Se povestește că în vechimea vremilor și în trecutul vârstelor și al veacurilor a fost odată, printre înțelepții Greciei, un înțelept care se numea Danial. Avea o mulțime de învățăcei sârguincioși, care îi ascultau învățăturile și sorbeau din știința lui; ci el nu cunoscuse și mângâierea de a avea un fiu, care să poată ajunge moștenitorul cărților și al scrierilor sale. Cum nu mai știa ce să facă spre a căpăta un asemenea moștenitor, îi veni în gând să-l roage pe stăpânul cerului să-i dăruiască o asemenea binecuvântare. Or, Cel-Preaînalt, care nu are nici un fel de străjer la poarta dărniciei sale, îi ascultă ruga, și soția învățatului rămase grea pe clipă pe dată.
În lunile cât ținu sarcina soției lui, înțeleptul Danial, care de mult se știa câtu-i de bătrân, își zise: „Moartea mea-i aproape și nu știu dacă fiul pe care îl voi avea are să poată găsi neatinse toate cărțile și toate scrierile mele.” Și numaidecât se apucă să-și folosească tot timpul spre a aduna pe câteva foi de hârtie toată știința cuprinsă în multele și feluritele sale scrieri. În felul acesta, umplu cinci foi, cu o scriere foarte măruntă, ce cuprindeau miezul întregii lui științe și al celor cinci mii de hrisoave pe care le avea. Pe urmă le mai citi o dată, cugetă un răstimp, și găsi că și acele cinci foi cuprindeau lucruri care mai puteau fi scurtate. Atunci închină încă o vreme cugetărilor, și sfârși prin a le cuprinde pe toate cele cinci foi în una singură, care și aceea era de cinci ori mai mică decât cele dintâi. Și când isprăvi această muncă simți că sfârșitul său era aproape.
Atunci bătrânul învățat, de teamă ca nu cumva cărțile și scrierile lui să ajungă în stăpânirea altcuiva, le aruncă pe toate în mare și nu mai păstră decât foaia aceea micuță. O chemă pe soția lui cea însărcinată și îi spuse:
— Vremea mea s-a isprăvit, o, femeie, și nu mi-e dat să-l cresc eu însumi pe copilul pe care Cel-Darnic ți l-a dăruit și pe care eu n-am să apuc să-l văd. Îi las drept moștenire această micuță foaie de hârtie, pe care să i-o dai numai în ziua când îți va cere partea lui din bunurile tatălui său. Și de va izbuti s-o descifreze și să-i înțeleagă tâlcul, va fi omul cel mai învățat din veacul său. Aș vrea să se numească Hassib!
Și, spunând aceste cuvinte, înțeleptul Danial își dădu sufletul întru tihna lui Allah.
I se făcu o înmormântare la care veniră toți învățăceii săi și toți locuitorii cetății. Și toți îl plânseră și își puseră haine de jale pentru moartea lui.
Or, peste câteva zile, soția lui Danial aduse pe lume un băiețel mândru ca luna, și care, după dorința răposatului, fu numit Hassib. Și femeia trimise totodată să fie chemați astrologii, care, după ce-și făcură socotelile după stele, întocmiră horoscopul copilului și spuseră:
— Să trăiască ani mulți, dacă va scăpa dintr-o primejdie ce atârnă asupra tinereții lui. Dacă va ocoli primejdia aceea, are să ajungă la o treaptă înaltă și ca știință și ca bogăție.
Și se duseră în drumul lor.
Când copilul împlini vârsta de cinci ani, mama lui îl trimise la școală, ca să învețe și el câte ceva; ci el nu învăță chiar nimic. Așa că ea îl luă de la școală și se gândi să-l dea la vreo meserie; ci el petrecu ani în șir fără să facă vreo ispravă și ajunse la vârsta de cincisprezece ani fără a fi învățat o buche și fără a fi izbutit să deprindă ceva cu care să-și câștige pâinea și s-o ajute și pe maică-sa cât de cât. Atunci maică-sa se puse pe plâns, iar vecinele îi spuseră:
— Numai însurătoarea ar putea să-l îndemne să se apuce de vreo treabă; pentru că atunci ar vedea și el că, având o soție, trebuie să muncești ca s-o ții.
Cuvintele lor o hotărâră pe mamă să se scoale și să caute printre cunoștințele ei o fată; și, găsind una ce i se păru potrivită, i-o aduse de soție. Iar tânărul Hassib se potrivi de minune cu soția sa; ci și acum tot nu se apucă să facă ceva și nu simți nici un îndemn pentru nici un fel de muncă.
Or, printre vecini, erau și niște tăietori de lemne, care, într-o zi, îi spuseră mamei:
— Cumpără-i fiului tău un măgar, niște frânghii și o secure, și lasă-l să meargă cu noi la munte să taie lemne. Pe urmă o să vindem lemnele și o să împărțim câștigul cu el. Așa va putea să-ți mai ușureze cheltuielile și să-și țină mai bine nevasta.
La cuvintele acestea, mama lui Hassib, plină de bucurie, îi cumpără pe dată un măgar, niște frânghii și o secure, și îl dădu pe seama tăietorilor de lemne, stăruind pe lângă ei să-l ajute.
— Să n-ai nici o grijă în privința lui. Este fiul lui Danial, stăpânul nostru, și vom ști să-l ocrotim și să-l veghem!
Și îl luară cu ei în munte, unde îl învățară să taie lemnele și să le așeze pe spatele măgarului, ca să le vândă apoi la piață. Și Hassib căpătă mare dragoste pentru meseria aceea, care îi îngăduia să hoinărească și totodată să și vină în ajutorul mamei și al soției sale.
Or, într-una din zile, pe când tăiau lemne în munte, fură prinși de o furtună, însoțită de ploaie și de tunete, care îi sili să dea fuga și să se adăpostească într-o peșteră ce se afla nu departe de acolo, și unde aprinseră un foc ca să se încălzească. Totodată îl însărcinară pe tânărul Hassib, fiul lui Danial, să frângă vreascuri și să aibă grijă de foc.
Și pe când Hassib, în fundul peșterii, se apucă să crape lemnele, auzi deodată securea, când izbea în pământ, răsunând, cu un sunet prelung, de parcă în locul acela ar fi fost un gol dedesubt. Începu atunci să scobească sub picioarele lui și dezveli astfel o piatră veche de marmură, cu un belciug de aramă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și șasea noapte spuse:
Cu un belciug de aramă. La priveliștea aceea, își strigă tovarășii, care veniră în fugă și izbutiră să ridice lespedea de marmură. Găsiră astfel o groapă tare largă și tare adâncă, în care se aflau înșiruite o mulțime nenumărată de chiupuri ce păreau foarte vechi și care aveau gâtul pecetluit cu mare grijă. Îl coborâră atunci pe Hassib în adâncul gropii, legat cu funii, ca să vadă ce se află în chiupuri și ca să le lege cu funii spre a le scoate afară.
Tânărul Hassib, de cum coborî în groapă, dintru-ntâi sparse cu securea gâtul unuia din chiupurile de pământ ars; și văzu îndată cum se scurge din el o miere galbenă de cel mai bun soi. Îi înștiință numaidecât pe tăietorii de lemne, care, măcar că oleacă dezamăgiți că nu găseau decât niște miere acolo unde nădăjduiseră să dea de vreo comoară din vremurile de demult, nu se arătară nemulțumiți la gândul câștigului pe care aveau să-l dobândească din vânzarea acelor nenumărate chiupuri pline ochi. Traseră așadar afară toate chiupurile, unul după altul, pe măsură ce tânărul Hassib le lega cu funiile și, fără a mai vroi să-l scoată și pe tovarășul lor din adâncul gropii, plecară cu toții către cetate, spunându-și:
— Dacă-l scoatem din groapă, o să fim nevoiți să mai împărțim și cu el ceea ce vom dobândi la vânzare. Și de altminteri e o haimana care-i mai bine să moară decât să-și mai târască zilele pe pământ.
Se duseră, așadar, la târg cu măgarii lor; și numai pe unul dintre tăietorii de lemne îl trimiseră la mama lui Hassib ca să-i spună:
— Aflându-ne în munte, măgarul fiului tău, atunci când a izbucnit furtuna asupra noastră, a luat-o la goană și l-a silit pe fiul tău să alerge după el, ca să-l prindă, în vreme ce noi ne-am adăpostit într-o peșteră. Nenorocirea a vroit ca deodată un lup să se repeadă din pădure, să-l ucidă pe fiul tău și să-i mănânce, și pe el și pe măgar. Iar noi n-am mai găsit alte urme din ei decât oleacă de sânge și câteva oase.
La știrea aceasta, necăjita de mamă a lui Hassib și sărmana de soție se plesniră cu palmele peste obraji și își puseră țărână în cap, plângând toate lacrimile deznădejdii lor. Și-atâta cu ele!
În ceea ce-i privește pe tăietorii de lemne, aceștia vândură chiupurile cu miere pe un preț cum nu se poate mai bun și dobândiră un câștig atât de mare, încât fiecare dintre ei putu să-și deschidă o prăvălie de negustor, ca să vândă și să cumpere. Și nu se lipsiră de nici o desfătare, mâncând și bând cele mai minunate bunătățuri în fiece zi. Și-atâta cu ei!
Ci în ceea ce privește pe tânărul Hassib, iată. După ce văzu că nimeni nu-l mai scoate din groapă, începu să țipe și să se roage, dar degeaba, de vreme ce tăietorii de lemne plecaseră și hotărâseră să-l lase să moară acolo, fără a-l ajuta. El, atunci, încercă să-și sape niște trepte în peretele gropii și să se cațere pe ele cu mâinile și cu picioarele; văzu însă că pereții erau de piatră și nici nu simțeau oțelul securii. Atunci deznădejdea lui nu mai avu margini și îi venea să se trântească jos în groapă ca să moară acolo, când deodată zări un scorpion mare care ieșea printr-o crăpătură din peretele de stâncă și se apropia de el ca să-l înțepe. Îl zdrobi cu o izbitură de secure și cercetă apoi crăpătura aceea, prin care răzbătea o geană de lumină. Îi veni atunci gândul să înfigă tăișul securii în crăpătură și să apese cu toată puterea; și, spre uluirea lui, izbuti astfel să dea de o ușă ce se ridică încet-încetișor, până ce lăsă o deschizătură îndeajuns de largă cât să se poată strecura prin ea un trup de om.
Văzând așa, Hassib nu mai șovăi o clipită, se strecură prin deschizătură și ajunse într-o hrubă lungă, dinspre capătul căreia venea lumina. Merse prin hrubă vreme de un ceas și ajunse la o ușă peste măsură de mare, făcută din oțel negru și având o închizătoare de argint și o cheie de aur. Descuie ușa și se pomeni deodată sub cer afară, pe un țărm de lac, la poalele unei coline de smarald. Pe malul lacului zări un jeț de aur sclipind de nestemate, iar de jur împrejur, oglindindu-se în apă, alte jețuri de aur, de argint, de smarald, de oțel, de lemn de abanos și de santal alb. După ce se satură de privit frumusețea lor și a priveliștii, și apa în care se oglindeau, se duse și se așeză în jețul de la mijloc, ca să se bucure și mai din plin de vraja lacului și a muntelui.
Nici nu se așezase bine tânărul Hassib în jețul de aur, că și auzi niște sunete de țimbale și de darabukuri, și văzu că se ivește de după laturile colinei de smarald, venind înspre lac, un șir de făpturi care mai degrabă lunecau decât umblau; și nu izbuti să-și dea seama ce sunt, din pricina depărtării. Când ajunseră mai aproape, văzu că erau niște femei de o frumusețe vrăjitoare, dar care aveau trupul, spre jumătatea lui de jos, ca de șarpe, și care se târau asemenea șerpilor. Glasurile lor erau tare dulci și cântau pe limba ioniană niște slăviri împărătiței pe care el n-o vedea. Ci nu peste mult se iviră de după colină alte patru femei cu trupuri de șarpe, purtând pe mâinile lor ridicate deasupra capetelor un talger mare de aur, pe care sta, zâmbitoare și strălucind de frumusețe, împărătița. Cele patru femei veniră la jețul de aur de pe care Hassib grăbi să se ridice, și o așezară acolo pe împărătiță, îi orânduiră cutele vălurilor, apoi se înșiruiră în spatele ei, pe când toate celelalte femei-șarpe lunecară fiecare înspre vreunul din jețurile cele multe așezate împrejurul lacului. Atunci împărăteasa, cu un glas îmbătător, rosti câteva cuvinte pe grecește către cele ce se aflau în preajma ei; și numaidecât se sună din țimbale și toate femeile-șarpe înălțară o cântare de preamărire împărătiței, după care se așezară în jețuri.
Apoi împărătița, care îl zărise pe Hassib de la bun început, întoarse galeș capul spre el și îi făcu semn, încurajându-l, să se apropie. Și Hassib, măcar că era tulburat, se apropie, iar împărătița îl pofti să stea jos și îi spuse:
— Fii binevenit în împărăția mea subpământeană, o, flăcăule frumos, pe care ursita cea bună te-a călăuzit până aici. Alungă departe de la tine orice teamă și spune-mi care îți este numele; eu sunt sultana Yamlika, domnița subpământului. Vorbește, dar, și spune-mi cine ești și cum ai izbutit să ajungi până la acest lac, care este locul meu de ședere pe vreme de iarnă, și unde vin să-mi petrec câteva luni în fiecare an, părăsindu-mi cetatea de scaun din vremea de vară, de pe muntele Cocaz.
La aceste cuvinte, tânărul Hassib, după ce sărută pământul dinaintea sultanei Yamlika, se așeză la rându-i pe un jeț de smarald și spuse:
— Mă numesc Hassib și sunt fiul răposatului Danial, învățatul. De meserie sunt tăietor de lemne, măcar că aș fi putut să ajung a fi neguțător printre fiii oamenilor, sau chiar un mare învățat. Ci mi-a plăcut mai mult să mă bucur de mireasma pădurilor și a munților, zicându-mi că oricând este vreme să te închizi, după moarte, între cei patru pereți ai mormântului.
Pe urmă povesti cu de-amănuntul tot ce se petrecuse cu tăietorii de lemne și cum, dintr-o întâmplare, izbutise să se strecoare până în împărăția aceea de sub pământ.
Povestea tânărului Hassib îi plăcu tare mult domniței Yamlika, cea de sub pământ, care îi spuse:
— Hassib, pesemne că, de-atâta timp de când ai fost părăsit în hrubă, trebuie să-ți fie și foame și sete.
Și făcu semn către una dintre însoțitoarele sale, care numaidecât lunecă până la tânărul Hassib, ducând pe creștetul capului o tavă de aur plină cu struguri, și rodii, și mere, și fisticuri, și alune, și nuci, și smochine proaspete, și banane. Pe urmă, după ce mâncă și își potoli foamea, Hassib bău un sorbet minunat dintr-o cupă tăiată numai dintr-un rubin. Atunci fata care adusese bunătățurile se îndepărtă cu tablaua, iar sultana Yamlika, întorcându-se către Hassib, îi grăi:
— Acum, Hassib, poți să nu te mai îndoiești că, atâta cât va dura șederea ta în împărăția mea, nu are să ți se întâmple decât lucruri plăcute. Așa că, dacă ai de gând să-ți petreci o săptămână sau două printre noi, pe țărmul acestui lac și la umbra acestor munți, am să-ți povestesc, ca să te fac să-ți treci cât mai vesel timpul, o poveste ce-ți va sluji de învățătură atunci când te vei întoarce pe pământul oamenilor!
Și domnița cea de sub pământ, înconjurată de luarea-aminte a celor douăsprezece mii de femei-șarpe așezate pe jețurile lor de smarald și de aur, îi povesti în limba grecilor, cele ce urmează tânărului Hassib, fiul învățatului Danial:
Află, o, Hassib, că a fost odată în împărăția celor din neamul lui Bani-Israil un domnitor foarte înțelept care, pe patul de moarte, l-a chemat pe fiul său, urmașul lui la domnie, și i-a spus:
— O, Belukia, fiul meu, te sfătuiesc ca, după ce ai să ajungi la domnie, să scrii tu însuți pe o hârtie toate lucrurile ce se află în acest palat, și să nu lași nimic necercetat cu cea mai mare luare-aminte!
Încât cea dintâi grijă a tânărului Belukia, când ajunse domn, fu aceea de a cerceta toate tainele și toate comorile tatălui său, și de a străbate feluritele încăperi ce slujeau pentru păstrarea tuturor lucrurilor de preț îngrămădite în palat. Ajunse astfel într-o sală mai lăturalnică, unde zări un sipețel lucrat din lemn de abanos, așezat pe un stâlpișor de marmură albă, ce se afla chiar în mijlocul încăperii. Belukia nu pregetă să deschidă sipetul de abanos și găsi în el o cutiuță de aur. Deschise cutiuța de aur și văzu în ea un sul de pergament pe care îl desfășură îndată. Pe el se afla scris în limba elinească: „Acela care vrea să ajungă stăpân și domn peste oameni și duhuri, peste păsări și jivine, nu va avea decât să găsească inelul pe care îl poartă pe deget profetul Soleiman, în insula celor Șapte Mări, care este locul mormântului său. Inelul acela este inelul fermecat pe care Adam, părintele oamenilor, îl purta pe deget în rai, și care i-a fost luat de îngerul Gebrail, care l-a dăruit mai apoi înțeleptului Soleiman. Ci nu se va găsi naie care să cuteze a străbate apele și să ajungă la țărmul acelei insule de dincolo de cele Șapte Mări. Nu va izbuti într-o asemenea încercare decât acela care va găsi buruiana cu zeama căreia să se frece pe tălpi spre a putea să meargă pe fața apelor. Buruiana se află în împărăția de sub pământ a împărătiței Yamlika. Și numai împărătița știe locul unde crește acea buruiană; căci domnița Yamlika știe limba tuturor florilor și a tuturor buruienilor, și le cunoaște puterile. Cine vrea să găsească inelul trebuie să meargă mai întâi în împărăția de sub pământ a împărătiței Yamlika. Și dacă are să fie atâta de norocos încât să izbutească a lua inelul, va putea nu doar să stăpânească toate făpturile văzute și nevăzute, ci și să pătrundă pe Tărâmul Negurilor și să bea din Izvorul Vieții, cel care dă frumusețe, tinerețe, știință, înțelepciune și nemurire. ”
După ce citi pergamentul, Belukia îi adună numaidecât pe toți preoții, pe toți magii și pe toți învățații din Bani-Israil.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și opta noapte spuse:
Îi adună numaidecât pe toți preoții, pe toți magii și pe toți învățații din Bani-Israil și îi întrebă de nu cumva se află printre ei vreunul în stare să-i arate drumul ce duce spre împărăția de sub pământ a domniței Yamlika. Atunci toți cei de față i-l arătară cu degetul pe înțeleptul Offan, care se afla printre ei. Or, înțeleptul Offan era un preacinstit moșneag care cercetase toate științele cunoscute și stăpânea toate tainele magiei, toate cheile astronomiei și ale geometriei, și toate dedesubturile alchimiei și ale vrăjitoriei. El veni și se temeni, așadar, dinaintea tânărului domn Belukia, care îl întrebă:
— Poți tu, într-adevăr, o, înțeleptule Offan, să mă duci la împărăția domniței de sub pământ?
El răspunse:
— Pot!
Atunci tânărul Belukia îl numi pe vizirul său caimacam în scaunul de domnie pe tot timpul cât va lipsi el, se dezbrăcă de hainele împărătești, își puse mantia de hagiu și se încălță cu încălțări de drumeție. După care, urmat de înțeleptul Offan, ieși din palatul și din orașul său și se afundă în pustie.
Numai atunci înțeleptul Offan îi spuse:
— Aici e locul prielnic spre a face vrăjile ce trebuie să ne arate calea!
Se opriră, așadar, acolo, și Offan trase împrejurul lui cercul magic, făcu vrăjile cele de cuviință, și nu zăbovi mult până să găsească locul unde se afla, pe meleagul acela, intrarea spre împărăția mea subpământeană. El atunci mai făcu niște vrăji, și pământul se întredeschise și le lăsă drum slobod amândurora până la lacul ce se întinde sub ochii tăi, o, Hassib!
Îi primii pe amândoi cu toate cinstirile cu care întâmpin pe oricine vine ca oaspete în împărăția mea. Iar ei îmi arătară pricina sosirii lor, și eu îndată poruncii să fiu ridicată în talgerul meu de aur, pe capetele celor ce mă poartă, și îi dusei pe vârful acestei coline de smarald unde, la trecerea mea, ierburile și florile începură să vorbească fiecare pe limba ei, care din dreapta, care din stânga, lăudându-și, cu glas mare sau cu glas șoptit, însușirile și puterile ce le au. Și, în sunetele zarvei ce se ridica astfel împrejurul nostru, ajunserăm dinaintea unor tufe care, din toate buchetele lor de flori roșii, cântau sub adierea de vânt ce le unduia: „Eu sunt floarea cea minunată care îi dă celui ce-și freacă picioarele cu zeama mea puterea de a merge fără a se scufunda pe fața tuturor apelor izvodite de Allah cel Preaînalt!”
Eu le spusei atunci oaspeților mei:
— Iată dinaintea voastră floarea pe care o căutați!
Iar Offan culese numaidecât atâta cât dori din acea floare, zdrobi lujerii și strânse zeama lor într-un borcan pe care i-l dărui.
Mă gândii atunci să-l descos pe Offan și îl întrebai:
— O, înțeleptule Offan, poți acuma să-mi spui pricina care vă mână pe voi doi să străbateți mările?
El îmi răspunse:
— O, Măria Ta, vrem să mergem în Insula celor Șapte Mări, să căutăm inelul cel vrăjit al lui Soleiman, stăpânul ginnilor, al oamenilor, al jivinelor și al păsărilor!
Eu îi spusei:
— Dar cum de nu știi tu, o, înțeleptule, că nimeni după Soleiman nu va putea, orice-ar face, să ajungă stăpân pe acel inel? Crede-mă, Offan, și tot așa și tu, o, tinere doamne Belukia, ascultați-mă pe mine! Părăsiți gândul acesta nesăbuit de a colinda mările zămislirii spre a vă duce să căutați un inel pe care nimeni nu-l va putea dobândi. Mai degrabă culegeți de aici iarba care îi dă celui ce o mănâncă o tinerețe fără bătrânețe.
Ci ei nu vroiră nicidecum să mă asculte și, luându-și bun-rămas de la mine, se duseră pe unde veniseră.
Domnița Yamlika se opri aici din povestit, curăță o banană pe care i-o întinse tânărului Hassib, mâncă și ea o smochină, și zise:
— Înainte de a-ți spune mai departe povestea lui Belukia, și de a-ți povesti călătoria lui pe cele Șapte Mări și toate câte i s-au mai întâmplat, nu cumva ai vrea să afli cum arată întocmai împărăția mea de la poalele muntelui Cocaz[23], care înconjură pământul ca o cingătoare, și să-i știi întinderea, împrejurimile, ierburile însuflețite și grăitoare, ginnii și femeile-șarpe, supusele noastre, al căror număr numai Allah îl cunoaște? Nu cumva vrei să-ți spun cum se sprijină tot muntele Cocaz pe o stâncă de smarald minunată, care cu strălucirea ei dă cerurilor culoarea cea de azur? Cu care prilej aș putea să-ți povestesc despre locul anume din Cocaz unde se află Ginnistan, cetatea de scaun a ginnilor supuși sultanului lor Jan ben-Jan, și să-ți dezvăluiesc locul unde sălășluiește pasărea rokh, în Valea Diamantelor; și, în trecere, ți-aș arăta câmpiile de bătălie care au răsunat de vuietele vitejilor de faimă.
Ci tânărul Hassib răspunse:
— O, domniță Yamlika, mi-ar plăcea mai mult să aflu urmarea întâmplărilor tânărului Belukia!
Atunci domnița cea de sub pământ povesti mai departe așa:
După ce tânărul Belukia și înțeleptul Offan mă părăsiră spre a se duce la insula ce se ridică dincolo de cele Șapte Mări, unde se află trupul lui Soleiman, ajunseră la țărmurile întâiei Mări, și acolo se așezară pe pământ și începură să-și frece de zor talpa picioarelor și gleznele cu zeama pe care o strânseseră în borcan. Pe urmă se ridicară și porniră, la început cu multă sfială, pe mare. Dar, după ce văzură că, fără teamă de a se îneca, puteau să meargă pe apă încă mai bine decât pe pământul tare, prinseră curaj și se așternură la drum cu pas spornic, ca să nu piardă vremea. Merseră așa pe acea mare vreme de trei zile și trei nopți, și, în dimineața celei de-a patra zile, ajunseră la un ostrov pe care-l socotiră a fi chiar raiul, atâta de fermecați se simțiră de frumusețea lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și noua noapte spuse:
Un ostrov pe care îl socotiră a fi chiar raiul, atâta de fermecați se simțiră de frumusețea lui.
Pământul pe care pășeau era de șofran auriu; pietrele erau de jad și de rubin; pajiștile se așterneau în straturi de flori unduinde sub adierea zefirului. Zâmbetele trandafirilor se îngemănau cu ocheadele galeșe ale iasomiilor; peste tot horeau crinii, macii, violetele, romanițele și dedițeii, iar printre crângurile albe de iasomie zburdau, ușoare, neastâmpăratele gazele. Dumbrăvile de aloe și de pomi potopiți de flori strălucitoare zvoneau din toate ramurile lor, printre care gungureau turturelele, răspunzând la murmurul izvoarelor; privighetorile cu glas duios povesteau trandafirilor despre iubirile lor, în vreme ce trandafirii le ascultau cu luare-aminte; izvoarele se ascundeau pe sub gingașele stufișuri ale trestiei de zahăr, iar pământul își arăta în voie proaspetele străluciri și răsufla din toată primăvara lui.
Așa că Belukia și Offan se preumblară cu desfătare până seara prin umbra dumbrăvilor, minunându-se de acele minunății ce le umpleau sufletele de mulțumire. Pe urmă, întrucât se lăsa noaptea, se urcară într-un copac ca să se culce acolo, și tocmai se pregăteau să închidă ochii când deodată insula vui de un muget năprasnic care-i cutremură; și zăriră ieșind din valurile mării o dihanie ce ținea în gură o piatră ce strălucea ca o flacără și, numaidecât pe urmele ei, o sumedenie de alte dihănii de mare, fiecare ținând la fel în gură câte o piatră luminătoare, încât insula fu în curând luminată ca ziua de toate acele pietre. Totodată, și din toate părțile, veniră lei, și tigri, și leoparzi, într-o asemenea năvală, că numai Allah ar fi putut să-i numere. Și jivinele de pe pământ se întâlniră pe țărm cu jivinele din ape, și toate începură să tăifăsuiască între ele până dimineața. Atunci, dihăniile din ape se întoarseră în mare, iar fiarele se împrăștiară prin păduri. Iar Belukia și Offan, care nu putuseră închide ochii toată noaptea, atâta de tare îi cuprinsese spaima, se grăbiră să coboare din copac și să alerge pe țărm, unde își frecară picioarele cu zeama de iarbă, spre a-și vedea mai departe de drumul lor pe ape.
Călătoriră așa pe cea de a Doua Mare, zile și nopți în șir, până ce ajunseră la poalele unui lanț de munți printre care se deschidea o vale minunată unde toate pietrele și toate stâncile erau de magnet, dar unde nu era nici o urmă de fiară ori de alte dihănii crunte. Așa că se preumblară toată ziua, cam la întâmplare, hrănindu-se cu pește uscat. Și, pe seară, se așezară la marginea mării, ca să privească asfințitul soarelui, când deodată auziră un mieunat înfricoșător și, la câțiva pași în spatele lor, văzură un tigru ce sta gata să se repeadă asupră-le. De-abia avură răgaz să-și frece picioarele cu zeama ierbii și să fugă pe mare, dincolo de primejdie.
Or aceasta era cea de a Treia Mare. Și noaptea aceea fu o noapte tare întunecată, iar marea, sub un vânt ce sufla amarnic, se învolbură cu totul, lucru ce făcea mersul obositor peste măsură, mai ales pentru niște călători sfârșiți de nesomn. Din fericire, spre zori, ajunseră la un ostrov unde, mai întâi, se culcară pe pământ ca să se hodinească. După care se ridicară să cerceteze ostrovul și îl găsiră plin de pomi roditori. Ci pomii aceia aveau minunata ciudățenie de a rodi pe ramurile lor poame gata zaharisite. Așa încât cei doi călători se simțiră peste măsură de mulțumiți pe acel ostrov, mai ales Belukia, căruia grozav îi plăceau poamele zaharisite și care își petrecu ziua întreagă ospătându-se. Ba îl sili și pe înțeleptul Offan să stea cu el acolo încă zece zile în șir, spre a avea putința să se sature de poamele cele gustoase. Ci, la sfârșitul celei de-a zecea zile, atâta se lăcomise la poame, că începu să-l doară pântecele și, scârbit, se grăbi să-și frece talpa picioarelor și gleznele cu zeama de iarbă, ca și Offan, și să pornească la drum pe cea de a Patra Mare.
Călătoriră patru zile și patru nopți pe cea de a Patra Mare și poposiră pe țărmul unui ostrov ce nu era decât o limbă de nisip mărunt și alb, în care cuibăreau șerpi de toate soiurile, iar ouăle lor se vedeau clocind la soare. Cum nu zăreau pe acel ostrov nici un copac și nici măcar un fir de iarbă, nu vroiră să stea acolo decât numai atâta cât să se hodinească și să-și frece picioarele cu zeama din borcan.
Pe cea de a Cincea Mare călătoriră numai o zi și o noapte, căci dimineața nimeriră pe o insulă micuță cu niște munți de cleștar, cu vine mari de aur, și acoperită cu niște copaci uimitori, plini cu flori galbene sclipitoare. Florile acelea, la căderea nopții, străluciră ca niște stele, iar strălucirea lor, răsfrângându-se în stâncile de cleștar, luminau insula și o făceau mai sclipitoare decât ziua-n amiaza mare. Iar Offan îi spuse lui Belukia:
— Ai sub ochii tăi Insula Florilor de aur. Florile acestea, după ce cad din pomi și se usucă, se fac țărână și, învârtoșindu-se, alcătuiesc până la urmă vinele din care se scoate aurul. Această Insulă a Florilor de aur nu este decât o bucată desprinsă din soare și care a căzut aici odinioară.
Petrecură pe insula aceea o noapte măreață, iar a doua zi își frecară picioarele cu zeama cea scumpă și intrară în cel de al șaselea tărâm de ape.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizecea noapte spuse:
Intrară în cel de al șaselea tărâm de ape. Călătoriră pe cea de a Șasea Mare vreme destul de lungă spre a se simți cuprinși de o mare bucurie atunci când ajunseră pe o insulă acoperită de ierburi tare frumoase și unde putură să se odihnească oleacă. Pe urmă se ridicară și porniră să se preumble prin insulă. Dar care nu le fu mirarea când văzură că din pomi, în loc de poame, atârnau capete de oameni agățate de păr. Poamele acelea din capete de oameni nu arătau toate la fel: unele zâmbeau, altele plângeau ori râdeau, pe când cele ce căzuseră de pe ramuri se rostogoleau prin țărână și, până la urmă, se prefăceau în gogoloaie de foc ce luminau pădurea și făceau să pălească lumina soarelui. Și cei doi călători nu se putură opri să nu gândească: „Ce pădure ciudată!” Și nu cutezară să se apropie de acele fructe nemaipomenite, ci se întoarseră degrabă la țărmul apei. Or, cum se lăsa seara, se așezară la adăpostul unei stânci și văzură deodată ivindu-se din apă și apropiindu-se de țărm douăsprezece Fiice ale Mării, de o frumusețe fără de asemuire și cu gâtul înconjurat de un gherdan de mărgăritare, care începură să horească, să zburde și să se zbenguiască între ele în nenumărate jocuri vreme de un ceas. După care începură să cânte sub lumina lunii și se îndepărtară înotând prin valuri. Iar Belukia și Offan, măcar că erau ca vrăjiți de frumusețea, de horele și de cântările Fiicelor Mării, nu vroiră să-și mai lungească șederea în acea insulă, din pricina poamelor-cap-de-om. Își unseră, așadar, tălpile și gleznele cu zeama din borcan și porniră pe cea de a Șaptea Mare.
Călătoria pe cea de a Șaptea Mare ținu vreme tare lungă, și merseră două luni în șir, zi și noapte, fără să dea de nici un petec de pământ în calea lor. Și erau nevoiți, ca să nu moară de foame, să înhațe cu dibăcie peștii ce veneau din când în când la fața apei, și să-i mănânce cruzi, cum erau. Și-așa începură să simtă ce înțelepte fuseseră sfaturile ce le dasem eu, și să se căiască amarnic că nu le-au urmat. Ci până la urmă tot izbutiră să ajungă la o insulă ce presupuseră a fi Insula celor Șapte Mări, unde trebuia să se afle trupul lui Soleiman cu inelul cel magic pe unul dintre degetele sale.
Găsiră acea Insulă a celor Șapte Mări acoperită de pomi roditori nespus de frumoși, și udată de nenumărate izvoare. Și cum le era tare foame și aveau gâtul uscat, de atâta timp de când erau siliți să nu mai mănânce altceva, decât pești cruzi, se apropiară cu o bucurie fără de seamăn de un măr uriaș cu crengile îndoite sub povara ciorchinilor de mere coapte. Și Belukia întinse mâna și vru să culeagă câteva mere: ci deodată, din lăuntrurile copacului, se auzi un glas năprasnic ce le strigă:
— Dacă vă atingeți de aceste poame, aveți să fiți retezați în două jumătăți!
Și, într-o clipită, se ivi dinaintea lor un uriaș cumplit, înalt de patruzeci de brațe, după măsura acelor vremi! Și Belukia, peste poate de înfricoșat, îl întrebă:
— O, căpetenie a uriașilor, stăm să murim de foame și nu pricepem de ce nu ne lași să ne atingem de poame!
Uriașul răspunse:
— Cum de puteți să mințiți că nu știți pricina pentru care sunteți popriți de la aceasta? Au uitat-ați oare, o, fii ai oamenilor, că părintele neamului vostru, Adam, a încălcat poruncile lui Allah și a mâncat din roadele acestea oprite? Or, de atunci, am fost însărcinat să străjuiesc copacul și să ucid pe oricine ar întinde mâna către poame! Plecați deci, și cătați în altă parte cu ce să vă alinați foamea!
La atari cuvinte, Belukia și Offan se grăbiră să plece de acolo și se afundară înlăuntrul insulei. Căutară alte poame și le mâncară; pe urmă porniră să găsească locul unde putea să se afle trupul lui Soleiman.
După ce rătăciră prin insulă vreme de o zi și o noapte, ajunseră la o colină de stânci de ambră galbenă și de mușc, și pe coasta căreia se deschidea o peșteră măreață, cu bolta și cu pereții de diamant. Și cum peștera era astfel tot atâta de luminată ca de un soare-n amiaz, se afundară tot mai adânc în peșteră, și, pe măsură ce înaintau, vedeau că lumina sporește și bolta se lărgește. Mergeau așa, minunându-se, și începuseră să se întrebe dacă peștera va fi având vreun capăt, când deodată se pomeniră într-o sală peste fire de largă, săpată în diamant, și care avea la mijloc o laviță mare de aur, pe care ședea întins Soleiman ben-Daud, ușor de cunoscut după mantia-i verde împodobită cu mărgăritare și cu nestemate, și după inelul magic ce-i înconjura degetul de la mâna dreaptă, revărsând niște străluciri ce făceau să pălească lumina din sala de diamant. Mâna la care se afla inelul pus pe degetul cel mic se sprijinea pe piept iar mâna cealaltă, întinsă, ținea sceptrul cel de aur cu ochi de smarald.
La priveliștea aceea, Belukia și Offan, cuprinși de o sfială adâncă, nu cutezară să mai facă un pas. Dar nu peste mult, Offan îi spuse lui Belukia:
— De-am înfruntat atâtea primejdii și de-am trecut prin atâtea amaruri, n-am făcut-o ca să dăm îndărăt acuma, când am izbutit să ajungem la țel. Așa că am să mă apropii de jețul în care doarme profetul, iar tu, la rându-ți, ai să rostești descântecele pe care ți le-am spus și care sunt de trebuință spre a face să lunece inelul de pe degetul înțepenit.
Atunci Belukia începu să rostească vrăjile, iar Offan se apropie de jeț și întinse mâna ca să scoată inelul. Ci Belukia, tulburat cum era, rostise pe sărite cuvintele magice, și greșeala aceasta fu năprasna lui Offan; căci, deodată, din tavanul strălucitor căzu o piatră de diamant topit, care îl schimbă pe Offan din creștet până-n talpă într-o pară de foc și, în câteva clipite, îl prefăcu într-un pumn de cenușă, la picioarele jețului lui Soleiman.
Când Belukia văzu pedeapsa cu care fu pedepsit Offan pentru încercarea lui prihănitoare, se grăbi să fugă din peșteră și să ajungă la ieșire, spre a alerga drept la mare. Acolo vru să-și ungă picioarele și să plece de pe insulă, dar băgă de seamă că acuma nu mai putea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și una noapte spuse:
Băgă însă de seamă că acuma nu mai putea, întrucât Offan fusese ars, iar borcanul cu zeama fermecată fusese mistuit împreună cu el.
Atunci, negru de amar, înțelese într-un sfârșit toată temeinicia și toată dreptatea vorbelor pe care i le spusesem când îl prevestisem câte nenorociri îl așteptau în acea încercare, și porni să rătăcească haihui prin insulă, neștiind ce are să se întâmple cu el, rămas acum singur, fără nimeni care să-i slujească de călăuz.
Pe când mergea așa, văzu un vârtej mare de pulbere din care ieșea un vuiet ce creștea ajungând asurzitor ca tunetul; și auzi în acel vârtej izbindu-se lănci și spade, și zarva stârnită de niște tropote și de niște țipete ce n-aveau nimica omenesc; deodată văzu că din pulberea împrăștiată iese o oaste întreagă de efriți, de ginnii, de marezi, de guli, de khotrobi, de saali, de bahari, într-un cuvânt toate neamurile de duhuri din văzduh, din mări, din pământ, din păduri, din izvoare și din pustietăți.
Vederea lor îi pricinui o spaimă așa de mare de nici nu mai încercă să se clintească, și așteptă acolo până ce căpetenia oștimii înfricoșătoare se apropie de el și îl întrebă:
— Cine ești tu, bre? Și cum de ai ajuns aici pe insula aceasta pe care noi venim în fiecare an să veghem peștera în care doarme stăpânul nostru al tuturora, Soleiman ben-Daud?
Belukia răspunse:
— O, căpetenie de viteji, sunt Belukia, domn peste Bani-Israil. M-am rătăcit pe mări și iată de aceea mă aflu aici. Ci îngăduiește-mi să te întreb și eu la rându-mi cine ești și cine sunt toți acești oșteni?
El răspunse:
— Suntem ginni, din spița urmașilor lui Jan ben-Jan. Acuma venim din țara peste care domnește stăpânul nostru, preaputernicul Sakhr, sultanul de la Pământul Alb, unde a împărățit odinioară Ședdad, fiul lui Aad.
Belukia întrebă:
— Da unde se află acel Pământ Alb peste care domnește preaputernicul Sakhr?
El răspunse:
— Se află dincolo de muntele Cocaz, care este la o depărtare de șaptezeci de luni de-aici, după măsura omenească. Ci noi putem să ajungem acolo cât ai clipi din ochi. Dacă vrei, întrucât ești fiu de domn, putem să te luăm cu noi și să te înfățișăm stăpânului nostru.
Belukia nu pregetă să primească și fu numaidecât dus de ginni în cetatea de scaun a sultanului Sakhr, domnul lor.
Acolo, Belukia văzu o câmpie minunată, brăzdată de o sumedenie de ape ce curgeau prin jgheaburi pardosite cu dale de aur și de argint; și toată câmpia era acoperită de mușc și de șafran, adumbrită de copaci ispitit plăsmuiți, cu crengi de smarald și roade de rubin, și plină de corturi de mătase verde sprijinite pe stâlpi de aur învrâstați cu nestemate. În mijlocul câmpiei se ridica un cort mai înalt decât toate celelalte, făcut din mătase roșie și albastră, sprijinit pe stâlpi de smarald și de rubin, și în care, pe un jeț greu de aur, ședea sultanul Sakhr, având de-a dreapta sa alți supuși de-ai săi, iar de-a stânga vizirii, musaipii, dregătorii și curtenii.
Când ajunse dinaintea sultanului, Belukia sărută pământul dintre mâinile lui și îi făcu urările îndătinate. Atunci sultanul Sakhr îl pofti cu multă bunăvoință să șadă lângă el pe un jeț de aur. Pe urmă îi ceru să-i spună numele și să-i istorisească povestea lui. Și Belukia îi spuse cine era și îi povesti de-a fir a păr toate câte le trăise, de la început până la sfârșit.
Auzind povestea lui, sultanul Sakhr și toți cei ce se aflau împrejurul său rămaseră peste măsură de uimiți. Apoi, la un semn al sultanului, se așternu masa pentru ospăț, iar ginni slujitori aduseră tablalele și farfuriurile. Tablalele de aur erau pline cu cincizeci de cămile tinere fierte și cu alte cincizeci fripte, iar tablalele de argint erau pline cu cincizeci de căpățâni de oaie; pe când poamele, minunat de mari și de bune, erau așezate pe farfuriuri în rânduri meșteșugit întocmite. Și, când totul fu gata, se mâncă și se bău pe săturate; iar la sfârșitul mesei nu mai rămase nici măcar o urmă pe tablale ori în farfuriuri din bucatele și din bunătățurile alese care le umpluseră.
Numai atunci sultanul Sakhr îi spuse lui Belukia:
— De bună seamă că tu, o, Belukia, nu știi nimic despre istoria și despre obârșia noastră. Or, vreau să ți le înfățișez în câteva cuvinte, pentru ca atunci când te vei întoarce printre fiii oamenilor să poți povesti lumilor adevărul despre aceste taine încă tulburi pentru ele. Află, dar, o, Belukia.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și doua noapte spuse:
Află, dar, o, Belukia, că, la începutul vremilor, Allah Preaînaltul a zămislit Focul și l-a închis într-o sferă, cu șapte tărâmuri felurite, așezate unele sub altele, fiecare la o depărtare de o mie de ani, după măsura oamenilor.
Întâiul tărâm al Focului l-a numit Gehannam și, în gândul lui, l-a menit făpturilor răzvrătite și nepocăite. Pe cel de al doilea tărâm l-a numit Lăzi, căci l-a săpat în genune, și l-a menit tuturor acelora care, după venirea viitoare a profetului Mahomed (cu el fie rugăciunea și pacea!), vor rămâne în păcatul și în bezna lor și nu vor primi să se facă drept-credincioși! A întemeiat pe urmă cel de al treilea tărâm și, dându-i forma unui cazan în clocot, l-a numit El-Jahim, și acolo i-a închis pe demonii Gog și Magog. După care, a alcătuit cel de al patrulea tărâm, l-a numit Șair și a poruncit să locuiască acolo Iblis, căpetenia îngerilor răzvrătiți, care nu au vroit să se supună lui Adam și să i se închine, nedând astfel ascultare poruncilor nestrămutate ale celui Preaînalt. Pe urmă a hotărnicit cel de al cincilea tărâm, i-a dat numele Sachar și l-a menit celor necredincioși, celor mincinoși și celor mândri. După ce a isprăvit, a săpat o hrubă uriașă, a umplut-o cu un aer fierbinte și rău mirositor, a numit-o Hutama și a menit-o chinuirii evreilor și creștinilor. Iar din cel de-al șaptelea tărâm, numit Havia, a făcut o groapă gata oricând să cuprindă prisosul de evrei și de creștini, și pe cei ce nu se vor arăta drept-credincioși decât pe dinafară. Aceste două tărâmuri din urmă sunt cele mai înfricoșătoare, pe când cel dintâi este mai lesne de îndurat. Alcătuirea lor este destul de asemănătoare. Așa, în cel dintâi tărâm, Gehannam, nu se numără mai mult de șaptezeci de mii de munți de foc, ce cuprind fiecare câte șaptezeci de mii de cetăți; fiecare cetate are șaptezeci de mii de turnuri; fiecare turn are șaptezeci de mii de case, și fiecare casă are șaptezeci de mii de lavițe. Or, fiecare dintre lavițele acelea, al căror număr se poate afla înmulțind toate cifrele acestea între ele, cuprinde șaptezeci de mii de feluri de chinuri și de schingiuiri pe care numai Allah le știe în toată felurimea, tăria și durata lor. Și, cum tărâmul acela este cel mai puțin arzător dintre cele șapte, poți să pricepi, o, Belukia, cum sunt chinurile cuprinse în celelalte șase tărâmuri.
De ți-am dat aceste învățături și aceste lămuriri despre Foc, o, Belukia, am făcut-o pentru că noi, ginnii, suntem fiii Focului.
În adevăr, cele dintâi două ființe pe care Allah le-a zămislit din Foc sunt doi ginni, pe care i-a făcut străjerii lui anume, și pe care i-a numit Khallit și Mallit; și le-a dat unuia chip de leu, iar celuilalt chip de lup. I-a dat leului mădulare bărbătești, iar lupului mădulare femeiești. Coada leului Khallit avea o lungime cât depărtarea străbătută în vreme de douăzeci de ani; iar vrana lupoaicei Mallit era ca o broască-țestoasă a cărei mărime era pe potriva lungimii coadei lui Khallit. Leul era de culoare tărcată, albă și neagră; iar lupoaica era roșcovană și albă. Și Allah i-a împerecheat pe Khallit și pe Mallit între ei, iar din împreunarea lor s-au născut balaurii, șerpii, scorpionii și fiarele cele urât duhnitoare, cu care a umplut cele Șapte Tărâmuri, spre pedepsirea celor osândiți. Pe urmă Allah le-a poruncit lui Khallit și lui Mallit să se împreune încă o dată, iar din cea de a doua împreunare a făcut să se nască șapte bărbătuși și șapte femeiuști care au crescut întru supușenie. Când au ajuns mari, unul dintre ei, cel care da cele mai frumoase nădejdi prin purtarea lui cuminte, a fost luat în seamă de către cel Preaînalt, care l-a făcut căpetenie peste cohortele sale, alcătuite prin necurmata împerechere dintre leu și lupoaică. Acesta-i chiar cel ce se numește Eblis. Ci, mai târziu, de când cu nesupunerea lui față de orânduielile lui Allah, care-i porunceau să se închine dinaintea lui Adam, a fost aruncat în cel de al patrulea tărâm, dimpreună cu toți cei ce l-au sprijinit. Iar acest Eblis și urmașii lui au umplut iadul cu demoni, bărbați și femei. Iar ceilalți zece băieți și celelalte fete, rămași supuși, s-au împreunat între ei și au avut drept copii pe ginnii care suntem noi, o, Belukia. Aceasta-i, în puține cuvinte, obârșia noastră. Nu te minuna, așadar, că ne vezi mâncând așa, de vreme ce vița noastră se trage dintr-un leu și o lupoaică. Spre a-ți da o pildă despre puterea pântecelui nostru, am să-ți spun că fiecare dintre noi, în fiecare zi, înfulecă zece cămile și douăzeci de oi, și bea patruzeci de cauce de ciorbă, fiecare cauc cuprinzând atâta cât încape într-o căldare.
Acuma, o, Belukia, pentru ca la întoarcerea ta printre fiii oamenilor învățătura să-ți fie desăvârșită, află că pământul pe care îl locuim noi este răcorit pururea de zăpezile de pe muntele Cocaz, care îl înconjură ca o cingătoare. Altminteri pământul nostru ar fi cu neputință de locuit, din pricina focului de dedesubt. Și pământul nostru, la rându-i, este alcătuit din șapte caturi ce se sprijină pe umerii unui ginn dăruit cu o putere nemaipomenită. Ginnul stă în picioare pe o stâncă ce se sprijină pe spinarea unui taur; taurul șade pe un pește uriaș, iar peștele înoată în apele Mării Veșniciei.
Marea Veșniciei are ca prund catul de sus al iadului, care, cu cele șapte tărâmuri ale lui, este cuprins în gura unui șarpe cumplit de hâd, ce va rămâne nemișcat până la ziua Judecății. Atunci șarpele are să verse din gura lui iadul și tot ce se află în iad, dinaintea celui Preaînalt, care își va rosti osânda pe vecii vecilor.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și treia noapte spuse:
Dinaintea celui Preaînalt, care își va rosti osânda pe vecii vecilor.
Iată, o, Belukia, repede și pe scurt povestită, istoria și obârșia noastră, precum și zămislirea lucrurilor.
Asemenea, mai trebuie să-ți spun, spre a încheia învățătura ta în această privință, că noi rămânem pururea de aceeași vârstă; noi nu îmbătrânim niciodată, în vreme ce pe pământ, împrejurul nostru, și firea, și oamenii, și toate ființele zămislite se îndreaptă neabătut către veștejire. Virtutea aceasta a noastră o datorăm izvorului vieții din care ne adăpăm și care, în tărâmul Negurilor, este păzit de străjerul Khizr. El, preacinstitul Khizr, potrivește anotimpurile, îmbracă pomii în cununile lor verzi, face să șoptească apele curgătoare, așterne covorul cel înverzit peste pajiști și, învelit în mantia-i verde, în fiecare seară și în fiecare răsărit de ziuă, amestecă dibaci vopselile ușoare cu care smălțuiește cerurile în zori de zi și în scăpătat de soare.
Și-acum, o, Belukia, întrucât m-ai ascultat cu multă luare-aminte, ca să te răsplătesc am să poruncesc să fii luat de aici și dus până la intrarea în țara ta, dacă bineînțeles dorești!
La cuvintele acestea, Belukia mulțumi fierbinte sultanului Sakhr, căpetenia ginnilor, pentru găzduirea ce-i dase, pentru învățămintele căpătate și pentru poftirea ce-i făcuse și pe care o primi îndată. Își luă, așadar, bun-rămas de la sultan, de la vizirii lui și de la ceilalți ginni, și încălecă pe umerii unui efrit voinic care, în mai puțin de-o clipită, îl făcu să străbată depărtarea și îl lăsă jos ușurel pe pământ cunoscut, în preajma hotarelor țării sale.
Și Belukia, după ce cunoscu locurile și drumul de urmat, se pregătea să pornească spre cetatea sa de scaun, când văzu, între două morminte și plângând cu amar, un flăcău de o frumusețe răpitoare, dar galben la chip și părând tare trist. Belukia se apropie de el, îi dădu binețe cu prietenie și îi spuse:
— O, tinere frumos, pentru ce stai și plângi așa, între două morminte? Pentru ce ai înfățișarea aceasta mâhnită? Spune-mi, ca să încerc să te mângâi!
Tânărul își ridică privirile trist către Belukia și îi spuse, cu lacrimi în ochi:
— O, călătorule, de ce te oprești din drumul tău? Lasă lacrimile mele să curgă în singurătate pe pietrele acestea ale durerii mele!
Ci Belukia îi spuse:
— O, frate al meu întru nenoroc, află că am o inimă miloasă ce stă gata să te asculte. Poți, dar, fără teamă, să-mi arăți pricina tristeții tale!
Și se așeză pe piatra de marmură, în fața lui, îi luă mâinile în mâinile sale și, spre a-l încuraja să vorbească, îi povesti prin câte trecuse și el, de la început până la sfârșit. Ci nu este de folos să le mai înșirăm acum. La sfârșit, îi spuse:
— Dar tu, o, frate al meu, tu ce-ai pățit? Nu pregeta, rogu-te, să-mi povestești tot, căci simt că trebuie să fie o poveste nespus de înduioșătoare!
Atunci tânărul cu obraz dulce și trist, care plângea între două morminte, îi spuse tânărului Belukia: