POVESTEA CU FRUMOASA ZUMURRUD ȘI CU ALIȘAR

Se povestește că în vechimea vremilor și în trecutul vârstelor și al clipelor, în țara Khorassanului, era un negustor tare bogat, pe care îl chema Glorie și care avea un fiu, frumos ca luna plină, pe care îl chema Alișar.

Or, într-o zi, Glorie, negustorul cel bogat, de mult tare înaintat în vârstă, se simți smreduit de boala morții. Îl chemă la sine pe fiul său și îi spuse:

— O, fiul meu, iacătă că este tare aproape sorocul ursitei mele și aș vrea să te povățuiesc cu o povață!

Alișar, mâhnit rău, spuse:

— Și care este povața, o, taică al meu?

Negustorul Glorie spuse:

— Te povățuiesc să nu legi chelemet și să nu te încârduiești cu nimenea, întrucât lumea este asemenea cu un fierar: dacă nu te arde cu focul de la covălia lui ori dacă nu-ți scoate un ochi sau pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, negreșit că are să te înăbușe cu fumăria lui! Și-apoi a spus poetul:

Nu te-amăgi cumva să crezi Că-ai să-ntâlnești pe neagra cale Prieten credincios atunci Când soarta dă să te prăvale! Singurătate, numai tu, O, scumpă sihăstrie-adâncă, îi dai celui ce te-a-ndrăgit Puterea ceea ca de stâncă De-a ține pururi drumul drept Și de-a deprinde cât mai bine Dibaciul meșteșug: să n-ai încredere decât în tine!

Un altul a spus:

Lumea, cât va fi să fie, Are numai două fețe! Cine știe să le-nvețe, Prinde-nvățătura vie: Una al vânzării preț e, Alta-i hâda viclenie!

Un altul a spus:

Deșertăciuni, prostii și fleacuri Pe lumea asta-s din belșug Dar dacă-ți scoate-n cale soarta un om ales, fă prieteșug Cu el, căci cu asemeni prieten Se-nvață-al vieții meșteșug!

După ce auzi atare spuse de la tătânele său pe moarte, tânărul Alișar răspunse:

— O, părinte al meu, îți sunt ascultător și supus! Ce mă mai povățuiești?

Și Glorie negustorul spuse:

— Fă binele, dacă totuși îți stă în putință. Și nu aștepta să fii răsplătit în schimb cu vreo mulțumire ori cu vreun bine asemenea. O, fiul meu, nu avem, vai, prilejul să săvârșim binele în fiecare zi!

Și Alișar răspunse:

— Ascult și mă supun! Da acestea îți sunt roate povețele?

Glorie negustorul spuse:

— Să nu irosești avuțiile pe care ți le las: nu vei fi prețuit decât în temeiul a ceea se află sub puterea mâinii tale! Că și poetul a spus:

Pe vremea când eram sărac Nici un prieten nu aveam – Și-acuma iacătă-i cum vin Să-mi fie oaspeți la bairam!

Ah, câți dușmani mi s-au făcut Prieteni, și tot vin s-apuce! Și câți dușmani mi-aș căpăta Când bogăția mi s-ar duce!

Apoi bătrânul urmă:

— Nu da la spate sfaturile oamenilor pățiți, și nu socoti cumva că e zadarnic să ceri sfat de la cel care poate să te sfătuiască; căci poetul a spus:

Să nu faci doar cum judeci tu – Mai cere și-altuia un sfat! Căci, fie sfatul bun ori nu, Mai bine-i să fii cugetat: Când numai ochii vrei să-ți vezi, Ajunge-o singură oglindă, Dar dacă vrei să-ți cercetezi Și ceafa, ca să ți-o cuprindă Se cere-atunci să te perinzi în apele-a două oglinzi!

Pe deasupra, fiul meu, mai am să-ți dau cel de pe urmă sfat: Ferește-te de vin! El este pricina tuturor relelor. El poate să-ți fure mințile și să te facă un lucru de râs și de batjocură. Iacătă acestea sunt povețele mele de pe pragul cel de pe urmă. O, copilul meu, să-ți aduci aminte de vorbele mele! Să fii un fiu strălucit! Și binecuvântarea mea să te însoțească în viață!

Și Glorie, negustorul cel bătrân, după ce grăi astfel, închise o clipită ochii și se cufundă în sine. Apoi își ridică degetul arătător în dreptul ochilor și își rosti mărturisirea de credință[1]. După care se săvârși întru mila celui Preaînalt.

Și fu plâns de fiul său și de toți ai lui; și i se făcu o înmormântare la care veniră și mari și mici, și bogați și săraci. Și, după ce fu băgat în pământ, i se scriseră stihurile acestea pe piatra de pe mormânt:

Țărână-am fost, și mi s-a dat vieață, Și duh am căpătat, și-acuma iar Tot în țărână m-am întors, de parcă Nici n-aș fi fost decât țărână doar.

Și iacă-așa cu negustorul Glorie. Da cât despre Alișar, fiul lui Glorie, iacătă:

După moartea părintelui său, Alișar se ținu mai departe de negustorie în prăvălia cea mai de seamă din suk, și urmă cu sârg povețele părintești, mai ales în ce privea legăturile cu semenii săi. Da, chiar când se împlini un an și o zi, ceas la ceas, se lăsă ispitit de băieții cei telpizi, niște pui de lele, lepădături fără de rușine. Și se încârdui cu ei pătimaș, și le cunoscu pe mamele și pe surorile lor, niște stricate și niște odrasle de cățele. Și se afundă până la gât în dezmăț, și se înecă în vin și în risipă, pe o cale cu totul potrivnică drumului cel drept. Întrucât, nemaifiind într-o stare de minte teafără, își făcea atare socoteală ticăloasă: „De vreme ce taică-meu mi-a lăsat bogățiile sale, se cade să mă și folosesc de ele, ca să nu le mai dau de moștenire altuia după mine! Și vroi să mă bucur de ceasul și de desfătarea care trece, căci doar nu am să trăiesc de două ori!”

Or, chibzuiala aceasta îi izbuti atâta de bine, și Alișar urmă atâta de statornic a înnădi ziua cu noaptea la căpătâile lor, fără a precupeți nici o sminteală, încât se văzu curând adus să-și vândă și prăvălia, și casa, și lucrurile din casă, și toate hainele; și nu îi mai rămaseră decât numai straiele pe care le avea pe el.

Putu atunci, cu deplină limpezime, să-și vadă lămurit toate rătăcirile și să ia aminte ce minunate fuseseră sfaturile părintelui său, Glorie. Prietenii pe care îi cinstise sărbătorește, și la ușa cărora se duse să bată rând pe rând, toți găsiră câte vreun temei oarecare ca să se descotorosească de el. Încât, ajuns acuma la marginea cea mai de pe urmă a sărăciei, fu nevoit, nemâncând nimic din ajun, să iasă din hanul cel nevolnic în care se aciuase și să cerșească din poartă în poartă, pe ulițe.

Pe când bătea așa drumurile, ajunse la meidanul târgului, unde văzu o mulțime mare strânsă ciotcă. Se simți ispitit să se apropie și el, ca să ia seama despre ce se petrecea, și văzu, în mijlocul roatei alcătuite din negustori, din misiți și din cumpărători.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute șaptesprezecea noapte spuse:

Văzu, în mijlocul roatei alcătuite din negustori, din misiți și din cumpărători, o roabă albă și tânără, zarifa și nurlie la boiu: un mijlocel ca de cinci palme, și niște Trandafiri drept obrăjori, și niște sâni bine alduiți, și ce dindărăt! Încât i se puteau potrivi, fără teamă de greșeală, stihurile poetului:

Ea s-a ivit din matricea curată A frumuseții fără de cusur: Nu-i nici prea mică, nici prea mare nu e, Nici grasă și nici slabă, și-mprejur Rotunduri de bostan și de gutuie.

Așa-ncât însăși Frumusețea arde De dragul frumuseții ei ce-mbie Prin străveziu-i văl prin care-și cerne Sfiosul chip, cel plinul de mândrie.

Obrazul ei e însăși luna; boiul: Mlădița-i, legănată-n vânt ușor; Iar răsuflarea-i e mireasma dulce A bobului de mușc desfătător.

Făcută pare din mărgăritare Topite! Mădularele ei sunt Atâta de lucii, că se-oglindește în ele luna de pe chipu-i blând, De par și ele-a fi un șir de lune. Dar care grai ar fi vreodată-n stare Și care limbă s-ar pricepe-a spune Lumina strălucind ca o minune A-ntregii ei făpturi strălucitoare?

Când își aruncă privirile asupra copilei cele frumoase, Alișar rămase uluit până peste marginile uluirii, și, fie că înlemni de minunare, fie că vru să-și mai uite o clipită nevolnicia la priveliștea frumuseții, se băgă și el printre lumea strânsă care se și pregătea pentru vânzare. Iar negustorii și misiții ce se aflau acolo, și care încă habar nu aveau de lefteria lui, nu se îndoiră nici o clipită că n-ar fi venit acolo spre a-și cumpăra vreo roabă: că îl știau tare bogat din moștenirea de la tătâne-său, starostele Glorie.

Ci numaidecât lângă roabă veni să stea starostele misirilor și, pe deasupra capetelor bulucite, dete glas:

— O, negustorilor, o, stăpâni de bogății, deschizătorul porții mezatului nu are de răspuns la nici o împotrivire! Cutezați dară! Iacăt-o dinaintea voastră pe crăiasa tuturor lunelor, mărgărinta mărgărintelor, fecioara cea plină de sfioșie, hanâma Zumurrud, ispita tuturor jindurilor și grădina tuturor florilor! Deschideți mezatul, o, voi cei aci de față! Nici o împotrivire la deschiderea mezatului! Iacătă dinaintea voastră crăiasa tuturor lunelor, fecioara cea plină de sfioșie Zumurrud, grădina tuturor florilor!

Îndată, dintre negustori, careva strigă:

— Deschid eu la cinci sute de dinari!

Un altul spuse:

— Și zece!

Atunci un bătrân scălâmb și hâd, cu ochii albaștri[2] și șașii, pe care îl chema Rașideddin, strigă:

— Și o sută!

Da un glas spuse:

— Și zece!

Da pe clipă bătrânul cel cu ochii albaștri și atâta de urâți săltă dintr-odată prețul strigând:

— O mie de dinari!

Atunci toți ceilalți cumpărători își ferecară limba și puseră tăcere. Iar crainicul se întoarse înspre stăpânul tinerei roabe și îl întrebă dacă prețul dat de bătrân îl mulțumește și dacă urma să încheie mezatul. Și stăpânul roabei răspunse:

— Eu primesc. Da mai întâi trebuie ca și roaba mea să se învoiască, întrucât i-am juruit că nu am s-o dau decât unui cumpărător de care să-i placă. Așa că trebuie să-i ceri învoirea, o, misitule!

Și misitul se duse la frumoasa Zumurrud și îi spuse:

— O, crăiasă a lunelor, ai vrea să fii a acestui bătrân, șeicul Rașideddin?

La vorbele acestea, frumoasa Zumurrud aruncă o privire asupra celui pe care i-l arăta misitul și îl găsi întocmai precum l-am zugrăvit mai înainte. Atunci copila se întoarse cu o schimă de scârbă și strigă:

— Au tu nu știi, o, staroste al misirilor, ceea ce spunea un poet bătrân, măcar că nu era atâta de scârbavnic ca acesta de aici? Ascultă dar:

Eu o rugai: „Dă-mi, scumpo, doar un sărut de vrei!” Nici ură și nici milă nu fu-n privirea ei, Nici ură și nici milă nu fu – doar nepăsare. Și mă știuse totuși că sunt un om cu stare.

Știa că-s om cu stare. Și, totuși, vă spun că Din colțul gurii-aceste cuvinte-mi aruncă: „Nu-mi place coama albă pe-o frunte veștejită, Nu-mi place între buze o zdreanță ponosită!”

Când auzi stihurile acestea, misitul îi spuse frumoasei Zumurrud:

— Pe Allah! Nu te învoiești, și pe bun temei! Și-apoi acesta nici nu e un preț, o mie de dinari! Faci zece mii, după aprețuirea mea!

Pe urmă se întoarse înspre mulțimea de cumpărători și întrebă dacă nu dorea un altul roaba la prețul la care se ajunsese. Atunci un negustor păși înainte și spuse:

— Eu!

Și frumoasa Zumurrud se uită la el și văzu că nu era deloc hâd ca ghiujul de Rașideddin, și că ochii lui nu erau nici albaștri, nici șașii; da băgă de seamă că își vopsise barba în roșu, ca să aibă un chip mai tânăr decât era.

Atunci se minună:

— O, ce ocară! Să cănești și să roșești așa chipul bătrâneții!

Și, pe loc, ticlui stihurile acestea:

O, tu cel ce râvnești acum la mine, La chipul meu cu frumuseți depline, Boiește-te cât vrei, și mult, și bine, Cu orișice vopsea socoti că ține,

Tot n-ai să-ascunzi ce-ți este de rușine! Degeaba te vopsești! Rămâne-n tine Ceea ce ți se pare că venin e! Schimbi barba – da sărmanu-ți chip se-aține Sperietoare pentru fiecine!

Și-o clipă numai dacă te privește, Femeia-nsărcinată se sterpește!

Când auzi și stihurile acestea, căpetenia misirilor îi spuse frumoasei Zumurrud:

— Pe Allah! Adevărul este de partea ta!

Da, întrucât nici a doua strigare nu fu primită, păși înainte un al treilea negustor și îi spuse misitului:

— Dau eu prețul. Întreab-o dacă mă vrea!

Și misitul o întrebă pe copila cea frumoasă care se uită atunci la insul cu pricina. Văzu că era chior și pufni în râs, spunând:

— Păi da tu nu știi, o, misitule, vorbele poetului despre omul chior? Ascultă dar:

Prietene, mă crede, niciodată Să nu te faci tovarăș cu un chior; Fugi de privirea lui înnegurată Și de mierosu-i glas amăgitor!

Așa-i de păgubos să-l ai pe-aproape, încât Allah n-a pregetat să-i ia Un ochi, pentru ca nu cumva să scape Vegherii noastre-nfățișarea-i rea.

Atunci misitul i-l înfățișă pe un al patrulea târgoveț și o întrebă:

— Pe acesta l-ai vrea?

Ea îl cercetă și pe acesta din urmă și văzu că era un omuleț mărunțel cu o barbă care îi atârna până la buric; și fata spuse pe dată:

— Cât despre bărăbărie ăsta, iacătă cum l-a zugrăvit poetul:

Câtă mai barba – ca o buruiană, Zadarnică, netrebnică, plăvană! Ori ca o noapte, iarna, necurmată: Tristă, și tare lungă, și-nghețată!

Când văzu că niciunul dintre cei ce se înfățișau înșiși s-o cumpere nu-i era pe plac, misitul îi spuse frumoasei Zumurrud:

— O, stăpână a mea, uită-te la toți negustorii și la toți cumpărătorii aceștia de spiță aleasă, și arată-mi-l pe acela care are norocul să-ți fie pe plac, ca să mă duc să te înfățișez lui spre cumpărare!

Atunci copila cea frumoasă îi cercetă rând pe rând pe toți cei de față cu cea mai mare luare-aminte și privirea îi căzu într-un sfârșit asupra lui Alișar, fiul lui Glorie. Iar înfățișarea flăcăului o și pârjoli pe clipă cu dragostea cea mai aprigă; întrucât Alișar, fiul lui Glorie, chiar că era de o frumusețe până peste fire, și nimenea nu putea să-l vadă fără să se simtă răpit înspre el cu înflăcărare. Așa că tânăra Zumurrud se grăbi să i-l arate misitului, și spuse:

— O, crainicule, pe flăcăiandrul acela mi-l vreau, cel cu obrazul gingaș și cu boiul mlădiu; întrucât îmi pare desfătător, și de sânge ispitit, și ușor ca adierea de miazănoapte; și despre el a spus poetul:

O, flăcăiandrule, cei care Văzură frumusețea ta, Pe urmă cum de-au fost în stare, Bieții de ei, a te uita? Cei ce se plâng de chinul vieții Pe care-n pieptul lor l-ai pus, Să nici nu se mai uite, bieții, La chipul tău ce-i mai presus! Acei ce vor să se ferească De vraja farmecelor tale, De ce nu vin să-ți învelească Frumosul chip sub strai de jale?

Și tot despre el un alt poet a spus:

Stăpâne, pricepe! Cum dar Să nu fii iubit cu amar? Mijlocu-ți nu-i zvelt și mlădiu?

Grumazu-ți nu e argint viu? Pricepe; stăpânei Iubirea De haruri de-acestea e-n firea Acelora mult-înțelepți, Cu gusturi alese și drepți. Stăpâne, flăcăule-al meu, Mi-s ochii la tine mereu Și toate puterile-mi par Topite în dorul de jar. De-mi stai pe genunchi, mi se pare Că țin o povară prea mare; Iar dacă te duci, lipsa ta îmi pare-o povară mai grea. O, tu, cu privirea de foc, Ești moartea mea însămi pe loc. Dar nu este lege pe lume Să-ndemne la moarte anume. Ah, inima fie-ți duioasă Precum ți-e făptura frumoasă! Și dulce privirea-ți fie, Ca fața ta blândă lucie!

Un al treilea poet a spus:

Obrazu-i e rotund și plin! Saliva-i lapte dulce-n gură, Și-i leac la boală și la chin! Privirea-i e un vis ce-i fură Pe prozatori și pe poeți! Desăvârșita lui făptură Pe arhitecți îi lasă beți!

Un altul a spus:

Vin fermecat e-a gurii lui licoare, Parfum de ambră-i dulcea-i răsuflare Iar dinții-i boabe sunt de camfră tare!

De-aceea Ridvan, straja raiului, Rugatu-l-a să-i plece din hotare Ca să nu-i strice huriile lui!

Cei grosolani la minte și simțire Se plâng că e prea mândru, prea semeț – De parcă luna-n dalba-i strălucire N-ar lumina la fel orice drumeț, De parcă-n mersu-i falnic peste fire Pe ceru-nalt n-ar lumina măreț!

Un poet a spus asemenea:

Căprioru-acesta cu zulufii creți Și-n obraji cu mândre flori de trandafir, Cu priviri vrăjite și cu mers semeț, Oare înțelege câte-ți înșir?

Îmi făgăduise totuși o-ntâlnire.

— Iată-acum cu câtă patimă-l aștept! Cruda nerăbdare-mi tremură-n privire, Bate zbuciumată inima în piept.

Închisese ochii ca să-mi spună: da! Și-a gemut aprinsa patimă din mine. Dar cu-nchise pleoape el pe gânduri sta. Ah, făgăduiala! Vine? Ori nu vine?

Într-un sfârșit, un altul a spus în privința lui:

Câțiva prieteni grei la minte M-au întrebat: „Cum poți iubi Cu-atâta patimă fierbinte Un tânăr ce – de l-ai privi – Ai ști să vezi că-abia de-i prinde Un puf pe față-i a miji?”

Eu le răspund: „Voi nu știți, bieții, Că în grădina raiului E toată poama frumuseții Prisos de pe obrajii lui! Cum dar obrajii-i să dea vieții Acel belșug cum altul nu-i, De n-ar fi-n coptul tinereții La umbra căruia căzui?”

Dacă văzu atâta har la o roabă atâta de copilă, misitul rămase minunat până peste poate și își mărturisi uluirea față de stăpânul ei, care îi spuse:

— E de înțeles să te minunezi de atâta frumusețe și de atâta ascuțime de minte. Da să știi că fata aceasta uluitoare, care dă de rușine stelele și soarele, nu se mărginește numai doar la cunoașterea poeților cei mai gingași și cei mai adânci, și la a fi ca însăși o alcătuitoare de stihuri, ea mai știe, pe deasupra, să și scrie cu șapte calamuri în cele șapte chipuri de scriere[3], iar mâinile ei sunt mai de preț decât o comoară întreagă. Întrucât știe dibăcia înhorboțitului și a țesutului cu mătase, și orice chilim ori perdea care ies din mâinile ei sunt plătite în suk la cincizeci de dinari bucata. Și mai însemnează-ți, pe deasupra, că îi sunt de ajuns opt zile spre a desăvârși chilimul cel mai frumos ori perdeaua cea mai împodobită. Încât cumpărătorul care are s-o cumpere are să-și scoată îndărăt banii numai în câteva luni de-aci, fără de nici o îndoială!

La vorbele acestea, misitul ridică mâinile a minunare și strigă:

— O, norocit cel care va avea mărgăritarul acesta la casa lui și îl va păstra ca pe comoara sa cea mai de taină!

Și se duse la Alișar, fiul lui Glorie, cel pe care i-l arătase copilandra, se temeni dinaintea lui până la pământ, îi luă mâna și i-o sărută, apoi îi spuse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute nouăsprezecea noapte spuse:

Se temeni dinaintea lui până la pământ, îi luă mâna și i-o sărută, apoi îi spuse:

— Într-adevăr, o, stăpâne al meu, norocul tău este un noroc mare, că poți să cumperi comoara aceasta cu a suta parte din prețul ei, iar cel Atoatedătătorul nu s-a zgârcit cu tine întru darurile sale! Așa că aducă-ți copila și fericirea odată cu ea!

La vorbele acestea, Alișar lăsă capu-n jos și nu se putu opri să nu-și râdă în sineși de zeflemeaua ursitei, și își zise: „Pe Allah! Eu nu am cu ce să-mi cumpăr o bucată de pâine, iar ei mă socot așa de bogat, încât să cumpăr o roabă! Oricum, nu am să spun nici da, nici ba, ca să nu mă umplu de rușine față de toți negustorii!” Și își lăsă ochii-n jos și nu suflă o vorbă.

Cum nici nu se clintea, Zumurrud se uită la el spre a-l îndemna la cumpărare; ci el sta cu ochii-n jos și nici n-o vedea; ea atunci îi spuse misitului:

— Ia-mă de mână și du-mă la el; vreau să-i vorbesc chiar eu și să-l înduplec să mă cumpere; că sunt pe deplin hotărâtă să nu fiu decât a lui și nu a altcuiva!

Și misitul o luă de mână și o duse până la Alișar, fiul lui Glorie.

Fetișcana se opri dreaptă, în frumusețea ei vie, dinaintea flăcăului, și îi spuse:

— O, stăpâne al meu mult-drag, o, flăcăule de care îmi ard lăuntrurile, de ce nu rostești prețul de cumpărare? Ba și pentru ce nu dai tu prețuirea care ți se pare cea mai potrivită? Vreau să fiu roaba ta, la orice preț o fi!

Alișar săltă capul, scuturându-și-l cu mâhnire, și spuse:

— Vânzarea și cumpărarea nu sunt niciodată o îndatorință!

Zumurrud grăi:

— Văd, o, stăpâne al meu mult-drag, că găsești prea ridicat prețul de o mie de dinari. Așa că nu da decât nouă sute, și sunt a ta!

El clătină din cap și nu spuse o vorbă. Ea preurmă:

— Cumpără-mă atunci pe opt sute!

El clătină din cap. Ea spuse:

— Pe șapte sute!

El iar clătină din cap. Ea începu iarăși să scadă, până ce îi spuse:

— Pe o sută de dinari numai!

Atunci el îi spuse:

— Ei bine, nu am nici suta asta de dinari în întregime!

Ea începu să râdă și îi spuse:

— Cât îți mai lipsește ca să împlinești această sută de dinari? Întrucât, dacă nu ai astăzi toți banii, ai să plătești ce mai rămâne în altă zi.

El răspunse:

— O, stăpână a mea, află într-un sfârșit că nu am nici o sută, nici baremi un dinar! Pe Allah! Nu mai am nici măcar un ban alb mai mult decât un ban roșu, un dinar de aur decât o drahmă de argint. Încât nu-ți mai irosi vremea cu mine, și caută-ți alt cumpărător!

Când pricepu că tânărul nu avea nici o lețcaie, Zumurrud îi spuse:

— Încheie totuși târgul: bate-mă peste mână, învelește-mă cu caftanul tău și petrece-ți un braț pe după mijlocul meu: precum știi, acesta-i semnul de învoială!

Alișar atunci, nemaiavând nici o pricină să nu primească, grăbi să facă precum îi poruncise Zumurrud; și, tot-atunci, fata și scoase din buzunarul ei o pungă pe care i-o înmână, și îi spuse:

— Sunt în ea o mie de dinari; ești dator să-i dai nouă sute din ei stăpânului meu, iar pe ceilalți o sută ține-i spre a avea cu ce să ne plătim trebuințele cele mai zornice!

Și numaidecât Alișar îi numără negustorului cei nouă sute de dinari, și grăbi s-o ia pe roabă de mână și s-o ducă la el.

Când ajunse acolo, Zumurrud nu puțin mirată rămase când văzu că locuința nu era decât o odaie ticăloasă în care nu se afla nimic altceva decât un nevolnic de preș vechi și deșirat în multe locuri. Grăbi să-i mai dea lui Alișar o altă pungă cu o mie de dinari și îi spuse:

— Dă fuga repede la suk să cumperi toate câte ne sunt de trebuință, ca lucruri de casă și chilimuri, și toate cele trebuitoare pentru mâncat și băut. Și alege ce este mai bun în suk! Pe deasupra, să-mi aduci și o bucată mare de șamalagea, de soiul cel mai frumos, roșie-vișinie, și câteva mosoare cu ață de aur, și câteva mosoare cu ață de argint, și câteva mosoare cu ață de mătase de șapte culori osebite. Să nu uiți să-mi cumperi și niște undrele mari și un degetar de aur pentru degetul meu mijlociu.

Și Alișar îndeplini pe dată poruncile și îi aduse frumoasei Zumurrud toate cele cerute. Atunci copila așternu chilimurile pe jos, orândui saltelele și divanele, așeză totul cum se cuvine și întinse masa, după ce aprinse făcliile.

Atunci amândoi șezură jos și mâncară, și băură, și se îndestulară. După care se întinseră pe culcușul lor cel proaspăt și se mulțumiră unul pe altul. Și își petrecură noaptea toată înlănțuiți strâns, în cele mai curate desfătări și în cele mai voioase dezmierdări, până dimineața. Iar dragostea lor se statori cu dovezi de netăgăduit și li se scrise în inimă într-un chip de neșters.

Fără a pierde vremea, vrednica Zumurrud se apucă pe dată de lucru. Luă bucata de șamalagea ghivizie și, în câteva zile, făcu din ea o perdea jur împrejurul căreia închipui cu un meșteșug nemărginit niște chipuri de păsări și de jivine; și nu lăsă nici o dihanie de pe lume, mare ori mică, pe care să nu o zugrăvească pe șamalageaua aceea. Iar întruchiparea lor era atâta de izbitoare ca asemănare și atâta de vie, încât făpturile cele cu patru picioare ai fi zis că se mișcă, iar păsările ți se părea că le auzi cum cântă. În mijlocul perdelei erau lucrați în gherghef niște pomi mari împovărați de poamele lor și cu un frunziș așa de frumos, încât te și aromea o reveneală mare când îți odihneai ochii asupra lor. Și toate astea se făcură în opt zile, nici mai mult, nici mai puțin! Mărire Aceluia carele pune atâta dibăcie în degetele făpturilor sale!

Când perdeaua fu isprăvită, Zumurrud o curăță, o netezi, o împături și i-o dete lui Alișar în mână, spunându-i:

— Ia-o și du-te cu ea în suk și vinde-o vreunui negustor cu prăvălie, pe nu mai puțin de cincizeci de dinari. Numai să te ferești să nu care cumva s-o dai vreunui trecător care să nu fie știut în suk; că atunci vei fi pricină unei crude despărțiri între noi. Întrucât chiar că avem niște vrăjmași care ne pândesc: să nu te încrezi în nici un trecător!

Și Alișar răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și se duse la suk și vându pe cincizeci de dinari unui negustor cu prăvălie perdeaua cea minunată.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute douăzecea noapte spuse:

Și vându pe cincizeci de dinari unui negustor cu prăvălie perdeaua cea minunată. Apoi cumpără iarăși niște alagea și niște ață de aur și de argint, atâta cât să ajungă pentru o altă perdea sau pentru vreo zăvează frumoasă, și i le aduse frumoasei Zumurrud, care se apucă iarăși de lucru și, în opt zile, făcu un chilim încă și mai frumos decât întâia oară, care aduse și el tot cincizeci de dinari. Și trăiră într-acest chip mâncând, bând și nelipsindu-le nimic, fără a uita să-și mulțumească și dragostea pe care și-o purtau unul față de altul, tot mai arzătoare din zi în zi, răspas de încă un an de vreme.

Într-o zi, Alișar plecă de acasă, ducând, ca de obicei, o legătură în care se afla o zăvează lucrată de Zumurrud; și luă drumul înspre suk, ca s-o vândă vreunui negustor, prin mijlocirea vreunui misitiu crainic, ca totdeauna. Ajungând în suk, i-o înmână crainicului care începu s-o strige pe dinaintea prăvăliilor de negustori, când iacătă că trece pe acolo un creștin, unul dintre inșii aceia care mișună pe la intrările sukurilor și care îi sâcâie pe mușterii dându-le ghes cu slujbele lor.

Creștinul se apropie de crainic și de Alișar și le dete șaizeci de dinari pe chilim, în loc de cincizeci cât era prețul de strigare. Da Alișar, căruia îi era silă de astfel de ipochimeni și care nu avea încredere în ei, și care de altminteri se gândea și la povața dată de Zumurrud, nu vru să i-o vândă. Atunci creștinul mări prețul și, într-un sfârșit, ajunse să-i dea o sută de dinari; iar crainicul îi spuse lui Alișar la ureche:

— Chiar că să nu lași să-ți scape chilipirul acesta grozav!

Întrucât crainicul fusese mituit de creștin de mai înainte pe sub mână, cu zece dinari. Și mâglisi așa de bine asupra judecății lui Alișar, încât îl înduplecă să-i lase creștinului chilimul, la prețul tocmit. Așa că făcu târgul, da nu fără o îngrijorare mare, apucă cei o sută de dinari și luă drumul îndărăt spre casă.

Pe când mergea el așa, băgă de seamă, la o cotitură de uliță, că după el se ținea creștinul. Se opri și îl întrebă:

— Ce cauți în mahalaua aceasta în care nu calcă niciodată inșii de teapa ta, creștinule?

Acela spuse:

— Iartă-mă, o, stăpâne al meu, da am de îndeplinit o însărcinare la capătul uliței. Ocrotească-te Allah!

Alișar își urmă calea și ajunse la ușa casei sale; și acolo băgă de seamă că, după ce făcuse un ocol, creștinul se întorsese pe la celălalt capăt al uliței și ajungea dinaintea ușii lui odată cu el. Țipă la el, cuprins de mânie:

— Creștin alimănit, ce ai de te ții pe urmele mele peste tot pe unde mă duc?

El răspunse:

— O, stăpâne al meu, crede-mă că zău numai din întâmplare mă mai aflu pe aici; da, mă rog ție, dă-mi o înghițitură de apă, și Allah are să te răsplătească odată, că mi se coace sufletul de sete!

Și Alișar gândi: „Pe Allah! Nu va să se spună niciodată că un musulman nu a vrut să-i dea de băut unui câine însetat! Așa că am să-i aduc niște apă.” Și intră în casă, luă un ulcior cu apă și dete să iasă să i-l ducă nazareteanului, când îl auzi Zumurrud că deschidea cleanța și sări să-l întâmpine, îngrijorată de lipsa lui îndelungată.

Și îi spuse, îmbrățișându-l:

— De ce ai zăbovit astăzi atâta de mult să te întorci? Da până la urmă ai izbutit să vinzi chilimul, și oare vreunui negustor de treabă cu prăvălie, ori vreunui trecător?

El răspunse, tulburat tare vădit:

— Am zăbovit oleacă din pricină că sukul era plin; da până la urmă am izbutit să vând totuși chilimul unui negustor!

Ea spuse, cu o îndoință în glas:

— Pe Allah! Nu mi-e inima liniștită. Da unde te duci cu ulciorul acela?

El spuse:

— Mă duc să-i dau de băut crainicului din suk, care a venit să mă însoțească până aici!

Ci răspunsul lui nu o mulțumi nicidecum și, pe când Alișar ieșea, prociti, tare îngrijorată, stihurile acestea ale poetului:

O, biată inimă nebună Care te-aprinzi de dor și-ți spui, Cu patimă, că-n veci durează Iubirea și sărutul lui, Au tu nu vezi la căpătâiu-ți Cum stă de veghe totdeauna Cu brațele mereu întinse Cea care toate le desparte. Și nu vezi cum din umbra rece De-a pururea în preajmă-ți șade, Pândindu-te să-și ia arvuna Vicleana umbră-a negrei soarte?

Când porni înspre ușă, Alișar îl și găsi în sala de la intrare pe creștin, care se prilejuise de ușa lăsată deschisă. La vederea acestuia, lumea se înnegură dinaintea ochilor lui Alișar, care strigă:

— Ce cauți aici, câine plod de câine? Și cum de ai cutezat să intri în casă fără de îngăduința mea?

El răspunse:

— Mă rog ție, o, stăpâne al meu, iartă-mă! Topit cum sunt de cât am umblat toată ziua, și nemaiputând să mă țin pe picioare, m-am văzut silit să-ți trec pragul, că la urma urmei nu este vreo osebire mare între ușă și sala de la intrare. Și-apoi numai să-mi trag oleacă sufletul, și mă duc! Nu mă alunga, și Allah nu are să te alunge!

Și luă ulciorul pe care Alișar, tare descumpănit, îl ținea în mână, bău cât îi trebui, și i-l dete îndărăt. Și Alișar rămase în picioare dinaintea lui, așteptându-l să plece. Ci trecu așa vreme de un ceas, iar creștinul nici nu se clintea. Atunci Alișar țipă la el, sugrumat:

— Vrei să ieși de aici acum pe dată și să te duci în calea ta?

Ci creștinul îi răspunse:

— O, stăpâne al meu, de bună seamă că nu ești dintre cei care îți fac un bine și-apoi toată viața te fac să simți aceasta, și nici dintre cei despre care a spus poetul:

S-a stins de mult mărinimoasa spiță A celor care fără șovăială Îndestulau-nainte de-a fi-ntinsă Sărmana cerșetoare mână goală.

Alt neam, cămătăresc, ceapcân și lacom, S-a-nstăpânit în vremile de-acum: Pândind câștig și dintr-un strop de apă Dat unui biet-însetoșat pe drum.

În ce mă privește, o, stăpâne al meu, eu mi-am și potolit setea cu apa casei tale, da acuma mă chinuie o foame atâta de amarnică, încât m-aș mulțumi până și cu ceea ce a mai rămas de la masa ta, de-ar fi și numai o coajă de pâine și o ceapă, nimic mai mult!

Alișar, tot mai mânios, strigă la el:

— Gata, du-te de-aici! Ajunge cu procitirile celea! Nu mai am nimic în casă!

El răspunse, fără să se clintească din loc:

— Doamne al meu, iertăciune! Da, dacă nu mai ai nimic în casă, ai la tine cei o sută de dinari pe care i-ai dobândit pe chilim. Încât mă rog ție, pe Allah, să te duci la sukul cel mai apropiat și să-mi cumperi o pită ceva, ca să nu se spună că am plecat de la casa ta fără să fi degustat între noi pâinea și sarea!

Când auzi vorbele acestea, Alișar își zise în sineși: „Nu încape nici o îndoială că afurisitul acesta de creștin este un nebun și un aiurit. Și am să-l arunc pe ușă afară și am să sumuțesc câinii de pe uliță asupra lui!” Și, pe când se gătea să-l azvârle afară, creștinul, neclintit, îi spuse:

— O, stăpâne al meu, nu vreau decât numai o pâine și decât numai o ceapă, cu care decât numai să-mi potolesc foamea. Așa că să nu faci vreo cheltuială mai mare pentru mine, întrucât chiar că îmi este prea destul atâta! Că înțeleptul se mulțumește cu puțin; și precum spune poetul:

O coajă doar de pâine e destul Pentru-nfelept, să spună că-i sătul; Ci-ntreg pământul tot n-ar fi în stare Să-l sature pe-un lacom la mâncare.

Când văzu că nu poate să facă altfel decât să se supună, Alișar îi spuse creștinului:

— Mă duc la suk să-ți caut ceva de mâncare. Stai și așteaptă-mă aci, fără să te miști!

Și ieși din casă, după ce încuie ușa și scoase cheia din broască spre a și-o pune în buzunar. Se duse în graba mare la suk, unde cumpără niște brânză prăjită în miere, castraveți, banane, plăcinte de foi și pâine proaspătă aburindă, abia scoasă din cuptor, și i le aduse pe toate creștinului, căruia îi spuse:

— Mănâncă!

Da acela nu vroi să primească, spunându-i:

— O, doamne al meu, câtă mărinimie pe tine! Ceea ce ai adus aci ar ajunge să hrănească zece inși! Chiar că e prea mult! Doar dacă nu vrei să-mi faci cinstea de a mânca și tu cu mine!

Alișar răspunse:

— Eu sunt sătul; așa că mănâncă singur tot!

El se împotrivi:

— O, doamne al meu, înțelepciunea noroadelor ne învață că acela care nu primește să mănânce cu oaspetele său este neîndoielnic vreun plod din flori.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și una noapte spuse:

Acela care nu primește să mănânce cu oaspetele său este neîndoielnic vreun plod din flori!

La vorbele acestea fără putință de cârtire, Alișar nu cuteză să nu se supună și șezu jos lângă creștin și începu să mănânce împreună cu el, dus pe gânduri. Creștinul se prileji de neluarea aminte a gazdei ca să descojească o banană, s-o despice și să strecoare în ea cu dibăcie niște banj curat amestecat cu lictarie de tiriac, într-un tain cât să doboare până și un elefant și să-l adoarmă pe un an.

Tăvăli banana aceea prin mierea cea albă în care înota minunata brânză prăjită, și i-o întinse lui Alișar spunându-i:

— O, doamne al meu, pe adevărul credinței tale! Ia din mâna mea banana aceasta pe care am curățat-o anume pentru tine!

Alișar, care ținea să isprăvească odată, luă banana și o înfulecă.

De-abia ajunse banana în pântecele lui, că Alișar și căzu lat, cu capu-naintea picioarelor, văduvit de simțire. Creștinul sări atunci ca un lup jigărit și se repezi afară în uliță unde, peste drum, se ațineau la pândă niște inși cu un catâr, avându-l în fruntea lor pe bătrânul Rașideddin, mișelul cel cu ochi albaștri la care nu vroise să fie roabă Zumurrud și care se jurase că o va dobândi cu anasâna, de l-ar costa cât l-ar costa. Rașideddin acela nu era decât un nevolnic de creștin care se arăta în ochii lumii de credință islamică spre a se bucura de hatâruri pe la negustori, și care chiar era frate cu creștinul care îl viclenise pe Alișar, și pe care îl chema Barssum.

Barssum acela dete fuga așadar să-l prevestească pe ticălosul de frate-său despre izbânda șiretlicului lor, și amândoi, urmați de oamenii lor, intrară în casa lui Alișar, se năpustiră în iatacul de alături, pe care Alișar îl închinase spre a-l face haremul frumoasei Zumurrud, se repeziră asupra copilei cea nurlii, îi puseră căluș în gură și o luară pe sus spre a o căra într-o clipeală de ochi în spinarea catârului, căruia îi dădură bici spre a ajunge, în câteva clipite, fără a avea nici o încurcătură pe drum, drept acasă la bătrânul Rașideddin.

Ticălosul cel bătrân cu ochi albaștri și ceacâri porunci atunci ca Zumurrud să fie dusă în odaia cea mai lăturalnică a casei, și șezu jos singur lângă ea, după ce îi scoase călușul, și îi spuse:

— Iacătă-te într-un sfârșit în puterea mea, frumoasă Zumurrud. Și nici o fleandură ca Alișar acela nu mai are de unde să vină să te scoată din mâinile mele. Așa că dintru-ntâi, până a te culca în brațele mele și până a-ți dovedi vânjoșia mea la încontrare, leapădă-te de legea ta cea păgânească și primește să te faci creștină, precum și eu sunt creștin. Pe Messia și pe Vergura! Dacă nu te supui numaidecât la cele două dorințe ale mele, am să te fac să păți muncile cele mai crunte și am să te aduc să ajungi mai nenorocită ca o cățea!

La vorbele acestea ale ticălosului de creștin, copilei i se umplură ochii de lacrimile care i se rostogoleau de-a lungul obrajilor, iar buzele îi tremurară, și strigă:

— O, mârșavnicule cu barbă albă, pe Allah! Poți să pui să mă taie în bucăți, da tot n-ai să ajungi să mă faci să mă leapăd de legea mea; poți chiar să te bucuri de trupul meu cu de-a sila, ca un țap în călduri de o ieduță plăpândă, da tot nu ai să-mi îngenunchi sufletul la o imoșie împărtășită! Și Allah are să știe el să-ți ceară socoteală mai devreme ori mai târziu pentru spurcăciunile tale!

Dacă văzu că nu putea s-o înduplece cu vorba, vâjul își chemă robii și le spuse:

— Răsturnați-o și țineți-o pe burtă strașnic!

Iar ei o răsturnară și o culcară pe burtă. Atunci ticălosul acela de creștin bătrân luă un gârbaci și începu s-o croiască amarnic peste părțile ei cele frumoase și rotunde, într-așa chip că fiecare lovitură lăsa câte o vrâstătură lungă și roșie pe albeața dindărătul ei. Și Zumurrud, la fiecare lovitură pe care o primea, departe de a slăbi întru credința ei, striga:

— Nu este alt dumnezeu decât numai Allah, iar Mahomed este trimisul lui Allah!

Și ghiujul nu conteni s-o bată decât atunci când nu mai avu putere să-și ridice mâna. Atunci le porunci robilor s-o ia și s-o arunce la bucătărie, cu slujnicele, și să nu-i dea nimica nici de mâncat, nici de băut. Iar ei se supuseră pe clipă pe dată. Și iacă-așa cu ei!

Cât despre Alișar, acesta rămase întins, văduvit de simțire, în odaia de la intrare a casei sale, până a doua zi. Izbuti atunci să-și vină în fire, după ce i se risipi beția de banj și după ce i se vântui din cap fumul de tiriac. Se ridică atunci în capu-oaselor și, din toate puterile lui, chemă:

— Ya Zumurrud!

Ci nimeni nu-i răspunse. Se sculă speriat și intră în iatacul pe care îl găsi gol și tăcut, și unde iașmacurile și feregelele mândrei Zumurrud zăceau pe jos. Atunci își aduse aminte de creștin; și, cum și acela pierise, nu se mai îndoi nicicum de răpirea mult-iubitei sale Zumurrud. Atunci se aruncă pe jos, bătându-se peste cap și suspinând; pe urmă își rupse hainele de pe el și plânse toate lacrimile mâhnirii, și, până peste poate de deznădăjduit, se repezi din casă afară, luă de pe jos două pietroaie, câte una în fiecare mână, și începu să străbată, înnebunit, ulițele toate izbindu-se în piept cu cele două pietroaie și strigând: „Ya Zumurrud! Zumurrud!” Iar copiii se strânseră în juru-i alergând după el și țipând:

— Un nebun! Un nebun!

Iar oamenii care îl cunoșteau, se uitau la el cu milă când îl vedeau și îl căinau că-și pierduse mințile, spunând:

— Este fiul lui Glorie! Bietul Alișar!

Rătăci mai departe așa, pocnindu-se cu pietrele în piept, până ce se întâlni cu o bătrână dintre femeile cele de treabă, care îi spuse:

— Copilul meu, deie Allah să te poți bucura de tihnă și de minte sănătoasă! De când ai înnebunit?

Și Alișar îi răspunse cu stihurile acestea:

Doar lipsa unei dragi făpturi E-a minții mele tulburare! O, voi ce-mi spuneți nebun Aduceți-mi-o pe cea care E boala mea fără de leac Și-ntunecata-mi întristare, Că numai ea îmi e balsam Și inimii vindecătoare!

Când auzi stihurile acestea și când se uită la Alișar mai cu luare-aminte, bătrâna cea bună pricepu că trebuie să fie vreun îndrăgostit nefericit, și îi spuse:

— Copilul meu, nu te sfii să-mi povestești necazurile și nenorocirea ta. Poate că Allah nu m-a adus în calea ta decât ca să-ți vin într-ajutor!

Atunci Alișar îi istorisi pățania lui cu Barssum creștinul.

Bătrâna cea de treabă, la spusele acelea, cugetă adânc un ceas de vreme, apoi săltă capul și îi spuse lui Alișar:

— Ridică-te, copilul meu, și du-te iute la suk să-mi cumperi o coșniță de coropcar, în care să pui, după ce ai să le cumperi din suk, niște brățări de sticlă colorată, inele de aramă suflată cu argint, cercei pentru urechi, lănțuguri și tot felul de alte lucruri pe care le vând pe la muieri acasă babele coropcărițe. Iar eu am să-mi pun pe cap coropcă aceea și am să mă duc să dau un ocol pe la toate casele din cetate, și să le vând femeilor lucrurile acelea. Și într-astfel am să pot să fac cercetări care să ne pună pe calea cea bună și, de s-o îndura Allah, avem s-o găsim pe iubita ta Sett Zumurrud.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și doua noapte spuse:

S-o găsim pe iubita ta Sett Zumurrud.

Și Alișar începu să plângă de bucurie și, după ce îi sărută mâinile măicuței, grăbi a pleca să cumpere și să-i aducă toate câte i le ceruse.

Atunci bătrâna se întoarse acasă la ea ca să se îmbrace, își coperi fața cu un iașmac de culoarea mierii fumurii, se înveli pe cap cu o năframă de buhur, și se înfășură cu o feregea mare de mătase neagră; pe urmă își puse pe cap coropca plină și, luând în mână o cârjă spre a-și sprijini bătrânețea cea grea, porni să dea ocol încetișor pe la haremurile obrazelor și ale negustorilor de prin toate mahalalele, și nu peste mult ajunse și la casa bătrânului Rașideddin, mangositul de creștin care se da de musulman, afurisitul pe care prăpădi-l-ar și arde-l-ar Allah în focurile iadului și căzni-l-ar acolo până la capătul vremilor, amin!

Or, bătrâna ajunse acolo taman la ceasul când sărmana copilă, aruncată printre roabele și slujnicele de la bucătărie, încă suferind de loviturile pe care le primise, zăcea pe jumătate moartă pe o rogojină ticăloasă.

Bătu la ușă, iar o roabă veni să-i deschidă și i se temeni cu bucurie; și bătrâna îi spuse:

— Fata mea, am colea câteva lucruri frumușele de vânzare. Se află la voi vreun mușteriu?

Slujnica spuse:

— Păi așa socot!

Și o pofti la bucătărie, unde bătrâna șezu jos cu oftăluri și numaidecât fu înconjurată de roabe. Se arătă tare înțelegătoare la vânzare și începu să lase la prețuri tare lesnicioase și brățări, și inele, și cercei, încât le câștigă încrederea tuturora, iar ele o îndrăgiră pentru vorba ei cea mieroasă și pentru dulceața purtărilor ei.

Da, când întoarse capul, iacătă că o zări pe Zumurrud întinsă pe jos; și le întrebă pe roabe ce-i cu ea, iar ele îi spuseră tot ce știau. Și pe dată se încredință că era chiar dinaintea celei pe care o căuta. Se duse la copilă și îi spuse:

— Fata mea, tot răul fugă de la tine! Allah m-a trimis în ajutorul tău! Ești Zumurrud, roaba cea iubită a lui Alișar, fiul lui Glorie!

Și îi dezvălui pentru ce venise, străvestită în mămulăreasă, și îi spuse:

— Mâine seară să stai gata a fi răpită; așază-te la fereastra de la bucătărie care dă înspre uliță și, când ai să auzi pe cineva că începe să fluiere din umbră, acela va fi semnul. Răspunde-i și tu cu un fluierat, și sari fără frică în uliță. Acolo are să fie chiar Alișar și are să te scape!

Iar Zumurrud sărută mâinile bătrânei, care zori să plece și se duse să-i dea de știre lui Alișar despre cele întâmplate, adăugând:

— Așa că ai să te duci acolo, sub fereastra afurisitului acela, și ai să faci așa și-așa.

Atunci Alișar îi mulțumi îndelung bătrânei pentru facerile de bine și vru să-i facă un dar, ceva; ci ea nu vru să primească și plecă, urându-i noroc și fericire, și lăsându-l să-și procitească stihuri despre amarul despărțirii.

A doua zi, seara, Alișar luă drumul care ducea la casa arătată de bătrâna cea de treabă, și până într-un sfârșit o găsi. Se duse și șezu jos lângă zid, unde așteptă să vină ceasul potrivit de fluierat! Da cum sta acolo de o bună bucată de vreme, și cum își trecuse mai înainte două nopți fără de somn, îl birui deodată osteneala și adormi. Preaslăvit Fie Acela carele numai el nu adoarme niciodată!

Pe când Alișar ațipise așa sub fereastra de la bucătărie, în noaptea aceea, îl abătu soarta într-acolo, să adulmece după vreun chilipir, pe un hoțoman dintre hoțomanii cei îndrăzneți, care, după ce ocoli casa de jur împrejur, fără să găsească vreo intrare, ajunse în dreptul locului unde dormea Alișar. Se aplecă înspre el și, ispitit de hainele lui cele bogate, îi șterpeli binișor turbanul și caftanul și se îmbodoli cu ele într-o clipeală de ochi. Și tot-atunci și văzu că se deschide fereastra și auzi un fel de fluierat. Se uită și zări o umbră de femeie, iar femeia aceea îi făcea semne și șuiera. Era Zumurrud care îl lua drept Alișar.

La priveliștea aceea, pungașul, nu prea lămurit, își zise: „Dacă i-aș răspunde?” Și șuieră. Numaidecât Zumurrud ieși pe fereastră și sări în uliță, ajutându-se cu o frânghie. Iar hoțul, care era un coșcogea flăcău voinic, o prijuni în spinare și își luă tălpășița cu ea iute ca fulgerul.

Când văzu atâta voinicie la cel care o ducea, Zumurrud rămase uimită până peste poate și îi spuse:

— Alișar, mult-iubitul meu, bătrâna mi-a spus că de-abia mai puteai să te târăști, așa de tare te slăbise durerea și spaima. Și văd că ești mai tare ca un cal!

Da cum hoțul nu răspunse nimic și goni înainte încă și mai iute, Zumurrud își petrecu mâna peste fața lui și simți că fața toată era înțepoșată de un păr mai vârtos decât o mătură de la hammam, încât ai fi gândit că e vreun gligan care a înhățat vreo găină ale cărei pene ar ieși din gura lui. La încredințarea aceea, Zumurrud fu cuprinsă de o spaimă înfricoșată și începu să-i care la lovituri peste ochi, țipând:

— Cine ești? Și ce ești?

Or, întrucât în clipita aceea se aflau de mult departe de orice așezare, în mijlocul câmpiei învăluite de noapte și de pustietate, hoțomanul se opri o clipită, puse copila jos pe pământ și răcni la ea:

— Sunt Givan kurdul, fârtatele cel mai crunt din ceata lui Ahmad Ed-Danaf[4]. Suntem cu toții patruzeci de voinici care de multă vreme ducem lipsă de carne proaspătă! Noaptea care vine are să fie cea mai fericită dintre nopțile tale, întrucât avem să te răjghinăm pe rând cu toții, și avem să ne bălăcărim în vântrele tale, și avem să ne lălăim între armurii tăi mișelește, și avem să-ți răsucim buburuza până dimineața!

Când auzi vorbele răpitorului ei, Zumurrud pricepu toată năprăsnicia în care se afla și începu să plângă, bătându-se peste ochi și căinându-se de greșeala care o dăduse pe mâinile tâlharului aceluia făptuitor de silnicii, și în curând și pe mâinile celor patruzeci de fârtați ai lui. Apoi, văzând că triștea cea rea se încălărase pe viața ei, și că nu avea cum să lupte împotrivă-i, se lăsă iarăși dusă de răpitor fără să mai pună vreo împotrivire, și se mulțumi să suspine: „Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Întru el mă adăpostesc! Fiecare își poartă triștea atârnată de gât și orice-ar face nu poate să se scuture de ea.”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și treia noapte spuse:

Fiecare își poartă triștea atârnată la gât și orice ar face nu poate să se scuture de ea!

Kurdul cel crunt Givan și-o aburcă așadar pe copilă iarăși în spinare și porni la fugă mai departe până la o peșteră, ascunsă printre stânci, unde își alesese sălaș ceata celor patruzeci și bulibașa lor. Acolo, o baborniță, chiar mama răpitorului frumoasei Zumurrud, avea grijă de gospodăreala lor și le gătea demâncarea. Așa că, auzind șuieratul cunoscut, baba ieși în gura peșterii să-l întâmpine pe fiu-său cu prada lui. Givan o dete pe Zumurrud în seama maică-sii, spunând:

— Îngrijește-o bine pe gazela asta până ce mă întorc, căci mă duc să-i caut pe ortacii mei, ca să vină s-o răjghine împreună cu mine. Da întrucât nu o să ne întoarcem decât mâine după prânz, din pricina unor isprăvi pe care le avem de făptuit, ți-o las în grijă să-i dai să mănânce bine ca să fie în stare să înfrunte poghiazurile și iurușurile noastre.

Și plecă.

Atunci bătrâna veni la Zumurrud și îi dete să bea și îi spuse:

— Fata mea, ce noroc pe tine să te simți în curând precurmată din mijloc de patruzeci de zdrahoni tineri, fără a mai pune la socoteală și pe căpetenia lor, care el singur este mai vârtos decât toți ceilalți la un loc! Pe Allah! Tare norocită mai ești să fii tânără și jinduită!

Zumurrud nu fu în stare să răspundă nimic și, învăluindu-și capu-n feregea, se întinse pe pământ și șezu așa până dimineața.

Or, noaptea o ajutase să chibzuiască; căpătase oleacă de inimă și își zisese: „Da ce este oare cu nepăsarea aceasta păcătoasă față de mine, într-un ceas ca acesta? Că doar n-oi sta să aștept fără să mă mișc venirea celor patruzeci de tâlhari siluitori, care să mă sfarme silnicindu-mă și care să mă năpădească așa cum năpădește apa o naie până ce o scufundă în adâncul mării! Nu, pe Allah! Am să-mi mântuiesc sufletul, și nici trupul nu am să mi-l las la cheremul lor!” Și, cum se și făcuse dimineață, se sculă și se duse la bătrână, îi sărută mâna și îi spuse:

— Noaptea asta m-am odihnit bine, maică bună, și mă simt întremată și întru totul gata să-i întâmpin cu cinstire pe oaspeții mei! Ce-ar mai fi să facem acum ca să ne trecem vremea până la venirea lor? N-ai vrea, de pildă, să vii cu mine la soare și să mă lași să te caut în cap de păduchi și să-ți pieptăn părul, maică a mea bună?

Baba răspunse:

— Pe Allah! Gândul tău este minunat, întrucât de atâta amar de vreme de când mă aflu în peștera aceasta nu am mai apucat să mă spăl pe cap și a ajuns acuma să slujească de adăpost la toate neamurile de păduchi câte se cuibăresc prin pletele oamenilor și prin părul jivinelor; iar când se lasă noaptea, pleacă de pe cap și mișună cu droaia pe trupul meu: sunt și de cei albi și de cei negri, și mari și mici; ba sunt, fata mea, și de cei care au o coadă tare lată și care umblă de-a-ndărătelea; alții au o duhoare mai împuțită decât râgâielile cele stătute și decât împuțelile cele mai puturoase! Așa că, dacă izbutești să mă scapi de lighioanele astea ticăloase, viața ta cu mine are să-ți fie tare norocită!

Și ieși cu Zumurrud din peșteră și se ghemui la soare, scoțându-și cârpa pe care o avea pe cap. Zumurrud atunci chiar că putu să vadă că se găseau acolo toate soiurile de păduchi cunoscuți, precum și de ceilalți asemenea.

Fără a se pierde cu firea, începu așadar să-i culeagă cu amândouă mâinile, pe urmă să pieptăne părul la rădăcină cu niște piepteni strașnici; și, când nu mai rămaseră din toți păduchii aceia decât atâția cât e firesc, începu să-i pigulească cu degete pricepute și câți mai mulți deodată și să-i strivească între unghii, cum se face de obicei. Când isprăvi, începu s-o scarpine încetișor, atâta de încetișor, încât cotoroanța se simți năpădită dulce de chiar tihna pielii sale curate și, într-un sfârșit, ațipi de-a binelea.

Fără a-și pierde vremea, Zumurrud se sculă și dete fuga în peșteră de unde luă niște haine bărbătești cu care se îmbrăcă frumos; își înfășură capul cu un turban falnic, unul dintre cele dobândite în furtișagurile săvârșite de cei patruzeci, și ieși degrabă ca să pună ochii pe un cal, tot de furat, care păștea prin preajmă, priponit la două picioare; îi puse șaua și frâul, îl încălecă bărbătește și îl împintenă la goană mare, drept înainte, chemând într-ajutor numele Domnului a-toată-slobozenia.

Goni așa în fuga mare, până la căderea nopții; iar a doua zi dimineața, de cu zori, luă iarăși goana, neoprindu-se decât din vreme în vreme ca să se hodinească, să mănânce niscaiva rădăcini și să-și lase calul să pască. Și tot așa o ținu vreme de zece zile și zece nopți.

Spre dimineața celei de-a unsprezecea zile, ieși într-un sfârșit din pustia pe care o străbătuse și răzbi într-o câmpie verde prin care curgeau niște ape frumoase și unde privirile se învoioșau la priveliștea unor pomi mari, a frunzișurilor, și a trandafirilor, și florilor pe care o boare primăvăratică le făceau să înmugurească potop; și zburdau peste tot păsările firii și pășteau pretutindeni turmele de gazele și jivinele cele mai gingașe.

Zumurrud se odihni vreme de un ceas în locul acela dulce, apoi încăleca iar și porni pe un drum tare frumos ce trecea printre codri verzi și ducea la o cetate în care, din depărtare, străluceau în soare minaretele.

Când ajunse aproape de zidurile și de poarta cetății, văzu o mulțime nesfârșită care, la ivirea ei, începu să scoată niște strigăte nebune de bucurie și de izbândă; și, numaidecât, ieșiră pe poartă și îi veniră în întâmpinare niște emiri călări și niște obraze de vază și niște capi de oști care se temeniră și sărutară pământul cu semne de supunere ca ale unor supuși față de sultanul lor, pe când din toate părțile un huet fără de hotar se ridica din gloatele înflăcărate: „Deie-i Allah biruință sultanului nostru! Bună-venirea ta aducă binecuvântarea peste neamul musulmanilor, o, sultane al lumii! Întărească-ți Allah domnia, o, sultane al nostru!” Și, totodată, mii de oșteni călări se rânduiră în două șire, spre a despărți și a ține gloatele la marginea înflăcărării, iar un pristav obștesc, cocoțat pe o cămilă înfotăzată falnic, da de știre norodului, din toate beregățile lui, sosirea cea norocită a sultanului!

Ci Zumurrud, tot străvestită în chip de voinic, nu pricepea neam ce vroiau să însemneze toate acelea, și până la urmă îi întrebă pe dregătorii cei mari care prinseseră calul de dârlogi de o parte și de cealaltă:

— Au ce este, preacinstiților domniile voastre, în cetatea aceasta? Și ce vreți de la mine?

Atunci, dintre toți aceia, păși înainte un curtean mare care, după ce se ploconi până la pământ, spuse către Zumurrud:

— Atoateledătătorul, o, stăpâne al nostru, nu și-a precupețit milele când ți le-a menit! Preamărit fie el! Te-a adus de mână până la noi ca să ni te așeze ca domn al nostru în scaunul de domnie al acestei împărății! Preamărit fie el, carele ne dăruiește un domn atâta de tânăr și atâta de frumos, din neamul cel ales al fiilor turcimii, cei cu chip strălucit! Mărire lui! Întrucât și dacă ne-ar fi trimis vreun cerșetor sau orice alt ins de rând, noi tot așa se cădea să-l primim ca sultan al nostru și să-i dăm cinstire. Află, dar.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și patra noapte spuse:

Află, dar, că datina noastră, a locuitorilor din cetatea aceasta, atunci când sultanul nostru moare fără să ne lase urmaș de parte bărbătească, este de a ne strânge pe drumul acesta și de a aștepta ivirea celui dintâi trecător pe care ni-l trimite ursita, spre a ni-l alege ca nou sultan și de a ne închina lui ca atare! Iar astăzi am avut norocul să dăm de tine, o, tu, cel mai frumos dintre toți sultanii de pe pământ, și fără de seamăn în veacul tău și în toate veacurile!

Or, Zumurrud, care era o femeie cu cap și cu judecata strălucită, nu se lăsă descumpănită de vestea aceea atâta de ciudată și spuse către curteanul cel mare și către ceilalți dregători:

— O, voi toți, supuși ai mei credincioși de aci înainte, să nu credeți totuși cumva că aș fi vreun turc de obârșie neștiută ori vreun plod din prostime. Dimpotrivă! Aveți dinainte-vă un turc de spiță înaltă, care și-a lăsat țara și casa, după un dezbin cu părinții lui, și care s-a hotărât să colinde lumea în căutare de vitejii. Și întrucât iacătă că chiar ursita m-a adus să dau de un prilej atâta de frumos de a găsi o atare întâmplare, mă învoiesc a vă fi sultan!

Pe dată trecu în fruntea saltanatului și, în toiul uralelor și al strigătelor de bucurie ale unui întreg norod, își făcu intrarea falnică în cetate.

Când ajunse dinaintea ușii celei mari de la sarai, emirii și curtenii descălecară și veniră s-o sprijine de subsuori și s-o ajute să se dea jos de pe cal, și o purtară pe brațele lor până în sala cea mare de primire și, după ce o îmbrăcară cu însemnele domnești, o poftiră să șadă în jețul de aur al sultanilor de până aci. Și toți laolaltă se temeniră și sărutară pământul dintre mâinile ei, rostind jurământul de supunere.

Atunci Zumurrud își începu domnia punând să se deschidă haznalele domnești, ghiftuite de-a lung de veacuri; și porunci să se scoată din ele grămezi de bani, pe care îi împărți la ostași, la săraci și la nevoiași. Încât norodul o îndrăgi și îi înălță urări de domnie lungă. Și, pe de altă parte, Zumurrud nu uită nici să-i dăruiască pe dregătorii de la sarai cu caftane falnice și să-i cinstească cu hatâruri pe emiri și pe curteni, precum și pe soțiile lor și pe toate femeile din harem. Pe deasupra, popri luarea de biruri, de vămi și de dări, și puse să fie sloboziți cei întemnițați și să fie șterse toate pedepsele. Și într-acest chip câștigă dragostea și a celor mari și a celor mici, care cu toții o luau drept bărbat și se minunau de înfrânarea și de neprihana ei, când aflară că nu intră niciodată în harem și că nu se culcă niciodată cu vreo femeie. Într-adevăr, nu vrusese să ia în slujba sa aparte de noapte decât doi băieței hadâmbi pe care îi puse să doarmă de-a curmezișul la ușa ei.

Da tare departe de a fi fericită, Zumurrud nu făcea alta decât să se tot gândească la mult-iubitul ei Alișar, pe care nu izbutise să-l găsească, în ciuda tuturor căutărilor ce pusese să se facă tainic. Încât nu contenea să tot plângă singură-singurică și să se roage și să ajuneze spre a dobândi milă de la cel Preaînalt asupra lui Alișar și să dovedească a-l găsi teafăr și sănătos, după atâta despărțire. Și șezu așa vreme de un an; până într-atâta încât femeile de la sarai ridicau mâinile în sus a deznădejde și strigau:

— Ce belea pe noi că sultanul e atâta de cucernic și de neprihănit!

Când se împlini anul, pe Zumurrud o bătu un gând, și hotărî să-l ducă de îndată la împlinire. Porunci să fie chemați vizirii și curtenii și le ceru să-i pună pe meșteri și pe zidari să întocmească un meidan lung de un parasanj[5] și lat tot pe atâta, și să zidească în mijlocul lui o sală măreață cu boltă, pe care s-o îmbrace falnic și unde să fie așezat un scaun domnesc și atâtea jețuri câți dregători erau la sarai.

Porunca dată de Zumurrud fu îndeplinită într-un răspas de vreme tare scurt. Și, după ce meidanul fu întocmit și clădirea ridicată și scaunul domnesc și jețurile orânduite după rosturile cinurilor, Zumurrud îi pofti acolo pe toți mai-marii din cetate și de la sarai, și le dete un ospăț cum nici cei mai bătrâni nu țineau minte să mai fi fost vreunul asemenea în toată împărăția. Și, la sfârșitul ospățului, Zumurrud se întoarse înspre musafiri și le spuse:

— De aci înainte, de-a lungul întregii mele domnii, am să vă poftesc în sala aceasta la fiecare început de lună, iar voi veți lua loc în jețurile voastre, și tot așa am să poftesc tot norodul meu, ca să ia și el parte la ospăț și să mănânce și să bea și să-i mulțumească Atoatefăcătorului pentru darurile sale!

Și toți îi răspunseră cu ascultare și cu supunere. Atunci ea adăugă:

— Pristavii obștești vor chema norodul la ospăț și vor da de știre că oricine ar fi cel care nu va vroi să vină la ospăț, va fi spânzurat!

Așa că, la început de lună, pristavii obștești străbătură ulițele cetății strigând: „O, voi toți, negustori și mușterii, bogați și săraci, flămânzi ori sătui, din porunca stăpânului nostru sultanul dați fuga la sala de pe meidan! Acolo aveți să mâncați și să beți și să-l binecuvântați pe Atoatebinefăcătorul. Și spânzurat va fi vericine nu va veni acolo! Închideți-vă prăvăliile și opriți vânzarea și cumpărările! Vericine nu va veni, spânzurat va fi!”

La poftirea aceea, mulțimea dete fuga și se buluci în valuri-valuri în mijlocul sălii, pe când sultanul sta în scaunul său domnesc, iar împrejuru-i, în jețurile lor cuvenite, ședeau rânduiți după cinuri mai-marii și dregătorii. Și toți începură să mănânce tot felul de bunătățuri, precum fripturi de oaie, pilaf și mai cu seamă bunătatea aceea minunată care se cheamă kisek, făcută din grâu râșnit și din lapte acru. Și, pe când ei mâncau, sultanul îi cerceta cu luare-aminte, rând pe rând, și atâta de îndelung încât fiecare îi spunea vecinului său:

— Pe Allah! Nu știu pentru care pricină se tot uită sultanul la mine cu atâta stăruință!

Iar mai-marii și dregătorii, estimp, nu conteneau să tot îmbie lumea, spunând:

— Mâncați fără de sfială și săturați-vă! Nu puteți să-i faceți mai mare bucurie sultanului decât să vă arătați pofta de mâncare!

Iar ei își ziceau:

— Pe Allah! În viața noastră nu s-a mai pomenit de vreun sultan care să-și iubească până într-atâta norodul și să-i vrea atâta bine!

Or, printre hăplăii care mâncau cu cea mai mare lăcomie, făcând să piară pe beregățile lor tablale întregi, se afla și mișelnicul de creștin Barssum, cel care îl adormise pe Alișar și o furase pe Zumurrud, ajutat de fratele său, bătrânul Rașideddin. După ce Barssum acela sfârși de mâncat carnea și mâncărurile cu unt și cu ulei, ochi o tavă la care nu-i ajungea laba și care era plină cu un pilaf cu lapte, presărat cu praf de zahăr și de scorțișoară; îi îmbrânci cu coatele pe toți vecinii și puse gabja pe tablaua pe care o trase la el, și își înfipse mâna și înșfacă o coșcogea îmbucătură pe care și-o îndopă în gură. Atunci, unul dintre vecinii lui, burzuluit, îi spuse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și cincea noapte spuse:

Atunci, unul dintre vecinii lui, burzuluit, îi spuse:

— Da ție nu ți-e rușine să întinzi mâna așa la ceea ce este departe de tine și să înșfaci numai pentru tine o tabla atâta de mare? Ori tu nu știi că buna-cuviință ne învață să nu mâncăm decât ceea ce se află dinaintea noastră?

Iar un alt vecin adăugă:

— Cădea-ți-ar grele în pântece bucatele astea și rocoși-ți-s-ar mațele!

Iar un neicușor mehenghi, mare înghițitor de tiriacuri, îi spuse:

— Hei, pe Allah! Hai să împărțim! Dă încoace să iau și cu o gură, sau două, sau trei!

Ci Barssum îi aruncă o privire scârbită și țipă la el crunt:

— Bă afurisitule mâncător de hașiș, mâncarea asta aleasă n-a fost gătită pentru fălcile tale; este menită unor guri de emiri și de oameni gingași!

Și dete să-și înfigă iar degetele în pilaful cel dulce, când Zumurrud, care îl tot scruta de o bucată de vreme, îl cunoscu și trimise după el patru străjeri, spunându-le:

— Dați fuga și zeberiți-l pe insul acela care mănâncă pilaf cu lapte și aduceți-l la mine!

Iar cei patru străjeri se repeziră asupra lui Barssum, îi zvârliră dintre degete îmbucătura pe care sta s-o înfulece, îl trântiră cu fața la pământ și îl târâră de picioare dinaintea sultanului, în mijlocul celor ce se aflau acolo și care își conteniră mâncatul, șușotindu-și între ei:

— Iacătă ce va să zică să te porți ca un hăplău și să te lăcomești la mâncarea altuia!

Iar mâncătorul de tiriac le spuse celor din preajmă:

— Pe Allah! Bine am făcut că n-am mâncat cu el din pilaful acela minunat cu scorțișoară! Cine știe ce pedeapsă are să i se alduiască!

Și toți începură să se uite cu luare-aminte la ceea ce avea să se întâmple.

Zumurrud, cu ochii aprinși lăuntric, îl întrebă pe ins:

— Ia să-mi spui tu, om cu ochi albaștri și răi, cum te cheamă și care este pricina venirii tale în țara noastră?

Mangositul de creștin, care se împodobise cu un turban alb, cum nu le este îngăduit decât musulmanilor[6], spuse:

— O, sultane și stăpâne al nostru, mă cheamă Ali, și de meserie sunt ceaprazar. Am venit în țara aceasta să-mi fac meseria și să-mi câștig zilele cu munca mâinilor mele!

Atunci Zumurrud îi spuse unuia dintre cei doi hadâmbuți ai ei:

— Dă fuga și adu-mi tablaua cu nisip de ghicit și pana de aramă care îmi slujește să trag liniile cele geomanticești!

Și, după ce porunca se îndeplini numaidecât, Zumurrud întinse cu grijă nisipul de ghicit pe fața netedă a tablalei și, cu pana de aramă, scrise pe nisip un chip de maimuță și niște șiruri de slove necunoscute. După care cugetă vreme de câteva clipite, apoi ridică deodată capul și, cu un glas cumplit ce fu auzit de toată lumea, țipă la ticălos:

— A, câine, cum de cutezi tu să minți un sultan? Au nu ești tu creștin și nu te cheamă Barssum? Și oare nu ai venit în țara aceasta anume ca s-o cauți pe o roabă pe care ai furat-o pe vremuri? A, câine! A, blestematule! Ai să mărturisești tu numaidecât adevărul pe care iacătă că mi l-a dezvăluit așa de limpede nisipul meu ghicitoresc!

La vorbele acestea, creștinul înspăimântat se nărui la pământ, cu mâinile împreunate, și spuse:

— Îndurare, o, sultane al vremilor! Nu greșești! Sunt, într-adevăr – ocolit să fii de orice necaz! – un păcătos de creștin, și am venit încoace cu gândul de a o răpi pe o musulmană pe care o furasem și care a fugit din casa noastră!

Atunci Zumurrud, în murmurele de minunare ale întregului norod care zicea: „Uallah! Nu se află pe lume un geomant cititor în nisip pe potriva sultanului nostru”, îi chemă pe armaș și pe ajutoarele lui și le spuse:

— Duceți-l pe câinele acesta ticălos afară din cetate, jupuiți-l de viu, umpleți-i pielea cu niște paie proaste și întoarceți-vă să-i țintuiți pielea aceea la poarta meidanului. Iar hoitul se cade să i-l ardeți cu niște bălegaruri uscate, iar ceea ce mai rămâne să aruncați în haznaua cu scârne!

Iar ei răspunseră cu ascultare și cu supunere, îl înșfăcară pe creștin, și îl dădură pieirii după osânda pe care norodul o găsi plină de dreptate și de înțelepciune.

Cât despre vecinii care îl văzuseră pe ceapcân cum mâncase orezul cu lapte, aceia nu putură a se opri să nu-și împărtășească între ei gândurile. Unul spuse:

— Uallah! În viața mea nu am să mă mai las ispitit de tablaua aceea, măcar că tare îmi mai place!

Iar mâncătorul de hașiș, ținându-se de pântece, așa de tare îl junghia spaima, strigă:

— Hei, Uallah! Soarta mea cea bună m-a ferit să mă ating de afurisitul acela de orez cu scorțișoară!

Și toți se juruiră că nici baremi nu au să mai pomenească vreodată vorba de pilaf cu lapte!

Așa că, luna următoare, când norodul fu poftit iarăși să vină la ospăț dinaintea sultanului, se făcu un gol mare împrejurul tablalei pe care se afla pilaful cu lapte și nimenea nu vroia nici baremi să se uite într-acolo. Pe urmă toată lumea, spre a-l bucura pe sultan, care îl cerceta pe fiecare mesean cu cea mai mare luare-aminte, începu să mănânce și să bea și să se veselească, da nimenea nu se atingea decât de bucatele de dinainte-i.

Într-acestea, intră un ins cu înfățișare cumplită, care se năpusti îmbrâncind toată lumea în drumul lui și care, când văzu că toate locurile erau pline afară de cel din jurul tablalei cu pilaf, se duse și se ghebeji dinaintea acelei tablale și, spre încremenirea tuturora, dete să întindă mâna ca să mănânce.

Or, Zumurrud cunoscu numaidecât că insul acela era chiar răpitorul ei cel crunt, Givan kurdul, unul dintre cei patruzeci din taraful lui Ahmad Ed-Danaf. Pricina care îl adusese în cetatea aceea nu era alta decât că venise în căutarea fetișcanei, care cu fuga ei îl aruncase într-o mânie înfricoșătoare atunci când tocmai se gătise s-o răjghine laolaltă cu ortacii lui. Și, de ciudă, își mușcase mâinile și făcuse juruință că are s-o găsească, măcar de s-ar fi ascuns ca și pe după muntele Kokaz ori ca boaba de fistic în coaja ei. Și pornise în căutarea ei și, până la urmă, ajunsese în cetatea cea cu pricina și venise în sala de ospețe laolaltă cu ceilalți, ca să nu fie spânzurat.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și șasea noapte spuse:

Și venise în sala de ospețe, ca să nu fie spânzurat.

Așa că șezu jos dinaintea tablalei cu pilaful de lapte și își înfipse mâna toată chiar tamite în mijlocul ei. Atunci din toate părțile i se strigă:

— Hei, ce va să faci? Ia seama! Ai să fii jupuit de viu! Nu te atinge de tablaua aceea care aduce nenorocire!

Ci insul rostogoli niște ochi cumpliți și mârâi la ei:

— Ia mai tăceți! Vreau să mănânc din tablaua asta și să-mi ghiftuiesc burta! Că tare îmi mai place pilaful cu lapte!

Iarăși strigară la el:

— Ai să fii jupuit și spânzurat!

Drept răspuns, el își trase și mai aproape tablaua în care își înfipsese mâna și se aplecă peste ea. La priveliștea aceea, împătimitul după hașiș, vecinul cel mai de lângă kurd, o luă la fugă speriat și dezmeticit din aburii macului, spre a se duce să șadă mai încolo, tăgăduind că ar avea vreo vină pentru ceea ce avea să urmeze.

Așadar, Givan kurdul, după ce își înfipse în tabla mâna lui cea neagră ca o gheară de coroi, o scoase din pilaf mare și grea cât o copită de cămilă. Îmbulzui în palmă coșcogea pumnoiul de pilaf pe care îl înhățase, tipelciui un cocoloșoi mare cât o alămâie, și-l aruncă dintr-o rotitură de mână drept în zgăul gâtlejului unde se scufundă cu o ghiorțăitură ca de tunet ori ca gâlgâitura unui prăval de ape într-o peșteră huitoare, încât bolta sălii vui într-un răsunet care se răsfrânse bubuind și răzbubuind. Iar în locul de unde fusese smulsă îmbucătura rămase o urmă atâta de mare, încât fundul cel gol al tablalei ieși la iveală!

La priveliștea aceea, tiriachiul își ridică mâinile și strigă:

— Păzească-ne Allah! A înfulecat tablaua dintr-o îmbucătură! Preamărit fie Allah carele nu mi-a dibăcit nici un pilaf cu lapte ori cu scorțișoară ori cu altceva asemenea în mâinile sale!

Și adăugă:

— Să-l lăsăm să mănânce în tihnă, că eu și văd cum i se zugrăvește pe frunte icoana jupuitului și a spânzuratului care are să fie!

Pe urmă se trase și mai departe de aducătura mâinii kurdului și strigă:

— Dare-ar Allah să ți se înfunde înghițitoarea și să te îneci, o, prăpastie înfricoșată!

Da kurdul, fără să-i pese de cele ce se tot trăncăneau în jurul lui, își mai înfundă o dată degetele cele groase cât niște mazdrace în grămada cea moale de pilaf, care se întredeschise cu o pleoscăitură înfundată, și și-o trase afară cu un gălămoz la capătul ei mare cât un dovleac; și începuse să și-o tipelciuiască în palmă până a o înghiți, când Zumurrud le spuse străjerilor:

— La iuțeală să mi-l aduceți pe insul cu pilaful până ce să-și înghită îmbucătura!

Și străjerii săriră asupra kurdului, care nici nu-i vedea, ghebejit cum sta cu toată jumătatea trupului peste tabla. Și îl trântiră cu dibăcie și îi legară mâinile la spate, și îl târâră dinaintea sultanului, pe când cei de față își ziceau: „El însuși și-a vrut pieirea! Noi l-am sfătuit destul să se ferească de a se atinge de prăpădul acela de pilaf cu lapte!”

Când ajunse dinaintea ei, Zumurrud îl întrebă:

— Cum te cheamă? Ce meserie ai? Și care pricină te-a adus să vii în cetatea noastră?

El răspunse:

— Mă cheamă Othman și de meserie sunt grădinar. Cât despre pricina venirii mele, este căutarea vreunei grădini unde să muncesc ca să mănânc!

Zumurrud strigă:

— Să mi se aducă tablaua cu nisip și pana de aramă!

Și când i se dădură în mână sculele acelea, trase cu pana niște slove și niște chipuri pe nisipul deșternut, cugetă și socoti vreme de un ceas, apoi săltă capul și spuse:

— Vai de păcatele tale, ticăloase mincinosule! Socotelile de pe tablaua mea cu nisip îmi arată că pe numele tău cel adevărat te cheamă Givan kurdul, și de meserie ești haramin, hoț și tâlhar! A, pramatie, plod de cățea și de lele! Mărturisește pe dată adevărul, ori au să te facă să ți-l aduci aminte loviturile!

Când auzi vorbele acestea ale sultanului, pe care era departe de a-l prepune că ar fi fetișcana cea răpită de el odinioară, îngălbeni la chip și fălcile-i clănțăniră și buzele i se zbârciră peste dinții care se iviră ca niște colți de lup ori de vreo altă fiară sălbatică. Pe urmă gândi că-și mântuie capul mărturisind adevărul și spuse:

— Adevăr grăiești, o, Măria Ta! Ci mă dau căit în mâinile tale din chiar clipita aceasta, iar pe viitor am să umblu pe calea cea dreaptă!

Ci Zumurrud îi spuse:

— Nu îmi este îngăduit să las să trăiască o fiară răufăcătoare în calea musulmanilor!

Pe urmă porunci:

— Să fie luat și jupuit de viu și umplut cu paie, spre a fi apoi bătut în cuie pe ușa de la sala de ospețe, iar leșul lui să îndure soarta celui al creștinului!

Când îi văzu pe străjeri cum îl duceau pe insul cu pricina, împătimitul după tiriac se sculă și se întoarse cu fundul înspre tablaua cu orez și spuse:

— O, pilaf cu lapte, o, împrăfuitule cu zahăr și cu scorțișoară, dau dosul către tine, întrucât, o, tabla a prăpădului, nu te socot vrednică de privirile mele, ci de-abia dacă de fundul meu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și șaptea noapte spuse:

Întrucât, o, tabla a prăpădului, nu te socot vrednică de privirile mele, ci de-abia dacă de fundul meu! Scuip pe tine și te afurisesc!

Și iacă-așa cu el.

Da cât despre cel de al treilea ospăț[7], iacătă! Ca și în cele două dăți de dinainte, pristavii strigară aceeași veste și se făcură aceleași pregătiri; pe urmă norodul se strânse în sală, mai-marii se rânduiră pe cinuri, iar sultanul șezu în jețul său. Și toată lumea începu să mănânce, să bea și să se veselească; și mulțimea se îngrămădea pretutindeni, afară de locul de dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte, care sta neatinsă în mijlocul sălii și cu toate fundurile mesenilor întoarse spre ea. Și deodată fu văzut cum intră un ins cu barba albă, care, dacă văzu locul dimprejurul tablalei gol, se duse într-acolo și șezu să mănânce, ca să nu fie spânzurat. Iar Zumurrud se uită la el și îl cunoscu pe bătrânul Rașideddin, mișelul de creștin care îl pusese pe frate-său Barssum s-o fure.

Într-adevăr, întrucât Rașideddin, la o lună de la trimiterea fratelui său în căutarea fetișcanei fugite, văzând că acela nu se mai întorcea, se hotărî să plece el însuși ca să încerce s-o găsească, iar soarta îl aduse în cetatea aceea până la sala de ospețe, dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte.

Când îl cunoscu pe alimănitul de creștin, Zumurrud gândi în sineși: „Pe Allah! Pilaful acesta cu lapte este o mâncare binecuvântată, de vreme ce mă ajută să-i dibăcesc pe toți ticăloșii. Se cade să pun într-o zi să se crăinicească în toată cetatea că este o mâncare pe care toți locuitorii sunt datori s-o mănânce. Și am să poruncesc să fie spânzurați cei cărora nu le place! Până atunci, ia să văd ce fac cu mangositul ăsta bătrân!” Așa că strigă la străjerii ei:

— Aduceți-mi-l pe insul cu pilaful!

Iar străjerii, deprinși acuma, îl ochiră numaidecât pe ins și se repeziră asupra lui și îl târâră de barbă dinaintea sultanului, care îl întrebă:

— Cum te cheamă? Ce meserie ai? Și care este pricina venirii tale la noi?

El răspunse:

— O, norocitule sultan, mă cheamă Rustem, da nu am nici o meserie, fără numai că sunt un derviș sărman!

Ea strigă:

— Ad' nisipul și pana!

Și i se aduseră. Iar ea, după ce deșternu nisipul și trase pe el niște chipuri și niște slove, cugetă un ceas de vreme, apoi săltă capul și spuse:

— Minți dinaintea sultanului, câine blestemat! Te cheamă Rașideddin; meseria ta este de a pune să fie răpite viclenește femeile de musulmani și de a le zeberi în casa ta; pe dinafară te arăți de legea Islamului, da în adâncul inimii rămâi un păcătos de creștin putred de păcate. Mărturisește adevărul sau într-o clipită capul tău are să-ți sară la picioare!

Și ceapcânul, cutremurat, gândi că-și scapă capul și își mărturisi nelegiuirile și ticăloșiile. Atunci Zumurrud le spuse străjilor:

— Răsturnați-l și altoiți-i câte o mie de lovituri de gârbaci la fiecare talpă!

Și porunca fu împlinită pe dată. Ea spuse atunci:

— Acuma luați-l, beliți-l de piele, umpleți-i-o cu pleavă și pironiți-o lângă celelalte două la ușa sălii de ospețe. Iar hoitul lui să pată tot soarta pe care au îndurat-o ceilalți doi câini!

Și porunca fu împlinită pe loc!

După care toată lumea începu să mănânce, minunându-se de înțelepciunea și de dibăcia ghicitorească a sultanului, și lăudându-i județurile și dreptățile.

Când ospățul se isprăvi, norodul se risipi, iar sultana Zumurrud se întoarse în saraiul ei. Da nu era pic de fericită în sinea ei și își zicea: „Preamărit fie Allah carele mi-a răcorit inima ajutându-mă să-mi împlinesc răzbunul asupra celor care m-au obidit! Ci toate astea nu mi-l aduc îndărăt pe mult-iubitul meu Alișar! Da Preaînaltul este totodată și Atoatefăcătorul, iar el face precum îi este placul în privința acelora care i se închină și care mărturisesc că nu au alt dumnezeu decât numai pe el!” Și, tulburată de amintirea mult-iubitului ei Alișar, vărsă lacrimi din belșug noaptea toată; apoi se închise singură în durerea ei, până la începutul lunii următoare.

Atunci iarăși fu strâns norodul la ospățul îndătinat, iar sultanul și dregătorii își luară locul, ca de obicei, sub boltă. Și ospățul ajunsese de mult în toi, iar Zumurrud nu mai trăgea nici o nădejde că are să-l mai găsească vreodată pe mult-iubitul ei, și își făcea în suflet rugăciunea aceasta: „O, tu, cel carele i l-ai dat îndărăt pe Yussuf bătrânului său părinte Yacub, carele l-ai tămăduit de bubele cele fără de leac pe sfântul Ayub, îngăduie-mi, în bunătatea ta, să-l găsesc și eu pe mult-iubitul meu Alișar! Tu ești atotputernic, o, Stăpâne al lumilor! Tu, cel carele îi aduci pe calea cea bună pe cei rătăciți, tu, cel carele auzi toate glasurile, carele împlinești toate rugile și carele faci ca ziua să urmeze nopții, dă-mi-l îndărăt pe robul tău Alișar!”

Abia rostise Zumurrud în sineși rugăciunea aceasta, că și intră pe poarta meidanului un tinerel, și mijlocu-i mlădiu se legăna cum se clatină sub adiere un lujer de salcie. Era frumos cum e lumina cea frumoasă, da părea plăpând și oleacă gălbiu și istovit. Căută peste tot un loc unde să stea, și nu găsi gol decât locul dimprejurul tablalei cu pilaful cu lapte. Se duse și șezu jos acolo, și din toate părțile era țintuit de privirile speriate ale celor care îl și socoteau pierdut, și îl și vedeau jupuit și spânzurat.

Or, Zumurrud, de la cea dintâi privire, îl și cunoscu pe Alișar. Și inima începu să-i bată anapoda, și era mai mai să dea un țipăt de bucurie. Ci izbuti să biruiască pornirea aceea necugetată, că nu care cumva să se primejduiască a se da în vileag față de norodul ei. Da o cuprinsese o tulburare mare, și lăuntrurile i se zbăteau, iar inima-i bătea din ce în ce mai tare. Și așteptă să se potolească pe deplin înainte de a porunci să vină Alișar.

Cât despre Alișar, iacătă! După ce se trezise.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și opta noapte spuse:

După ce se trezise din somn, era ziuă de mult, iar negustorii și începuseră să deschidă sukul. Alișar, năucit că se vedea întins pe jos în uliță, își duse mâna la frunte și băgă de seamă că turbanul lui pierise, și tot așa și caftanul. Începu atunci să priceapă cum sta treaba, și dete fuga, tare tulburat, să-i povestească prăpădul bătrânei celei bune de care se rugă să se ducă să afle vreo știre. Iar ea se învoi cu dragă inimă, și plecă spre a se întoarce peste un ceas, cu chipul și cu pletele răvășite, ca să-i aducă vestea că Zumurrud nu mai era și ca să-i spună:

— Eu, copilul meu, tare mă socot că de-acuma se cade să te lepezi de nădejdea că ai s-o mai găsești vreodată pe iubita ta. Nu este mântuire și tărie la năpaste decât numai întru Allah cel Atotputernic! Toate câte ți s-au întâmplat nu sunt decât numai din vina ta!

La vorbele acestea, Alișar văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea ochilor lui, și își pierdu toată nădejdea de viață, și începu să plângă și să suspine în brațele bătrânei celei de treabă, până ce leșină. Apoi, în urma îngrijirilor potrivite, își veni în simțiri, da numai ca să cadă la pat, zătignit de o boală grea, care îl făcu să-și piardă pofta de somn și care negreșit că l-ar fi dus drept la groapă dacă n-ar fi fost bătrâna cea bună care să-l îngrijească, să-l mângâie și să-l îmbărbăteze. Șezu așa zaif rău vreme de un an întreg, fără ca bătrâna să-l părăsească o clipită; îi da să bea fel de fel de sorbeturi, punea și-i fierbea pui de găină, și îi da să răsufle mirosne înviorătoare. Iar el, într-o stare de slăbiciune și de sfârșeală până peste poate, se lăsa în voia ei și își procitea stihuri tare jalnice despre despărțire, precum acestea dintr-o sumedenie:

Se-aduna norii de-ntristare, Se stinge al iubirii soare, Curg grele lacrimi și-amare, Și-i arsă inima, și doare. Povară-i jalea – mult prea mare Pe biata-mi inimă ce moare De dorul dragostei-pierzare, De-aleanul fără nici o zare, De veghile fără-ncetare. Stăpâne-Doamne, mai e oare Vreun chip să-mi fii ajutorare? Grăbește-te să-mi dai scăpare Cât încă cea din urmă boare A vieții n-a pornit să zboare Din trupu-mi ars ca de lungoare!

Alișar rămase așadar în starea aceea fără nădejde de vindecare, precum și fără nădejdea că o va mai vedea vreodată pe Zumurrud. Iar bătrâna cea bună nu mai știa ce să-i facă spre a-l smulge din zaiflâcul acela, până când într-o zi îi spuse:

— Copilul meu, nu tot jeluindu-te așa fără să ieși din casă ai să izbutești s-o mai găsești pe iubita ta. Dacă vrei să mă asculți, scoală-te și apucă-te să-ți capeți îndărăt puterile și du-te de-o caută prin toate cetățile și pe toate meleagurile. Niciodată nu se știe drumul pe unde poate să vie mântuirea!

Și nu conteni să-l tot îmbărbăteze așa și să-i dea nădejdi până nu-l înduplecă să se scoale și să intre la hammam, unde chiar ea îl scaldă, și îi aduse de băut niște sorbeturi, și îi dete să mănânce un pui de găină. Și urmă să-l îngrijească astfel vreme de o lună, până ce, într-un sfârșit, fu în stare să se călătorească. Atunci își luă rămas-bun de la bătrână, după ce își încheie pregătirile de plecare, și porni la drum s-o caute pe Zumurrud. Și iacă-așa ajunse până la urmă în cetatea în care era sultan Zumurrud, și intră în sala de ospețe, și șezu dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte presărat cu praf de zahăr și de scorțișoară.

Întrucât îi era o foame amarnică, își suflecă mânecile până la coate, rosti vorbele cele îndătinate Bismillah și se pregăti să mănânce. Atunci vecinii lui, cuprinși de milă când văzură în ce primejdie se băga, îl prevestiră că are să pată nenorocire mare dacă o să aibă nenorocul să se atingă de bunătatea aceea. Și, cum el se încăpățâna, tiriachiul îi spuse:

— Ai să fii jupuit și spânzurat, ia seama!

El răspunse:

— Fie binecuvântată moartea care are să mă mântuiască dintr-o viață plină de nenoroace! Da până atunci vreau să mă înfrupt din pilaful acesta cu lapte!

Și întinse mâna și începu să mănânce cu mare poftă.

Iacă-așa! Iar Zumurrud care, tulburată toată, îl scruta, își zise: „Vreau mai întâi să-l las să-și potolească foamea, până a porunci să fie adus la mine!” Iar când văzu că se opri din mâncat și că rosti vorbele îndătinate Mulțumesc lui Allah, le spuse străjerilor:

— Duceți-vă încetișor la tânărul acela care șade dinaintea tablalei cu pilaf și rugați-l, cu multă cuviință, să vină să vorbesc cu el, și spuneți-i: „Sultanul vă poftește pentru o întrebare și un răspuns, nimic mai mult!”

Și străjerii se duseră și se temeniră dinaintea lui Alișar și îi spuseră:

— Domnia ta, stăpânul nostru sultanul te poftește pentru o întrebare și un răspuns, nimic mai mult!

Alișar răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și se sculă și îi însoți până dinaintea sultanului. Estimp, oamenii din gloată își făceau între ei tot felul de presupuneri. Unii ziceau:

— Ce păcat de tinerețele lui! Cine știe ce are să pățească!

Da alții răspundeau:

— Dacă ar fi fost să pățească vreo belea, nu l-ar fi lăsat sultanul să mănânce pe săturate. Ar fi pus să fie zeberit de la cea de a doua îmbucătură!

Iar alții spuneau:

— Străjerii nu l-au târnuit nici de picioare, nici de haine! L-au însoțit, urmându-l cuviincios de departe!

Într-acestea, Alișar se înfățișă dinaintea sultanului. Acolo se temeni și sărută pământul dintre mâinile sultanului, care îl întrebă, cu un glas înfiorat și tare dulce:

— Cum te cheamă, o, gingașule flăcău? Ce meserie ai? Și care este pricina ce te-a nevoit să-ți lași țara pentru meleagurile acestea depărtate?

El răspunse:

— O, norocitule sultan, mă cheamă Alișar, fiul lui Glorie, și sunt unul dintre fiii de negustori din țara Khorassanului. Meseria mea era cea a tatălui meu, dar e multă vreme de când nenorocirile m-au făcut să mă las de ea. Cât despre pricina venirii mele în țara aceasta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci și noua noapte spuse:

Cât despre pricina venirii mele în țara aceasta, aceea este că mă aflu în căutarea unei făpturi dragi pe care am pierdut-o și care îmi era mai scumpă ca văzul și ca auzul, și ca sufletul! Și de când mi-a fost luată, trăiesc ca un lunatic! Și iacătă asta-i povestea mea cea jalnică!

Și Alișar, încheindu-și spusele, izbucni în lacrimi și fu cuprins de un icnet atâta de amarnic, încât se prăbuși leșinat.

Atunci Zumurrud, înduioșată până peste poate, le porunci celor doi hadâmbuți ai ei să-l stropească pe față cu apă de trandafiri. Și cei doi copii robi îndepliniră porunca pe dată, iar Alișar își veni în fire mirosind apa de trandafiri. Atunci Zumurrud îi spuse:

— Acuma să mi se aducă tablaua cu nisip și pana de aramă!

Și luă tablaua și luă calamul și, după ce trase niște șire și niște slove și cugetă preț de un ceas de vreme, spuse dulce, da așa ca să fie auzită de tot norodul:

— O, Alișar al lui Glorie, nisipul ghicitoresc adeverește spusele tale. Ai mărturisit drept. Încât pot să-ți prorocesc că în curând Allah are să te ajute să-ți găsești mult-iubita! Potolește-ți sufletul și înseninează-ți inima!

Pe urmă ridică divanul și le porunci celor doi copii robi să-l ducă la hammam și, după scaldă, să-l îmbrace cu un caftan din dulapurile domnești, să-i dea să încalece un cal din grajdurile domnești și să-l aducă la ea la lăsatul nopții!

Iar cei doi hadâmbuți răspunseră cu ascultare și cu supunere, și zoriră să îndeplinească poruncile sultanului lor.

Cât despre oamenii din gloată care fuseseră de față la toată întâmplarea aceea și auziseră poruncile date, aceștia se întrebau unii pe alții:

— Au ce pricină tainică l-o fi îndemnat pe sultanul nostru să se poarte față de flăcăul cel chipeș cu atâta cinstire și cu atâta duioșie?

Alții răspundeau:

— Pe Allah! Pricina este întru totul vădită: băiatul e tare frumos!

Iar alții spuseră:

— Noi am cam prepus ce are să se petreacă, numai cât l-am văzut pe sultan că-l lasă să-și astâmpere foamea din tablaua cea dulce cu pilaf cu lapte! Uallah! N-am mai pomenit să se fi auzit vreodată că pilaful cu lapte ar putea să stârnească atari minuni!

Și plecară, dându-și fiecare cu părerea ori slobozind câte vreo vorbă de duh.

Cât despre Zumurrud, d-apoi ea așteptă cu o înfiorare de neînchipuit lăsarea serii, ca să poată într-un sfârșit să rămână singură cu mult-iubitul inimii sale. Încât, de cum amurgi soarele și muezinii îi chemară pe drept-credincioși la rugăciune, Zumurrud se și dezbrăcă și se întinse în crivatul ei, nemaipăstrând pe ea decât numai cămașa de mătase. Și trase jos perdelele, și porunci celor doi hadâmbi să-l poftească pe Alișar, care aștepta în sala de intrare.

Cât despre musaipii și dregătorii de la sarai, aceștia nu mai avură nici o îndoială despre gândurile sultanului când îl văzură că se poartă în chip atâta de neobișnuit față de chipeșul Alișar. Și își ziseră: „Acuma este fără de îndoială că sultanul s-a îndrăgostit de flăcău. Și de bună seamă că mâine, după noaptea cu el, are să-l căftănească velcămăraș ori căpetenie de oaste!”

Și iacă-așa cu ei!

Cât despre Alișar, iacătă! Când ajunse dinaintea sultanului, sărută pământul dintre mâinile sale, aducându-i închinăciunile și deșternându-i urările lui, și așteptă să fie întrebat. Atunci Zumurrud gândi în cugetul ei: „Nu pot să-i dezvăluiesc dintr-odată cine sunt; întrucât, dacă i-aș arăta aceasta pe neașteptate, ar muri de tulburare.” Așa că se întoarse înspre el și îi spuse:

— O, flăcău gingaș, vino mai aproape de mine! Spune-mi, ai fost la hammam?

El răspunse:

— Da, doamne al meu!

Ea urmă:

— Te-ai spălat peste tot, și te-ai parfumat și răcorit?

El răspunse:

— Da, doamne al meu!

Ea întrebă:

— Negreșit că scalda trebuie să-ți fi stârnit pofta de mâncare, o, Alișar! Iată colo, la îndemâna ta, pe sofraua ceea, o tabla plină cu pui și cu zumaricale. Așa că dintru-ntâi astâmpără-ți foamea!

Atunci Alișar răspunse cu ascultare și cu supunere, și mâncă până la sațiu, și se simți mulțumit. Iar Zumurrud îi spuse:

— Acuma pesemne că ți-e sete. Iacătă colo, pe sofraua cealaltă, tablaua cu băuturi. Bea cât ți-e sete, și pe urmă vino colea lângă mine!

Și Alișar bău câte o ceașcă din fiecare ol cu băutură și, tare sfios, se apropie de crivatul sultanului.

Atunci sultanul îl luă de mână și îi spuse:

— Tare îmi mai placi, o, flăcăule! Ai un chip frumos, iar mie îmi sunt dragi chipurile frumoase! Apleacă-te și începe să mă freci pe picioare!

Iar Alișar se aplecă și, sumețindu-și mânecile, începu să-l frece pe sultan pe picioare.

Peste un răstimp, sultanul îi spuse:

— Acuma freacă-mă pe pulpe și pe armuri!

Iar Alișar, fiul lui Glorie, începu să frece pulpele și armurii sultanului. Și rămase și nedumerit și uluit totodată, când le simți de o dulceață și de o moliciune fără de seamăn. Și își zicea: „Uallah! Armurii sultanilor tare mai sunt albi! Și-apoi nici n-au fir de păr pe ei!”

În clipita aceea, Zumurrud îi spuse:

— O, flăcău chipeș și cu mâini atâta de măiestre la meșteșugul trasului, alungește-ți pipăielile în sus până la buric, petrecându-le drept pe la mijloc!

Ci Alișar înmărmuri dintr-odată din trasul lui și, tare fâstâcit, spuse:

— Iartă-mă, doamne al meu, ci eu nici habar nu am cum se face trasul mai sus de armuri. Tot ce am știut, ți-am făcut.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute treizecea noapte spuse:

Mai sus de armuri. Tot ce am știut, ți-am făcut!

La vorbele acestea, Zumurrud luă un glas tare burzuluit și strigă:

— Ce? Cutezi să nu te supui? Pe Allah! Dacă mai șovăiești, noaptea ta are să fie tare păguboasă asupra capului tău! Încât grăbește de te pleacă a-mi împlini dorința! Iar eu, în schimb, am să te fac supuitorele meu de fală cu toată lumea și am să te căftănesc emir printre emiri și căpetenie de oaste printre căpeteniile de oști!

Alișar întrebă:

— Nu pricep limpede ce vrei, o, Măria Ta! Ce se cade să fac ca să-ți fiu ascultător?

Ea răspunse:

— Desfă-ți ceacșirii și așterne-te pe burtă!

Alișar strigă:

— Acesta-i un lucru pe care nu l-am făcut în viața mea! Dacă dar vrei a mă sili să-l săvârșesc, am să-ți cer socoteală de el la ziua învierii. Așa că lasă-mă să ies de aici și să mă duc în țara mea!

Ci Zumurrud urmă, cu un glas încă și mai mânios:

— Îți poruncesc să-ți dai jos șalvarii și să te culci colea, că de nu, pun pe dată să ți se reteze capul! Vino, dar, o, flăcăule, și culcă-te lângă mine! Că n-ai să te căiești!

Atunci Alișar, deznădăjduit, nu putu să facă alta decât să se supună. Își dete jos șalvarii și se culcă pe burtă. Numaidecât Zumurrud îl luă în brațe și, suindu-se peste el, se întinse de-a lungul pe spinarea lui.

Când Alișar o văzu că i se lasă cu atâta năprăsnicie pe spinare, își zise: „Are să mă prăpădească fără de mântuire!” De îndată simți pe el, ușurel, ceva gingaș și mângâitor, ca de mătase ori ca de catifea, ceva totodată și moale și rotunjor, ceva ca untul la pipăit și tare totodată, și își zise: „Uallah! Sultanul acesta are o piele mai ispititoare decât a tuturor femeilor!” Și așteptă clipa cea înfricoșată. Ci, la un ceas de vreme de când tot sta așa fără să simțească nimica spăimântător ori junghietor, îl văzu pe sultan că deodată i se desprinde de pe spinare și că se întinde la rându-i pe spate, lângă el. Și cugetă: „Binecuvântat și preamărit fie Allah carele nu i-a îngăduit năsărâmbii nimica! Ce s-ar fi ales de mine de-ar fi izbutit!” Și tocmai începuse să răsufle oleacă mai ușurat, când sultanul îi spuse:

— Află, o, Alișar, că nu mi-e dedat zebbul să se voioșească decât numai atuncea când e alintat! Așa că alintă-mi-l, ori ești un om mort! Hai, dă-mi mâna!

Și, tot întinsă pe spate, Zumurrud luă mâna lui Alișar, fiul lui Glorie, și o puse încetișor pe rotundul poveștii sale! Și Alișar, la pipăitura aceea, simți o rotunjitură covățită ca un jeț, și grăsulie ca un puican, și mai fierbinte ca gușa de porumbel, și mai pojărită ca inima pojărnuită de patimă; iar rotunjitura aceea era netedă, și dalbă, și mustoasă, și coșcogeamite! Și deodată o simți cum se rocoșește sub degete ca o catârcă înțepată în nări sau ca un măgar strămurărițit în fund!

La izvodirea aceea, Alișar, minunându-se până peste poate, își zise în sineși: „Sultanul acesta are o crăpătură, asta-i neîndoielnic! Lucru-i cel mai de-a minunelea dintre toate minunile!” Și atunci Alișar, îmbărbătat de izvodirea care îi risipea și cele mai de pe urmă șovăieli, își îndârji dârjia până peste marginile îndârjirii!

Or, Zumurrud nu aștepta decât clipita aceea! Și deodată o podidi râsul din toate beregățile ei, încât s-ar fi răsturnat pe spate dacă nu ar fi fost răsturnată mai de dinainte. Apoi îi spuse lui Alișar:

— Da cum se face de nu-ți cunoști slujnica, o, stăpâne al meu mult-iubit?

Ci Alișar încă nu pricepea, și întrebă:

— Ce slujnică și ce stăpân, o, sultane al vremilor?

Ea răspunse:

— O, Alișar, păi eu sunt Zumurrud, roaba ta! Nu mă cunoști după toate semnele astea?

La vorbele acestea, Alișar se uită cu luare-aminte la sultan, și cunoscu în el pe mult-iubita sa Zumurrud. Și o luă în brațe și o săruta cu cele mai năpadnice revărsări de bucurie. Și Zumurrud îl întrebă:

— Și acuma tot ai să mai pui împotrivire?

Iar Alișar, drept orice răspuns, se repezi asupra ei ca leul asupra unei mioare, și cunoscând de-acuma drumul, înfipse bâta ciobanului pe sub cheotoarea desagii cu merinde, și păși înainte fără să-i pese de strâmtimea cărării. Și, dacă ajunse la capătul potecii, șezu acolo drept și proțăpit, ușer la ușa aceea și imam la acel mihrab. Iar ea la rându-i tot așa, fără preget, nu se da îndărăt nici hatâr cu un deget, și cu el odată se sălta toată, și se-ncovoia, și se vânzolea, și se-mburica, și-a greu gâfâia, și-l tot înfrunta. Și la mângâieri se cer mângâieri, iar la zvârcolire altă zvârcolire, și precum e-n fire feluri fel de fel de alintăceli, și de hărțuieli, și de zăticneli, ca la un măcel! Și se înfruntau cu suspine pline și cu țipete țipotite așa de cumplite, încât pasămite cei doi hadâmbuți, robii cei micuți, ispitiți de zarvă, veniră degrabă de-afară, perdeaua săltară ca să vadă dacă nu cumva sultanul are trebuință de slujbele lor. Și-atunci, dinaintea ochilor lor înmărmuriți se ivi priveliștea sultanului întins pe spate, cu flăcăul strâns lipit peste el, în felurite chipuri mișcătoare, dând răspuns la gâfâituri cu gâfâituri, la loviturile de dardă cu iureșuri repezi, la izbituri cu împotriviri de ilău, și la cutremurături cu zvârcolituri.

La priveliștea aceea, amândoi hadâmbii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute treizeci și una noapte spuse:

La priveliștea aceea, cei doi hadâmbi zoriră să se depărteze încetișor, zicându-și: „E fără de îndoială că chipurile acelea de a se zbate ale sultanului nu sunt nicidecum chipuri de bărbat, ci de femeie împătimită!” Da se feriră cu mare grijă să dezvăluie cuiva taina.

Când se făcu dimineață, Zumurrud se îmbrăcă iar cu hainele ei cele domnești și porunci să se strângă în curtea cea mare de la sarai toți vizirii, și musaipii, și sfetnicii, și emirii, și capii de oști, și cei mai de vază dintre locuitori, și le spuse:

— De astăzi, vă îngăduiesc tuturora, o, supușii mei cei credincioși, să vă duceți pe drumul pe care m-ați întâlnit și să căutați pe altcineva pe care să vi-l alegeți de sultan în locul meu. Că eu m-am hotărât să mă lepăd de domnie și să mă duc să trăiesc în țara acestui flăcău, pe care mi l-am ales de prieten pe toată viața; întrucât vreau să-i dăruiesc toate ceasurile mele, precum i-am dăruit dragostea mea. Uassalam!

La vorbele acestea, cei de față răspunseră cu ascultare și cu supunere; iar robii pe dată săriră, dându-și ghes, să facă pregătirile de plecare, și umplură lăzi peste lăzi cu merinde de drum, cu bogății, cu giuvaieruri, cu haine, cu lucruri scumpe, și de aur și de argint, și le încărcară pe spinarea catârilor și a cămilelor. Și, de îndată ce fu gata totul, Zumurrud și Alișar se suiră într-un palanchin de catifea și de atlaz așezat pe o cămilă sprintenă, și, urmați numai de cei doi hadâmbuți, se întoarseră la Khorassan, în cetatea în care se aflau casa și rudele lor. Și ajunseră acolo în bună pace; iar Alișar, fiul lui Glorie, nu pregetă să facă pomeni mari celor săraci, văduvelor și orfanilor, și să împartă daruri prietenilor, cunoscuților și vecinilor săi. Și amândoi trăiră ani mulți, înconjurați de liota de copii cu care îi milui Atoatedătătorul. Și văcuiră până peste marginile bucuriilor și ale huzururilor, până ce veni să-i caute Sfărâmătoarea desfătărilor și Despărțitoarea îndrăgostiților! Mărire Aceluia carele dăinuiește în vecie! Și binecuvântat fie Allah de-a pururi!

— Ci, preurmă Șeherezada, întorcându-se înspre sultanul Șahriar, nu care cumva să crezi vreo clipită că povestea aceasta ar fi mai ispitită decât Povestea cu cele șase fetișcane de culori osebite! Iar dacă stihurile pe care le cuprinde nu vor fi cu mult mai minunate decât toate câte le-ai auzit până acum, să pui să mi se taie capul fără a zăbovi mai mult!

Șeherezada spuse: