Se povestește că Harun Al-Rașid, califul drept-credincioșilor, s-a dus într-o zi să-și facă odihna de după masă în iatacul soției sale Sett Zobeida și, dând să se tolănească pe pat, a băgat de seamă că, chiar la mijlocul patului, se afla o pată întinsă, încă proaspătă, pată care, fără de cea mai mică îndoială, era de la Sett Zobeida. Când o văzu, lumea se înnegură dinaintea ochilor califului, care se mânie peste măsură. Porunci numaidecât să vină Sett Zobeida și, cu privirile fulgerând de mânie și cu barba tremurând, îi strigă:
— Ce-i pata asta de pe patul nostru?
Sett Zobeida își aplecă ochii spre pata cu buclucul și spuse:
— Este sămânță de bărbat, o, emire al drept-credincioșilor!
El țipă, abia-abia mai stăpânindu-și clocotul mâniei:
— Și poți cumva să mă lămurești cum de-a ajuns asemenea lucru, încă proaspăt, pe patul tău, în care n-am mai stat de mai bine de-o săptămână?
Ea strigă, tulburată cu totul:
— Neprihana-i cu mine și împrejurul meu, o, emire al drept-credincioșilor! Nu cumva mă bănuiești de preacurvie?
Al-Rașid spuse:
— Te bănuiesc, și-am să chem numaidecât să vină aici cadiul Abi-Yussuf, ca să cerceteze lucrul și să-mi spună care-i părerea lui. Și, pe cinstea strămoșilor noștri! O, fiică a moșului meu, n-am să mă dau îndărăt de la nimic, dacă ai să fii dovedită vinovată de către cadiu!
Când veni cadiul, Al-Rașid îi spuse:
— O, Abi-Yussuf, ia să-mi spui ce poate fi cu adevărat pata aceasta!
Cadiul se apropie de pat, își puse degetul în mijlocul petei, îl duse apoi în dreptul ochilor, apoi în dreptul nasului, și spuse:
— Este sămânță de bărbat, o, emire al drept-credincioșilor!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute optzeci și una noapte spuse:
O, emire al drept-credincioșilor!
El întrebă:
— De unde poate să fie?
Cadiul, tare uluit și nevoind să rostească vreo vorbă ce i-ar fi atras vrăjmășia aprigei Sett Zobeida, ridică fruntea spre tavan ca pentru a cugeta și zări într-o scobitură aripa unui liliac ghemuit acolo. Și-așa, un gând mântuitor îi strălumină mintea, și spuse:
— Dă-mi o lancie, o, emire al drept-credincioșilor!
Califul îi dete o lancie și Abi-Yussuf străpunse cu ea liliacul, care căzu greoi. Atunci cadiul spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, cărțile doftoricești ne învață că sămânța liliacului se aseamănă de-a mirarea cu cea a omului. Nu încape îndoială că fapta a fost săvârșită de liliacul acesta, la vederea mândrei Sett Zobeida adormite. Ai văzut și tu că l-am pedepsit cu moartea.
Lămurirea aceasta îl mulțumi pe deplin pe calif, care, nemaiîndoindu-se de nevinovăția soției sale, îl coperi pe cadiu cu daruri, în semn de răsplată. Iar Sett Zobeida, la rându-i, peste măsură de fericită, îi făcu daruri strălucite și îl pofti să rămână să mănânce cu ea și cu califul niște poame și niște trufandale ce-i fuseseră aduse.
Cadiul se așeză, așadar, între calif și Sett Zobeida, pe chilim, iar Sett Zobeida curăță o banană și, întinzându-i-o, îi spuse:
— Mai am în grădina mea și alte roade, rare la această vreme a anului; dorești asemenea roade, în locul bananelor?
El răspunse:
— Eu am statornic obicei, o, stăpână a mea, să nu rostesc judecăți în lipsă. Așa că, mai întâi trebuie să văd acele roade, spre a le asemui cu trufandalele de aici, și numai după aceea să-mi dau părerea asupra bunătății lor.
Sett Zobeida trimise numaidecât să se culeagă și să se aducă trufandalele din grădina ei și, dându-i-le cadiului să le guste, îl întrebă:
— Care dintre aceste poame îți plac mai mult acuma?
Cadiul zâmbi cu un aer înțelegător, îl privi pe calif, apoi pe Sett Zobeida, și spuse:
— Pe Allah! Răspunsul este tare anevoios! De-aș zice că-mi place mai mult una dintre aceste roade, aș osândi-o totodată pe cealaltă, și m-aș primejdui să-mi facă vreo tulburare de pântece, prilejuită de ciuda poamelor împotriva mea.
Auzind răspunsul, Al-Rașid și Sett Zobeida se porniră pe un râs de se prăbușiră pe spate.
Iar Șeherezada, văzând după anumite semne că sultanul Șahriar părea mai degrabă că ar fi vroit s-o osândească fără milă pe Sett Zobeida, punând în seama ei vina, se grăbi, ca să-i schimbe gândurile, să-i povestească snoava următoare: