POVESTEA ULUITOARE A CETĂȚII-DE-ARAMĂ

Dar când fu cea de a trei sute treizeci și noua noapte, Șeherezada spuse:

Se povestește că în scaunul de domnie de la Damasc al califilor din neamul ommeiazilor se afla un sultan – numai unul Allah este sultan! – pe care îl chema Abdalmalek ben-Mervan[18]. Îi plăcea să stea adesea la taifas cu înțelepții din împărăția lui, despre stăpânul nostru Soleiman ben-Daud[19] (asupra-i fie rugăciunea și pacea!), despre harurile, despre virtuțile și despre nemărginita putere a acestuia asupra fiarelor din pustietăți, a efriților ce umplu văzduhurile, a ginnilor din ape și de pe subpământuri.

Într-o zi, pe când califul, ascultând istorisirea ce i se deșternuse despre niște vase de aramă veche pline cu un abur negru și ciudat ce căpăta întruchipări diavolești, se minuna peste măsură și părea că s-ar îndoi de adevărul unor atari fapte așa de răzvădite, dintre oaspeți se ridică Taleb ben-Sehl, vestitul călător, care adeveri istorisirea ce-o ascultaseră și adăugă:

— Cu adevărat, o, emire al drept-credincioșilor, vasele acelea de aramă nu sunt altele decât cele în care au fost închiși pe vremurile de demult ginni răzvrătiți împotriva poruncilor lui Soleiman, și care au fost aruncate, după ce au fost pecetluite cu pecetea cea înfricoșătoare, în afundul mării muginde, sub țărmurile Maghrebului din Africa de la Apus. Fumul care iese din ele nu este altceva decât sufletul cel înghesuit acolo al efriților, și care nu pregetă să capete iară în văzduhul slobod chipul lor cel cumplit de la începuturi.

La vorbele acestea, ispita și minunarea califului Abdalmalek sporiră până peste fire, și îi spuse lui Taleb ben-Sehl:

— O, Taleb, tare aș vrea să văd și eu unul din acele vase de aramă în care zac închiși efriții ca un abur! Socoți că lucrul ar fi cu putință? De-ar fi așa, sunt gata să pornesc eu însumi să fac cercetările de trebuință. Ia spune!

El răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, poți avea un vas ca acela chiar aici, fără a te călători și fără a-ți osteni slăvitul trup. Nu ai decât a trimite o scrisoare emirului Mussa, locțiitorul tău din țara Maghrebului[20]. Căci muntele sub care zac vasele este legat cu Maghrebul printr-o limbă de pământ ce poate fi străbătută cu piciorul. Emirul Mussa, de cum va primi scrisoarea ta, nu are să zăbovească a împlini poruncile stăpânului nostru califul.

Cuvintele acestea avură puterea de a-l hotărî pe Abdalmalek care, pe dată, îi spuse lui Taleb:

— Și cine mai bine ca tine, o, Taleb, ar fi în stare să meargă în țara Maghrebului să ducă scrisoarea mea emirului Mussa, locțiitorul meu? Îți dau puteri depline să iei din vistierie tot ce socoți că este de nevoie pentru cheltuielile de călătorie și să iei câți oameni îți trebuie ca să te însoțească. Ci dă zor, o, Taleb!

Și pe loc califul scrise cu chiar mâna lui scrisoarea către emirul Mussa, o pecetlui și o înmână lui Taleb care sărută pământul dinainte-i și, de îndată ce pregătirile se isprăviră, porni de sârg către Maghreb, unde ajunse fără de nici un necaz.

Emirul Mussa îl primi cu bucurie și cu toate cinstirile cuvenite unui trimis al emirului drept-credincioșilor; iar Taleb îi înmână scrisoarea, pe care emirul o luă și, după ce o citi și pricepu despre ce e vorba, o duse la buze, pe urmă la frunte, și grăi:

— Ascult și mă supun!

Și numaidecât trimise să fie chemat la el șeicul Abdossamad, omul care străbătuse toate locurile de pe pământ locuite de oameni și care acum își petrecea zilele bătrâneții însemnând cu grijă, pentru cei ce vor veni, toate câte cunoscuse într-o viață întreagă de călătorii fără de răgaz.

Iar când șeicul sosi, emirul Mussa îl întâmpină cu multă cuviință și îi spuse:

— O, șeicule Abdossamad, iată că emirul drept-credincioșilor îmi trimite poruncă să caut vasele cele vechi de aramă în care ginnii răzvrătiți au fost închiși de către stăpânul nostru Soleiman ben-Daud. Vasele acelea zac pe fundul unei mări ce se află la poalele unui munte care pare-se că se ridică la fruntariile cele mai îndepărtate ale Maghrebului. Măcar că de multă vreme cunosc țara toată, eu n-am auzit să se fi pomenit vreodată de marea aceea și nici de vreun drum care să ducă într-acolo; dar tu, o, șeicule Abdossamad, care ai străbătut toată lumea, de bună seamă că știi de muntele acela și de marea aceea.

Șeicul cugetă vreme de un ceas și răspunse:

— O, emirule Mussa ben-Nossair, despre muntele acela și despre marea aceea am auzit eu cândva; însă până acum nu am putut, cu toată râvna mea, să ajung la ele; drumul care duce acolo este tare anevoios din pricina lipsei de apă din fântâni; și e nevoie de mai bine de doi ani multe luni spre a ajunge, și încă și de mai mult spre a te întoarce, dacă te mai poți întoarce cumva dintr-o țară ai cărei locuitori nu au dat nici un semn de viață niciodată și care trăiesc într-o cetate așezată, zice-se, chiar pe vârful muntelui cu pricina, o cetate în care nimeni nu a izbutit încă să intre și care se numește Cetatea-de-Aramă.

Și, după ce rosti aceste cuvinte, bătrânul tăcu, mai cugetă o vreme, și adăugă:

— Și nu se cade să-ți ascund, o, emirule Mussa, nici că drumul este presărat cu piedici înfricoșătoare și că trece printr-o pustietate sălășluită de efriți și de ginni, străjerii acelor locuri necălcate de picior de om încă din vremurile cele de demult. Află, așadar, o, ben-Nossair, că fiii oamenilor nu au slobozenie să calce pe meleagurile acelea de la marginile cele mai dinspre apus ale pământurilor africane; numai doi inși au putut să le străbată: unul este Soleiman ben-Daud, iar celălalt Alexandru-Cel-Cu-Două-Coarne. Și, din vremile acelea stinse, tăcerea s-a înstăpânit netulburată peste acele nemărginiri pustiite! Dacă deci, fără păsare față de atâtea piedici tainice și față de atâtea primejdii, ții să îndeplinești poruncile califului, și te ispitești la o asemenea călătorie pe niște meleaguri fără urmă de drum și fără nici o altă călăuză decât sluga ta, pune să se încarce cu burdufuri pline cu apă o mie de cămile, și alte o mie de cămile cu hrană și cu zaherea; ia cu tine cât mai puțini străjeri, căci nici o putere omenească nu ne-ar izbăvi de mânia puterilor întunecate a căror stăpânire va s-o călcăm, și nu avem de ce să le stârnim cu valuri de oștimi amenințătoare și zadarnice. Iar când totul va fi gata, să-ți faci adiata, o, emirule Mussa, și să pornim.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute patruzecea noapte spuse:

Și când totul va fi gata, o, emirule Mussa, să-ți faci adiata și să pornim.

La cuvintele acestea, emirul Mussa, ocârmuitorul Maghrebului, după ce chemă în ajutor numele lui Allah, nu mai vru să stea o clipă la șovăială, îi strânse pe toți mai-marii oștilor și ai împărăției lui, și, de față cu ei, lăsă totul cu legământ și îl numi caimacam în locul lui pe fiul său Harun. După care, porunci să se facă pregătirile cuvenite, nu luă cu sine decât câțiva oameni aleși pe sprânceană și, însoțit de șeicul Abdossamad și de Taleb, trimisul califului, porni pe drumul către pustie, urmat de o mie de cămile încărcate cu apă, și de alte o mie încărcate cu hrană și cu zaherea.

Caravana merse prin singurătăți oable zile și luni în șir, fără să întâlnească în calea ei nici o ființă vie prin acele nemărginiri netede ca o mare liniștită. Și călătoria ținu așa mai departe prin tăcerea neclintită până ce, într-o zi, zăriră în depărtare ca un fel de nor sclipitor la dunga zării, către care se îndreptară. Și văzură că era o clădire cu ziduri înalte de oțel chinezesc, sprijinită pe patru rânduri de stâlpi de aur ce măsurau de jur împrejur câte patru mii de pași fiecare. Iar bolta acelui palat era de plumb și slujea ca loc de sălaș potoapelor de ciori care erau singurii locuitori ce se zăreau sub cer. În peretele cel mare se deschidea o ușă largă de abanos greu, vârstat cu aur, iar pe o tablă uriașă de aramă roșie se puteau citi, scrise în slove ioniene, aceste cuvinte pe care șeicul Abdossamad le buchisi și pe care le tălmăci emirului Mussa și însoțitorilor săi:

Intră și învață cu luare-aminte de la stăpânii de mai înainte.

Dorm toți, trecuți deodată-n somnuri grele,

La umbra lungă-a turnurilor mele.

Căci moarte-n umbră i-a purtat curând.

S-au spulberat cu toți ca pleavă-n vânt.

Emirul Mussa rămase până peste poate de tulburat auzind aceste cuvinte tălmăcite de bătrânul Abdossamad și murmură:

— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah!

Pe urmă spuse:

— Să intrăm!

Și, urmat de tovarășii lui, trecu pragul ușii celei mari și intră în palat.

În fața lor se ivi atunci, înconjurată de zborul mut al păsărilor mari și negre, în goliciunea lui de piatră, un turn al cărui vârf se pierdea din privire și la piciorul căruia se rânduiau roată patru șiruri de morminte ce înconjurau un sicriu măreț de cleștar lustruit, împrejurul căruia se citea înscrierea aceasta, cioplită în litere ioniene, cu slove de aur împodobite cu nestemate:

Beția bucuriei a trecut Ca un fior de frig abia-nceput.

De câtă faimă și ce strălucire M-am bucurat la vremea-mi de mărire!

Câte cetăți nu răsunară greu De sub copitele calului meu!

Ca un simun schimbai orașe-n fum! Ca fulgerul arsei domnii în scrum!

De carul meu târât-am regi puhoi! Am hotărât pământului legi noi!

Și iată-acum! Beția a trecut, Ca un fior de frig abia-nceput,

Fără să lase urma unui chip Cât măcar lasă spuma pe nisip!

M-a doborât ne-nduplecata moarte! N-au fost puteri s-o-ntoarcă-n altă parte.

Nu m-au putut scăpa de gheara ei Nici oștile și nici curtenii mei.

Ascultă, călătorule, acum, Vorbe pe care gura mea, nicicum,

Pe când trăiam, nu le-a mai spus vreodată! Păstrează-ți pururi inima curată!

Te bucură în pace, cuminte, De tihna vieții, și de cât cuprinde Din frumusețea pururea nălucă, Pentru că moartea mâine-o să te ducă.

Mâine, pământul are să răspundă Celor ce te-or striga cu fața cruntă!

„E mort! Din sânul meu nu mai dezlegi Pe cei pe care i-am închis pe veci!”

Auzind aceste cuvinte pe care le tălmăcea șeicul Abdossamad, emirul Mussa și tovarășii lui nu se mai putură opri să nu plângă. Și stătură multă vreme în picioare acolo, în fața sicriului și a mormintelor, repetându-și jalnicele cuvinte. Pe urmă se îndreptară către turnul care era închis cu o ușă cu două canaturi de abanos, pe care se citea inscripția aceasta, săpată și ea tot în litere ioniene împodobite cu nestemate:

În numele Celui ce-n veci nu piere Și care e în veci neschimbător, Domn al tăriei și stăpân puterii – Ia bine-aminte, tu, cel călător Pe-aceste locuri: fugi de îngâmfare, Căci totu-i nălucire-nșelătoare.

Ia bine-aminte, deci, la pilda mea, Nu te lăsa-nșelat de ce-i părere, Căci te vei prăvăli-n genunea rea.

În grajdurile mele, zece mii De cai aveam, din cea mai bună rasă, Slujiți de regii prinți în bătălii Și-aduși ca robi de-oștenii mei acasă.

Zece mii de cadâne-aveam atunci, în umbrele iatacurilor mele – Neștiutoare de dureri și munci, Din neamuri mari de regi, ca niște stele.

Și mai aveam o mie de fecioare, Minuni de pe tărămele minunii, Cu sâni pietroși și chipuri zâmbitoare, Mai luminoase decât fața lunii.

Soțiile pe care le-am avut Mi-au dăruit, să-mi fie bucurie, Coconi frumoși cum nu s-au mai văzut, Urmași viteji ca leii, peste-o mie.

Necântărite-aveam comori întregi Și de la Răsărit până-n Apus, Noroadele, cu crai, cu domni și regi, Sub brațul oastei mele s-au supus!

Și socoteam cu gândul meu semeț Cum că puterea mea nu va pieri Și că durata marii mele vieți Din veacuri e, și-n veci va dăinui.

Deodată, însă, auzit-am glasul, Venind ca un răsunet de departe, Care-mi vestea că e aproape ceasul Hotărnicit de cel fără de moarte,

Și-am strâns, gândind la soarta mea, ostași! Vitejii-mi călăreți fără de număr, Și sutele-mi de mii de pedestrași Cu spade-n mâni și platoșe pe umăr.

Și-am strâns toți regii prinși în lupte grele Și toate-ale oștirii-mi căpetenii. Și toți mai-marii-mpărăției mele, Supușii toți, de-a valma, sumedenii.

Și tot ce-aveam în sipete și-n lăzi, În fața tuturora am adus, Comori din trude-amare și din prăzi, Și tuturora le-am grăit și-am spus: „Grămezi de aur și argint – comori Necântărite – vi le dau pe rând.

Dacă-mi puteți spori izbăvitor Cu-o singură zi viața pe pământ.”

Ci ei au stat cu ochii-n jos, tăcând. Iar sufletu-mi pieri ca fumu-n vânt, Și-ajunse-al morții negre adăpost Palatul meu. Iar numele cu care M-au preaslăvit, pe când trăiam, a fost: Kuș ben-Ședadi ben-Aad cel Mare[21].

Auzind acestea, emirul Mussa și tovarășii lui izbucniră în hohote de plâns. După care intrară în turn și începură să străbată sălile cele uriașe, sălășluite de pustiu și de tăcere. Și până la urmă ajunseră într-o încăpere mai mare decât toate celelalte, cu tavanul boltit. Și, din tot turnul, numai în încăperea aceea se afla și o masă, mare peste măsură, făcută din lemn de santal, minunat lucrată, și pe care strălucea o înscriere bătută în litere frumoase, asemenea cu cele de mai înainte, cu următoarele stihuri:

Cândva aici la masă Ședeau, sub mari cununi, O mie de domni chiori Și-o mie cu ochi buni.

Acuma, în mormânt, Stau orbi, cu toți, la rând.

Uimirea emirului Mussa spori și mai mult înaintea acelei taine; și, fără a putea să-i găsească dezlegarea, își însemnă și aceste cuvinte pe pergamentele sale; apoi ieși din palat, tulburat peste fire, și porni mai departe cu însoțitorii lui pe calea către Cetatea-de-Aramă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și una noapte spuse:

Porni mai departe cu însoțitorii lui pe calea către Cetatea-de-Aramă.

Merseră ei o zi, două, trei, până seara. Atunci văzură ivindu-se înaintea lor, așezat pe o temelie înaltă și luminat de razele roșii ale soarelui în asfințit, un călăreț stând nemișcat și ținând în vânt o lance lată de fier ce părea o flacără vie, de culoarea aerului de foc din zare.

Când ajunseră aproape de tot de năluca aceea, văzură că și călărețul, și calul, și temelia pe care ședeau erau de aramă, iar pe fierul lăncii, pe latura luminată de cele din urmă raze ale soarelui, erau săpate în litere de jar cuvintele acestea: „Neînfricați călători, care ați pătruns până la pământurile oprite, dacă nu știți să vă întoarceți de unde ați venit, dacă nu cunoașteți drumul către Cetate, împingeți-mă cu mâinile și rotiți-mă pe temelia mea, apoi îndreptați-vă încotro voi rămâne întors cu fața.”

Atunci emirul Mussa se apropie de călăreț și îl împinse cu mâna; și deodată, cu iuțeala fulgerului, călărețul se răsuci și se opri cu fața în partea cu totul dimpotrivă celei pe care o urmaseră călătorii. Iar șeicul Abdossamad pricepu că într-adevăr se înșelase și că noua cale era calea cea bună.

Îndată caravana, întorcându-se îndărăt, porni pe calea cea nouă și își urmă călătoria zile și zile în șir, până ce ajunse, într-o seară, în fața unui stâlp de piatră neagră, de care era legată în lanțuri o făptură ciudată din care nu se vedea decât o jumătate de trup, cealaltă jumătate fiind îngropată adânc în pământ. Trunchiul acela ce ieșea din pământ părea un gurgui hâd, răsădit acolo de puterile iadului, negru și mare ca un trunchi de palmier bătrân și uscat, văduvit de frunzele lui. Avea două aripi uriașe și patru mâini, dintre care două erau ca labele cu gheare ale leilor. Un păr țepos ca părul cel aspru din coada asinului sălbatic se zburlea crunt pe țeasta lui înfricoșătoare; în găvanele ochilor ardeau lumini roșii, pe când fruntea cu două rânduri de coarne de bou era găurită de un ochi ce se holba țintă, împietrit, aruncând sclipiri verzi ca ochii de tigru ori de panteră.

La ivirea călătorilor, trunchiul începu să-și zbată brațele, scoțând sunete înfricoșătoare și frământându-se deznădăjduit, de parcă ar fi vrut să-și rupă lanțurile ce-l țineau legat de stâlpul cel negru. Și caravana, cuprinsă de o spaimă mare, încremeni pe loc, nemaiavând putere nici să meargă înainte, nici să dea îndărăt.

Atunci emirul Mussa se întoarse către șeicul Abdossamad și îl întrebă:

— Poți tu cumva, o, preacinstite șeic, să ne spui ce poate fi aceasta?

Șeicul răspunse:

— Pe Allah! O, emire, aceasta trece de înțelegerea mea.

Și emirul Mussa zise:

— Atunci du-te mai aproape și întreabă-l. Poate ne-o lumina chiar el.

Și șeicul Abdossamad nu vroi să arate că șovăie, se apropie de arătare și îi strigă:

— În numele Atoatestăpânitorului care ține sub mâna lui împărățiile cele văzute și cele nevăzute, te juruiesc să-mi răspunzi. Spune-mi cine ești, de când ești aici, și care-i pricina ce ți-a cășunat o pedeapsă așa de ciudată.

Atunci trunchiul latră. Și iată ce înțeleseră emirul Mussa, șeicul Abdossamad și tovarășii lor din grohăielile lui:

— Sunt un efrit din spița lui Eblis, tatăl ginnilor. Numele meu este Daeș ben-Alaemaș. M-a înlănțuit aici Puterea cea Nevăzută, până la sfârșitul veacurilor.

Odinioară, în țara aceasta ocârmuită de împăratul Mării, se afla Cetatea-de-Aramă, sub ocrotirea unei zeițe cioplite din agată roșie. Paznic și locuitor al acelei cetăți eram eu. Întrucât chiar că îmi făcusem lăcaș în lăuntrul ei; și din toate țările veneau mulțimi de oameni să-și afle soarta prin mijlocirea mea și să asculte prorocirile și prezicerile mele.

Împăratul Mării, căruia și eu îi eram supus, avea sub stăpânirea lui toată oastea duhurilor răzvrătite împotriva puterii lui Soleiman ben-Daud; și mă ridicase căpetenie peste oastea aceea, dacă ar fi fost să izbucnească vreun război între el și acel stăpân înfricoșător al ginnilor. Și chiar că războiul nu zăbovi mult până să izbucnească.

Împăratul Mării avea o fată așa de frumoasă, încât faima ei ajunsese până la urechile lui Soleiman. Și Soleiman, dorind s-o aibă printre soțiile lui, trimise un sol la împăratul Mării ca să i-o ceară de soție și totodată să-i poruncească să sfarme statuia de agată și să mărturisească numaidecât că nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah și că Soleiman este profetul lui Allah. Și îl amenința cu mânia și cu răzbunarea, de nu se va supune pe dată dorințelor lui.

Atunci împăratul Mării își adună vizirii și căpeteniile de ginni și le spuse:

— Iată că Soleiman mă amenință cu tot felul de năpaste, ca să mă silească să i-o dau pe fata mea și să sfărâm statuia care slujește de lăcaș căpeteniei voastre Daeș ben-Alaemaș. Ce gândiți voi despre amenințările lui? Să mă plec ori să-i stau împotrivă?

Vizirii răspunseră:

— Și ce ai avea, o, doamne al nostru, să te temi de puterea lui Soleiman? Puterile noastre sunt pe puțin tot atâta de tari ca și ale lui. Și vom izbuti noi să i le nimicim!

Apoi se întoarseră către mine și-mi cerură sfatul. Atunci eu spusei:

— Singurul nostru răspuns către Soleiman este să-l ciomăgim bine pe trimisul lui.

Și fapta se săvârși pe dată. Și-i spuserăm trimisului:

— Întoarce-te acuma să-i povestești stăpânului tău ce-ai pățit.

Când a aflat cum a fost pătimit trimisul lui, Soleiman s-a mâniat peste măsură și a strâns numaidecât toate puterile pe care le avea la îndemână – duhuri, oameni, păsări și jivine. A încredințat lui Assaf ben-Barkhia puterea peste oștile omenești, și lui Domriatt, sultanul efriților, puterea peste toată oastea duhurilor, în număr de șaizeci de milioane, și peste cea a jivinelor și a păsărilor de pradă, venite din toate părțile văzduhurilor și de pe toate ostroavele și din toate mările pământului. Și când totul fu gata, Soleiman porni în fruntea acelei amarnice oștiri să năpădească țara împăratului Mării, domnul meu. Și cum ajunse, își orândui oastea în rânduri de bătălie. Așeză mai întâi la cele două aripi jivinele rânduite după însemnătate, în patru șiruri, și puse în văzduhuri păsările cele mari de pradă, menite să slujească de străji, spre a-l vesti despre mișcările noastre și a se repezi deodată asupra luptătorilor noștri ca să le crape și să le scoată ochii. Oastea din frunte o alcătui din oameni, iar pe cea din spate din duhuri; și puse de-a dreapta lui pe vizirul Assaf ben-Barkhia, iar de-a stânga pe Domriatt, căpetenia efriților din văzduh. El rămase la mijloc, stând într-un jeț de porfiră și aur, purtat de patru elefanți strânși roată. Și slobozi apoi semnul de bătălie.

Numaidecât se auzi o larmă care sporea odată cu iureșul și cu zborul năvalnic al duhurilor, al oamenilor, al păsărilor de pradă și al fiarelor de război; răsuna pământul de bufnetul năprasnic al pașilor, iar văzduhurile clocoteau de plesnetele potoapelor de aripi, și de huiete, și de țipete, și de mugete.

Eu aveam în seamă să poruncesc peste oștile aflate în frunte ale duhurilor supuse împăratului Mării. Dând semn șirurilor mele, mă repezii în fruntea lor asupra oastei de duhuri vrăjmașe de sub porunca domnului lor Domriatt.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și doua noapte spuse:

Asupra oastei de duhuri vrăjmașe de sub porunca domnului lor Domriatt.

Și, la rându-mi, căutai să răzbesc căpetenia vrăjmașilor, când deodată îl văzui că se preschimbă într-un munte de flăcări ce se porni să reverse valuri de foc, străduindu-se să mă cuprindă și să mă înăbușe sub vârtejurile care cădeau peste noi în pânze aprinse. Eu, îndemnându-i pe-ai mei, mă apărai și mă împotrivii cu îndârjire vreme multă; și numai când văzui limpede că numărul vrăjmașilor avea să ne zdrobească fără putință de scăpare, slobozii semnul de dare îndărăt și căutai scăparea fugind cu bătăi dese de aripi prin văzduh. Ci, la porunca lui Soleiman, ne pomenirăm hăituiți și împresurați din toate părțile deodată de dușmani – duhuri, și oameni, și jivine, și păsări; și ne văzurăm unii nimiciți, alții sfărâmați sub picioarele animalelor cu patru picioare, iar alții prăvăliți din slava slăvilor, cu ochii scoși și cu trupurile sfâșiate. Pe mine m-au ajuns după ce m-au iugărit vreme de trei luni. Atunci m-au prins și, legat fedeleș, m-au osândit să zac priponit de acest stâlp negru, până la sfârșitul lumilor, pe când toate duhurile de sub porunca mea au fost luate prinse, apoi au fost preschimbate în abur și închise în vase de aramă pecetluite cu pecetea lui Soleiman și aruncate în adâncurile mării care scaldă zidurile Cetății-de-Aramă.

Cât despre oamenii care au sălășluit în Cetate, nu știu ce s-o mai fi făcut cu ei, înlănțuit cum sunt de când s-a nimicit puterea noastră. Ci, dacă va fi să ajungeți la Cetatea-de-Aramă, poate că le veți găsi urmele și veți afla povestea lor.

Când sfârși de istorisit, trunchiul începu să se zbuciume amarnic. Iar emirul Mussa, temându-se ca nu cumva să izbutească să scape ori să le ceară să-l ajute în strădaniile lui, nu voiră să mai zăbovească acolo și grăbiră să-și urmeze calea către Cetatea-de-Aramă, ale cărei turnuri și ziduri se și vedeau ivindu-se în zări prin pojarul amurgului.

Când ajunseră la o mică depărtare de Cetate, întrucât se lăsa noaptea și lucrurile dimprejur luau o înfățișare potrivnică, chibzuiră că este mai bine să aștepte până dimineața spre a se apropia de porți; și își așezară corturile ca să-și petreacă noaptea acolo, sleiți cum erau de truda călătoriei.

De-abia mijiseră zorii zilei luminând culmile munților dinspre răsărit, când emirul Mussa își și deșteptă tovarășii și porni la drum cu ei spre a se duce la una din porțile de intrare. Atunci, în strălucirea dimineții, văzură cum se ridicau dinaintea lor zidurile mărețe de aramă, atât de lucii de-ai fi zis că sunt ieșite nou-nouțe din tiparele în care fuseseră turnate – și atât de înalte că păreau a fi chiar începutul munților uriași care le înconjurau și pe coasta cărora păreau încrustate, parcă tăiate din cine știe ce madem necunoscut.

După ce izbutiră să se smulgă din uimirea împietrită în care îi țintuise priveliștea, căutară cu ochii o poartă pe unde să intre în Cetate. Ci nu găsiră nici o poartă. Atunci porniră să dea ocol de-a lungul zidurilor, nădăjduind că până la urmă au să afle vreo intrare. Ci nu aflară nici o intrare. Și urmară să umble așa ceasuri în șir, fără să vadă nici o poartă și nici o spărtură, nici pe cineva care să se îndrepte înspre Cetate ori care să iasă din ea. Și, măcar că era ziua mare, nu auzeau nimic, nici în afara Cetății, nici în lăuntrul ei, și nu băgau de seamă nici o mișcare, nici pe creasta zidurilor, nici la poalele lor. Ci, fără a-și pierde nădejdea, emirul Mussa își îndemna soții să caute mai departe; și umblară așa până seara, și nu văzură decât desfășurată dinaintea lor linia cea dreaptă a zidurilor de aramă urmând îndoiturile pământului peste culmi și văi, și parcă răsărind din chiar sânul pământului.

Atunci emirul Mussa le porunci tovarășilor lui să se oprească pentru odihnă și pentru masă. Iar el șezu să chibzuiască o vreme asupra celor ce erau de făcut.

După ce se odihni, le spuse tovarășilor lui să stea acolo să vegheze tabăra până ce se va întoarce el, și, urmat de șeicul Abdossamad și de Taleb ben-Sehl, urcă pe un vârf înalt de munte ca să cerceteze împrejurimile și să vadă ce este cu cetatea aceea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și treia noapte spuse:

Și să vadă ce este cu cetatea aceea care nu vroia să se lase călcată de iscodelile omenești.

La început nu izbutiră să zărească nimic în beznă, întrucât noaptea își îndesise umbrele peste pământ; ci deodată, spre răsărit, se ridică o lumină vie, iar pe culmea muntelui se ivi minunată luna și, dintr-o clipire a ochilor ei, strălumina cerul și pământul. Iar la picioarele lor se desfășură o priveliște care le tăie răsuflarea.

Se aflau deasupra unei cetăți de vis.

Sub pânza albă ce se așternea până hăt departe unde putea privirea să răzbată în zările cufundate în noapte, bolți de palate, terase de case, grădini liniștite se înșirau una după alta în cuprinsul brâului de aramă, și ape luminate de lună curgeau în jgheaburi prin mii de șipote limpezi pe sub umbra clădirilor, pe când jos de tot, un lac ca de argint scălda în adâncu-i rece strălucirile cerului oglindit; ceea ce făcea ca arama zidurilor, nestematele sclipinde ale bolților, terasele albe, jgheaburile neprihănite și lacul tot, ca și umbrele așternute către apus, să se îngemăneze sub vraja lunii.

Ci toată întinderea aceea era învăluită într-o tăcere necurmată, ca de mormânt. Nici un semn de viață omenească nu se arăta acolo jos. Numai niște chipuri înalte de aramă, fiecare pe câte o podină falnică; numai niște călăreți mari, ciopliți în marmură; numai niște animale cu aripi, încremenite într-un zbor nemișcat, toate la fel; iar în văzduh, la înălțimea clădirilor, se roteau singurele făpturi mișcătoare în acea nemișcare: mii de lilieci-vampir uriași sfâșiau tăcerea înmărmurită, pe când buhe nevăzute își aruncau jelaniile și chemările bocitoare peste palatele moarte și peste terasele adormite.

După ce își umplură ochii cu priveliștea aceea ciudată, emirul Mussa și cei doi tovarăși ai lui coborâră de pe munte, minunându-se peste măsură că nu zăriseră în toată cetatea nici o urmă de ființă omenească vie. Și ajunseră la poalele zidurilor de aramă, într-un loc unde văzură săpate patru înscrieri ioniene, pe care șeicul Abdossamad le descifră numaidecât și le tălmăci emirului Mussa.

Cea dintâi spunea:

O, fiu al omului! Deșarte Sunt visele ce le visezi, Căci moartea nu este departe, În nici un mâine să nu crezi.

E un Stăpân ce risipește Și neamuri și oștiri, mereu;

Pe craii lumii-i prăbușește Cu brațu-i ne-ndurat și greu, Din fala mândrelor palate În strâmte neguri de mormânt. Iar sufletele lor, scăldate în roua dulcelui pământ, Sunt preschimbate într-o mână De scrum sărac și de țărână.

La aceste cuvinte, emirul Mussa grăi:

— O, adevăruri mărețe! O, lunecare a sufletului pe netezimea pământului! Tare-i cutremurător!

Și însemnă aceste cuvinte pe pergamentele lui. Ci șeicul și începuse să tălmăcească cea de a doua înscriere, care spunea:

O, fiu al omului! De ce Ți-acoperi ochii strâns, sub mână? Cum poți să-ți mai clădești credința Pe-o lume ce n-o să rămână?

Au tu nu știi că lumea nu-i, Pe drumul mare către veci, Decât un scurt popas de-o clipă, Un biet lăcaș prin care treci?

Ci spune, unde-s marii crai Care-au durat împărății – Domni pe Irak, pe Ispahan, Pe mândrul Khorassan, îi știi, Cuceritorii duși pe rând De parcă n-ar fi fost nicicând.

Emirul Mussa își scrise și stihurile acestea și, tulburat foarte, îl ascultă pe șeicul care tălmăcea a treia înscriere:

O, fiu al omului! Se duc Grăbite zilele în zbor. Dar tu privești nepăsător Al vieții tale jalnic crug.

Ci cugetă la marea zi A Judecății celei Sfinte, Când Domnului vei sta-nainte Și drept în ochi îl vei privi.

Unde sunt regii ce-au domnit La Ind, la Sind, ori la Chitai, Ori peste-al Nubiei sfânt plai? Al morții vânt i-a risipit.

Și emirul Mussa grăi:

— Unde sunt stăpânii Sindului și ai Nubiei? Prăvăliți în nimicnicie!

Or, cea de a patra înscriere spunea:

O, fiu al omului! Te-afunzi Cu sufletul în desfătări, Și nu vezi cum, pe umeri, Moartea îți stă, pândind orice mișcări.

E lumea pânză de paing, Și-n umbra-i fără nici o treaptă Stă întunericul de veci Ce te pândește și așteaptă.

Unde-s acei bărbați vestiți Duși de-a nădejdilor aripă Și strălucind ca niște sori Cu visurile lor de-o clipă?

Au coborât toți în mormânt Cu aripa din umeri frântă, Lăsând palatele pustii, Prin care cucuveaua cântă.

Emirul Mussa nu-și mai putu stăpâni atunci tulburarea și porni să plângă îndelung, cu tâmplele în mâini, zicându-și: „O, taină a nașterii și a morții! De ce să te mai naști, dacă tot trebuie să mori? De ce să trăiești, dacă moartea așterne peste viață uitarea? Ci numai Allah cunoaște sorțile, iar datoria noastră-i să ne plecăm fără de cârtire”. După ce cugetă așa un răstimp, porni iarăși la drum cu tovarășii săi către tabără, și le porunci oamenilor lui să se aștearnă numaidecât pe treabă și să întocmească din trunchiuri și din crengi de copaci o scară lungă și trainică, cu care să se poată urca până pe creasta zidurilor, ca să încerce să pătrundă astfel în cetatea aceea fără porți.

Pe dată oamenii alergară să caute lemne și crengi groase și uscate, le ciopliră cum putură mai bine cu săbiile și cu jungherele lor, le înnădiră între ele cu turbanele, cu centurile, cu frânghiile de la cămile, cu chingile și curelele de la hamuri, și izbutiră să întocmească o scară destul de înaltă cât să ajungă până la coama zidurilor. Duseră apoi scara până la locul cel mai prielnic, o proptiră din toate părțile cu pietre mari și, chemând în ajutor numele lui Allah, începură să se cațere încetișor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și patra noapte spuse:

Începură să se cațere încetișor, cu emirul Mussa în frunte. Câțiva rămaseră însă la piciorul zidurilor, ca să vegheze tabăra și împrejurimile.

Emirul Mussa și tovarășii lui umblară ce umblară o vreme pe creasta zidului și, până la urmă, ajunseră la două turnuri între care se afla o ușă de aramă cu canaturile închise și ferecate atât de desăvârșit, că nu s-ar fi putut vârî nici vârful unui ac printre ele. Pe ușa aceea era cioplit chipul unui călăreț de aur care ținea brațul întins și palma deschisă; iar pe podul palmei erau scrise cu litere ioniene aceste cuvinte pe care șeicul Abdossamad le citi numaidecât și le tălmăci astfel: „Freacă de douăsprezece ori cuiul ce se află în buricul meu”.

Atunci emirul Mussa, măcar că era tare uluit de aceste cuvinte, se apropie de călăreț și băgă de seamă că avea într-adevăr un cui de aur înfipt chiar în mijlocul buricului. Întinse mâna și frecă acel cui de douăsprezece ori. Iar la cea de a douăsprezecea frecare, cele două laturi ale porții se deschiseră larg către o scară de piatră roșie ce cobora răsucită. Numaidecât emirul Mussa și tovarășii lui porniră pe treptele acelei scări, care îi duse în mijlocul unei săli ce da de-a dreptul spre o uliță în care se aflau niște străjeri înarmați cu arcuri și cu spade. Și emirul Mussa spuse:

— Să mergem și să vorbim cu ei, până ce nu se iau de noi.

Se apropiară așadar de străjerii aceia, dintre care unii ședeau în picioare, cu pavezele la mână și cu săbiile trase, iar alții ședeau pe câte ceva sau tolăniți pe jos; și emirul Mussa, întorcându-se către cel ce părea să le fie căpetenie, îi ură bună pace, cu multă cuviință; ci omul nici nu se clinti și nu-i răspunse la salamalec; iar ceilalți străjeri rămaseră și ei tot atât de nemișcați și cu ochii țintă, nedându-le noilor-veniți mai multă luare-aminte decât dacă nu i-ar fi văzut deloc.

Atunci emirul Mussa, văzând că străjerii nu pricepeau arăbește, îi spuse șeicului Abdossamad:

— O, șeicule, grăiește-le în toate limbile pe care le cunoști.

Și șeicul începu să le vorbească mai întâi în limba grecească; apoi, văzând zădărnicia încercării sale, le vorbi în indienește, în evreiește, în persienește, în etiopenește și în graiul de la Sudan; ci niciunul dintre ei nu arătă prin vreun semn că ar pricepe ceva. Atunci emirul Mussa zise:

— O, șeicule, străjerii aceștia or fi, poate, supărați că nu-i cinstim cu binețele din țara lor. Trebuie, dar, să-i încerci cu salamalecurile din toate țările pe care le cunoști.

Și bătrânul Abdossamad li se temeni numaidecât cu salamalecurile folosite de neamurile de prin toate locurile pe unde umblase el. Ci niciunul dintre străjeri nu se clinti și toți rămaseră împietriți ca la început.

Văzând așa, emirul Mussa, peste măsură de nedumerit, nu vroi să mai stăruiască și le spuse tovarășilor lui să-l urmeze și porni mai departe, neștiind care să fi fost pricina acelei muțenii. Iar șeicul Abdossamad își zicea: „Pe Allah! Niciodată, în niciuna dintre călătoriile mele, n-am mai văzut un lucru atâta de nemaipomenit!”.

Merseră așa înainte până ce ajunseră la intrarea în suk. Găsiră porțile deschise și intrară. Sukul era plin de lume care vindea și cumpăra; iar tarabele prăvăliilor erau împodobite minunat cu mărfuri. Ci emirul Mussa și tovarășii lui băgară de seamă că toți cumpărătorii și toți vânzătorii, precum și toată lumea ce se afla în suk, încremeniseră ca la un semn, oprindu-se din mers și din mișcare, de îndată ce-i zăriseră; și parcă nu așteptau decât ca străinii să plece, pentru a-și începe iar treburile obișnuite. Dar nu s-ar fi zis că dădeau vreo luare-aminte ivirii acestora, și se mulțumeau să-și arate numai prin tăcere și nepăsare nemulțumirea față de venirea lor nedorită. Și, ca să dea și mai mult înțeles acelei purtări reci, la trecerea lor se așternea peste tot nemișcarea, de nu se mai auzeau răsunând sub bolta uriașă a sukului, în încremenirea dimprejur, decât pașii lor singuratici. Și străbătură așa, neîntâmpinați de nicăieri cu nici un semn de bunăvoință ori de vrăjmășie, cu nici un zâmbet de bun venit ori de batjocură, sukul giuvaiergiilor, sukul de mătăsuri, sukul șelarilor, sukul neguțătorilor de pânzeturi, pe cel al pantofarilor, și sukul neguțătorilor de arome și de mirodenii.

După ce străbătură sukul de mirodenii, ajunseră deodată într-o piață uriașă peste care soarele revărsa o lumină cu atâta mai orbitoare cu cât în sukuri fusese o lumină cernută ce le deprinsese privirile cu dulceața ei. Și tocmai la capătul acelei piețe, între niște stâlpi de aramă amețitor de înalți, ce slujeau de piedestale unor jivine mari de aur cu aripi întinse, se ridica un palat de marmură mărginit de turnuri de aramă și străjuit de un zid de oameni înarmați și încremeniți, cu lăncile și spadele arzând fără să se mistuie. O poartă de aur deschidea intrarea în acel palat în care emirul Mussa pătrunse urmat de tovarășii lui.

Și văzură mai întâi, de-a lungul clădirii și mărginind o curte cu havuze de marmură colorată, o prispă lungă sprijinită pe stâlpi de porfir; iar prispa aceea slujea de adăpost pentru arme, căci pretutindeni se vedeau, atârnând pe stâlpi, pe ziduri, ba până și din tavan, arme grozave, minuni împodobite cu încrustături scumpe, aduse acolo din toate țările de pe pământ. De jur împrejurul acelei prispe ferecate se înșiruiau sprijinite de pereți niște lavițe de abanos lucrate desăvârșit, împodobite cu argint și cu aur, și pe care ședeau sau dormeau războinici îmbrăcați în hainele lor de sărbătoare și care nu făcură nici o mișcare, fie ca să le închidă oaspeților drumul, fie ca să-i poftească să-și urmeze plimbarea uimită.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și cincea noapte spuse:

Fie ca să-i poftească să-și urmeze plimbarea uimită.

