Se povestește că într-o zi, la Mecca, la vremea hagialâcului, tocmai la ceasul când mulțimea deasă de hagii făcea cele șapte înconjururi ale sfintei Kaaba[30], un om se desprinse din rând, se apropie de zidul Kaabei și, prinzând cu amândouă mâinile vălul cel sfânt care acoperă altarul, se așeză a rugăciune și, cu un glas din adâncul inimii, strigă:
— Deie Allah ca femeia aceea să se mai mânie o dată pe soțul ei, ca să mă mai pot culca și eu cu ea!
Când auziră o asemenea rugăciune anapoda, rostită în locul acela sfânt, hagiii atâta se mâniară, încât se repeziră la ins, îl doborâră la pământ și îl spetiră în bătăi. După care îl târâră dinaintea emirului el-hagi, care avea putere peste toți hagiii, cu cele mai depline drepturi, și îi spuseră:
— L-am auzit pe omul acesta, o, emire, rostind blestemății spurcate în vreme ce ținea vălul de pe Sfânta Kaaba.
Și îi spuseră ce vorbe rostise. Atunci emirul el-hagi grăi:
— Să fie spânzurat!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute optzeci și șaptea noapte spuse:
Să fie spânzurat!
Omul se aruncă la picioarele emirului și spuse:
— O, emire, în numele harurilor celui trimis de Allah (cu el fie rugăciunea și pacea!) mă rog ție fierbinte să asculți mai întâi povestea mea, și pe urmă fă cu mine ce socoți că e drept să faci.
Emirul încuviință cu un semn din cap, iar osânditul la spânzurătoare grăi:
— Află, o, emire al nostru, că eu, de meseria mea, sunt dintre cei ce strâng murdăriile de pe uliți și, pe deasupra, spăl mațele de oaie, spre a le vinde și a-mi câștiga traiul. Or, într-o zi, pe când mergeam liniștit în urma măgarului meu împovărat cu mațele încă pline, pe care tocmai le ridicasem de la zahana, nimerii peste o mulțime de inși înspăimântați, ce fugeau în toate părțile sau se ascundeau pe după porți. Și, ceva mai încolo, văzui că se ivește o mulțime de robi înarmați cu ciomege lungi care îi alungau de dinaintea lor pe trecători. Întrebai și eu despre ce-o fi vorba și mi se răspunse că are să treacă pe uliță haremul unui om de seamă și că e musai ca ulița să fie pustie de orice trecător. Atunci, înțelegând că mă aflu în mare primejdie, oprii măgarul și mă aciuai cu el pe după un colț de zid, ascunzându-mă pe cât putui și întorcându-mi fața către zid, ca să nu fiu ispitit să mă uit la femeile acelui om de seamă. Nu peste mult auzii trecerea haremului, la care nu cutezai să mă uit, și, pe urmă, când tocmai începusem să mă gândesc că pot să mă întorc să-mi văd de drum, mă simții cuprins deodată de două brațe de arap și îmi văzui măgarul în mâinile unui alt arap, care îl luă și se îndepărtă cu el. Atunci, speriat, întorsei capul și văzui în uliță, privindu-mă toate, treizeci de fetișcane, printre care se afla și una ce se asemuia, după privirile ei galeșe, cu o gazelă pe care setea o face mai puțin sălbatică, și după mijlocelul ei zvelt, semănând cu un ram mlădiu de arbore ban. Iar eu, cu mâinile legate la spate de arapul ce mă ținea, fusei dus cu sila de ceilalți hadâmbi, în ciuda bocetelor mele și a țipetelor și a mărturiei trecătorilor care mă văzuseră cu fața la zid și care le spuneau răpitorilor mei:
— N-a făcut nimica! E un biet spălător de mațe. E o nelegiuire față de Allah să-l prinzi și să-l legi fedeleș pe un biet nevinovat.
Ci ei, fără a vroi să asculte nimic, mă târâră mai departe în urma haremului.
Estimp, gândeam în sine-mi: „Ce păcat am putut săvârși? Fără-ndoială că duhoarea mea de mațe trebuie să fi supărat nasul mândreței ăsteia, care pesemne c-o fi însărcinată și, ca urmare, trebuie să fi simțit vreo tulburare în lăuntrurile ei. Asta socot eu să fie pricina, ori tot așa poate să fie și înfățișarea mea, tare siloasă, și mantia mea zdrențuită, ce lasă să se vadă părțile necuviincioase ale făpturii mele. Nu este alt ajutor decât numai întru unul Allah”.
Și hadâmbii mă târâră așa, mai departe, prin zarva ce-o făceau trecătorii cuprinși de mila mea, până ce ajunserăm cu toții la poarta unei case mari și unde mă împinseră într-o curte de intrare atâta de strălucită, că eu nici n-aș fi în stare s-o zugrăvesc. Și gândii în sufletul meu: „Iată locul menit chinului meu. Am să fiu dat morții, și nimenea dintre ai mei n-are să știe pricina pieirii mele”. Și mă mai gândii, în acele clipe de pe urmă, și la măgarul meu, care era atâta de harnic și care niciodată nu da cu piciorul, niciodată, și nu răsturna nici mațele, nici coșurile cu gunoaie. Ci nu peste mult fusei smuls din gândurile mele grele de sosirea unei roabe micuțe și drăgălașe, care veni să mă roage dulce s-o urmez și mă duse la un hammam, unde mă primiră alte trei roabe frumoase, care îmi spuseră:
— Grăbește-te să te lepezi de zdrențele tale.
Eu mă supusei, iar ele mă duseră îndată în sala încălzită, unde mă spălară cu mâinile lor, luând în primire care capul, care picioarele, care pântecele, mă frecară, mă buciumară, mă înmiresmară și mă șterseră. Pe urmă îmi aduseră niște haine minunate și mă rugară să mă îmbrac cu ele. Ci eu stătui năuc de-a binelea, și nu știam de unde să le apuc, nici cum să le pun pe mine, că nu mai văzusem haine ca acelea în viața mea; și le spusei fetelor:
— Pe Allah! O, stăpânele mele, socot că am să rămân chiar gol, căci niciodată n-am să izbutesc să mă îmbrac singur cu asemenea haine ciudate.
Atunci ele se apropiară de mine râzând și mă ajutară să mă îmbrac, giugiulindu-mă și alintându-mă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute optzeci și opta noapte spuse:
Giugiulindu-mă și alintându-mă. Iar eu, în mijlocul lor, habar n-aveam ce are să se mai întâmple cu mine, când, după ce isprăviră să mă îmbrace și să mă stropească cu apă de trandafiri, mă luară de mâini și, așa cum se duce un mire, mă călăuziră la o sală de o strălucire cum limba mea nu s-ar pricepe vreodată să spuie, și împodobită cu zugrăveli în dungi întretăiate și smălțate. Și nici nu intrai eu bine acolo, că o și văzui, întinsă galeșă pe un pat de abanos și îmbrăcată într-o rochie străvezie din mătase de la Mossul, chiar pe femeia aceea, înconjurată de câteva roabe de-ale ei, frumoase ca luna în cea de a cincisprezecea zi. Când mă văzu, mă chemă la ea cu un semn. Mă apropiai, iar ea îmi spuse să stau jos. Șezui. Atunci le porunci roabelor să ne aducă de mâncare; și ni se aduseră bunătățuri de pomină, că eu n-aș putea nici măcar să le rostesc numele vreodată, cum altele asemenea nu mai văzusem în viața mea. Golii câteva castroane cu care îmi stâmpărai foamea; după care mă spălai pe mâini, ca să mănânc poame. Atunci ni se aduseră pocalele de băut și cățuile pline cu miresme; și, după ce fuserăm înmiresmați cu aburi de tămâie și de smirnă, gazela aceea îmi turnă cu mâinile ei să beau, și bău cu mine dintr-un pocal, până ce ne amețirăm amândoi. Atunci le făcu un semn roabelor, care pieriră toate și ne lăsară singuri în sală.
Îndată mă trase înspre ea și mă luă în brațe. Iar eu atunci făcui la fel. Și de fiecare dată când o strângeam la piept, mă simțeam amețit de mireasma de mușc și de ambră a trupului ei, și mi se părea că trăiesc un vis, sau că țin în brațe vreo hurie din rai. Rămaserăm înlănțuiți așa până dimineața; atunci ea îmi spuse că a venit vremea să plec; dar, mai înainte, mă întrebă unde locuiesc; și, când îi spusei totul în această privință, ea îmi spuse că are să-mi trimită știre atunci când o mai fi vreun ceas prielnic. Și îmi dete o năframă împodobită cu aur și cu argint, în care se afla ceva, înnodat cu mai multe noduri, spunându-mi:
— Asta-i ca să ai cu ce să cumperi nutreț pentru măgarul tău.
Și ieșii de la ea, întocmai așa cum aș fi ieșit din rai. Când ajunsei la mățelăria unde îmi aveam locuința, deznodai năframa, spunându-mi: „O să dau de cinci bănuți de aramă, cu care să-mi pot cumpăra măcar de-o cină”. Or, care nu-mi fu mirarea când găsii acolo cincizeci de mitkali[31] de aur. Mă grăbii să sap o groapă și îi îngropai în acea groapă, pentru zile negre, iar de doi bănuți îmi cumpărai pâine și ceapă, cu care îmi întocmii masa, și mâncai, stând pe pragul mățelăriei mele și visând la întâmplarea ce mi se întâmplase.
La căderea nopții, o roabă micuță veni să mă caute din partea celei care mă iubea; iar eu o urmai. Când ajunsei în sala în care mă aștepta, sărutai pământul dinaintea ei; ci ea mă ridică numaidecât, se așeză pe patul de bambus și de fildeș, și mă făcu să petrec o noapte la fel de binecuvântată ca și cea de dinainte. Iar dimineața îmi dărui altă năframă, în care se aflau, ca și în ajun, cincizeci de mitkali de aur. Și trăii așa mai departe opt zile în șir, de fiecare dată cu câte un ospăț vrăjit și de-o parte și de cealaltă, și cu cincizeci de mitkali de aur pentru mine.
Or, într-o seară, mă dusesem la ea și mă aflam pe pat gata să-mi răcoresc arșița, ca de obicei, când deodată intră o roabă, îi spuse iubitei mele câteva vorbe la ureche și mă scoase repede afară din sală, ducându-mă la un cat de deasupra, unde mă încuie cu cheia și plecă. Iar eu auzii atunci un treapăd mare de cai în uliță, și prin fereastra ce da către curte văzui că intră în casă un bărbat tânăr și frumos ca luna, însoțit de un mare alai de străjeri și de robi. Intră în sala în care se afla huria mea și petrecu toată noaptea cu ea. Iar eu auzeam și ascultam totul și gândeam în sufletul meu: „Pe Allah! Parcă au pus pe patul lor o tejghea de fierar. Iar drugul de fier trebuie să fie cald, de geme ilăul așa.”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute optzeci și noua noapte spuse:
Într-un sfârșit, când se făcu dimineață, huietul conteni și îl văzui pe bărbatul acela tânăr că iese pe ușa cea mare și pleacă urmat de alaiul lui. Nici nu plecase el de-a binelea, că fetișcana și veni la mine și îmi spuse:
— Pesemne că l-ai văzut pe tânărul care a plecat acum!
Eu răspunsei:
— De bună seamă!
Ea îmi spuse:
— Este soțul meu! Ci am să-ți povestesc îndată ce s-a petrecut între noi și am să-ți lămuresc pricina care m-a făcut să te aleg pe tine. Află, dar, că într-o zi ședeam lângă el în grădină, când deodată s-a ridicat și a pornit către bucătărie. Am socotit întâi că plecase dus de vreo nevoie grabnică; ci, după trecere de un ceas, văzând că nu se mai întoarce, mă dusei să-l caut acolo unde gândeam că se află, dar nu era acolo. Mă întorsei atunci îndărăt și mă îndreptai către bucătărie, ca să le întreb pe slujnice de nu-l văzuseră. Când intrai în bucătărie, îl găsii culcat pe un preș cu cea mai jegoasă dintre slujnice, cea care spală farfuriile. Văzând așa, mă trăsei îndărăt în mare grabă și mă legai cu jurământ că n-am să-l mai primesc în patul meu, până ce n-am să mă răzbun pe el, dăruindu-mă la rându-mi unui om de cea mai de jos stare și de cea mai îngrețoșată înfățișare. Și începui numaidecât să străbat cetatea în căutarea acelui om. Or, tocmai se împliniseră patru zile de când străbăteam ulițele căutându-l pe acel om, atunci când am dat de tine, iar înfățișarea și duhoarea ta m-au hotărât să te aleg. Acuma, că s-a petrecut ce s-a petrecut, iar eu mi-am îndeplinit jurământul, împăcându-mă cu soțul meu, după ce m-am dăruit ție, poți să pleci, și să n-ai nici o îndoială că, dacă soțul meu are să se mai înhăiteze cu vreuna dintre roabele lui, n-am să zăbovesc a trimite să te cheme, ca să-i fac la fel.
Și, înainte ca eu să plec, îmi dărui drept răsplată alți patru sute de mitkali.
Eu plecai atunci și venii aici să mă rog lui Allah să-l ispitească pe soț să se întoarcă la slujnică, pentru ca soția lui să trimită să mă cheme la ea. Și aceasta-i povestea mea, o, stăpâne emir el-hagi!
Auzind aceste cuvinte, emirul el-hagi se întoarse către cei de față și le spuse:
— Se cuvine să-i iertăm omului acestuia vorbele cele de osândă, rostite la Kaaba; căci povestea lui le îndrituiește.
Pe urmă, Șeherezada spuse: