O mie și una de nopți — Volumul 6
15 min de ascultat

Întâmplarea aceasta ne-a rămas de la vestitul cântăreț Isac din Mossul[28], care povestește:

Ieșisem târziu într-o noapte de la un zaiafet la califul El-Mamun și, cum eram tare îmbulzit de un mic zor ce mă sâcâia, o luai pe-o ulicioară în care nu se vedea nici o lumină, mă apropiai de un zid și făcui ce făcui. Tocmai isprăvisem, când, în bezna aceea, simții că îmi cade ceva pe cap. Sării în lături, uluit de-a binelea, apucai lucrul acela și, pipăindu-l pe toate părțile, băgai de seamă, spre marea mea nedumerire, că era un coș mare, spânzurat la cele patru urechi ale lui cu o frânghie ce atârna de pe casă. Îl mai pipăii oleacă și văzui că era căptușit cu mătase pe dinlăuntru și împodobit cu două perne ce miroseau frumos.

Or eu, cum băusem mai mult ca de obicei, mă simții ispitit de mintea mea cea beată să mă sui și să mă așez în coșul ce se înfățișă singur odihnei mele. Nu-mi mai putui înfrâna ispita și mă aciuai în coș. Și numaidecât, până a mai apuca eu să sar îndărăt afară, mă și simții ridicat repede-repede până sus la marginea terasei, unde fusei săltat, fără nici o vorbă, de patru fetișcane care mă lăsară jos pe terasă și mă poftiră să merg după ele. Una mergea înaintea mea cu o făclie în mână, iar celelalte trei se ațineau la spate, silindu-mă să cobor o scară de marmură și să intru într-o sală de o măreție asemenea numai cu cea de la saraiul califului. Și gândeam în mintea mea: „Pesemne că sunt luat drept altcineva, cu care și-or fi dat întâlnire în noaptea aceasta! Allah are să limpezească lucrurile.”

Pe când eu mă aflam în starea aceea de nedumerire, o perdea mare de mătase ce ascundea o parte din sală se trase la o parte și zării atunci zece copile minunate, cu boiurile subțirele, cu trupurile fără de seamăn, unele purtând făclii, altele cățui de aur în care ardeau nardul și aloele. În mijlocul lor pășea o codană ce-ar fi făcut până și stelele să pâlpâie de pizmă. Se legăna în mers și privea galeș în lături, de să facă să zboare până și sufletele cele mai greoie. Or eu, când o văzui, sării pe cele două picioare ale mele și mă temenii dinainte-i până la pământ. Iar ea se uită la mine, îmi zâmbi și îmi spuse:

— Bine ai venit, oaspete!

Pe urmă se așeză și, cu glas răpitor, îmi spuse:

— Șezi, ya sidi!

Eu mă așezai, cu beția vinului de mult risipită și înlocuită cu o amețeală încă și mai grea. Iar ea îmi spuse:

— Și cum ai făcut de-ai venit pe ulița noastră și de te-ai suit în coș?

Eu răspunsei:

— O, stăpână a mea, zorul tainic al lăuntrurilor mele m-a îndemnat până în uliță; pe urmă vinul m-a făcut să mă sui în coș; iar acum bunătatea ta m-a adus în această sală, unde farmecele tale au pus altă amețeală în locul beției din mintea mea.

La cuvintele acestea, fetișcana, vădit mulțumită, mă întrebă:

— Ce meserie ai tu?

Eu mă ferii să-i spun că sunt cântărețul și muzicianul califului, și îi răspunsei:

— Sunt țesător în sukul țesătorilor din Bagdad.

Ea îmi spuse:

— Purtarea ta este aleasă și face cinste sukului țesătorilor. Dacă la ea mai adaugi cumva și cunoașterea poeziei, n-are de ce să ne pară rău că te-am primit printre noi. Știi versuri?

Eu răspunsei:

— Știu.

Ea zise:

— Spune-ne câteva.

Răspunsei:

— O, stăpână a mea, oaspetele este totdeauna oleacă tulburat de primirea ce i se face. Dă-mi, așadar, curaj, începând tu mai întâi să ne spui câteva poezii care-ți plac.

Ea îmi răspunse:

— Bucuroasă!

Și numaidecât spuse o sumă de poezii minunate, de-ale poeților mai de demult, ca Amri'lkais, Zohair, Antara, Nabigha, Amru ben Kalthum, Tharafa și Șanfara, și de-ale poeților mai apropiați de vremea noastră, precum Abu-Nuwas, El-Rakași, Abu-Mossab și alții. Iar eu mă simțeam tot pe-atâta de fermecat de darul său de a spune versuri, pe cât eram de uimit de frumusețea ei. Pe urmă îmi spuse:

— Nădăjduiesc că ți-a trecut tulburarea.

Eu spusei:

— Da! Pe Allah!

Și alesei, la rându-mi, dintre versurile ce le știam, pe cele mai gingașe, și i le procitii cu multă simțire. Când sfârșii, îmi spuse:

— Pe Allah! Habar n-aveam că se găsesc oameni cu gusturi atâta de alese în sukul țesătorilor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute optzeci și cincea noapte spuse:

Oameni cu gusturi atâta de alese în sukul țesătorilor.

După care fu pusă masa, la care nu se precupețiră nici fructele, nici florile; și ea însăși mă îmbia cu cele mai bune bucăți. Și-apoi, după ce masa fu ridicată, se aduseră băuturile și cupele, și ea însăși îmi turnă să beau și îmi spuse:

— Iată ceasul cel mai prielnic pentru stat la taifas. Știi povești frumoase?

Eu mă plecai dinaintea ei și-i istorisii numaidecât o sumedenie de șotii piperate despre crăimi, despre saraiurile și despre obiceiurile lor, până ce ea mă opri deodată ca să-mi spună:

— Chiar că mă minunez până peste măsură să văd un țesător care știa așa de bine obiceiurile domnilor!

Eu răspunsei:

— Nu e deloc de mirare, de vreme ce sunt vecin cu un om minunat care are ușa deschisă la calif și care, în ceasurile de răgaz, e bucuros să-mi împodobească mintea cu toate câte le știe.

Ea îmi spuse:

— Dacă-i așa, mă minunează tot atâta de mult darul tău de a ține minte așa de bine niște amănunte atâta de aidoma.

Iacă-așa! Iar eu, adulmecând aburii de nard și de aloe ce îmbălsămau sala, și privind-o pe acea gazelă, și ascultând-o cum îmi vorbea din ochi și din buze, mă simțeam până peste poate de mulțumit și gândeam în sine-mi: „Ce-ar face califul, de-ar fi aici, în locul meu? De bună seamă că nu și-ar mai putea stăpâni tulburarea și s-ar lăsa răpit de dragoste!”

Fetișcana îmi spuse iarăși:

— Chiar că ești un om ales, mintea îți este împodobită cu foarte frumoase cunoștințe, iar purtarea ta este cât se poate de subțire. Nu-mi mai rămâne să-ți cer decât un lucru.

Eu răspunsei:

— Pe capul și pe ochii mei!

Ea spuse:

— Aș vrea să-mi cânți câteva versuri, însoțindu-te cu lăuta.

Or eu, cântăreț de meserie, nu aveam nici un chef să mă apuc de cântat, așa că răspunsei:

— Cândva am încercat și eu meșteșugul cântării; ci, întrucât nu am ajuns la nici un căpătâi mai de soi, am socotit că e mai cuminte să mă las. Mi-ar plăcea, într-adevăr, să mă supun dorinței tale, ci iertarea pe care o cer se întemeiază pe neștiința mea. În ce te privește, însă, o, stăpână a mea, totul îmi arată că glasul tău trebuie să fie desăvârșit de frumos! Așa că, de-ai vrea, cântă-ne tu ceva, spre a ne face noaptea încă și mai dulce!

Ea atunci porunci să i se aducă lăuta și începu să cânte. Or, în viața mea nu auzisem un glas mai plin, mai adânc și mai desăvârșit, și o cunoaștere așa de iscusită a tuturor glasnelor. Ea văzu uimirea mea și mă întrebă:

— Știi de cine sunt versurile și de cine este muzica?

Eu răspunsei, măcar că n-aveam nici o îndoială în această privință:

— Habar n-am, o, stăpână a mea!

Ea se minună:

— E într-adevăr cu putință să fie cineva pe lume care să nu cunoască acest cântec? Află, dar, că versurile sunt de Abu-Nuwas, iar muzica asta minunată este de marele cântăreț Isac din Mossul.

Eu răspunsei, fără să mă dau în vileag:

— Pe Allah! Isac nu mai este nimic față de tine.

Ea strigă:

— Bakh! Bakh! Mare greșeală faci! Oare-i cineva pe lume care să se măsoare cu Isac? E limpede că nu l-ai ascultat niciodată.

Pe urmă începu să cânte iar, oprindu-se din când în când, ca să vadă de nu-mi lipsește ceva; și petrecurăm așa mai departe, până la revărsat de zori.

Atunci, o femeie bătrână, care trebuie să fi fost doica fetei, veni s-o înștiințeze că sosise ceasul pentru curmarea zaiafetului; iar fetișcana, înainte de a ne despărți, îmi spuse:

— Mai este nevoie să te sfătuiesc a păstra taina, o, oaspete al meu? Întâlnirile tainice sunt ca un zălog ce se lasă la ușă înainte de despărțire.

Eu răspunsei, plecându-mă dinainte-i:

— Nu sunt dintre cei care au trebuință de astfel de sfaturi.

Și, după ce îmi luai rămas-bun de la ea, fusei pus în coș și coborât în uliță.

Ajunsei acasă, unde îmi făcui rugăciunea de dimineață și mă suii în pat, dormind până seara. Când mă deșteptai, mă îmbrăcai degrabă și plecai la sarai; ci musaipii îmi spuseră că stăpânul nostru, califul, era plecat și că îmi lăsase vorbă să-l aștept până la întoarcere, întrucât în noaptea aceea avea o petrecere și era nevoie de mine acolo, ca să cânt. Așteptai, așadar, o bună bucată de vreme; pe urmă, întrucât califul zăbovea să se arate, îmi zisei că ar fi o prostie să pierd o seară ca seara din ajun și alergai pe ulicioara cu casa, unde găsii coșul atârnând. Mă suii în el și, odată ridicat, mă înfățișai fetișcanei.

Când mă văzu, îmi spuse râzând:

— Îmi vine să cred, pe Allah! că ți-ai pus de gând să-ți muți locuința prin preajma noastră.

Eu mă plecai în fața ei și răspunsei:

— Și cine nu și-ar dori așa ceva? Da tu știi bine, o, stăpână a mea, că dreptul la ospeție durează trei zile, iar eu nu sunt decât la cea de a doua zi. De-am să mai vin și după cea de a treia zi, vei avea dreptul să mă pedepsești la sânge.

Petrecurăm noaptea aceea tare minunat, stând de vorbă, povestind întâmplări, procitind stihuri și cântând, ca și în ajun. Dar, când să cobor în coș, mă gândii la mânia califului și îmi zisei: „N-are să mă ierte pentru nimic în lume, doar dacă am să-i povestesc întâmplarea. Și n-are să mă creadă, doar dacă are să cerceteze el însuși.” Așa că mă întorsei către fetișcană și îi spusei:

— O, stăpână a mea, văd că-ți plac cântecele și glasurile frumoase. Or, am un văr care-i cu mult mai gingaș la chip decât mine, mult mai ales ca purtări, are mult mai multe haruri decât mine și cunoaște mai bine decât oricare altul de pe lume cântecele lui Isac din Mossul. Vrei să-mi îngădui a-l aduce cu mine mâine, în cea de a treia zi a minunatei tale ospeții?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute optzeci și șasea noapte spuse:

Mâine, în cea de a treia zi a minunatei tale ospeții?

Ea îmi răspunse:

— Iacătă că ai și început să fii supărător. Dar, de vreme ce vărul tău este așa de ispitit, poți să mi-l aduci.

Îi mulțumii și plecai pe drumul știut.

Când ajunsei acasă, găsii acolo străjile califului, care mă întâmpinară cu vorbe rele, mă înșfăcară și mă târâră dinaintea lui El-Mamun. Îl aflai pe calif șezând în jeț, ca în zilele lui cele mai negre de mânie, cu ochii arzând cumplit. Și, cum mă văzu, îmi și strigă:

— A, fecior de câine, cutezi să n-asculți de porunca mea?

Eu îi spusei:

— Nu, pe Allah! O, emire al drept-credincioșilor. A fost o poveste.

El întrebă:

— Ce poveste?

Eu răspunsei:

— Nu ți-o pot spune decât tainic.

Porunci numaidecât tuturor celor de față să iasă afară și îmi spuse:

— Vorbește!

Eu atunci îi povestii cu de-amănuntul întâmplarea și adăugai:

— Și-acuma, fetișcana ne așteaptă pe amândoi, noaptea aceasta; precum i-am făgăduit.

Când auzi spusele mele, El-Mamun se însenină și îmi zise:

— Hotărât! Socoteala ta este minunată. Și bine-ai făcut că te-ai gândit la mine pentru la noapte.

Și, din clipa aceea, nu mai știu ce să mai facă, așteptând căderea nopții. Iar eu stăruii să-l îndemn să nu care cumva să se dea în vileag, și să mă dea și pe mine, numindu-mă pe numele meu, față cu fetișcana. El îmi făgădui hotărât și, de îndată ce veni vremea prielnică, se îmbrăcă în straie de neguțător și merse împreună cu mine în ulicioara cu pricina.

La locul știut găsirăm două coșuri, nu numai unul, și ne suirăm fiecare în coșul său. Fuserăm ridicați numaidecât și trași pe terasă, de unde coborârăm în sala măreață, în care nu peste mult veni și fetișcana să ne întâmpine, mai frumoasă în seara aceea decât fusese ea vreodată.

Or, băgai de seamă că aprigul calif se îndrăgostea tot mai tare de ea. Iar când fata mai începu să și cânte, fu o nebunie, mai ales că și vinurile cu care ne îmbia, drăgălașă, ne aprindeau mințile. În voioșia și înflăcărarea lui, califul uită deodată făgăduiala ce-mi dase și îmi spuse:

— Ei bine, Isac, ce mai aștepți de nu-i dai răspuns cu vreun cântec pe vreo melodie nouă de-a ta?

Eu atunci, încurcat de-a binelea, fusei nevoit să răspund:

— Ascult și mă supun poruncii tale, o, emire al drept-credincioșilor!

Cum auzi aceste cuvinte, fetișcana ne privi o clipită, se ridică în mare grabă, își coperi obrazul și fugi. Căci pricepuse, și așa se și cuvenea să facă o femeie cuviincioasă, în fața emirului drept-credincioșilor.

Atunci El-Mamun, oleacă mâhnit de plecarea ei din pricina uitării de care se făcuse vinovat, îmi spuse:

— Află îndată cine este stăpânul acestei case.

O chemai pe bătrâna doică și o întrebai cele ce vroia califul să știe. Ea îmi răspunse:

— Ce belea pe noi! O, ce rușine pe capul nostru! Este fata vizirului Hassan ben-Sehl[29].

Numaidecât El-Mamun spuse:

— Să vie-aici vizirul!

Bătrâna ieși tremurând și, peste câteva clipite, vizirul Hassan ben-Sehl intră temenindu-se dinaintea califului. Când îl văzu, El-Mamun începu să râdă și îl întrebă:

— Ai o fată?

El spuse:

— Da! O, emire al drept-credincioșilor!

Califul întrebă:

— Cum o cheamă?

El răspunse:

— Khadiga.

Califul întrebă:

— Este măritată sau este fecioară?

El răspunse:

— Fecioară, o, emire al drept-credincioșilor!

Califul spuse:

— Vreau să mi-o dai de soție legiuită.

El strigă:

— Și fata mea și eu suntem robii tăi, o, emire al drept-credincioșilor!

Califul spuse:

— Adeveresc că mi-a adus zestre o mie de dinari, pe care ai să-i capeți mâine dimineață la palat, din vistierie. Totodată, ai s-o aduci pe fată la sarai, cu toată fala cerută de datina căsătoriei, și-ai să pui să se împartă ca dar din partea mea, tuturor celor ce se vor afla în alaiul miresei, o mie de sate și o mie de moșii de-ale mele.

După care califul se ridică, iar eu îl urmai. Ieșirăm de data aceasta pe ușa cea mare și califul îmi spuse:

— Ai grijă, Isac, să nu care cumva să povestești cuiva despre întâmplare. Chezaș al tăcerii tale este chiar capul tău.

Eu am păstrat taina până la moartea califului și a dulcii Sett Khadiga, care fără de nici o îndoială că a fost femeia cea mai frumoasă pe care au văzut-o ochii mei printre fetele oamenilor. Ci Allah este mai știutor!

După ce Șeherezada povesti această snoavă, micuța Doniazada, din locul unde sta ghemuită, strigă:

— O, surioară, ce dulci, și ce desfătătoare, și ce înmiresmate sunt vorbele tale!

Iar Șeherezada zâmbi și spuse:

— Dar ce-are să mai fie după ce ai să auzi și snoava cu spălătorul de mațe.

Și numaidecât spuse:

0:00