Străbătură deci prispa aceea, care era împodobită sus cu o brână tare frumoasă, iar pe sineala brânei văzură poleită în litere de aur o înscriere în limba ioniană, cu o mulțime de sfaturi minunate, pe care șeicul Abdossamad le tălmăci întocmai: „În numele celui pururea neschimbător, stăpânul peste ursitele tuturora! O, fiu al omului, întoarce capul și ai să vezi moartea cum stă să-ți răpească sufletul! Unde este Adam, părintele oamenilor? Unde sunt Nuh și neamul urmașilor lui? Unde este Nemrod cel înfricoșător? Unde sunt domnii, și cuceritorii, și toți Chosroii, și Cezarii, și Faraonii, și împărații de la Ind și de la Irak, stăpânii Persiei și cei ai Arabiei, și Iskandar-Cel-Cu-Două-Coarne? Unde sunt stăpânii pământului, Hamam și Karun[22] și Seddad, fiul lui Aad, și toți cei din neamul lui Kanaan? La porunca Celui veșnic, au lăsat pământul și s-au dus să dea seamă de faptele lor în ziua Răsplății.

O, fiu al omului! Nu te închina lumii și deșertăciunilor ei!

Teme-te de moarte! Cucernicia față de Domnul și teama de moarte sunt cheia oricărei înțelepciuni. Numai așa ai să culegi roada faptelor celor bune care te vor înmiresma la ziua cea cumplită a Judecății.”

După ce își însemnară pe pergamentele lor și această înscriere care îi tulbură până peste fire, trecură printr-o ușă care se deschidea la mijlocul prispei și intrară într-o sală în care era un havuz frumos de marmură străvezie, din care țâșnea un șuvoi de apă. Deasupra havuzului se desfășură, ca o boltă măiestrit colorată, un cort făcut din văluri de mătase și de zarafir de culori felurite, îngemănate între ele cu un meșteșug desăvârșit. Apa, ca să ajungă la havuz, curgea prin patru jgheaburi cu ghizdurile tăiate vrăjitor în pardoseala sălii, iar albia fiecărui jgheab era smălțuită în altă culoare: cel dintâi era un jgheab de porfiră trandafirie, cel de al doilea de topaze, cel de al treilea de smaralde, iar cel de al patrulea de peruzele; încât apa căpăta culoarea jgheabului prin care curgea și, luminată de lumina cernută prin mătăsurile de deasupra, așternea asupra lucrurilor dimprejur și a pereților de marmură un abur ca priveliștea mării.

De acolo intrară pe cea de a doua ușă și ajunseră într-o altă sală pe care o găsiră ghiftuită cu bani vechi de aur și de argint, cu giuvaieruri, cu mărgăritare și rubine și tot felul de nestemate. Și erau atâtea grămezi, că de-abia izbutiră să se strecoare printre ele și să intre în cea de a treia sală.

Aceea era plină cu armuri făcute din mademuri scumpe, cu paveze de aur împodobite cu nestemate, cu coifuri vechi, cu săbii de la Ind, cu lănci, și sulițe, și platoșe de pe vremile lui Daud și ale lui Soleiman; și armele acelea erau așa de bine păstrate toate de parcă de-abia în ajun ar fi ieșit din mâinile celor ce le făuriseră.

Intrară apoi în cea de a patra sală, plină toată cu dulapuri și rafturi de lemn scump, în care, rânduite frumos, ședeau o mulțime de haine alese, rochii bogate, mătăsuri scumpe și zarafâruri iscusit țesute. De acolo porniră către o ușă deschisă care le îngădui să intre în cea de a cincea sală.

Acolo, din podea până la tavan, nu se aflau decât vase și lucruri pentru băuturi, pentru mâncăruri și pentru sfintele spălări: vase de aur și de argint, lighene de cleștar-de-stâncă, pocale de pietre nestemate, tăvi de jad și de agată de felurite culori.

După ce se minunară de toate, se pregăteau să se întoarcă pe unde veniseră, când se ispitiră să ridice perdeaua mare de mătase și de zarafir ce acoperea un perete al sălii. Și văzură în spatele acelei perdele o ușă mare, lucrată în marchetării dibace de fildeș și de abanos, închisă cu zăvoare grele de argint, fără nici o urmă de lăcaș pentru vreo cheie. Așa că șeicul Abdossamad se apucă să cerceteze dichisul acelor zăvoare și, până la urmă, găsi un cârlig ascuns, pe care, după multă caznă, izbuti să-l miște. Numaidecât ușa se răsuci în țâțâni și se deschise dinaintea călătorilor, care intrară într-o sală de-a mirărilea, zidită pe de-a-ntregul ca o boltă, cioplită în marmură, atâta de lucitoare că părea o oglindă de oțel. Prin ferestre, printre giurgiuvelele de smaralde și de diamante, se cernea o lumină care încercăna toate câte se aflau acolo cu o strălucire nepământească. La mijloc, sprijinit pe niște pilaștri de aur, fiecare purtând în vârf o pasăre cu penele de smarald și cu ciocul de rubin, strălucea un fel de paraclis așternut cu zarpale de mătase care coborau lin, pe un șir de trepte de fildeș, până la podea, unde un chilim falnic, de culori semețe, din lână aleasă, înflorea de flori fără miros și de o iarbă fără freamăt, clocotind de toată viața închipuită a dumbrăvilor lui pline de păsări și de jivine zugrăvite în nesmintita lor frumusețe și în trăsăturile lor aidoma.

Emirul Mussa și însoțitorii lui suiră treptele acelui paraclis și, când ajunseră sus, încremeniră în uimire. Sub un baldachin de catifea împodobit cu geme și cu diamante, pe un crivat larg de chilimuri de mătase puse unul peste altul, sta culcată o copilă cu chip orbitor, cu pleoapele lipite de somn sub genele lungi și arcuite, și a cărei frumusețe sporea de liniștea vrăjită a obrajilor, de cununa de aur ce-i lumina fruntea și de gherdanul sticlind de mărgăritarele care îi alintau cu gingășia lor gâtul dauriu. La dreapta și la stânga patului ședeau doi robi, unul alb și altul negru, fiecare cu câte o spadă în mână și cu o suliță de oțel.

La picioarele patului se afla o tablă de marmură pe care erau zugrăvite aceste cuvinte: „Sunt domnița Tadmor, fiica stăpânului amaleciților. Cetatea aceasta este cetatea mea.

Tu, cel care ai izbutit să răzbați până aici, călătorule, poți să iei tot ce-ți dorești.

Ci ferește-te a cuteza, ispitit de farmecele mele și de patima ta, să mă atingi cu mână-ți prihănitoare!”

Când se dezmetici din tulburarea pe care i-o pricinuise vederea acelei fecioare adormite, emirul Mussa le spuse tovarășilor săi:

— E vremea să plecăm din aceste locuri, acuma, după ce am văzut lucruri atâta de uimitoare, și să ne îndreptăm către mare, spre a încerca să găsim vasele de aramă. Ci puteți să luați din acest palat tot ce vă ispitește; numai feriți-vă să puneți mâna pe domniță ori să vă atingeți de hainele ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci și șasea noapte spuse:

Numai feriți-vă să puneți mâna pe domniță ori să vă atingeți de hainele ei.

Atunci Taleb ben-Sehl zise:

— O, emire al nostru, nimica din palatul acesta nu se poate asemui cu frumusețea fetei. Ar fi păcat s-o lăsăm aici, în loc s-o ducem cu noi la Damasc, ca să i-o dăruim califului. Asemenea dar ar prețui mai mult decât toate vasele cu efriți din mare.

Emirul Mussa răspunse:

— Nu se cade să ne atingem de domniță. Ar fi s-o supărăm și să atragem asupra noastră năpastele.

Ci Taleb grăi:

— O, emire al nostru, domnițele nu se supără niciodată de asemenea silnicii, fie că sunt vii, fie că sunt adormite.

Și, spunând aceste cuvinte, se apropie de copilă și vru s-o ridice în brațe. Ci pe dată căzu mort, străpuns de săbiile și de sulițele celor doi robi care îl izbiră amândoi deodată, și în cap și în inimă, și iarăși rămaseră nemișcați ca piatra.

Văzând acestea, emirul Mussa nu vroi să mai zăbovească o clipită în acel palat, și le porunci tovarășilor lui să iasă degrabă și să pornească pe calea către mare. Când ajunseră pe țărmul mării, văzură o mulțime de oameni negri trudind să-și usuce mrejele de pescuit și care răspunseră în limba arăbească la salamalecurile lor, după datina musulmană. Și emirul Mussa îi spuse celui ce era mai vârstnic dintre ei și părea că le este căpetenie:

— O, preacinstitule șeic, venim din partea stăpânului nostru, califul Abdalmalek ben-Mervan, să căutăm în marea aceasta niște vase în care se află niște efriți de pe vremea profetului Soleiman. Ne poți ajuta să le găsim și poți să ne lămurești taina acestei Cetăți în care toate ființele stau neclintite?

Bătrânul răspunse:

— Fiule, află mai întâi că noi toți cei de-aici, pescarii de pe țărmul acesta, suntem drept-credincioși întru cuvântul lui Allah și al Trimisului său (asupra-i fie rugăciunea și pacea!); iar toți cei ce se află în Cetatea-de-Aramă sunt vrăjiți din vremurile cele de demult, și așa au să rămână până la ziua Judecății. În ceea ce privește vasele în care se află efriții, apoi nimica nu este mai ușor decât să vi le dăm, de vreme ce avem aici o mulțime de care ne slujim, după ce le golim, ca să ne fierbem peștele și hrana. Putem să vă dăm câte vreți. Numai că, înainte de a le goli, trebuie să le faceți să vuiască bătându-le cu palmele până când cei ce se află în ele jură că primesc adevărul soliei Profetului nostru Mahomed, spre a-și răscumpăra păcatul lor dintâi și răzvrătirea împotriva puterii lui Soleiman ben-Daud.

Pe urmă adăugă:

— Iar noi vrem să vă mai dăm, ca dovadă a credinței noastre față de stăpânul nostru al tuturora, emirul drept-credincioșilor, două Fete ale Mării, pe care le-am pescuit chiar astăzi și care sunt mai frumoase decât toate fiicele oamenilor.

Și, spunând aceste cuvinte, moșneagul îi aduse emirului Mussa douăsprezece vase de aramă, pecetluite cu plumb de pecetea lui Soleiman. Și îi mai aduse, după ce le scoase dintr-un feredeu mare, și pe cele două Fete ale Mării, care erau două făpturi minunate, cu niște plete lungi și unduioase, cu chipurile ca luna, cu niște sâni nurlii și rotunzi și tari ca posmagii năierilor; dar de la mijloc în jos erau lipsite de podoabele obișnuite ale fetelor oamenilor, iar în locul acestora aveau o coadă de pește ce se mișca la dreapta și la stânga cu niște legănări aidoma celor pe care le fac femeile când văd că ia seama cineva la mersul lor. Aveau un glas tare dulce și un zâmbet vrăjitoresc, dar nu pricepeau și nu grăiau în nici un grai cunoscut și doar se mulțumeau, la toate întrebările câte li se puneau, să răspundă cu zâmbetul din ochii lor.

Emirul Mussa și soții lui nu pregetară să-i mulțumească bătrânului pentru bunătatea lui darnică și îl poftiră, pe el și pe toți pescarii lui, să lase acele locuri și să meargă cu ei în țara musulmană, la Damasc, cetatea poamelor și a dulcilor izvoare. Bătrânul și pescarii se învoiră și, toți laolaltă, se întoarseră mai întâi la Cetatea-de-Aramă, de unde luară toate lucrurile scumpe pe care puteau să le care – și nestemate, și giuvaieruri, și aur, și tot ce era ușor ca greutate și greu ca preț. Încărcați așa, coborâră îndărăt de pe zidurile de aramă, își umplură sacii și lăzile cu prada aceea fără de asemuire, și porniră apoi mai departe pe drumul Damascului, unde ajunseră cu bine, după o călătorie lungă și fără de necazuri.

Califul Abdalmalek rămase fermecat și uluit de povestea pe care i-o istorisi emirul Mussa despre călătorie și oftă:

— Tare îmi pare rău că n-am fost cu voi la Cetatea aceea de Aramă. Ci, cu îngăduința lui Allah, am să mă duc și eu cât de curând, să mă minunez de acele minuni și să încerc să lămuresc taina vrăjii aceleia.

După care, ținu să deschidă cu chiar mâna lui cele douăsprezece vase de aramă. Și le deschise unul câte unul. Și de fiecare dată ieșea câte un abur tare des, ce se preschimba într-un efrit înfricoșător, care se arunca numaidecât la picioarele califului și striga:

— Cer îndurare lui Allah și ție pentru nesupunerea mea, o, stăpâne al nostru Soleiman!

Și pierea prin tavan, spre uimirea tuturor celor de față.

Apoi califul fu nu mai puțin minunat și de frumusețea celor două Fete ale Mării. Zâmbetul și glasul și graiul lor necunoscut îl înfiorară și îl tulburară numaidecât. Și porunci să fie așezate într-un havuz larg, în care ele trăiră o vreme, da mai apoi muriră de zăcășeală și de năduf.

Ci emirul Mussa căpătă de la calif îngăduință să se așeze în sfântul Ierusalim și să-și petreacă acolo zilele ce le mai avea de trăit, cugetând la cuvintele cele de demult, pe care avusese grijă să le însemneze pe pergamentele sale. Și muri în cetatea aceea, după ce fusese cinstit și lăudat de toți drept-credincioșii, care și azi se mai duc să-l pomenească la kubba în care se hodinește în tihna și binecuvântarea celui Preaînalt.

Și-aceasta-i, o, mult-norocitule sultan, spuse mai departe Șeherezada, povestea Cetății-de-Aramă!

Atunci sultanul Șahriar zise:

— Povestea aceasta, Șeherezada, chiar că este de minunare!

Ea spuse:

— Da, Măria Ta! Ci nu vreau să las noaptea să treacă fără a-ți povesti întâmplarea ce i s-a întâmplat lui Ibn Al-Mansur.

Și sultanul Șahriar, minunându-se, întrebă:

— Da cine-i Ibn Al-Mansur ăsta? Habar n-am de el!

Atunci Șeherezada, cu un zâmbet, spuse:

— Iacătă!