— Află, o, frate al meu, că și eu sunt tot un fiu de domn; iar povestea mea este atâta de ciudată și atâta de nemaipomenită, încât, de-ar fi scrisă cu acul în colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură mântuitoare pentru acela ce ar citi-o cu înțelegere. Nu vreau, așadar, să mai zăbovesc a ți-o povesti!
Tăcu apoi un scurt răstimp, își șterse lacrimile și, cu fruntea sprijinită în mână, începu astfel această minunată istorisire:
— M-am născut, o, frate al meu, în țara Kabul, unde domnește sultanul Tigmos, tatăl meu, domn peste Bani-Șalan și peste Afganistan. Tatăl meu, care este un sultan puternic și drept, are ca supuși ai lui trei sultani, fiecare domnind peste o sută de târguri și peste o sută de cetăți. El poruncește peste o sută de mii de călăreți neînfricați și peste o sută de mii de războinici viteji. Iar maică-mea este fiica sultanului Bahravan, domnul Khorassanului. Numele meu este Janșaș.
De când eram mic copil, tatăl meu a orânduit să deprind științele, meșteșugurile și întrecerile trupești, așa că la vârsta de cincisprezece ani eram socotit printre cei mai buni călăreți din împărăție și stam în fruntea vânătorilor și alergătorilor pe calul meu mai iute decât o antilopă.
Într-una din zile, la o vânătoare la care se aflau sultanul tatăl meu și toate căpeteniile din împărăția sa, umblam de trei zile prin păduri și doborâsem mult vânat, când, la căderea nopții, zării o gazelă nespus de frumoasă, ivindu-se la câțiva pași de locul în care mă aflam împreună cu șapte mameluci de-ai mei. Când ne văzu, se sperie și, sărind deodată, porni în goană cu toată iuțeala ei. Eu atunci, urmat de mameluci, alergai pe urmele ei vreme de mai multe ceasuri; și ajunserăm așa dinaintea unui fluviu tare larg și tare adânc, unde socotirăm că vom izbuti s-o împresurăm și s-o prindem. Ci ea, după o scurtă șovăire, se aruncă în apă și începu să înoate îndepărtându-se către malul celălalt. Iar noi coborârăm grabnic de pe cai, lăsarăm caii în seama unuia dintre mameluci, ne aruncarăm într-o luntre de pescar ce se afla acolo legată la țărm, și vâslirăm de zor să ajungem gazela. Ci când ajunserăm la mijlocul apei, nu mai izbutirăm să fim stăpâni pe luntrea pe care vântul și valurile începură s-o împingă costiș, sub întunericul ce sporea, fără ca strădaniile noastre s-o mai poată îndrepta pe calea cea bună. Și-așa, fuserăm târâți toată noaptea, cu o iuțeală înfricoșătoare, gândind în fiece clipă că avem să fim izbiți de vreo stâncă ieșind dintre valuri ori de vreo altă piedică din calea noastră silită. Și goana ținu la fel toată ziua și toată noaptea următoare. Și de-abia în cealaltă zi dimineața izbutirăm, într-un sfârșit, să ne oprim la un mal la care ne-au aruncat valurile.
Estimp, sultanul Tigmos, tatăl meu, aflase de pieirea noastră pe apă, întrebându-l pe mamelucul care ne păzea caii. La aflarea acelei știri, fu atâta de deznădăjduit, încât izbucni în hohote de plâns, își izbi coroana de pământ, își mușcă mâinile și trimise grabnic în toate părțile în căutarea mea niște cercetași ce cunoșteau acele locuri neumblate. Iar maică-mea, aflând de pieirea mea, se bătu cumplit peste obraji, își sfâșie hainele, își vătăma pieptul, își smulse părul și îmbrăcă haine de jale.
Noi, la rându-ne, după ce ajunserăm la țărm, găsirăm un izvor frumos ce curgea pe sub copaci, și un om stând liniștit și răcorindu-și picioarele în apă. Îi dădurăm cuviincioși binețe și îl întrebarăm unde ne aflăm. Omul însă, fără a ne întoarce binețea, ne răspunse prin câteva vorbe de neînțeles, cu un glas asemănător unui cârâit de cioară sau ca al vreunei alte păsări de pradă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și patra noapte spuse:
Sau ca al vreunei alte păsări de pradă. Pe urmă se ridică deodată, se împărți dintr-o zvâcnitură în două bucăți, despicându-se pe mijloc, și doar cu trunchiul alergă spre noi, în vreme ce jumătatea lui de jos alerga în altă parte. Și în aceeași clipită, din toate părțile pădurii, se iviră alți oameni asemănători cu cel dintâi, care alergară la izvor, se împărțiră în două părți dintr-o zvâcnitură de dare îndărăt, și se năpustiră asupra noastră cu trunchiul numai. Se repeziră atunci la trei dintre mamelucii ce se aflau mai aproape, și începură numaidecât să-i sfâșie lacomi, pe când eu și ceilalți trei mameluci ai mei, înfricoșați cum nu se mai poate, sărirăm în luntre. Și, mai degrabă vrând să fim înghițiți de o mie de ori de ape, decât să fim mâncați de acele dihănii, zorirăm să ne depărtăm de țărm, lăsându-ne duși iarăși de valuri. Și-atunci văzurăm cum alergau pe mal, străduindu-se să ne ajungă, în vreme ce trunchiurile îi mâncau pe cei trei amărâți de mameluci ai mei, toate picioarele și coapsele, într-o fugă nebună, ce ne înghețase în luntrea scăpată de altminteri din primejdia lor. Și eram tare uluiți de lăcomia cumplită a acelor trunchiuri cu pântecele tăiat și ne întrebam cum de era cu putință asemenea lucru, plângând totodată soarta nefericiților noștri tovarăși.
Valurile ne purtară așa până a doua zi, și-atunci ajunserăm la un pământ acoperit cu pomi roditori și cu flori minunate, într-o grădină mare. Ci, după ce legarăm luntrea la țărm, eu nu vrusei să cobor pe mal de data aceasta și îi trimisei pe cei trei mameluci să meargă ei întâi să cerceteze locurile. Plecară, dar, înainte și, după ce lipsiră o jumătate de zi, se întoarseră să-mi spună că străbătuseră o bună bucată de pământ, mergând și la dreapta și la stânga, fără să fi găsit nimic bănuielnic; după care văzuseră un palat de marmură albă, cu turnul de cleștar curat, iar în mijlocul palatului se întindea o grădină măreață luminată de un lac. Intraseră în palat și văzuseră o sală uriașă în care se aflau niște jețuri de fildeș orânduite împrejurul unui jeț de aur împodobit cu diamante și cu bălașe; nu zăriseră însă pe nimenea, nici în grădină, nici în palat.
După ce îmi spuseră aceste lucruri liniștitoare, mă hotărâi să cobor din luntre și luai împreună cu ei drumul către palat. Începurăm mai întâi prin a ne astâmpăra foamea mâncând poame minunate din pomii din grădină, pe urmă intrarăm în palat ca să ne odihnim. Eu mă așezai în jețul de aur, iar mamelucii se așezară pe jețurile de fildeș; și, privind acea priveliște, îmi adusei aminte de tatăl meu, de mama mea și de jețul meu de domnie pierdut, și începui să plâng; iar mamelucii plângeau și ei amarnic.
Pe când stam așa cufundați în tristețe, auzirăm un vuiet mare, asemenea vuietului mării, și văzurăm îndată că intră în sala în care ne aflam un alai alcătuit din viziri, și din emiri, și din curteni, și din căpetenii; ci toți erau din neamul maimuțelor. Erau de tot soiul. Iar noi socotirăm că ne-a venit sfârșitul. Ci marele vizir al maimuțelor, care era un goril uriaș, veni, cu semne vădite de supunere, și se temeni dinaintea mea. Și îmi spuse, cu grai de om, că și el și întreg norodul lui mă primesc de sultan al lor, și că pe cei trei mameluci îi numesc căpetenii peste oștile lor. Pe urmă, după ce porunci să ni se aducă să mâncăm gazele fripte, mă pofti să merg să cercetez oastea de maimuțe, supușii mei, înainte de lupta ce urma s-o avem cu vechii lor vrăjmași, ghulii ce sălășluiau pe meleagurile învecinate.
Eu atunci, cum eram amarnic de trudit, rugai pe marele vizir și pe ceilalți să mă lase singur, nemaiținând cu mine decât pe cei trei mameluci. După ce ne sfătuirăm în privința noii împrejurări în care ne aflam, hotărârăm să fugim cât mai iute de acel palat și de acele locuri, și ne îndreptarăm către luntre; dar, când ajunserăm la apă, văzurăm că luntrea pierise, și fuserăm nevoiți să ne întoarcem la palat, unde dormirăm până dimineața.
Când ne deșteptarăm, marele vizir al noilor mei supuși veni să mi se închine și îmi spuse că totul era gata pentru lupta împotriva ghulilor. Și, totodată, ceilalți viziri aduseră la ușa palatului, pentru mine și pentru mamelucii mei, patru câini mari, ce trebuiau să ne slujească de cai, și care aveau frâie cu lanțuri de oțel. Iar eu și mamelucii fuserăm nevoiți să încălecăm pe câini și să trecem înainte, pe când în urma noastră, cu urlete și cu țipete înfricoșătoare, venea întreaga oaste fără de număr a supușilor mei, maimuțele, în frunte cu marele meu vizir.
După o zi și o noapte de umblet, ajunserăm înaintea unui munte înalt și negru, unde se aflau vizuinele ghulilor care nu zăboviră să se arate. Aveau înfățișări osebite, ci toți erau înfricoșători. Unii aveau cap de bou și trup de cămilă, alții semănau cu hienele, pe când alții aveau o înfățișare de o neînchipuită groază și care nu semăna cu nimic cunoscut.
Când ne zăriră ghulii, începură să coboare din munte. Și, oprindu-se la o mare depărtare, începură prin a ne acoperi cu o ploaie de pietre. Supușii mei răspunseră în același fel, și bătălia se dovedi în curând cumplită, și dintr-o parte și din cealaltă. Eu și mamelucii mei, înarmați cu arcurile noastre, slobozirăm înspre ghuli o mulțime de săgeți, care uciseră un mare număr dintre ei, spre bucuria supușilor mei, pe care o priveliște ca aceea îi umplea de înflăcărare. Așa că sfârșirăm prin a dobândi biruința și pornirăm goana după ghuli.
Atunci eu și mamelucii hotărârăm să ne folosim de neorânduiala goanei și, călări pe câini, să fugim de la supușii mei, maimuțele, luând-o la fugă înspre cealaltă parte, fără ca ei să ne zărească. Și, în cea mai mare goană, pierirăm din ochii lor.
După o goană lungă, ne oprirăm spre a lăsa câinii să-și tragă sufletul, și văzurăm în fața noastră o stâncă mare, cioplită în chip de tablă, și pe care o înscriere în limba ebraică spunea: „O, tu, cel prins acuma, și pe care ursita te-a aruncat pe acest tărâm spre-a te face sultan maimuțelor, de vrei să scapi de sultănie și să fugi, două drumuri ți se deschid înainte pentru izbăvire: unul dintre aceste drumuri se află la dreapta ta, și acesta-i cel mai scurt ca să ajungi la țărmul oceanului ce înconjură lumea; el străbate însă pustietăți sălbatice, pline de dihănii și de ginnii răufăcători. Celălalt, la stânga, este lung de patru luni de mers, și străbate o vale mare, care este Valea Furnicilor. Luând-o pe acest drum și ferindu-te de furnici, vei ajunge la un munte de foc, la poalele căruia se află Cetatea Ovreilor. Eu, Soleiman ben-Daud, am scris acestea, spre mântuirea ta!”
După ce, peste măsură de uimiți, citirăm acea inscripție, ne grăbirăm să pornim pe drumul din stânga, ce trebuia să ne ducă la Cetatea Ovreilor, trecând prin Valea Furnicilor.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și cincea noapte spuse:
Trecând prin Valea Furnicilor. Dar nu apucarăm să străbatem nici măcar cale de-o zi, că și auzirăm pământul tremurând sub noi și nu peste mult văzurăm ivindu-se în urma noastră și ajungându-ne în goana mare supușii mei, maimuțele, cu marele vizir în frunte. Când ne ajunseră, ne înconjurară din toate părțile, scoțând urlete de bucurie că ne găsiseră, iar marele vizir se făcu tălmaciul tuturora rostind un potop de proslăviri pentru mântuirea noastră.
Întâlnirea cu el ne pricinui mare amărăciune, dar ne ferirăm să ne-o arătăm și ne pregăteam să facem cale întoarsă către palat împreună cu supușii mei, când văzurăm cum iese din valea pe care o străbăteam o ordie de furnici, fiecare furnică fiind mare cât un câine. Și, într-o clipită, se porni o încăierare înfricoșată între supușii mei și furnicile cele hâde. Or, furnicile le prindeau pe maimuțe între fălci și, dintr-o crănțănitură, le și retezau în două, pe când maimuțele tăbărau câte zece pe o furnică spre a izbuti s-o ucidă.
Noi atunci gândirăm să ne folosim de încăierare și să fugim călări pe câinii noștri; din nenorocire, numai eu izbutii să scap, căci cei trei mameluci ai mei fură zăriți de furnici, și înșfăcați, și retezați în două de fălcile lor amarnice. Iar eu scăpai, plângând pierderea celor de pe urmă tovarăși, și ajunsei la o apă pe care o trecui înot, dând drumul câinelui, pe celălalt mal, unde îmi pusei mai întâi hainele la uscat; apoi mă cufundai în somn până dimineața, socotind că acum nu mai sunt gonit de nimeni, de vreme ce pusesem apa între mine și furnici și supușii mei, maimuțele.
Când mă deșteptai, pornii la drum și umblai zile și zile în șir, hrănindu-mă cu ierburi și rădăcini, până ce ajunsei la muntele cu pricina, la poalele căruia văzui într-adevăr o cetate mare, care era Cetatea Evreilor, întocmai precum mi se arătase în înscrierea de pe stâncă. Da un fapt, despre care înscrierea nu pomenea nimic și pe care îl băgai de seamă mai târziu, mă minună mult în cetatea aceea: băgai de seamă că vadul unei ape mari, pe care în ziua când am intrat în cetate îl străbătusem cu piciorul, fiind secat, era plin cu apă în celelalte zile ale săptămânii; și așa aflai că apa aceea, îmbelșugată în celelalte zile, nu mai curgea deloc în ziua de sâmbătă, ziua de sărbătoare a evreilor. Or eu intrai în cetate chiar într-o zi de sâmbătă și nu văzui pe nimeni pe uliți. Atunci mă dusei la cea dintâi casă pe care o întâlnii în cale, deschisei ușa și intrai. Mă pomenii într-o sală în care ședeau jos roată o mulțime de inși cu chipuri preacinstite. Atunci, îndemnat de înfățișarea lor, mă apropiai cuviincios și le spusei, după ce mă temenii adânc:
— Sunt Janșaș, fiul sultanului Tigmos, stăpânul peste Kabul și căpetenia peste Bani-Șalan. Mă rog vouă, o, stăpânii mei, la ce depărtare mă aflu de țara mea și pe ce drum să apuc ca să ajung la ea? Și-apoi mi-e tare foame!
Atunci toți cei care se aflau acolo se uitară la mine, fără a-mi răspunde, iar cel care părea să fie șeicul lor îmi spuse prin semne, fără să rostească o vorbă:
— Mănâncă și bea, dar să nu vorbești nimic!
Și îmi arătă o tavă cu bucate uluitoare, cum eu nu mai văzusem nicăierea, și care, judecând după mireasma lor, trebuia să fi fost gătite cu ulei. Mâncai, băui și păstrai tăcerea.
Când isprăvii, șeicul evreilor se apropie de mine și mă întrebă, tot numai prin semne:
— Cine? De unde? Unde?
Atunci îl întrebai și eu, tot prin semne, dacă puteam să răspund și, la un semn de încuviințare urmat de un altul ce vroia să spună: „Nu rosti decât trei cuvinte!”, întrebai:
— Caravană Kabul când?
El îmi răspunse prin semne:
— Nu știu!
Și cu degetul îmi făcu semn să plec, întrucât îmi sfârșisem masa.
Mă temenii atunci dinaintea lui, mă temenii și dinaintea celorlalți care se aflau acolo, și ieșii, minunându-mă peste măsură de acele obiceiuri ciudate. În uliță, încercai să mă dumiresc mai bine, când auzii într-un sfârșit un pristav care striga:
— Cine dorește să capete o mie de galbeni și o tânără roabă fără de seamăn, să vină după mine pentru o slujbă de un ceas!
Eu, lipsit cum eram de toate, mă dusei la pristav și îi spusei:
— Primesc să îndeplinesc slujba aceea, și totodată și mia de dinari și pe tânăra roabă!
El atunci mă luă de mână și mă duse la o casă tare bogată, unde, pe un jeț de fildeș, ședea un evreu bătrân. Pristavul se temeni dinaintea lui și spuse:
— Iacătă, într-un sfârșit, un tânăr străin, singurul care a răspuns la chemarea pe care de trei zile o tot strig!
La cuvintele lui, evreul cel bătrân, stăpânul casei, mă pofti să stau jos lângă el, îmi arătă multă bunăvoință, porunci să mi se aducă mâncare și băutură din belșug, iar când masa se sfârși îmi întinse o pungă cu o mie de galbeni safi, poruncind totodată robilor lui să mă îmbrace cu o mantie de atlaz și să mă ducă la roaba pe care mi-o dăruia de la bun început pentru slujba ce urma s-o săvârșesc și despre care încă nu știam nimic.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și șasea noapte spuse:
Și despre care încă nu știam nimic.
Atunci robii, după ce mă îmbrăcară în mantia de atlaz, mă poftiră în iatacul în care mă aștepta fetișcana. Și fata într-adevăr era o tinerică tare frumoasă, cu care mă lăsară singur, să-mi petrec noaptea. Și-așa că, găsind-o desăvârșită, îmi petrecui cu ea trei zile și trei nopți, mâncând, bând și făcând ceea ce era de făcut. Iar în dimineața celei de-a patra zile, bătrânul mă pofti la el și îmi spuse:
— Ești gata să îndeplinești acuma slujba pentru care te-am năimit și cu care te-ai învoit de la bun început?
Mărturisii că sunt gata să-mi îndeplinesc slujba, fără să știu despre ce era vorba.
Atunci bătrânul evreu le porunci robilor să pregătească și să aducă doi catâri înșăuați. El încălecă pe unul dintre catâri, iar eu pe celălalt, și îmi spuse să-l urmez. Merserăm cu pas grăbit și călătorirăm așa până la ceasul de prânz, când ajunserăm la poalele unui munte înalt și ascuțit, pe coastele căruia nu se zărea nici o cărare pe care să se poată cineva primejdui a merge călare. Descălecarăm atunci de pe catâri, iar bătrânul îmi întinse un cuțit și îmi spuse:
— Înfige-l în pântecele catârului tău. E vremea să te apuci de treabă!
Eu îl ascultai și înfipsei cuțitul în pântecele catârului, care muri repede; pe urmă, la porunca evreului, jupuii catârul și netezii pielea. Atunci el îmi spuse:
— Acuma trebuie să te întinzi la pământ pe această piele, și să te cos în ea ca într-un sac.
Iar eu îl ascultai tot așa, și mă întinsei pe piele, și bătrânul mă cusu cu grijă în ea; pe urmă îmi spuse:
— Ascultă bine la vorbele mele. O pasăre mare are să vină deodată să se repeadă la tine și să te ia să te ducă în cuibul ei de pe vârful acestui munte prăvălatic. Ferește-te să nu cumva să te miști atunci când ai să te simți în văzduh, căci pasărea ți-ar da drumul și, căzând, te-ai zdrobi de pământ; dar, după ce are să te ridice sus pe munte, taie pielea cu cuțitul pe care ți l-am dat și ieși din sac. Pasărea are să se sperie și are să fugă. Tu atunci să strângi pietrele nestemate cu care este presărat vârful muntelui și să mi le arunci. Pe urmă, să cobori și să vii la mine.
Or, de-abia apucă bătrânul evreu să sfârșească de spus toate astea, că mă și simții ridicat în văzduhuri și, în câteva clipe, fusei dus sus pe vârful muntelui. Atunci tăiai sacul cu cuțitul și scosei afară capul. Când mă văzu, pasărea cea înfricoșătoare se sperie și se avântă în zbor, bătând din aripi. Începui atunci să adun rubine, smaralde și alte pietre scumpe presărate pe jos, și le aruncai bătrânului evreu. Când însă vrusei să cobor, băgai de seamă că nu era acolo nici o cărare pe care să-mi pot pune piciorul. Și îl văzui pe bătrânul evreu cum încalecă pe catârul lui și cum o ia la drum grabnic, ca să piară din vederea mea.
Eu atunci, deznădăjduit cu desăvârșire, începui să-mi plâng soarta și mă hotărâi să cercetez în ce parte ar fi mai bine să mă îndrept. Până la urmă, pornii înainte, la noroc, și rătăcii așa vreme de două luni, până ce, la capătul șirului de munți, ajunsei la intrarea într-o vale măreață, unde apele, pomii și florile, însoțite de ciripitul dulce al păsărelelor, îl slăveau pe Atoatefăcătorul. Acolo văzui un palat uriaș ce se ridica drept în văzduh, și o luai într-acolo. Ajunsei la ușă, și, pe o laviță din sala de la intrare, găsii un moșneag cu chipul strălucind de lumină. Ținea în mână un schiptru de rubin și avea pe cap o cunună de diamante. Mă temenii dinainte-i, iar el îmi răspunse cu bunăvoință și îmi spuse:
— Șezi jos lângă mine, fiule!
Și, după ce șezui, mă întrebă:
— De unde vii așa, pe acest pământ pe care nicicând nu l-a călcat picior de adamit? Și unde vrei să ajungi?
Eu, drept orice răspuns, izbucnii în suspine. Atunci bătrânul îmi spuse:
— Contenește-ți plânsul, copile al meu, căci îmi îndurerezi inima. Fă-ți curaj, și mai întâi ia de mănâncă și bea, să te întărești.
Și mă duse într-o sală mare, unde îmi aduse să mănânc și să beau. Și, după ce mă văzu mai înseninat, mă rugă să-i povestesc povestea mea; iar eu îi îndeplinii cererea și îl rugai la rându-mi să-mi spună și el cine era și al cui era acel palat.
El îmi răspunse:
— Află, o, fiule, că palatul acesta a fost zidit odinioară de stăpânul nostru Soleiman, al cărui locțiitor întru ocârmuirea păsărilor sunt eu. În fiecare an, toate păsările de pe pământ vin aici să mi se închine. Dacă, dar, vrei să te întorci în țara ta, am să te dau în seama lor, de îndată ce-au să vină să capete porunci de la mine, iar ele au să te ia și să te ducă în țara ta. Dar, ca să-ți treci vremea până la venirea lor, poți să te preumbli peste tot prin palat și poți să intri în toate sălile, afară numai de una ce se deschide cu cheia de aur pe care o vezi între aceste chei pe care ți le dau.
Și bătrânul, căpetenia păsărilor, îmi întinse cheile și mă lăsă slobod să fac ce vreau.
Pornii să cercetez mai întâi sălile dinspre curtea saraiului, apoi intrai în celelalte odăi, care toate erau orânduite spre a sluji de locuință păsărilor, și mă pomenii dinaintea ușii ce se deschidea cu cheia de aur.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și șaptea noapte spuse:
Dinaintea ușii ce se deschidea cu cheia de aur.
Și zăbovii acolo mult timp s-o privesc, necutezând nici măcar s-o ating cu mâna, din pricina vorbelor ce-mi spusese bătrânul; dar până la urmă nu putui să-mi înfrâng ispita de care îmi era plin sufletul, să văd ce este în acea încăpere. Vârâi cheia de aur în încuietoare, descuiai ușa și intrai, plin de sfială, în locul oprit.
Or, departe de a da cu ochii de vreo priveliște înfricoșătoare, văzui mai întâi, în mijlocul unui chioșc cu podeaua încrustată cu nestemate de toate culorile, un havuz înconjurat de păsări de aur, iar prin ciocurile lor curgea apa cu un clipocit atât de minunat, încât mi se părea că aud glasul fiecăreia dintre ele cum răsună în pereții de argint. De jur împrejurul havuzului se aflau, împărțite după feluritele și vrăjitoarele lor soiuri, straturi de flori care își îngemănau culorile cu cele ale poamelor. Nisipul pe care pășeam era făcut din pulbere de smaralde, și se așternea până la treptele unui jeț ce se ridica dinaintea havuzului cel minunat. Jețul era tot cioplit numai dintr-o piatră de rubin ale cărui fețe revărsau peste grădină strălucirea roșie a razelor lui reci și făceau să sclipească apa printre potoapele de nestemate.
Mă oprii vrăjit dinaintea atâtor minuni zămislite numai din îngemănarea lucrurilor firii; pe urmă mă dusei și șezui în jețul de rubin peste care atârna un polog de atlaz roșu, și închisei o clipă ochii ca să las priveliștea aceea proaspătă să pătrundă cât mai adânc în sufletul meu descântat.
Când deschisei ochii, văzui că se apropiau de havuz, scuturându-și penele albe, trei porumbițe zarife, ce veneau să se scalde. Poposiră cu gingășie pe marginea cea lată a havuzului de argint și, o, priviri ale mele uluite! După un potop de îmbrățișări și de alintături dulci, își aruncară de pe ele mantiile de pene albe și răsăriră, într-o goliciune de iasomie, sub chip de fecioare frumoase ca luna. Și îndată se scufundară în havuz, și numai pletele lor strălucitoare pluteau ca un zbor de flacără pe fața apei.
Când văzui așa, o, frate Belukia, simții că mințile încep să mi se ducă. Și, nemaiputându-mi stăpâni tulburarea, alergai la havuz și strigai:
— O, fetelor, o, frumoaselor ca luna, o, domnițelor!
Când mă văzură, scoaseră un țipăt de spaimă și, sărind sprintene din apă, alergară la hainele de pene pe care le aruncară peste goliciunea lor. Și zburară în copacul cel mai înalt dintre copacii care adumbreau havuzul, și începură să chicotească uitându-se la mine.
Eu atunci mă apropiai de copac, ridicai privirile și spusei:
— O, domnițelor, mă rog vouă, spuneți-mi cine sunteți! Eu sunt Janșaș, fiul sultanului Tigmos, stăpânul peste Kabul și căpetenia peste Bani-Șalan.
Atunci, cea mai tânără dintre cele trei, chiar aceea ai cărei nuri mă tulburaseră cel mai pojarnic, îmi spuse:
— Suntem fiicele sultanului Nassr, care locuiește în palatul de diamante. Am venit aici ca să ne plimbăm și să ne veselim oleacă.
Eu spusei:
— Atunci, o, stăpâna mea, fie-ți milă și vino de-ți împlinește veselia cu mine!
Ea îmi spuse:
— Da de când oare pot copilele să se veselească așa cu băieții, o, Janșaș? Ci, dacă ții morțiș să mă cunoști mai bine, nu ai decât să vii după mine la saraiul tatălui meu.
Și, rostind aceste cuvinte, îmi aruncă o privire care îmi săgeta inima; și plecă în zbor, împreună cu cele două surori ale ei, pierind din ochii mei.
Dacă le văzui că se duc, deznădăjduit până peste poate, scosei un țipăt amarnic și mă prăbușii sub copac.
Nu știu cât am zăcut acolo; dar, când mi-am venit iarăși în fire, bătrânul, căpetenia păsărilor, se afla lângă mine și îmi stropea Fața cu apă de flori. Când mă văzu că deschid ochii, îmi spuse:
— Vezi, copile, ce pățești dacă nu mă asculți? Nu ți-am spus eu să nu deschizi ușa de la încăperea aceea?
Eu, drept orice răspuns, nu putui decât să izbucnesc în suspine; pe urmă ticluii aceste stihuri:
Mi-e inima răpită de-o tânără fecioară, Cu trupul ca un cântec, suavă și ușoară, Cu mijloc cum nu-i altul pe lume mai mlădiu. Iar buzele ei roșii, cu zâmbetul nurliu, Fac să se-nfioare, de ciuda lor, pizmașe, Și trandafirii roșii, și pietrele bălașe. Săgețile din arcul sprâncenelor ei reci Străbat până departe și lasă răni pe veci. Frumoaso! Nu-i ca tine o alta! Stingi, zâmbind, Chiar sfânta frumusețe slăvită, de la Ind.
Când isprăvii de rostit stihurile, bătrânul îmi spuse:
— Pricep ce-ai pățit. Ai văzut copilele-porumbițe care vin să se scalde aici.
Eu strigai:
— Le-am văzut, o, taică al meu, și mă rog ție să-mi spui unde se află saraiul în care sălășluiesc ele împreună cu tatăl lor, sultanul Nassr!
El răspunse:
— Nu gândi că vei izbândi să ajungi cumva acolo, o, fiule, întrucât sultanul Nassr este una dintre căpeteniile cele mai puternice ale ginnilor, iar eu tare mă îndoiesc că ți-ar da vreuna din fetele lui de soție. Mai bine pregătește-te să te întorci în țara ta. Am să-ți înlesnesc eu însumi călătoria, dându-te în seama păsărilor care au să vină în curând să mi se închine și care au să-ți slujească de călăuze.
Eu răspunsei:
— Îți mulțumesc, taică, da eu nu am să mă mai întorc la părinții mei, dacă n-am s-o mai văd pe copila care mi-a vorbit!
Și, după ce rostii cuvintele acestea, mă aruncai plângând la picioarele bătrânului și mă rugai de el să-mi spună cum le-aș mai putea vedea pe copilele străvestite în porumbițe.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și opta noapte spuse:
Cum le-aș putea vedea pe copilele străvestite în porumbițe.
— Pricep că ți-e inima arsă de dragostea pentru cea mai frumoasă dintre ele, și am să-ți arăt mijlocul de a o mai vedea o dată. Să te pitești, așadar, pe după acești copaci și să aștepți răbduriu întoarcerea porumbițelor. Să le lași să se dezbrace și să coboare în havuz, și-atunci, deodată, să te repezi la mantiile lor de pene și să le înșfaci. Ele atunci au să-ți vorbească tare dulce, au să se apropie de tine, au să te învăluie într-un potop de alinturi și au să te roage fierbinte, spunându-ți vorbe cum nu se poate mai drăgălașe, ca să le dai îndărăt penele. Ci tu ferește-te să nu care cumva să te lași înduplecat, căci s-ar sfârși atunci totul pentru totdeauna. Dimpotrivă! Să nu le dai hainele îndărăt cu nici un chip și să le spui: „Tare aș vrea să vă dau penele, o, minunatelor, ci trebuie să aștept până ce are să vină șeicul!” Și să aștepți, așa, sosirea mea, spunându-le vorbe gingașe; iar eu am să mă pricep cumva să găsesc chip de a face lucrurile să se întoarcă spre folosul tău.
La cuvintele acestea, îi mulțumii din suflet bătrânului vătaf al păsărilor și alergai pe dată să mă ascund pe după copaci, în vreme ce el se duse în iatacul lui spre a-și întâmpina supușii.
Șezui acolo multă vreme, așteptând să se întoarcă fetele. Într-un sfârșit, auzii niște bătăi de aripi și niște râsete prin văzduh, și le văzui pe cele trei porumbițe cum coboară pe marginea havuzului. Se uitară în dreapta, se uitară în stânga, să vadă de nu cumva le pândește careva. Pe urmă, cea care îmi vorbise se întoarse către celelalte două și le spuse:
— Nu socotiți, surorilor, că s-ar putea să fie ascuns cineva în grădină? Ce s-o fi făcut tânărul de mai înainte?
Ci surorile ei spuseră:
— O, Șamsa, nu te mai îngrijora atâta și grăbește-te să faci ca noi!
Și tustrele se dezbrăcară atunci de penele lor și se afundară în apă, albe și goale, ca argintul strecurat. Și erau ca trei lune oglindite în apă.
Așteptai să înoate până la mijlocul havuzului și sării deodată drept în picioare, repezindu-mă iute ca fulgerul și înșfăcând mantia fetei pe care o îndrăgisem. Iar la fapta mea de răpitor răspunseră trei țipete de spaimă, și le văzui pe cele trei fete, rușinate că fuseseră prinse în zbenguielile lor, cum se cufundă în apă cu totul, nelăsând afară decât capetele și înotând către mine cu priviri plângătoare. Ci eu, încredințat că de data aceasta le aveam în mână, începui să râd dându-mă îndărăt de pe marginea havuzului și fluturând mantia de pene.
Văzând așa, copila care îmi vorbise întâia oară și care se numea Șamsa îmi spuse:
— Cum de cutezi, o, flăcăule, să pui stăpânire pe ceea ce nu este al tău?
Eu răspunsei:
— O, porumbița mea, ieși din havuz și vino să stai de vorbă cu mine.
Ea spuse:
— Tare aș vrea să stau de vorbă cu tine, o, flăcău frumos, dar sunt goală cu totul și nu pot să ies așa din havuz. Dă-mi îndărăt mantia și îți făgăduiesc că ies din apă și stau de vorbă cu tine.
Eu spusei:
— O, lumină a ochilor mei, o, stăpâna mea, o, domniță a frumuseții, o, roadă a inimii mele, de ți-aș da mantia îndărăt ar fi ca și cum mi-aș pune capăt zilelor cu chiar mâna mea. Așa că nu pot să ți-o dau până ce nu are să vină aici prietenul meu, șeicul ocârmuitor al păsărilor.
Ea îmi spuse:
— Atunci, de vreme ce nu ai luat decât mantia mea, du-te oleacă mai încolo și întoarce capul spre partea cealaltă, ca să mă lași să ies din havuz și să le dai răgaz surorilor mele să se acopere; iar ele au să-mi împrumute câteva pene de-ale lor, ca să-mi ascund ceea ce trebuie numaidecât să ascund.
Eu îi spusei:
— Asta pot s-o fac!
Și mă îndepărtai și mă așezai în spatele jețului de rubin.
Atunci ieșiră din apă întâi cele două surori mai mari și se îmbrăcară repede cu penele lor; pe urmă smulseră câteva dintre penele lor cele mai frumoase și întocmiră în grabă un fel de șorțuleț; o ajutară apoi pe sora lor mai mică să iasă din apă, o încinseră cu șorțulețul și mă strigară:
— Acum poți să vii.
Iar eu alergai dinaintea gazelelor și căzui în genunchi la picioarele nurliei Șamsa și îi îmbrățișai genunchii, însă ținând strașnic de mantie, ca nu cumva să mi-o ia și să fugă în zbor. Ea atunci mă ridică și începu să-mi spună o sumedenie de vorbe dulci și să mă învăluie cu un potop de alinturi, ca să mă înduplece să-i dau mantia; ci mă ferii cu mare grijă să nu mă dau supus rugăminților ei; și izbutii s-o aduc la jețul de rubin în care mă așezai luând-o pe genunchii mei.
Atunci, dacă văzu că nu poate să-mi scape, se hotărî într-un sfârșit să răspundă dorurilor mele. Își aruncă brațele împrejurul gâtului meu și îmi întoarse sărut la sărut și dezmierdare la dezmierdare, în vreme ce surorile ei zâmbeau, privind în toate părțile ca să vadă de nu cumva vine cineva peste noi.
Pe când stam așa, șeicul, ocrotitorul meu, deschise ușa și intră. Ne ridicarăm întru cinstirea lui, îi ieșirăm în întâmpinare și îi sărutarăm cuviincioși mâinile. El ne rugă să ședem jos și, întorcându-se către gingașa Șamsa, îi spuse:
— Sunt bucuros, fiica mea, de alegerea pe care ai făcut-o cu acest flăcău. Tatăl său este sultanul Tigmos, stăpânul Afganistanului. Așa că bine ai face să primești a te uni cu el și să-l îndupleci și pe sultanul Nassr, tatăl tău, să-ți dea încuviințarea.
Ea răspunse:
— Ascult și mă supun.
Atunci șeicul îi spuse:
— Dacă primești cu adevărat această unire, jură-mi și făgăduiește-mi că ai să-i fii credincioasă soțului tău și că n-ai să te desparți de el niciodată.
Și frumoasa Șamsa se ridică numaidecât și făcu jurământul cerut, dinaintea preacinstitului șeic. Atunci el ne spuse:
— Să-i mulțumim celui Preaînalt pentru unirea voastră, copiii mei. Și facă el să fiți fericiți. Iată, chem asupra voastră a amândurora binecuvântarea lui. Puteți acum să vă iubiți în voie. Iar tu, Janșaș, poți să-i dai mantia îndărăt, căci n-are să te mai părăsească.
Și, după ce rosti cuvintele acestea, șeicul ne duse într-o sală în care se aflau niște saltele acoperite cu chilimuri, precum și niște tablale pline cu poame frumoase și cu alte lucruri alese. Iar Șamsa, după ce le rugă pe surorile sale să se ducă înaintea ei la palatul tatălui lor, ca să-i vestească nunta și să-l înștiințeze de întoarcerea ei cu mine, fu cum nu se poate mai drăgălașă și binevoi să curețe cu chiar mâna ei poamele și să le împartă cu mine.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute șaizeci și noua noapte spuse:
Să le împartă cu mine.
După care ne culcarăm amândoi, unul în brațele celuilalt, peste măsură de fericiți.
Dimineața, Șamsa se deșteptă înaintea mea. Se îmbrăcă strâns în penele ei, mă trezi, mă sărută între ochi și îmi spuse:
— E vremea să mergem la palatul de diamante la sultanul Nassr, tatăl meu. Grăbește, dar, și îmbracă-te!
Eu o ascultai numaidecât și, când fusei gata, ne duserăm să-i sărutăm mâinile șeicului ocârmuitor al păsărilor și să-i mulțumim din tot sufletul.
Apoi Șamsa îmi spuse:
— Acum suie-te pe umerii mei și ține-te bine, căci călătoria are să fie cam lungă, măcar că eu sunt hotărâtă să merg cât pot de iute.
Și mă luă pe grumaji și, după cel din urmă rămas-bun de la ocrotitorul nostru, mă purtă prin văzduh cu iuțeala fulgerului și nu peste mult mă lăsă jos la o mică depărtare de intrarea palatului de diamante. Iar de acolo pornirăm încetișor către palat, în vreme ce ginni slujitori, trimiși de sultan, alergau vestind sosirea noastră.
Sultanul Nassr, tatăl gingașei Șamsa și stăpânul ginnilor, arătă o bucurie până peste poate când mă văzu. Mă luă în brațe și mă strânse la piept. Pe urmă porunci să fiu îmbrăcat cu un caftan falnic de zarafâr, îmi puse pe cap o cunună tăiată dintr-o piatră de diamant, apoi mă duse dinaintea sultanei, mama soției mele, care îmi mărturisi mulțumirea ei și o lăudă pe fiica sa pentru alegerea pe care o făcuse cu mine. Îi dărui apoi fiicei sale un morman de nestemate, de care palatul era plin, și porunci să fim duși amândoi la hammam, unde fuserăm spălați și înmiresmați cu apă de trandafiri, de mușc, de ambră și de uleiuri care ne înviorară de minune. După care se orânduiră în cinstea noastră ospețe ce ținură treizeci de zile și treizeci de nopți în șir.
Atunci îmi mărturisii dorința de a o înfățișă și eu la rându-mi pe soția mea părinților mei, în țara mea. Iar sultanul și sultana, măcar că le părea tare rău să se despartă de fiica lor, îngăduiră dorința mea, dar îmi cerură să le făgăduiesc că am să mă întorc în fiecare an să petrec la ei un răstimp. Pe urmă sultanul porunci să se facă un jeț atâta de mare ca lățime și ca lungime cât să poată cuprinde pe treptele lui două sute de ginni bărbați și două sute de ginni femei. Noi doi ne suirăm în jeț, iar cele patru sute de ginni bărbați și femei, ce se aflau acolo pentru a ne sluji, ședeau în picioare pe trepte, în vreme ce o oaste întreagă alcătuită din alți ginni slujeau de purtători ai jețului. După ce ne luarăm și cel de pe urmă bun-rămas, purtătorii jețului se ridicară în văzduh cu jețul și porniră să lunece peste pământ atâta de iute, încât în două zile străbătură o depărtare de doi ani de umblet. Și ajunserăm fără nici un necaz la palatul tatălui meu de la Kabul.
Când tatăl meu și mama mea mă văzură că sosesc după o lipsă ce le răpise orice nădejde de a mă mai găsi vreodată, și după ce se săturară s-o privească pe soția mea și aflară cine era și în ce împrejurări mă însurasem cu ea, rămaseră peste măsură de fericiți și plânseră din suflet, sărutându-mă și sărutând-o și pe mult-iubita mea Șamsa. Ba biata maică-mea fu atâta de tulburată, încât căzu la pământ fără de simțire și nu-și veni în fire decât cu ajutorul apei de trandafiri aduse de soția mea Șamsa.
După toate ospețele și după toate darurile împărțite cu prilejul sosirii și al nunții noastre, tatăl meu o întrebă pe Șamsa:
— Ce lucru aș putea face, o, copila mea, care să-ți fie mai pe plac?
Iar Șamsa, care avea pofte cumpătate, răspunse:
— O, norocitule sultan, nu râvnesc decât să avem o casă a noastră în mijlocul unei grădini scăldate de izvoare.
Și sultanul, tatăl meu, slobozi numaidecât poruncile cuvenite, și peste un răstimp scurt avuserăm saraiul nostru și grădina noastră, unde trăiam peste măsură de fericiți.
După un an petrecut așa în mijlocul unui potop de huzururi, soția mea Șamsa vru să-i mai vadă pe tatăl și pe mama sa la palatul de diamante și îmi aduse aminte făgăduința ce-o făcusem de a merge în fiecare an să ne petrecem un timp împreună cu ei. Nu vrusei să mă împotrivesc, întrucât o iubeam tare mult; ci, vai! Nenorocirea avea să se abată asupra capetelor noastre din pricina acelei călătorii blestemate!
Ne suirăm așadar în jețul purtat de ginnii ce ne slujeau și călătorirăm cu mare spor, străbătând în fiecare zi o întindere de o lună de cale, și poposind seara în preajma vreunui izvor sau la umbra pomilor, ca să ne odihnim. Or, într-o zi, poposirăm chiar pe locul acesta de aici, să ne petrecem noaptea, și soția mea Șamsa dori să meargă să se scalde în apa acestui râu ce curge pe dinaintea noastră. Făcui tot ce putui ca s-o împiedic, vorbindu-i despre răceala prea mare a serii și de răul ce ar putea veni de aci; nu vroi să mă asculte și luă câteva dintre roabele sale, să se scalde împreună cu ea. Se dezbrăcară pe țărm și intrară în apă, unde Șamsa părea că e luna răsărind împresurată de un alai de stele. Se hârjoneau acolo și se jucau între ele, când deodată Șamsa scoase un țipăt de durere și se prăbuși în brațele roabelor sale; iar roabele se grăbiră s-o scoată din apă și s-o aducă pe mal. Da când vrusei să-i vorbesc și s-o îngrijesc, ea era moartă. Și roabele îmi arătară pe călcâiul ei urma mușcăturii unui șarpe de apă.
La priveliștea aceea, mă prăbușii la pământ fără de simțire. Și atâta de mult zăcui așa, încât toți mă socotiră și pe mine mort. Ci, vai! Eu aveam să rămân în viață după Șamsa, ca s-o jelesc și să-i întocmesc mormântul pe care-l vezi. Iar celălalt mormânt este chiar mormântul meu, pe care l-am zidit alături de mormântul sărmanei mele preaiubite. Și acum îmi trec viața în lacrimi și în amintiri grele, așteptând clipa când voi adormi alături de soția mea Șamsa, departe de împărăția mea pe care am dat-o uitării, departe de lumea care pentru mine s-a schimbat într-o pustietate amară, în ungherul acesta singuratic al morții.
După ce frumosul flăcău trist sfârși de povestit lui Belukia povestea sa, își ascunse fața în mâini și începu să suspine. Atunci Belukia îi spuse:
— Pe Allah! O, frate al meu, povestea ta este atâta de uluitoare și de nemaipomenită, încât am uitat până și de cele ce am pățit eu însumi, măcar că socotesc că am trecut prin niște minunății de întâmplări. Sprijină-te pe Allah în durerea ta, o, fratele meu, îmbogățească-ți El sufletul cu harul uitării!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă ca de obicei, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaptezecea noapte spuse:
Îmbogățească-ți El sufletul cu harul uitării! Mai rămase cu el vreme de un ceas, încercând să-l înduplece a-l însoți la împărăția lui, spre a schimba aerul și priveliștea; ci zadarnic.
Atunci chiar că fu nevoit să-l lase, de teamă să nu-l supere; și, după ce îl îmbrățișă și îi mai spuse câteva vorbe de mângâiere, porni la drum către cetatea de scaun, unde ajunse fără de nici un necaz, după ce lipsise cinci ani.
Și de-atunci nu mai am nici o știre despre el! Și de altminteri, acuma, că ești tu aici, o, Hassib, îl dau cu totul uitării pe tânărul crai Belukia, pe care am tot nădăjduit să-l mai văd o dată, într-o zi sau alta. Tu măcar n-ai să mă părăsești așa de repede și chiar gândesc să te țin la mine ani lungi, nelăsându-te să duci lipsă de nimic, fii bine încredințat. Și-apoi mai am încă atâtea întâmplări minunate să-ți povestesc, încât cea a tânărului Belukia și a frumosului flăcău trist au să ți se pară niște biete întâmplări de toată ziua. Oricum, ca să-ți dau numaidecât o dovadă de binele pe care ți-l vreau, iată femeile mele cum se pregătesc să ne aducă de mâncare și de băut, și cum stau gata să înceapă a ne cânta, ca să ne vrăjească să ne aline mințile până dimineață!
Când sultănița Yamlika, domnița de sub pământ, isprăvi de povestit tânărului Hassib, fiul lui Danial cel învățat, povestea lui Belukia și a tânărului flăcău trist, după ce zaiafetul și cântecele și danțurile femeilor-șarpe luară sfârșit, adunarea se ridică, și se alcătui alaiul pentru a se întoarce la cealaltă cetate de scaun. Ci tânărul Hassib, care își iubea nespus de mult mama și soția, răspunse:
— O, domniță Yamlika, eu nu sunt decât un biet tăietor de lemne, iar tu mă îmbii aici cu o viață plină de desfătări; am însă acasă o mamă și o soție. Și nu pot, pe Allah! Să le mai las să mă aștepte multă vreme, în deznădejdea lipsei mele. Îngăduie-mi, așadar, să mă întorc la ele, altminterea de bună seamă că au să moară de durere. Ci fără îndoială că are să-mi pară rău toată viața mea că n-am putut să ascult și celelalte povești cu care ai de gând să mă fericești în timpul șederii mele în împărăția ta.
La aceste cuvinte, împărăteasa Yamlika înțelese că pricina plecării lui Hassib era cum nu se poate mai întemeiată, și îi spuse:
— Vreau din tot sufletul, o, Hassib, să te las să te întorci lângă mama și lângă soția ta, măcar că mă întristează nespus despărțirea de un ascultător atât de cu luare-aminte ca tine. Ci nu-ți cer decât un jurământ, fără de care mi-ar fi cu neputință să te las să pleci. Trebuie să-mi făgăduiești că n-ai să te duci să te speli la hammam niciodată de-aci înainte, toată viața ta. Altminteri, are să urmeze pieirea ta. Deocamdată nu pot să-ți spun mai mult.
Tânărul Hassib, pe care cererea aceasta îl ului cu totul, nu vru s-o supere pe domnița Yamlika și făcu jurământul cerut, legându-se să nu se ducă niciodată să se spele la hammam, toată viața lui. Atunci domnița Yamlika, după ce își luă rămas-bun de la el, porunci unei femei-șarpe să-l însoțească până la ieșirea din împărăția ei, a cărei poartă era ascunsă într-o casă părăginită, de cealaltă parte a locului unde se afla hruba cu miere prin care Hassib izbutise să se strecoare în lăcașul cel de sub pământ.
Soarele amurgea în zare când Hassib ajunse pe ulița lui și bătu la ușa casei sale. Maică-sa veni să deschidă și, când îl cunoscu, scoase un țipăt lung și se aruncă în brațele lui, plângând de bucurie. Iar soția lui, la rându-i, auzind acel țipăt, alergă la ușă, îl cunoscu și ea și i se temeni după cuviință, sărutându-i mâinile. Pe urmă intrară în casă și se lăsară cuprinși în voie de cea mai vie bucurie.
După ce se mai potoliră oleacă, Hassib le ceru vești despre tăietorii de lemne, vechii lui tovarăși, care îl părăsiseră în hruba cu miere. Maică-sa îi povesti cum aceștia veniseră și-i aduseseră știrea morții lui în colții unui lup, cum ei ajunseseră neguțători bogați și stăpâni cu multe averi și prăvălii mari, și cum, cu fiecare zi, văzuseră lumea sporind tot mai mult dinaintea lor.
Atunci Hassib cugetă o clipă și îi spuse mamei sale:
— Mâine să te duci la ei în suk, să-i strângi la un loc pe toți și să le dai vestea că m-am întors, spunându-le că aș fi tare mulțumit să-i văd.
A doua zi, mama lui Hassib nu pregetă să facă așa, iar tăietorii de lemne, aflând vestea, se schimbară la chip și răspunseră că ascultă și că se supun în ce privește întâmpinarea de bun venit. Pe urmă se sfătuiră între ei și hotărâră să orânduiască lucrurile cât mai bine. Mai întâi îi dăruiră mamei lui Hassib mătăsuri și țesături frumoase, și o însoțiră până acasă, înțelegându-se ca fiecare să-i dea lui Hassib jumătate din ceea ce stăpâneau ei ca averi, ca robi și ca bogății.
Când ajunseră dinaintea lui Hassib, se temeniră și îi sărutară mâinile. Pe urmă îi înfățișară darurile lor, rugându-l să le primească și să uite greșeala pe care o săvârșiseră față de el. Iar Hassib nu vroi să le păstreze dușmănie, primi darurile și spuse:
— Ceea ce s-a petrecut s-a petrecut, și nimic n-ar fi putut opri să se întâmple ceea ce trebuia să se întâmple.
Atunci ei își luară rămas-bun de la el, încredințându-l de recunoștința lor, iar Hassib ajunse din ziua aceea un bogat, și se așeză în suk ca neguțător, deschizând o prăvălie care era cea mai frumoasă dintre toate prăvăliile.
Într-o zi, ducându-se la prăvălie, ca de obicei, trecu prin fața hammamului așezat la intrarea sukului. Or, stăpânul hammamului tocmai sta și se răcorea dinaintea ușii lui și, când îl văzu pe Hassib, se temeni și spuse:
— Fă-mi cinstea și intră în hammamul meu. Nu te-a avut nici măcar o dată ca mușteriu, nicicând. Astăzi însă vreau să te îmbăiez numai așa, pentru cheful meu, iar masagiii au să te frece cu o mănușă nouă de iarbă de mare și au să te săpunească strașnic cu niște mănunchiuri de lifa de care nimeni nu s-a slujit încă.
Hassib însă, amintindu-și de jurământul făcut, răspunse:
— Nu, pe Allah! Nu pot să primesc poftirea ta, o, șeicule! Căci m-am juruit să nu intru niciodată într-un hammam.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute șaptezeci și una noapte spuse:
M-am juruit să nu intru niciodată într-un hammam.
La cuvintele lui, stăpânul hammamului, care nu putea să creadă într-un asemenea jurământ, din pricină că nici un bărbat, fie și cu primejdia de a muri, nu poate să nu se spele de fiecare dată când face treaba obișnuită cu soția lui, se minună:
— De ce nu vrei să primești, o, stăpâne al meu? Pe Allah! Jur la rându-mi că, dacă mai stărui în hotărârea ta, am să mă despărțesc pe dată de cele trei soții ale mele. Jur de trei ori pe legea despărțeniei!
Ci întrucât Hassib, în ciuda acelui jurământ atâta de greu pe care-l auzise, tot nu vroia să primească, stăpânul hammamului se aruncă la picioarele lui, rugându-l fierbinte să nu-l silească să-și îndeplinească jurământul; și îi săruta picioarele plângând și îi spunea:
— Iau asupra capului meu răspunderea pentru fapta și toate urmările ei.
Și toți trecătorii ce se strânseseră împrejurul lor, aflând despre ce este vorba și auzind de jurământul de despărțenie, începură și ei să-l roage pe Hassib să nu-i aducă pe degeaba nenorocire unui om care l-a poftit să-i facă o scaldă fără să-i ceară nici o plată. Pe urmă, văzând zădărnicia vorbelor lor, se hotărâră cu toții să-l ia cu de-a sila, îl înșfăcară pe Hassib și îl duseră, cu toate urletele lui amarnice, înlăuntrul hammamului, îi turnară toți de-a valma vreo douăzeci-treizeci de ligheane de apă în cap, îl frecară, îl bușumară, îl săpuniră, îl șterseră și îl învăluiră în ștergare calde, îi înfășurară capul cu un cearceaf frumos tivit și înflorat. Pe urmă, stăpânul hammamului, bucuros cum nu se mai poate văzându-se izbăvit de jurământul de despărțenie, îi aduse lui Hassib o ceașcă de sorbet înmiresmat cu ambră, și îi spuse:
— Fie-ți scalda plăcută și binecuvântată! Iar băutura aceasta răcorească-te așa cum m-ai răcorit tu pe mine!
Ci Hassib, pe care toată tevatura aceea îl umpluse de o spaimă tot mai mare, nu știa de trebuie să se lepede ori să primească cinstirea de la urmă, și tocmai da să răspundă, când deodată hammamul fu năpădit de străjerii sultanului, care se repeziră la el și îl înșfăcară așa cum era, în găteala lui de la hammam. Și, în ciuda strigătelor și a împotrivirii lui, îl cărară la saraiul sultanului și îl puseră în mâna marelui vizir, care îl aștepta la ușă, peste măsură de nerăbdător.
Când îl văzu pe Hassib, vizirul se arătă bucuros cum nu se mai poate, îl întâmpină cu semnele de cinstire cele mai vădite și îl rugă să-l însoțească la sultan. Și Hassib, hotărât acuma să-și lase ursita să curgă, îl urmă pe marele vizir, care îl duse dinaintea sultanului, într-o sală în care se aflau, rânduiți după treapta cinurilor, două mii de valii, două mii de musaipi dintre cei mai de frunte, și două mii de gâzi cu spadele la brâu, neașteptând decât un semn ca să reteze capete. Cât despre sultan, acesta ședea culcat pe un pat mare de aur și părea că doarme, cu capul și cu fața acoperite de un văl de mătase.
Văzând acestea toate, înfricoșatul Hassib se simți că moare și se prăbuși la picioarele patului domnesc, mărturisind în fața tuturor că nu este vinovat de nimic. Ci marele vizir se grăbi să-l ridice cu toate semnele de cinstire și îi spuse:
— O, fiu al lui Danial, așteptăm de la tine să-l scapi pe sultanul nostru Karazdan. Fața și trupul lui sunt acoperite de o lepră rămasă până acuma fără leac. Și ne-am gândit la tine, ca să-l lecuiești, căci tu ești fiul învățatului Danial.
Și toți cei de față, valiii, curtenii, musaipii și gâzii strigară de-a valma:
— Numai de la cine așteptăm vindecarea sultanului Karazdan!
La cuvintele acestea, buimăcitul de Hassib își zise: „Pe Allah! Ei mă cred mare învățat”. Pe urmă îi spuse marelui vizir:
— Sunt, într-adevăr, fiul lui Danial. Dar nu sunt decât un neștiutor. Am fost dat la școală și n-am învățat nimic; au vrut să mă învețe cum se lecuiesc bolile, dar după o lună s-au lăsat păgubași, văzând proasta înzestrare a minții mele. Iar maică-mea, ajunsă la capătul puterilor, mi-a cumpărat un măgar și niște frânghii și m-a făcut tăietor de lemne. Și asta-i toată meseria mea și tot ce știu.
Dar vizirul îi zise:
— Degeaba îți mai ascunzi tu priceperea, o, fiu al lui Danial. Știm prea bine că, de-am vântura noi Răsăritul și Apusul, tot n-am găsi un doftor pe potriva ta.
Hassib, topit, spuse:
— Păi cum aș putea eu, o, vizirule plin de înțelepciune, să-l vindec, când habar nu am nici de boli, nici de leacuri?
Vizirul răspunse:
— O, tinere, degeaba mai tăgăduiești. Știm cu toții că vindecarea sultanului stă în mâinile tale.
Hassib ridică mâinile spre cer și întrebă:
— Cum așa?
Vizirul spuse:
— Da, de bună seamă! Poți să izbutești vindecarea, căci tu o cunoști pe domnița de sub pământ, împărăteasa Yamlika, cea al cărei lapte de fecioară, luat pe nemâncate ori folosit ca balsam, lecuiește bolile cele mai de nevindecat.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute șaptezeci și doua noapte spuse:
Lecuiește bolile cele mai de nevindecat.
Auzind atare cuvinte, Hassib pricepu că acea dezvăluire era urmarea intrării lui la hammam. Și încercă să tăgăduiască. Strigă, dar:
— N-am văzut niciodată acel lapte și habar n-am cine este domnița Yamlika. Acuma aud întâia oară numele acesta.
Vizirul zâmbi și zise:
— Dacă tăgăduiești, am să-ți dovedesc că tăgada nu-ți poate sluji la nimic. Eu spun că tu ai fost la împărătița Yamlika. Or, toți cei care au fost la ea înainte de tine, în vremurile de demult, s-au întors de acolo cu pielea neagră pe pântece. Cartea pe care o am aici, sub ochi, ea mi-a spus taina. Sau, mai degrabă, o, fiu al lui Danial, pielea de pe pântecele acelora care au fost la domnița Yamlika nu se face neagră decât după ce ei intră la hammam. Or, iscoadele pe care le-am pus la hammam ca să cerceteze pântecul tuturor celor ce se scaldă au venit pe dată să-mi spună că pântecul tău s-a făcut deodată negru, în vreme ce te spălau. Degeaba mai tăgăduiești acuma.
Și, rostind cuvintele acestea, marele vizir se apropie de el, îi trase la o parte ștergarele ce-l înfășurau și îi lăsă pântecul gol. Și pântecul îi era negru ca pântecul unui bivol.
Când văzu așa, Hassib, de spaimă, era mai-mai să cadă din picioare fără de simțire; pe urmă îi veni un gând și spuse vizirului:
— Trebuie să-ți mărturisesc, o, stăpâne al meu, că eu m-am născut cu pântecele negru.
Vizirul zâmbi și zise:
— Nu era așa când ai intrat în hammam. Iscoadele mi-au spus.
Hassib însă, care nu voia în ruptul capului s-o înșele pe domnița de sub pământ dând în vileag lăcașul ei, tăgădui mai departe că ar fi avut vreo legătură cu ea sau că ar fi văzut-o vreodată. Atunci vizirul făcu semn spre doi gâzi, care se apropiară de Hassib, îl întinseră pe jos, gol cum era, și începură să-i tragă pe amândouă tălpile niște lovituri atâta de amarnice și atâta de dese, încât ar fi murit, de nu s-ar fi hotărât să strige cerând iertare și mărturisind adevărul. Îndată vizirul porunci să fie ridicat de jos, iar ștergarele cu care era înfășurat Hassib la sosire să fie schimbate cu un caftan falnic. După care îl duse el însuși în curtea saraiului, unde îl puse să încalece pe un cal frumos din grajdurile domnești, încălecă și el pe alt cal și, însoțiți amândoi de un mare alai, porniră la drum spre casa părăginită pe unde ieșise Hassib de la Yamlika.
Acolo vizirul, care învățase din cărțile de știință vrăjile, începu să ardă niște mirodenii și să rostească descântecele pentru deschiderea porților, în vreme ce Hassib, la rându-i, urmând porunca vizirului, o ruga fierbinte pe domniță să i se arate. Și deodată se stârni un cutremur ce-i prăbuși la pământ mai pe toți cei de față, și se deschise o despicătură prin care se ivi, într-un talger de aur purtat de patru balauri cu capete de om vărsând flăcări, împărăteasa Yamlika, al cărei chip strălucea ca aurul.
Se uită la Hassib cu ochii plini de mustrare și îi spuse:
— O, Hassib, așa îți ții tu jurământul pe care mi l-ai făcut?
Și Hassib strigă:
— Pe Allah, o, domniță! Păcatul este al vizirului, care era să mă omoare în bătaie!
Ea spuse:
— Știu. Și de aceea nici n-am să te pedepsesc. Te-au silit să vii aici și m-au silit și pe mine să ies din locuința mea, pentru lecuirea sultanului. Și vii să-mi ceri lapte pentru a săvârși vindecarea. Am să-ți dăruiesc ceea ce îmi ceri, în amintirea găzduirii pe care ți-am dat-o și a luării-aminte cu care m-ai ascultat. Iată, dar, două borcănașe cu laptele meu. Ca să izbândești vindecarea sultanului, trebuie să te învăț cum să le folosești. Vino, așadar, mai aproape!
Hassib se apropie de domniță, și ea îi spuse în șoaptă, așa ca să nu fie auzită decât de el:
— Unul dintre borcănașe, cel însemnat cu o dungă roșie, slujește la vindecarea sultanului. Celălalt însă este menit vizirului care a poruncit să fii ciomăgit. Așa că, după ce are să vadă vindecarea sultanului, vizirul o să vrea să bea și el din laptele meu, ca să se ferească de boli, iar tu să-i dai să bea din cel de al doilea borcănaș.
Pe urmă, împărătița Yamlika îi dărui lui Hassib cele două borcănașe cu lapte și pieri pe dată, în vreme ce pământul se închise iarăși peste ea și peste balaurii care o purtau.
Când ajunse la sarai, Hassib făcu întocmai precum îi arătase împărătița. Se duse așadar la sultan și îl pofti să bea din borcănașul însemnat cu dunga roșie. Și, cum bău din acel lapte de fecioară, sultanul începu să asude din tot trupul și, în câteva clipite, toată pielea lui vătămată de lepră începu să cadă bucăți-bucăți și, pe măsură ce cădea, în locul acela creștea o piele curată și albă ca argintul. Și se vindecă pe dată. Ci vizirul vru și el să bea din laptele domniței de sub pământ, luă celălalt borcănaș și îl goli dintr-o sorbitură. Și îndată începu să se umfle și să se tot umfle, și ajunse mare cât un elefant, plesni deodată din toată pielea lui și muri pe loc. Și grăbiră să-l ducă și să-l îngroape.
Iar sultanul, dacă se văzu vindecat, îl pofti pe Hassib să stea jos lângă el, îi mulțumi din tot sufletul și îl căftăni mare vizir, în locul celui ce murise sub ochii lui. Porunci apoi să-l îmbrace într-un caftan de fală, împodobit cu nestemate, și puse să fie strigată numirea lui prin tot palatul, după ce îi dărui trei sute de mameluci, și trei sute de fecioare drept cadâne, afară de trei domnițe de sânge împărătesc, care, laolaltă cu soția lui, făceau astfel patru soții legiuite. Îi mai dărui apoi trei sute de mii de dinari de aur, trei sute de catâri, trei sute de cămile și o sumedenie de vite: bivoli, boi și oi.
După care, toți musaipii, toți curtenii și toți mai-marii împărăției, urmând porunca sultanului, care le spuse: „Cel care mă cinstește pe mine, îl cinstește și pe el!”, se apropiară de Hassib și îi sărutară mâna, unul după altul, mărturisindu-i supunere și încredințându-l de cinstirea lor. Pe urmă, Hassib luă în stăpânire palatul vizirului de mai înainte și se mută acolo cu mama, cu soțiile și cu cadânele lui. Și trăi așa în fală și bogăție ani mulți, având vreme să învețe și a citi și a scrie.
După ce Hassib învăță să citească și să scrie, își aduse aminte că tatăl său Danial fusese un mare învățat și se simți ispitit s-o întrebe pe maică-sa de nu cumva bătrânul îi lăsase ca moștenire cărțile și scrierile sale. Mama lui Hassib răspunse:
— Fiul meu, taică-tău, înainte de a muri, a aruncat toate hârtiile și toate scrierile, și nu ți-a lăsat drept moștenire decât o foaie mică de hârtie, pe care m-a însărcinat să ți-o înmânez atunci când ai să-ți mărturisești o asemenea dorință!
Și Hassib spuse:
— Tare aș dori s-o am, căci vreau să învăț acum tot ce este de trebuință spre a cârmui mai bine treburile împărăției!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaptezeci și treia noapte spuse:
Spre a cârmui mai bine treburile împărăției.
Atunci mama lui Hassib alergă să scoată din lacra în care își ascunsese giuvaierurile foaia cea mică de hârtie, singura adiată a învățatului Danial, și veni să i-o înmâneze lui Hassib, care o luă și o despături. Și citi aceste simple cuvinte: „Orice știință este deșartă, căci vin vremile când alesul lui Allah are să le arate oamenilor izvoarele înțelepciunii. Acela se va numi Mahomed. Cu el și cu tovarășii lui și cu drept-credincioșii lui fie pacea și binecuvântarea până la sfârșitul veacurilor!”
Și-aceasta-i, o, norocitule sultan, spuse mai departe Șeherezada, povestea lui Hassib, fiul lui Danial, și a împărătesei Yamlika, domnița de sub pământ. Ci Allah este mai știutor!
Când isprăvi Șeherezada de istorisit povestea aceasta vrăjitoare, sultanul Șahriar strigă deodată:
— Simt că îmi năpădește sufletul o mohoreală grea, o, Șeherezada. Încât ia bine aminte că, dacă are să țină tot așa, tare mă tem că mâine dimineață într-o parte are să-ți stea capul și într-alta trupul.
La atare vorbe, micuța Doniazada, speriată, se ghemui de tot pe chilim, iar Șeherezada, fără să se tulbure, răspunse:
— Dacă-i așa, o, norocitule sultan, am să-ți istorisesc vreo două snoave, taman atât cât să treacă noaptea. După care, Allah este Atoateștiutor!
Și sultanul întrebă:
— Păi cum vei face să găsești o poveste și scurtă și înveselitoare totodată?
Șeherezada zâmbi a râde și spuse:
— Chiar acestea sunt, o, norocitule sultan, poveștile pe care le știu eu cel mai bine. Așa că am să-ți istorisesc numaidecât vreo două chisnovături scoase din Florile hazului și din Grădina snoavelor. Și pe urmă să mi se taie capul!
Și numaidecât spuse: