, de atunci, cea mai dulce viață și în cele mai perfecte delicii, după ce am adus-o în casa noastră pe bătrâna care reușise această vindecare miraculoasă și care ne-a învățat leacul pentru dorințele nesăbuite.
Slăvit fie Cel Viu, care nu moare și care ține în mâna sa imperiile și regatele.
Și Șeherezada continuă:
— Asta este, o, norocitule sultan, tot ceea ce știu despre leacul ce se poate da femeilor nesățioase!
Și sultanul Șahriar zise:
— Aș fi vrut să cunosc acest leac, anul trecut, ca să o afum pe blestemata pe care am surprins-o în grădină cu sclavul meu, arapul! Dar tu, Șeherezada, lasă acum poveștile științifice și istorisește-mi în noaptea aceasta, dacă poți, o poveste mai surprinzătoare decât toate cele pe care le-am auzit până acum; pentru că mă simt mai apăsat ca de obicei!
Și Șeherezada zise:
— Pot!