Amru ben-Mosseda povestea următoarea snoavă: într-o zi, Abu-Issa, fiul lui Harun Al-Rașid, zărind la ruda sa, Ali, fiul lui Heșam, o roabă tânără, numită Prospețimea-Ochilor, se îndrăgosti năprasnic de ea. Abu-Issa se strădui să ascundă cu cea mai mare grijă taina dragostei lui și să nu împărtășească nimănuia simțămintele pe care le trăia; făcu însă tot ce-i era cu putință spre a-l hotărî cumva pe Ali să-i vândă roaba.
După o bună bucată de vreme, văzând că toate încercările lui în această privință rămâneau zadarnice, se hotărî să purceadă altfel. Se duse la frate-său, califul Al-Mamun, fiul lui Al-Rașid, și îl rugă să meargă împreună cu el în ospeție la saraiul lui Ali, ruda lor. Califul se învoi, porunci să se pregătească pe dată caii și plecară la palatul lui Ali, fiul lui Heșam.
Când îi văzu că vin, Ali sărută pământul dinaintea califului și porunci să se deschidă sala de ospețe, în care îi pofti. Și intrară într-o sală minunată, cu stâlpi și cu pereți de marmură de felurite culori, cu încrustături după moda grecească, ce alcătuiau niște zugrăveli plăcute ochiului; iar podeaua sălii era acoperită cu un preș de la Ind, peste care era așternut un chilim de la Bassra, făcut numai dintr-o bucată și acoperind toată întinderea sălii și în lung și în lat.
Iar Al-Mamun se opri mai întâi un răstimp, ca să se sature de privit tavanul, pereții și podeaua; după care spuse:
— Ei bine, Ali! Ce aștepți de nu ne dai să mâncăm?
Pe dată Ali bătu din palme și roabele intrară încărcate cu o mulțime de bucate de pui, de porumbei și de fripturi de toate felurile, calde și reci; și mai erau și tot soiul de alte bunătăți, și de cele zemoase și de cele mai vârtoase, și mai ales o grămadă de vânat umplut cu stafide și cu migdale; căci lui Al-Mamun îi plăcea vânatul umplut cu stafide și cu migdale. Când sfârșiră de mâncat, se aduse un vin strașnic, stors din ciorchini aleși bob cu bob și fiert cu poame înmiresmate și cu sâmburi plăcut mirositori; și vinul, în pocale de aur, de argint și de cleștar, era turnat de niște băieței ca niște lune, îmbrăcați în haine din pânzeturi subțiri de la Alexandria; iar băieții, în vreme ce înmânau oaspeților pocalele, îi stropeau pe aceștia cu apă de trandafiri înmiresmată cu mușc, cu ajutorul unor pămătufuri împodobite cu nestemate.
Califul fu atâta de mulțumit de toate acestea, încât îl îmbrățișă pe Ali și îi spuse:
— Pe Allah! O, Ali, de azi înainte n-am să-ți mai spun Ali, ci Părintele-Frumuseții!
Și Ali, fiul lui Heșam, care, într-adevăr, din ziua aceea a fost poreclit Abul-Jamal, sărută mâna califului, pe urmă făcu un semn cămărașului său. Îndată se ridică o perdea mare, în fundul sălii, și se iviră zece tinere cântărețe, îmbrăcate în mătase neagră și frumoase ca un răzor de flori, înaintară și veniră de șezură pe niște jilțuri de aur, pe care zece arapi robi le așezaseră roată numaidecât în sală. Și începură să cânte din strunele lăutelor cu o pricepere desăvârșită, apoi dădură glas unui cântec de iubire. Atunci Al-Mamun o privi pe aceea dintre cele zece fete care îl tulburase cel mai tare și o întrebă:
— Cum te cheamă?
Ea răspunse:
— Mă cheamă Armonie, o, emire al drept-credincioșilor!
El spuse:
— Bine ți se mai potrivește numele, Armonie! Aș vrea să te ascult numai pe tine cântând ceva!
Atunci Armonie își struni lăuta și cântă:
Gingășia-mi fuge de priviri străine; inima-mi se teme de-orice ochi vrăjmaș.
Dar atunci când vine dragul meu, când vine, tremur de uimire, mă topesc, și l-aș fereca de mine.
Însă când se duce, tremur doar, și tac, ca gazela care-și pierde puiul drag.
Al-Mamun, fermecat, îi spuse:
— Ai fost minunată, copilo! Și cine a făcut aceste versuri?
Ea răspunse:
— Le-a făcut Amru Al-Zobaidi[32]; iar muzica este de Mobed[33].
Califul goli pocalul pe care îl ținea în mână, iar fratele său, Abu-Issa, și Abul-Jamal făcură la fel. Când își lăsară jos pocalele, intrară alte zece cântărețe, îmbrăcate în mătase albastră și încinse cu șaluri de la Yemen. Se așezară în locul celor zece dintâi, care plecară, își struniră lăutele și începură să cânte toate cu deosebită iscusință. Atunci califul își aținti privirile la una dintre ele, care era ca un cleștar, și o întrebă:
— Care este numele tău, o, copilo?
Ea răspunse:
— Căprioară, o, emire al drept-credincioșilor!
El spuse:
— Ei bine, Căprioaro, cântă-ne ceva.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute nouăzecea noapte ea urmă:
Cântă-ne ceva.
Atunci fata care se numea Căprioară își struni lăuta și cântă:
Hurii slobode și dulci, Râdem, nu ne pasă De privirea iscodind Neagră, ticăloasă.
Suntem ca gazelele De la Mecca sfântă, Unde nu-i îngăduit Nici vânat, nici pândă.
Cei mofluzi ne socotesc Fete păcătoase, Pentru că-avem ochii dulci, Vorbele frumoase,
Pentru că, mișcând un șold, Ducem la pierzanii Și-abatem din calea lor Sfântă musulmanii.
Al-Mamun găsi tare dulce acel cântec și o întrebă pe fetișcană:
— De cine este?
Ea răspunse:
— Versurile sunt de Jarir[34], iar muzica este de Ibn Soraij[35].
Atunci, califul și ceilalți doi își goliră pocalele, în vreme ce roabele plecară, spre a veni numaidecât în locul lor alte zece cântărețe, îmbrăcate în mătase stacojie, încinse cu șaluri stacojii, cu pletele desfăcute și unduind pe spate. Și semănau așa, în vălurile lor roșii, cu niște pietre de rubin sclipind din toate fețele. Se așezară pe jilțurile de aur și cântară laolaltă, însoțindu-se fiecare cu lăuta ei. Și Al-Mamun se întoarse către cea care strălucea cel mai tare între tovarășele ei și o întrebă:
— Cum te cheamă?
Ea răspunse:
— Ispita, o, emire al drept-credincioșilor!
El spuse:
— Atunci, o, Ispito, grăbește-te să ascultăm numai glasul tău.
Și Ispita, însoțindu-se de lăută, cântă:
Nici diamante, nici rubine, Și nici atlazuri de mătase Nu sunt ca fetele frumoase, Cu ochii lor de diamante, Cu buzele lor de rubine, Și restu-ntreg numai mătase.
Califul, fermecat cu totul, o întrebă pe cântăreață:
— De cine-i poemul acesta, o, Ispito?
Ea răspunse:
— Este de Adi ben-Zeid; muzica însă este foarte veche, iar autorul ei nu se mai știe.
Al-Mamun, fratele său Abu-Issa și Ali ben-Heșam își goliră pocalele; și alte zece cântărețe, îmbrăcate în haine de aur și cu mijlocul strâns cu centuri de aur scânteind de nestemate, veniră și luară loc în jilțuri și cântară ca și cele de dinaintea lor. Și califul o întrebă pe cea care avea mijlocelul cel mai gingaș:
— Numele tău?
Ea spuse:
— Strop-de-Rouă, o, emire al drept-credincioșilor.
El spuse:
— Ei bine, Strop-de-Rouă, așteptăm niște versuri de la tine!
Numaidecât ea cântă:
Bând vinul din obrajii lui, Eu mințile mi le pierdui. Atunci, doar în cămașă îmbrăcată, Cămașa mea înmiresmată Cu ambră și cu aromate, Pornii pe ulițele toate, Să spun iubirea noastră minunată. Atunci, doar în cămașă îmbrăcată, Cămașa mea înmiresmată Cu ambră și cu aromate.
Când auzi aceste versuri, Al-Mamun strigă:
— Ya Allah! Ai fost minunată, o, Strop-de-Rouă. Mai zi o dată versurile de la sfârșit.
Și Strop-de-Rouă, ciupind strunele lăutei, mai cântă o dată, cu un glas și mai plin de simțire:
Pornii pe ulițele toate Să spun iubirea noastră minunată, Atunci, doar în cămașă îmbrăcată. Cămașa mea înmiresmată Cu ambră și cu aromate.
Și califul o întrebă:
— De cine sunt aceste versuri, o, Strop-de-Rouă?
Ea spuse:
— De Abu-Nuwas, o, emire al drept-credincioșilor; iar muzica este de Isak.
Când cele zece roabe își isprăviră cântecul, califul vru să încheie ospățul și să plece. Ci Ali ben-Heșam înaintă și spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, mai am o roabă, pe care am cumpărat-o pe zece mii de dinari și pe care vreau s-o arăt califului; binevoiește, dar, și mai zăbovește o clipită. De ți-o plăcea, vei putea s-o păstrezi pentru tine; de nu ți-o plăcea, am s-o las la prețuirea ta.
Al-Mamun spuse:
— Adu-mi-o, atunci, pe roaba aceea!
Într-o clipită, se și ivi o fetișcană fără de asemuire, o frumusețe zveltă și gingașă, o ramură de ban, cu niște ochi de babiloniancă plini de vrajă, cu niște sprâncene ca arcul îndoit, și cu o piele ca floarea de iasomie; avea fruntea încununată cu un diadem de aur și de mărgăritare, pe care, înșirate în litere de diamant, stau scrise aceste stihuri:
Pe ginnă-o-nvață ginnii vrăjitoreasca artă De-a săgeta în inimi cu arcul fără coardă.
Fata se apropie călcând cu pași domoli și veni de se așeză zâmbind pe jilțul de aur, anume adus pentru ea. Ci Abu-Issa, fratele califului, abia o văzu intrând, că și scăpă din mână pocalul și se schimbă la față atât de îngrijorător, încât Al-Mamun băgă de seamă și îl întrebă:
— Ce-ai pățit, frate, de te-ai schimbat așa la față?
El răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, e numai urmarea unei dureri dinlăuntru, care-mi cășună câteodată.
Ci Al-Mamun stărui și îi spuse:
— Nu cumva, din întâmplare, o cunoști pe această fată, și nu cumva ai mai văzut-o până acum?
El nu vroi să tăgăduiască și spuse:
— Oare-i pe lume cineva, o, emire al drept-credincioșilor, care să nu știe cum arată luna?
Califul se întoarse atunci către fată și o întrebă:
— Cum te cheamă, copilo?
Ea răspunse:
— Răcoarea-Ochilor, o, emire al drept-credincioșilor!
El spuse:
— Ei bine, Răcoare-a-Ochilor, cântă-ne ceva.
Și ea cântă:
Cum ar putea să știe ce-i iubirea Acelei care-o poartă doar pe limbă, Iar în adâncul inimii o schimbă Cu nepăsarea și cu amăgirea?
Cum ar putea iubirea ta s-o știe Cel cu o inimă de piatră rece Și care doar pe față își petrece O prefăcută dragoste sălcie?
Și mi s-a spus că numai despărțirea E leac la chinul dragostei amare. Vai, numai eu, cu nici o vindecare Nu mi-am putut îndupleca iubirea.
Mi-au spus atunci s-alerg către iubire. Ci leacul nici așa n-avu priință, Căci cel iubit cu-atâta suferință De dragostea mea n-are nici o știre.
Califul, fermecat de glasul ei, o întrebă:
— Și de cine-i cântecul, o, Răcoare-a-Ochilor?
Ea spuse:
— Versurile sunt de El-Kherzai, iar muzica este de Zarzur.
Ci Abu-Issa, pe care tulburarea îl înăbușea, spuse fratelui său:
— Îngăduie-mi să-i răspund, o, emire al drept-credincioșilor.
Califul îi îngădui și Abu-Issa cântă:
Sub haina mea se zbate Un trup, de doruri greu, Și-o inimă zdrobită Suspină-n pieptul meu.
Dacă iubesc atâta Și ochii-mi n-o arată, De teamă-i să n-o supăr Pe luna mea vreodată.
Când Ali Părintele-Frumuseții auzi acest răspuns, înțelese că Abu-Issa o iubea deznădăjduit pe roaba lui, Răcoarea-Ochilor. Se ridică numaidecât și, temenindu-se dinaintea lui Abu-Issa, grăi:
— O, oaspete al meu, nu se va putea spune că a fost rostită vreodată o dorință, fie și numai în gând, de către cineva aflat în casa mea, fără ca dorința să i se împlinească pe dată. Așa încât, dacă binevoiește califul să-mi îngăduiască un dar, de față cu el, Răcoarea-Ochilor este roaba ta.
Și califul dându-și îngăduința, Abu-Issa o primi pe fată.
Așa era dărnicia cea fără de pereche a lui Ali și a celor de pe vremile lui.
Apoi Șeherezada, în încheiere, mai spuse și această snoavă: