Într-o noapte, califul Harun Al-Rașid se plângea de nesomnia lui față de vizirul Giafar și de spătarul Massrur, când deodată Massrur izbucni într-un hohot de râs. Califul îl privi încruntând din sprâncene și îi zise:
— Și de ce râzi așa? De nebunie sau de batjocură?
Massrur răspunse:
— Nu, pe Allah! O, emire al drept-credincioșilor, jur pe nemoțenia ta cu Profetul! Dacă râd, nu râd nicidecum ca urmare a vreuneia din acele pricini, ci numai pentru că mi-am adus aminte de niște vorbe de duh ale unuia, Ibn Al-Karabi, în jurul căruia se strânsese lumea roată, ieri, pe malul Tigrului, ca să-l asculte.
Califul spuse:
— Dacă-i așa, dă fuga iute și caută-mi-l pe Ibn Al-Karabi ăsta. Poate-o izbuti el să-mi mai ușureze oleacă inima.
Numaidecât Massrur alergă pe urmele duhliului de Ibn Al-Karabi și, dacă-l găsi, îi spuse:
— I-am vorbit de tine califului, care m-a trimis să te caut și să te duc la el, ca să-l faci să râdă.
Ibn Al-Karabi răspunse:
— Ascult și mă supun.
Massrur adăugă:
— Da, de bună seamă că vreau să te duc la calif, ci, bineînțeles, te duc numai dacă ai să-mi dai trei părți din ceea ce o să-ți dăruiască el drept răsplată.
Ibn Al-Karabi spuse:
— E prea mult. Îți dau două treimi pentru osteneala ta. Atâta-i de-ajuns.
Massrur, după ce se codi, chipurile, oleacă, până la urmă lăsă cum spusese Al-Karabi și îl duse la calif. Al-Rașid, când îl văzu în prag, îi spuse:
— Zice-se că știi să spui vorbe tare de duh. Ia deapănă-le, ca să le vedem. Ci să știi bine că, de nu izbutești să mă faci să râd, te-așteaptă o gârbăceală strașnică.
Primejdia aceea avu ca urmare că-i îngheță cu totul isteția lui Ibn Al-Karabi, care nu mai știu să născocească decât niște fleacuri nevoinice; iar Al-Rașid, în loc să râdă, simți cum îi sporește veninul și, până la urmă, strigă:
— Să i se dea o sută de lovituri la tălpile picioarelor, ca să i se mute în picioare sângele care i-a astupat creierii!
Numaidecât Ibn Al-Karabi fu întins pe jos și începură să i se care lovituri numărate la tălpile picioarelor. Deodată, când numărul loviturilor ajunse la treizeci, Ibn-Al-Karabi strigă:
— Acum să i se numere lui Massrur, după înțelegerea dintre noi, celelalte două treimi care au mai rămas!
Străjerii, atunci, la un semn al califului, îl înhățară pe Massrur, îl așternură pe jos și începură să-l facă să simtă pe tălpile picioarelor usturimea loviturilor. Ci, de la cele dintâi lovituri, Massrur strigă:
— Pe Allah! Mă mulțumesc numai cu o treime, ba chiar și numai cu un sfert, și-i las lui restul.
La cuvintele acestea, califul se porni pe un râs de se răsturnă pe spate, și porunci să li se dea câte o mie de dinari fiecăruia dintre cei doi pedepsiți.
Pe urmă, Șeherezada nu vroi să lase noaptea să treacă fără a mai povesti și snoava următoare: