De mult știm, o, norocitule sultan, că Harun Al-Rașid, califul, se chinuia deseori de nesomn, din pricina grijilor pe care i le da împărăția. Or, într-o noapte, degeaba se tot răsuci el în patul lui, și pe-o parte și pe alta, că tot nu izbuti să ațipească; ba se istovi și mai tare de zădărnicia strădaniilor acelea. Aruncă atunci furios cu piciorul pătura de pe el și, bătând din palme, îl chemă pe Massrur, spătarul, care veghea necurmat la ușă, și îi zise:
— Massrur, găsește-mi ceva cu care să mă veselești, căci nu izbutesc să ațipesc!
Massrur răspunse:
— Doamne al meu, nimica nu este mai potrivit pentru liniștirea sufletului și potolirea simțurilor decât o plimbare în noapte! Afară, în grădină, noaptea e frumoasă. Să coborâm printre copaci și flori; și să privim stelele și semnele lor mărețe, și să ne minunăm de frumusețea lunii ce trece lin printre ele și coboară până la fluviu ca să se scalde în ape.
Califul spuse:
— Massrur, sufletul meu nu râvnește să vadă asemenea lucruri în noaptea aceasta.
Massrur grăi:
— Doamne al meu, ai în sarai trei sute de minuni; și fiecare minune are un iatac al ei. Mă duc să le vestesc pe toate să fie gata, iar tu ai să treci pe la perdelele de la fiecare iatac și ai să le cercetezi pe fiecare în parte în toată goliciunea lor, mai cu seamă că ele n-au să știe că ești acolo.
Califul spuse:
— Massrur, saraiul acesta este saraiul meu, iar fetișcanele acelea sunt roabele mele; ci sufletul meu, în seara aceasta, nu râvnește nimic de la ele.
Massrur spuse:
— Doamne al meu, poruncește și-i adun dinaintea ta pe toți cărturarii, pe toți înțelepții și pe toți poeții din Bagdad. Înțelepții să-ți spună cugetări alese, învățații să-ți istorisească ce-au mai dibăcit ei prin hrisoave, iar poeții să-ți vrăjească mințile cu stihurile lor.
Califul răspunse:
— Massrur, sufletul meu, în seara aceasta, nu râvnește nimic din toate astea.
Massrur grăi:
— Doamne al meu, în saraiul tău sunt o mulțime de paji răpitori și flăcăiandri desfătători la înfățișare. Mă duc, dacă poruncești, să le spun să vină aici și să-ți țină tovărășie.
Califul răspunse:
— Massrur, sufletul meu, în seara aceasta, nu râvnește asemenea desfătări.
Massrur spuse:
— Doamne al meu, atunci taie-mi capul! Poate că aceasta ar fi singura cale de a-ți risipi aleanul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și șaptea noapte spuse:
Doamne al meu, atunci taie-mi capul! Poate că aceasta ar fi singura cale de a-ți risipi aleanul.
La aceste cuvinte, Al-Rașid se porni să râdă cu hohote; pe urmă zise:
— Hei, Massrur, poate că într-o zi ai s-o pățești și pe asta! Da până una alta du-te de vezi dacă nu cumva se mai află în sala de la intrare careva cu adevărat vrednic de privit și de ascultat.
Massrur ieși numaidecât să îndeplinească porunca și se întoarse pe dată să-i spună califului:
— O, emire al drept-credincioșilor, nu l-am găsit afară decât pe Ibn Al-Mansur.
Și Al-Rașid întrebă:
— Care Ibn Al-Mansur? N-o fi Ibn Al-Mansur din Damasc?
Căpetenia hadâmbilor spuse:
— Ba e chiar el, bătrânul cel mehenghi!
Al-Rașid spuse:
— Adu-l degrabă!
Și Massrur îl aduse pe Ibn Al-Mansur, care spuse:
— Salamaleikum, o, emire al drept-credincioșilor!
Al-Rașid îi răspunse la fel și spuse:
— Ya Ibn Al-Mansur, povestește-mi vreo pățanie de-a ta.
Acela răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, vrei să-ți povestesc vreun lucru pe care l-am văzut eu însumi, ori ceva ce mi s-a povestit și mie?
Califul răspunse:
— De-ai văzut vreun lucru cu adevărat uimitor, grăbește-te de mi-l povestește, căci lucrurile văzute sunt cu mult mai căutate decât cele ce sunt cunoscute numai din poveste!
Al-Mansur spuse:
— Atunci, o, emire al drept-credincioșilor, ascultă-mă cu urechile deschise și cu dulce luare-aminte.
Califul răspunse:
— Ya Ibn Al-Mansur, iată-mă-s gata să te ascult cu urechea, să te privesc cu ochiul și să-ți dăruiesc o dulce luare-aminte.
Atunci Ibn Al-Mansur spuse:
— Află, o, emire al drept-credincioșilor, că eu în fiecare an mă duc la Bassra să-mi petrec câteva zile la emirul Mohammad al-Hașemi, caimacamul tău din cetatea aceea. Într-un an, mă duc așadar la Bassra, după obiceiul meu, și, când ajung la sarai, îl văd pe emir gata să încalece pe cal și să plece la o vânătoare cu câini. Când mă văzu, nu pregetă, după salamalecurile de bun venit, să mă poftească să-l însoțesc; ci eu îi spusei:
— Iartă-mă, Domnia Ta; căci pe mine numai vederea unui cal și-mi și tulbură mistuirea, și de-abia știu să mă țin pe măgar. Nu se cade să merg la vânătoare cu câini pe spinarea unui măgar!
Emirul Mohammad mă iertă, lăsându-mi deschis tot saraiul lui și poruncind slugilor să mă slujească cu toată grija și să nu care cumva să duc lipsă de ceva cât voi ședea acolo. Și așa făcură.
După ce emirul plecă, îmi zisei: „Pe Allah! Ya Ibn Al-Mansur, iată că de ani și ani vii necurmat de la Bagdad la Bassra și te-ai mulțumit până astăzi, drept toată plimbarea, să te tot muți din sarai în grădină și din grădină în sarai. Treaba asta nu e de nici un folos pentru luminarea ta. Așa că du-te acuma, când ai destulă zăbavă, și cată să vezi și tu vreun lucru mai deosebit pe ulițele Bassrei. Că de altminteri nici nu e nimic mai de dorit ca umbletul pentru a ajuta la mistuire; iar mistuirea ta chiar că este cam anevoioasă; și te-ai îngrășat și te-ai umflat ca un burduf.” Atunci, mă lăsai supus de glasul sufletului meu supărat pe burduhănia mea și mă ridicai pe dată, îmi pusei hainele cele mai frumoase și ieșii din sarai ca să hoinăresc oleacă, pe ici, pe colea, la nimereală.
Or, bine știi, o, emire al drept-credincioșilor, că Bassra are șaptezeci de ulițe și că fiecare uliță este lungă de șaptezeci de parasanji, după măsura de la Irak. Încât, de la o vreme, mă pomenii deodată rătăcit printre atâtea ulițe și, în încurcătura mea, începui să merg tot mai grăbit, neîndrăznind să întreb pe nimeni ce cale să iau, de teamă să nu mă fac de râs. Așa că începui să asud amarnic; și mă mai cuprinse și o sete mare; și gândii că fără doar și poate soarele năprasnic are să topească toată grăsimea cea simțitoare de sub pielea mea.
Zorii atunci s-o iau pe cea dintâi uliță din cale, căutând să dau de vreo umbră, și așa ajunsei într-o fundătură unde se afla intrarea într-o casă mare cu o înfățișare tare frumoasă. Intrarea aceea era pe jumătate ascunsă sub niște perdele de mătase roșie și da într-o grădină ce se afla dinaintea casei. Pe fiecare latură se afla câte o laviță de marmură, adumbrită de o boltă de viță agățătoare, și care mă poftea să mă așez acolo spre a-mi trage sufletul.
Pe când îmi ștergeam fruntea și suflam de căldură, auzii din grădină un glas de femeie ce cânta tânguitor cântecul acesta:
De când frumosul căprior s-a dus,
Mi-e inima plină de jale-amară.
E deci păcat, așa cum el a spus, Să mă iubească-o tânără fecioară?
Glasul care cânta era așa de frumos, iar eu rămăsei așa de nedumerit de acele cuvinte, încât spusei sufletului meu: „Dacă stăpâna glasului o fi la fel de frumoasă pe cât îmi dă de înțeles cântecul, trebuie să fie o făptură minunată”. Atunci mă ridicai, mă apropiai de intrare și trăsei la o parte binișor perdeaua; și încet-încet începui să privesc, în așa fel ca să nu fiu văzut. Și zării în mijlocul grădinii două tinere, dintre care una părea stăpâna, iar cealaltă roaba. Și amândouă erau fără pereche de frumoase. Și cea mai frumoasă era chiar cea care cânta; iar roaba o însoțea din lăută. Și mi se păru că văd însăși luna, în cea de a patrusprezecea zi a ei, coborând în grădină; și îmi amintii stihurile unui poet în această privință:
Babilonul desfătării arde-n ochiul ei vrăjit, Printre genele-i frumoase ce mai repede ucid Decât lancea, decât spada, decât fierul ascuțit.
Iar când pletele ei negre peste gâtu-i de iasmin Se revarsă legănate, mă întreb cu lung suspin: Nu e noaptea ce-și așterne vălul ei peste grădini?
Oare ce podoabe scumpe ard pe pieptu-i rotofei? Două cupe mari de fildeș, rodii sunt, ori sânii ei? Iar sub haina-i străvezie, legănându-se ușor, Oare trupu-i se-nmlădie, sau nisipul mișcător?
Și tot ea mă făcu să mă gândesc și la aceste stihuri ale poetului:
Ca două petale de dulce narcisă Sunt dulcile-i pleoape; surâsu-i cuminte E-o albă-auroră; iar gura-i e scrisă Ca-n două rubine; sub haina-i fierbinte Își leagănă raiul grădinile sfinte.
Atunci eu, o, emire al drept-credincioșilor, nu mă mai putui opri să nu-mi strig: „Ya Allah! Ya Allah!” și rămăsei acolo, nemișcat, mâncându-le și sorbindu-le din priviri nurii cei atâta de vrăjitori. Așa că fata, întorcându-și capul către mine, mă zări și își coborî repede iașmăcuțul peste față; apoi, cu toate semnele unei mari supărări, o trimise la mine pe tânăra roabă, cea care cântase din lăută, și care alergă și, după ce mă țintui cu privirile, îmi spuse:
— O, șeicule, au nu ți-e rușine să privești așa femeile în casa lor? Au bătrânețea ta și barba-ți albă nu te îndeamnă să cinstești cele ce se cad a fi cinstite?
Eu răspunsei cu glas puternic, așa ca să fiu auzit de tânăra ce stase jos:
— O, stăpâna mea, ai dreptate, bătrânețea mea este vădită; dar în ceea ce privește rușinea mea, aceasta-i cu totul altceva.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și opta noapte spuse:
Dar în ceea ce privește rușinea mea, aceasta-i cu totul altceva.
Când auzi aceste cuvinte, tânăra se ridică și veni lângă roaba ei, ca să-mi spună, tulburată peste măsură:
— Hei, și oare cam ce altă rușine-i mai mare pentru pletele tale albe, o, șeicule, decât faptul de-a te opri la ușa unui harem care nu-i haremul tău și la ușa unei locuințe care nu-i locuința ta?
Eu mă temenii și răspunsei:
— Pe Allah! O, stăpână a mea, pentru o barbă ca a mea rușinea nu-i prea mare, mă jur pe viața ta! Venirea mea aici are o pricină de iertare.
Ea întrebă:
— Și care-i acea pricină?
Eu răspunsei:
— Sunt străin și mă topea o sete de simțeam că-mi dau sufletul!
Ea răspunse:
— Înțelegem pricina ta și te iertăm, căci, pe Allah! este de crezut.
Și îndată se întoarse înspre o roabă copilă și-i spuse:
— O, drăguța mea, dă fuga și adu-i de băut!
Micuța pieri și se întoarse într-o clipită cu o carafă de aur pe o tavă și cu o năframă de mătase verde. Mă pofti să beau din carafa plină cu apă proaspătă și înmiresmată frumos cu mușc curat. Luai carafa și începui să beau domol, cu sorbituri lungi, aruncând priviri furișe către fetișcana stăpână, și priviri vădite de mulțumire amândurora. După un timp, înapoiai carafa tinerei roabe, care îmi întinse atunci ștergarul de mătase, poftindu-mă să-mi șterg gura. Mă ștersei la gură, îi înapoiai ștergarul cel desfătător parfumat cu santal, dar nu mă mișcai din loc.
Când văzu că nemișcarea mea trece peste marginile îngăduite, fetișcana cea frumoasă îmi spuse cu glas stânjenit:
— O, șeicule, ce mai aștepți de nu te întorci în calea ta pe drumul lui Allah?
Eu răspunsei dus pe gânduri:
— O, stăpâna mea, îmi trec prin minte niște gânduri care mă frământă tare și mă vezi cufundat în niște cugetări pe care nu izbutesc să mi le lămuresc singur.
Ea mă întrebă:
— Și care sunt acele cugetări?
Eu spusei:
— O, stăpâna mea, cugetam la răsturnările lucrurilor și la trecerea întâmplărilor care-s roadele vremilor!
Ea îmi răspunse:
— De bună seamă, astea-s gânduri grele și toți avem de plâns câte un necaz pe care ni-l pricinuiește timpul. Dar pe tine, o, șeicule, ce te-a putut face să cugeți la asemenea lucruri dinaintea ușii casei noastre?
Eu spusei:
— Mă gândeam, o, stăpână a mea, chiar la stăpânul casei acesteia. Mi-l amintesc bine acum. Mă îndemnase cândva să mă mut pe ulicioara aceasta pe care nu se afla decât o casă cu o grădină. Da, pe Allah! Stăpânul acestei case era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei!
Ea mă întrebă:
— Atunci, de bună seamă că îți amintești și de numele prietenului tău?
Eu spusei:
— Fără îndoială, o, stăpână a mea! Se numea Ali ben-Mohammad, și era cinstitul staroste al tuturor giuvaiergiilor din Bassra. Sunt ani mulți de când nu l-am mai văzut și gândesc că acum se află întru mila lui Allah!
Îngăduie-mi, dar, o, stăpână a mea, să te întreb de-a lăsat vreun urmaș!
La aceste cuvinte, ochii fetei se umplură de lacrimi, și spuse:
— Pacea și milele lui Allah fie asupra starostelui Ali ben-Mohammad! Află, o, șeicule, întrucât ai fost prieten cu el, că răposatul staroste a lăsat o fată numită Badr, drept singura lui urmașă. Și ea este singura moștenitoare a bunurilor și a multelor lui bogății!
Eu strigai:
— Pe Allah! Binecuvântata fiică a prietenului meu nu poți fi decât chiar tu, o, stăpână a mea!
Ea zâmbi și răspunse:
— Pe Allah! Ai ghicit!
Eu spusei:
— Allah adune-și asupră-ți binecuvântările sale, fiică a lui Ali ben-Mohammad! Ci, din cât pot să pricep privind prin mătasea ce-ți acoperă fața, o, luno, îmi pare că chipul tău e umbrit de o tristețe mare! Nu te sfii să-mi dezvăluiești pricina; căci poate că Allah mă trimite ca să încerc să aduc leac durerii care îți înnegurează frumusețea.
Ea răspunse:
— Dar cum aș putea să-ți vorbesc despre niște lucruri atâta de tainice, câtă vreme nu mi-ai spus nici cum te cheamă, nici cine ești?
Eu mă înclinai și răspunsei:
— Sunt robul tău, Ibn Al-Mansur, din Damasc, unul dintre cei pe care stăpânul nostru Harun Al-Rașid îi cinstește cu prietenia sa și pe care și i-a ales ca soți de taină ai lui!
Nici nu rostii bine aceste cuvinte, o, emire al drept-credincioșilor, că Sett Badr îmi și zise:
— Fii binevenit în casa mea, o, șeicule Ibn Al-Mansur, și deie Allah să găsești aici ospeție caldă și prietenească!
Și mă pofti s-o însoțesc și să intru să iau loc în odaia de primire.
Atunci tustrei intrarăm în odaia de primire din fundul grădinii. După ce șezurăm și ne răcorirăm cu obișnuitele răcoritoare, care fură minunate, Sett Badr îmi spuse:
— Pentru că dorești, o, șeicule Ibn Al-Mansur, să afli pricina tristeții pe care ai ghicit-o pe chipul meu, făgăduiește-mi taină și credință.
Eu răspunsei:
— O, stăpână a mea, taina va fi în inima mea ca într-un sipet de oțel a cărui cheie nu poate fi găsită.
Ea îmi spuse atunci:
— Ascultă, dar, povestea mea, o, șeicule!
Și, după ce copila, roaba cea atâta de drăgălașă, mă pofti să mai iau o linguriță din dulceața de trandafiri, Sett Badr spuse:
— Află, o, Ibn Al-Mansur, că sunt îndrăgostită și că iubitul meu m-a părăsit. Asta-i toată povestea mea!
Și Sett Badr, după vorbele acestea, scoase un oftat adânc și tăcu. Iar eu îi zisei:
— O, stăpână a mea, ești dăruită cu o frumusețe desăvârșită, iar cel pe care îl iubești trebuie să fie desăvârșit de frumos. Cum îl cheamă?
Ea îmi spuse:
— Da, Ibn Al-Mansur, iubitul meu este desăvârșit de frumos, întocmai precum zici tu. Este emirul Jobair, căpetenia tribului Bani-Șaiban. Fără de nici o îndoială că el este flăcăul cel mai minunat din Bassra și din tot Irakul!
Eu spusei:
— O, stăpână a mea, nu poate să fie altfel! Ci dragostea voastră s-a mărginit numai la vorbe, ori v-ați dat și alte dovezi prin felurite întâlniri mai lungi ori cu urmări mai adânci?
Ea spuse:
— De bună seamă că întâlnirile noastre ar fi avut urmări fericite, dacă lunga lor durată ar fi fost de-ajuns ca să lege inimile. Ci emirul Jobair m-a părăsit numai dintr-o bănuială.
La vorbele acestea, o, emire al drept-credincioșilor, strigai:
— O, poate fi bănuit crinul că iubește noroiul dacă vântul îl pleacă spre pământ? Și chiar dacă bănuielile emirului Jobair ar fi întemeiate, frumusețea ta este un temei viu de iertare, o, stăpână a mea!
Ea zâmbi și îmi spuse:
— Și, o, șeicule, măcar de-ar fi fost vorba de un bărbat! Dar emirul Jobair mă învinuiește că iubesc o tânără fată, pe aceasta ce se află chiar sub ochii tăi, drăgălașa care ne slujește.
Eu strigai:
— Cer iertare de la Allah pentru emir, o, stăpână a mea. Blestemat fie Cel-rău! Ci cum s-ar putea iubi femeile între ele? Dar nu vrei măcar să-mi spui pe ce își întemeiază emirul bănuielile sale?
Ea răspunse:
— Într-o zi, după ce mă scăldasem în hammamul din casă, mă întinsesem pe pat și mă lăsasem pe mâinile roabei mele dragi, copilița pe care-o vezi, să se îngrijească de mine și să-mi pieptene părul. Era o căldură înăbușitoare, iar roaba, ca să mă mai răcoresc, dăduse la o parte ștergarele ce le aveam pe umeri și care îmi acopereau pieptul; și s-a apucat să-mi pieptene cosițele. Când a isprăvit, m-a privit și, părându-i tare frumoasă așa, mi-a cuprins gâtul cu brațele și m-a sărutat pe obraz spunându-mi: „O, stăpână a mea, mi-ar plăcea să fiu bărbat, ca să te iubesc și mai mult decât te iubesc”. Și, drăguța de ea, căuta să mă înveselească, născocind tot felul de jocuri. Și iată că tocmai în acea clipă a intrat emirul; ne-a aruncat amândurora o privire ciudată și a plecat repezit, trimițându-mi nu peste mult timp un bilețel pe care erau scrise aceste cuvinte: „Dragostea nu înseamnă fericire decât atunci când nu se împarte.” Și din ziua aceea nu l-am mai văzut niciodată; și niciodată n-a binevoit să-mi mai trimită vreo veste de la el, ya Ibn Al-Mansur.
Eu, atunci, o întrebai:
— Dar erați legați prin vreun senet de căsătorie?
Ea răspunse:
— Și de ce să ne fi legat cu senet? Nu eram legați decât prin vrerea noastră, fără amestecul vreunui cadiu și al vreunui martor.
Eu spusei:
— Atunci, o, stăpână a mea, de binevoiești a-mi îngădui, aș vrea să fiu eu trăsătura de legătură între voi doi, numai de dragul de a ști că se află iarăși laolaltă două făpturi alese ca voi.
Ea grăi:
— Binecuvântat fie Allah care ne-a scos în calea ta, o, șeicule cu față albă! Și să nu crezi cumva că ai să faci un bine unei ființe ce uită apoi de prețul facerilor de bine. Am să-i scriu, așadar, pe dată, cu mâna mea, emirului Jobair o scrisoare pe care să i-o înmânezi, încercând să-l faci să judece drept.
Ea i le aduse, și Sett Badr scrise:
„Mult-iubitul meu, de ce această lungă despărțire? Nu știi, oare, că durerea alungă somnul departe de ochii mei, și că atunci când mi se arată în vis, nici nu mai cunosc chipul tău, atât de schimbat fiind?
Spune, te rog fierbinte, de ce ai lăsat calea deschisă celor ce mă defăimează? Ridică-te, scutură pulberea gândurilor urâte și întoarce-te fără de zăbavă la mine. Ce zi de sărbătoare are să fie pentru noi amândoi ziua ce va vedea împăcarea noastră?”
După ce isprăvi de scris, împături scrisoarea și mi-o înmână.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute cincizecea noapte spuse:
După ce isprăvi de scris, împături scrisoarea și mi-o înmână; și, totodată, îmi strecură în buzunar, fără să-mi dea răgaz s-o opresc, o pungă cu o mie de dinari de aur, pe care hotărâi s-o păstrez ca mulțumire pentru slujbele ce i le făcusem odinioară cinstitului staroste, răposatul ei părinte, și ca o arvună pentru ce va mai fi. Îmi luai apoi un rămas-bun de la Sett Badr și mă îndreptai către casa lui Jobair, emirul neamului Bani-Șaiban, pe al cărui părinte, mort de mulți ani, de asemenea îl cunoscusem.
Când ajunsei la saraiul emirului Jobair, mi se spuse că emirul era și el la vânătoare, așa că așteptai să se întoarcă. Nu zăbovi mult până să se întoarcă și, de îndată ce auzi cum mă cheamă și cine sunt, trimise o slugă să mă poftească a primi să-i fiu oaspete și să socotesc casa lui ca drept casa mea. Și el însuși numaidecât veni în calea mea să mă întâmpine.
Or, eu, o, emire al drept-credincioșilor, luând seama la deplina-i frumusețe de flăcău în floare, rămăsei înmărmurit și simții că-mi pierd mințile cu totul. Iar el, văzând că nu mă clintesc, socoti că stau așa din pricina sfielii, așa încât se apropie zâmbind de mine și, după datină, mă îmbrățișă; îl îmbrățișai și eu la rându-mi și mi se păru în clipa aceea că îmbrățișez soarele, și luna, și lumea întreagă cu toate câte se află pe ea. Și, cum era vremea prânzului, emirul Jobair mă luă de mână și mă pofti să șed jos lângă el pe saltea. Și numaidecât robii așternură masa dinaintea noastră.
Era o masă plină cu văsărie de la Khorassan, făcută numai din aur și din argint, și cu tot felul de bucate fripte ori rumenite pe care și gura, și nasul, și ochii și le puteau râvni, într-adevăr. Se aflau acolo, printre multe alte lucruri minunate, păsări umplute cu fistic și cu stafide, și pești așternuți pe plăcinte dolofane, și mai ales o salată de agurijoară pe care numai văzând-o și mi se și umpluse gura de apă. Nu mai pomenesc și de alte bunătățuri, precum de pildă un orez minunat cu lapte de bivoliță, în care îmi venea să-mi vâr amândouă mâinile până la coate; nici despre dulceața de morcovi cu nuci, care îmi place cum nu s-a pomenit – o, dulceața asta are să mă omoare într-o zi, fără nici o îndoială! Nici despre poame, nici despre băuturi, o, emire al drept-credincioșilor, mă jur pe slava strămoșilor tăi! Mi-am stăpânit pofta însă și nu m-am atins de nici o îmbucătură. Dimpotrivă, am așteptat ca gazda să mă îmbie de mai multe ori să întind mâna și atunci i-am spus:
— Pe Allah! Mă juruiesc, o, emire Jobair, că nu mă ating de niciuna din bucatele cu care mă ospețești, până ce n-ai să te supui unei rugăminți anume pentru care am venit în casa ta!
El mă întrebă:
— Măcar pot să aflu, o, oaspete al meu, care-i rostul venirii tale, înainte de a mă lega să fac un lucru atât de însemnat, încât te poate hotărî să te lepezi de buna mea ospețire?
Eu, drept orice răspuns, scosei din sân scrisoarea și o întinsei către el.
O luă, o deschise și o ceti. Pe urmă o rupse, o aruncă pe jos făcută bucățele, o călcă în picioare și îmi spuse:
— Ya Ibn Al-Mansur! Cere-mi orice vrei și vei căpăta acel lucru numaidecât. Da să nu-mi pomenești nimic despre această scrisoare, la care nu am de dat nici un răspuns.
Eu atunci mă ridicai pe dată și vrusei să plec; el însă mă opri agățându-se de hainele mele și mă rugă fierbinte să rămân, spunându-mi:
— O, oaspete al meu! De-ai ști pricina pentru care nu vreau să răspund la scrisoare, n-ai mai stărui o clipă! De altminteri, să nu crezi că ai fi cel dintâi căruia i s-a încredințat o atare sarcină. Și, dacă vrei, am să-ți spun întocmai cuvintele pe care ai fost însărcinat să mi le spui.
Și numaidecât îmi spuse vorbele cu pricina, întocmai ca și cum ar fi fost de față în clipa când fuseseră rostite. Pe urmă adăugă:
— Crede-mă! Dă uitării povestea asta. Și rămâi de te odihnește în casa mea atât cât îți va pofti sufletul.
Vorbele acestea mă hotărâră să rămân. Și petrecui ziua și seara toată mâncând, bând și tăifăsuind cu emirul Jobair. Ci, întrucât nu auzeam nici cântece, nici zvon de lăute, mă minunam băgând de seamă atare obicei osebit de datinele ospețelor; și mă hotărâi să-i mărturisesc uimirea mea tânărului emir. Văzui atunci că se înnegurează la chip și băgai de seamă la el o mare stânjeneală; pe urmă îmi spuse:
— De multă vreme am alungat cântecele și muzica de la ospețele mele. Ci, de vreme ce aceasta îți este dorința, am să ți-o îndeplinesc!
Și pe dată trimise după una dintre roabele lui, care veni cu o lăută indienească învăluită într-un toc de mătase, și se așeză dinaintea noastră spre a începe numaidecât să cânte pe rând în douăzeci și unu de glasne felurite. Se întoarse apoi la glasna dintâi și cântă:
Copilele ursitei, cu părul despletit, Plâng toate și suspină, o, suflete mâhnit!
Și totuși masa-i plină cu poame și bucate, Și trandafirii varsă parfumul lor vrăjit, Zâmbesc narcișii galeși, iar apa în havuzuri Șoptește lin și râde în dulce clipocit.
O, fă-ți curaj, biet suflet Al meu, plin de amar! În ochii tăi nădejdea Are să ardă iar. Și vei mai bea din cupa Cu-al fericirii har.
Trecu apoi la o glasnă și mai tânguioasă, și cântă:
Cel care n-a gustat dulceața Iubirii, nici amarul ei, Atunci când pierde ce-a iubit! Cel care nu cunoaște rana Iubirii, nu are temei Să știe-a chinurilor miere: Durerea de-a fi fericit.
Unde sunt nopțile de vrajă Alături de iubitul meu? Unde ni-s ochii plini de doruri, Cu drag privindu-se mereu? Unde ni-s buzele unite Și unde-i mierea gurii lui? Ah, mierea gurii lui iubite, Dulceața sărutării nu-i!
Nopțile până dimineața Și zilele până-n amurg – Trecutul, ah, nu-l poți întoarce Cu valurile-i care curg! Ce mai poți face împotriva Unei ursite ce te-mpilă, O, biată inimă sfărmată Sub hotărârea-i fără milă?
Nici nu apucă bine cântăreața să încheie aceste tânguiri din urmă, că-l și văzui pe tânărul meu emir cum cade leșinat, scoțând un țipăt jalnic. Și roaba îmi spuse:
— O, șeicule! Asta-i din vina ta! Căci noi de multă vreme ne ferim să cântăm în fața lui, din pricina tulburării în care îl cufundă și a zbuciumului pe care i-l stârnește orice cântare de dragoste.
Eu, la rându-mi, mă certai amarnic că iscasem supărarea gazdei mele și, când roaba mă pofti, plecai în odaia mea, ca să nu-l mai stânjenesc cu șederea mea acolo lângă el.
A doua zi, chiar când mă pregăteam să plec și tocmai rugam o slugă să-i ducă stăpânului său mulțumirile mele pentru ospețire, un rob veni să-mi înmâneze o pungă cu o mie de dinari din partea emirului, rugându-mă s-o primesc pentru oboseala ce-mi dasem, și spunându-mi că are sarcina să primească bun-rămasul din parte-mi. Eu atunci, neizbutind nimic în folosul soliei mele, părăsii casa lui Jobair și mă întorsei la aceea al cărei sol fusesem.
Când ajunsei la grădină, o găsii pe Sett Badr în ușă, așteptându-mă; și fără a-mi da răgaz să deschid gura, îmi spuse:
— Ya Ibn Al-Mansur, știu că n-ai izbutit nimic în solia ta!
Și îmi povesti pe de rost tot ce se petrecuse între mine și emirul Jobair, și-așa de aidoma, încât gândii că avea niscaiva iscoade plătite care-i spuneau tot ce vroia ea să afle. Dar tot o întrebai:
— Cum se face, o, stăpână a mea, de știi totul atât de bine? Oare erai acolo, fără să te vadă nimeni?
Ea îmi spuse:
— Ya Ibn Al-Mansur, află că inimile îndrăgostiților au ochi care văd ceea ce alții nici nu-și pot închipui! Ci tu nu ești cu nimic vinovat pentru purtarea lui, știu. Asta-i soarta mea!
Pe urmă adăugă, ridicând ochii spre cer:
— O, stăpâne al inimilor, fă ca de acum înainte eu să fiu cea iubită, fără ca să mai iubesc vreodată! Fă ca tot ce a mai rămas din dragoste, în această inimă, pentru Jobair, să se reverse, spre chinul lui, în inima lui Jobair! Fă-l să se întoarcă la mine, să mă roage pierdut să-l ascult, și dă-mi puterea să-l fac să se chinuiască!
După care îmi mulțumi pentru ceea ce vrusesem să fac pentru ea, și ne despărțirăm. Iar eu mă întorsei la saraiul emirului Mohammad și de-acolo plecai îndărăt la Bagdad.
Or, anul următor, trebui, ca de obicei, să mă duc iarăși la Bassra, pentru neguțătoriile mele; căci se cuvine să-ți spun, o, emire al drept-credincioșilor, că emirul Mohammad îmi era datornic și n-aveam decât mijlocul acesta de a mă călători în fiecare an la el spre a izbuti să-l fac să-mi plătească banii ce mi-i datora. Or, eu, a doua zi de la sosire, mi-am zis: „Pe Allah! Trebuie să aflu urmarea întâmplării cu cei doi îndrăgostiți”.
Mă dusei mai întâi la casa frumoasei Sett Badr. Găsii poarta de la grădină închisă și mă ului jalea ce se revărsa din tăcerea dimprejur. Privii atunci printre zăbrelele porții și văzui în mijlocul cărării, sub o salcie plângătoare, un mormânt de marmură încă nou-nouț, dar nu izbutii, din pricina depărtării, să citesc numele scris pe el. Și îmi spusei: „Nu mai este Sett Badr! Tinerețea ei a fost secerată. Ce păcat că o frumusețe ca aceea s-a prăpădit pe totdeauna! Mâhnirea a copleșit-o, de bună seamă, i-a năpădit inima”.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și una noapte spuse:
Și i-a năpădit inima.
Mă hotărâi atunci, cu pieptul sugrumat de amărăciune, să mă duc la saraiul emirului Jobair. Acolo mă aștepta o priveliște și mai mâhnitoare. Totul era pustiu; zidurile se prefăceau în ruine, grădina era veștejită și nu se vedea nicăieri urma unei mâini grijulii. Ușa saraiului nu era păzită de nici un rob, și nu era nicăieri o ființă vie care să-mi poată spune o vorbă despre cei ce locuiau acolo. La priveliștea aceasta, îmi spusei în sufletul meu: „Și el trebuie să fi murit!” Pe urmă, tare trist și tare amărât, mă așezai la poartă și însăilai suspinând:
O, casă tristă, stau în pragu-ți Să plâng cu-aceste pietre goale Prietenul ce nu mai vine Să-mi iasă fericit în cale.
Ah, unde-i primitoarea gazdă A cărei voioșie caldă Pe toți câți i-au bătut la poartă I-a ospătatu-i laolaltă?
Și unde-s cei ce-odinioară, Prietenii cu dulce fire, Te luminau, sarai de faimă, în anii tăi de strălucire?
Tu, cel ce treci pe drum, urmează-ți Cărarea vieții mai departe – Dar nu uita aceste urme Lăsate ție peste moarte!
Pe când mă lăsam dus așa de mâhnire, se ivi un rob negru care se apropie de mine și îmi spuse răstit:
— Hei, moșnege! Da mai tacă-ți gura! Ți s-a urât cumva cu viața? Pentru ce rostești asemenea bocete la poarta noastră?
Eu răspunsei:
— Ticluiam și eu niște stihuri întru pomenirea unui prieten ce locuia în casa aceasta și care se numea Jobair, din tribul Bani-Șaiban!
Robul grăi:
— Numele lui Allah fie asupra lui și împrejurul lui! Roagă-te întru Profetul, o, șeicule! Ci pentru ce zici că emirul Jobair e mort? Slavă lui Allah! Stăpânul nostru încă mai trăiește, în cinste și bogăție!
Eu strigai:
— Dar atunci ce-i cu toată jalea asta așternută peste casă și peste grădină?
El răspunse:
— Din pricina dragostei! Emirul Jobair trăiește, da-i ca și cum s-ar și afla în rândul celor duși. Zace întins, nemișcat, pe patul lui; iar când îi este foame, nu spune niciodată: „Dați-mi să mănânc!”, și când îi este sete, niciodată nu spune: „Dați-mi să beau!”
La cuvintele acestea ale arapului, spusei:
— Du-te repede, răsplătească-te-ar Allah! O, față neagră, și spune-i că vreau să-l văd. Spune-i: „Ibn Al-Mansur așteaptă la ușă”.
Arapul plecă și, peste câteva clipe, se întoarse și mă vesti că stăpânul lui putea să mă primească. Mă pofti să intru și-mi spuse:
— Ai grijă că n-are să priceapă nimic din ce ai să-i vorbești, decât dacă ai să știi să-l înduioșezi cu anumite vorbe.
Îl găsii pe emirul Jobair culcat, într-adevăr, pe patul lui, cu privirea pierdută în gol, galben și tras la chip, și chiar necunoscând pe nimenea. Mă temenii dinainte-i numaidecât, ci el nu răspunse la salamalecul meu. Îi vorbii, ci el nu-mi răspunse. Atunci robul îmi spuse la ureche:
— Nu pricepe decât graiul stihurilor. Nimic altceva!
Or, pe Allah! Eu nici n-aveam trebuință de altceva mai bun ca să intru în vorbă cu el. Cugetai așadar o clipă; apoi, cu glas limpede, ticluii:
Dragostea pentru Sett Badr Inima tot ți-o mai scurmă? Sau la țărmul dulce-al tihnei Ai ajuns până la urmă?
Stai și-acuma nopți de-a rândul Tot în jale și-n veghere? Ori pleoapa ta cunoaște Somnul – lina mângâiere?
Dacă tot mai curg și astăzi Triste lacrimile tale, Dacă sufletu-ți, sărmanul, Nu s-a vindecat de jale, Ai s-ajungi nebun cu totul Tot urmând această cale.
Când auzi stihurile, emirul Jobair deschise ochii și îmi spuse:
— Fii binevenit, Ibn Al-Mansur! Lucrurile au luat o întorsătură rea în sufletul meu.
Răspunsei pe dată:
— Aș putea măcar să-ți fiu de vreun folos, o, Domnia Ta!
El spuse:
— Numai tu mă mai poți scăpa. Gândesc să trimit prin tine o scrisoare către Sett Badr, căci numai tu ai izbuti s-o îndupleci să-mi răspundă.
Eu răspunsei:
— Pe capul și pe ochii mei!
Atunci, însuflețit oleacă, se ridică într-un peș, întinse pe palmă o foaie de hârtie, luă un calam și scrise: „O, mult-iubito crudă, mintea mi s-a risipit și mă zvârcolesc în deznădejde. Până acum socoteam iubirea lucru fără de nici un preț, lucru ușuratic, lucru fără de însemnătate. Văd însă, vai! În urma înecării mele în valurile-i amare, că pentru cel ce se avântă pe apele ei este o mare cumplită și zbuciumată. Mă întorc la tine cu inima supusă și îți cer fierbinte iertare pentru toate câte au fost. Fie-ți milă de mine și adu-ți aminte de dragostea noastră. Dacă îmi vrei moartea, dă uitării bunătatea.”
Pecetlui scrisoarea și mi-o înmână. Or, măcar că habar n-aveam de soarta gingașei Sett Badr, nu șovăii o clipă: luai scrisoarea și plecai la grădină. Străbătui curtea și intrai în sala de primire, fără să mai bat la ușă.
Or, care nu-mi fu mirarea când zării zece tinere roabe albe stând roată jos pe chilim, iar în mijlocul lor, plină de viață și de sănătate, numai că îmbrăcată în haine cernite, însăși Sett Badr, soare luminat, dinaintea privirilor mele uluite. Ci grăbii să mă plec și să-i urez bună pace; iar ea îmi zâmbi, răspunse la salamalecul meu și îmi spuse:
— Fii binevenit, Ibn Al-Mansur! Șezi colea! Casa mea este casa ta!
Eu atunci îi spusei:
— Toate necazurile ducă-se cât mai departe de aici, o, stăpâna mea! Dar pentru ce te văd în haine cernite?
Ea răspunse:
— Oh! Nu mă mai întreba, Ibn Al-Mansur! A murit roaba cea drăgălașă. I-ai văzut, pesemne, în grădină, mormântul în care doarme.
Și izbucni în plâns, pe când toate roabele ce se aflau în preajma ei se străduiau s-o mângâie.
Socotii mai întâi că e de datoria mea să păstrez tăcerea, apoi spusei:
— Allah s-o aibă întru mila lui! Și în schimb întoarcă asupră-ți, o, stăpâna mea, toate zilele pe care trebuia să le mai trăiască acea fată tânără, dulcea ta prietenă, pe care o plângi. Căci de bună seamă că ea trebuie să fie cea care a murit.
Sett Badr spuse:
— Chiar ea este, sărmana!
Eu atunci, prilejuindu-mă de starea de înduioșare în care se afla Sett Badr, scosei scrisoarea de la cingătoare și i-o înmânai, adăugând:
— De răspunsul tău, o, stăpână a mea, atârnă viața sau moartea lui. Căci, în adevăr, așteptarea acestui răspuns este singurul lucru care-l mai leagă de pământ.
Ea luă scrisoarea, o deschise, o citi, zâmbi și spuse:
— Oare-a ajuns acum la o asemenea stare de dragoste, el care odinioară nici nu vroia să citească scrisorile mele? N-a trebuit decât să păstrez tăcerea și să mă slujesc de nepăsare ca să-l văd cum se întoarce la mine mai înfocat ca niciodată!
Eu răspunsei:
— De bună seamă, ai dreptate! Da, de bună seamă! Ba ai avea tot dreptul să vorbești cu și mai multă amărăciune.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și doua noapte spuse:
Ai avea tot dreptul să vorbești cu și mai multă amărăciune. Ci iertarea greșelilor este harul sufletelor alese. Și-apoi ce-ai să te faci tu, în acest sarai, singură cu durerea ta, acuma când copila care te alina cu dulceața ei este moartă?
La vorbele acestea, văzui că ochii i se umplu de lacrimi și ea însăși căzu pe gânduri vreme de un ceas. După care îmi spuse:
— Ibn Al-Mansur, mi se pare că ai vorbit drept. Am să-i răspund.
Atunci, o, emire al drept-credincioșilor, luă o hârtie și scrise o scrisoare cum nici calemgiii cei mai iscusiți din palatul tău n-ar ști să scrie mai tulburător și mai grăitor. Nu mai țin minte întocmai vorbele din scrisoare; da cam așa grăiau: „Cu toată străduința mea, încă nu am înțeles pricina despărțirii noastre. Dacă mă gândesc bine, poate că ți-oi fi greșit cu ceva în trecut. Dar trecutul nu mai este și toată bănuiala se cuvine să piară odată cu aceea care a căzut jertfă Atoatedespărțitoarei. Acum lasă-mă să mi te pun sub pleoape ca să-mi odihnesc ochii cu tine mai dulce decât cu orice somn.”
Pe urmă Sett Badr pecetlui scrisoarea și mi-o înmână; iar eu îi zisei:
— Pe Allah! Iată cu ce se poate astâmpăra setea celui însetat și cu ce se poate lecui beteșugul celui beteag.
Și mă găteam să-mi iau rămas-bun ca să mă duc să-i duc știrea celui care o aștepta, când Sett Badr mă opri ca să-mi spună:
— Ya Ibn Al-Mansur, poți să adaugi și că noaptea aceasta va fi pentru noi amândoi o noapte de binecuvântare!
Iar eu, plin de bucurie, alergai la emirul Jobair, pe care-l găsii cu ochii ațintiți la ușa pe care trebuia să intru.
După ce citi scrisoarea și-i pricepu înțelesul, scoase un geamăt de bucurie și căzu leșinat. Ci își veni degrabă în simțiri și mă întrebă, încă destul de îngrijorat:
— Dar, spune-mi, a scris chiar ea scrisoarea aceasta? A scris-o chiar cu mâna ei?
Eu răspunsei:
— Pe Allah! N-am știut până acum că s-ar putea scrie vreodată cu piciorul.
Or, o, emire al drept-credincioșilor, nici nu rostisem bine vorbele astea, că și auzirăm un clinchet de brățări la ușă și o vânzoleală de șoapte și de mătăsuri și, peste o clipă, văzurăm ivindu-se fata însăși. Cum bucuria nu se poate zugrăvi pe potrivă prin vorbe, n-am să mă apuc de-o strădanie zadarnică. Am să-ți spun doar, o, emire al drept-credincioșilor, că cei doi îndrăgostiți se repeziră unul către celălalt și se îmbrățișară pierduți, cu buzele împerecheate în tăcere.
Când se mai dezmeticiră din vrajă, Sett Badr rămase în picioare, nevoind să ia loc, cu toate stăruințele iubitului ei. Fapt ce mă nedumeri, așa încât o întrebai care-i pricina. Ea îmi spuse:
— N-am să stau jos decât după ce senetul nostru va fi întocmit!
Eu spusei:
— Ce senet, o, stăpâna mea?
Ea spuse:
— Un senet care nu-i privește decât pe îndrăgostiți!
Și se plecă spre urechea iubitului ei și-i spuse ceva în șoaptă. El răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și chemă un rob de-al lui și îi șopti o poruncă; și robul ieși.
Nu peste mult, văzui că intră cadiul și martorii, care întocmiră senetul de căsătorie al celor doi îndrăgostiți și apoi plecară, dăruiți cu o mie de dinari de către Sett Badr. Vrusei să plec și eu, ci emirul nu-mi îngădui, spunându-mi:
— Nu se cuvine să se spună că ne-ai împărtășit numai necazurile, fără să ne împărtășești și bucuriile!
Și mă poftiră la un ospăț care ținu până în zori. Atunci mă lăsară să plec în odaia ce porunciseră să fie orânduită pentru mine.
Dimineața, când mă deșteptai, o copilă roabă intră la mine, aducându-mi un lighean și un ibric, iar eu mă spălai după datină și îmi făcui rugăciunea de dimineață. Apoi mă dusei în sala de primire, unde nu peste mult veniră, ieșiți proaspeți de la hammam, după ce se drăgostiseră, și cei doi soți. Le urai o dimineață norocită și le menii bucurie și hiritiselile cuvenite; pe urmă adăugai:
— Sunt bucuros că am ajutat și eu oleacă la împăcarea voastră. Dar, pe Allah! emire Jobair, dacă ții să-mi dai o dovadă de bunăvoință, lămurește-mă și pe mine ce-a putut să te supere așa de tare și să te îndemne să te desparți, spre jalea ta, de iubita-ți Sett Badr? Mi-a povestit și ea întâmplarea când micuța ei roabă, după ce o pieptănase și îi împletise cosițele, a sărutat-o și a îmbrățișat-o. Ci, emire Jobair, mie nu mi se pare cu putință ca numai atâta să fi pricinuit supărarea ta, de n-ar mai fi avut și alte temeiuri de mânie ori alte dovezi și prepuneri.
La vorbele acestea, emirul Jobair zâmbi a râde și îmi spuse:
— Ibn Al-Mansur, tare mai ești isteț! Acuma, că roaba cea dragă a dulcei Sett Badr este moartă, supărarea mea s-a stins. Pot, dar, să-ți mărturisesc, fără să-ți ascund nimic, pricina neînțelegerii noastre. Ea n-a pornit decât de la o glumă, despre care un luntraș care le-a purtat cu luntrea mi-a povestit că și-ar fi spus-o ele două între ele, într-o zi, când au făcut o plimbare pe apă. Mi-a spus acela: „Stăpâne, cum de te-ai legat cu o femeie care își bate joc de tine cu o roabă pe care o iubește? Află, dară, că ședeau în luntrea mea sprijinindu-se galeș una de alta și cântau niște lucruri anapoda despre dragostea bărbaților. Și și-au încheiat cântecele cu aceste stihuri:
Nici jarul, că-i jar, nu arde Ca lăuntrurile mele. Dar stăpânul meu când vine, Gheață-mi crește pe sub piele. Dorul lui îmi stinge focul Sub troiene mari și grele.
Căci stăpânu-mi nu-i ca mine: Ceea ce-i să fie tare, Moale-i; iar ce-ar fi să fie Dulce, vai, numai amar e; Sărutarea-i e sălcie, Iar altceva-i neînstare.
Eu atunci, la acea povestire a luntrașului, văzui lumea înnegurându-se dinaintea ochilor mei și alergai acasă la Sett Badr unde văzui ceea ce văzui. Și atâta ajunse ca să-mi întărească bănuielile.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute cincizeci și treia noapte spuse:
Ajunse ca să-mi întărească bănuielile. Ci, din mila lui Allah, acuma totul s-a uitat.
Atunci, ca dovadă de mulțumire din partea lui pentru slujbele mele, mă rugă să primesc trei mii de dinari; iar eu îi spusei încă o dată mulțumirile mele.
Ibn Al-Mansur se opri deodată din povestit. Căci tocmai auzise un sforăit care îi reteză vorba. Era al califului, care căzuse adânc în somnul stârnit de poveste. Așa că Ibn Al-Mansur, de teamă să nu-l trezească, se strecură încetișor pe ușa pe care i-o deschidea și mai încetișor căpetenia hadâmbilor.
— N-ai putea să-mi spui câte ceva, de pildă despre vreun leac pentru femeile care-și sâcâie soții, printr-un nesaț care nu poate fi niciodată satisfăcut, împingându-i în cele din urma spre mormânt.
La aceste vorbe, Șeherezada stătu o clipă pe gânduri, apoi zise:
— Desigur, o, norocitule sultan, nu-mi amintesc nici o altă poveste mai bine decât pe aceea care are legătură cu acest subiect și pe care ți-o voi povesti pe dată.
Și Șeherezada zise: